| Metaforele mântuirii, temelia credinței noastre (I) Luni, 15 septembrie 2008 - Gili Cârstea Prietenii noștri liberali spun că au două obiecții la teologia noastră (citez formularea unui pastor adventist):
„Nu poți construi teologie pe metafore (nuntă, seceriș, etc.), mai ales când aceste metafore contrazic afirmații negru pe alb ale lui Pavel.
„Nu poți aduce nimic nou în doctrina mântuirii. Dacă Jones și Waggoner, sau chiar Ellen White, au venit cu lumină nouă, să fie anatema.” Venind de pe buzele unui pastor adventist, declarația că nu poți construi teologie pe metafore este cel puțin ciudată. Toată teologia adventistă este construită pe metafore, de la temelie până la acoperiș. Fiind întemeiată pe sanctuar („stâlpul central și temelia credinței noastre”), teologia adventistă s-a dezvoltat pe limbajul metaforic al învățăturilor Mântuitorului. Aș putea spune că orice teologie, chiar cea iudaică, este întemeiată pe metafore. Doctrina lor se sprijinea tot pe sanctuar, dar ei nu au înțeles că templul acela măreț nu este decât o pildă, o metaforă pentru realități ce treceau cu mult peste așteptările lor:
„Templul acela, înălțat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezența Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel și pentru lume… Dar iudeii nu au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie” (DA 161). Toată predicarea lui Hristos a fost una metaforică, și rar Se apleca să explice semnificațiile, uneori doar la cererea expresă a ucenicilor. Ei se mirau deseori de ce Învățătorul vorbește mereu în pilde (Mat 13:34), și au fost curioși să afle care este explicația:
„Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: De ce le vorbeşti în pilde?
Isus le-a răspuns: Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.
Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.
Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.
Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!
Adevărat vă spun că mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe cari le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe cari le auziţi voi, şi nu le-au auzit” (Mat 13:10-14). Este absolut jenant să neglijezi lumina adusă de Hristos – aproape exclusiv prin metafore – cu argumentul stupid că Pavel a dezmințit „negru pe alb” metaforele fundamentale ale planului de mântuire, precum nunta, secerișul, sanctuarul. Din contră, toată teologia lui Pavel este construită pe metaforele Scripturii, atât cele din Vechiul Testament cât și cele enunțate de Hristos. Toată pledoaria lui din Evrei este construită pe metaforele sistemului ceremonial, pe care el acum le proiectează în realitatea planului de mântuire. Concret, construiește teologie pe metafore. Interesantă ultima parte a explicației Domnului Hristos. El spune că unui popor care s-a împietrit în forme și ritualuri nu i se va vorbi decât în pilde. Ei nu pot privi realitatea din spatele metaforei, ci se prind de ea ca de o realitate sacră, salvatoare. Motivul? „Și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Nu aceasta este exact tragedia de proporții epice care tocmai se desfășoară în mijlocul poporului nostru? Noua teologie reformaționistă evită semnificațiile metaforelor fundamentale ale planului de mântuire – nunta, secerișul, sanctuarul – tocmai pentru că dorește să evite vindecarea. Vindecarea de păcat. Evanghelia lor forensică este profund tulburată de adevărul din spatele acestor metafore, care vorbesc despre o întoarcere a Șekinei în templul Său, despre unirea cu natura divină, despre o holdă coaptă, o generație care pune capăt nelegiuirii și astfel aduce neprihănirea veșnică. Pentru ei, evanghelie înseamnă doar o declarație de achitare, de iertare, bazată pe o concepție greșită a morții înlocuitoare a lui Hristos. Ei evită concluzia logică a actului iertării, că scopul final al planului de mântuire este vindecarea de păcat, eliberarea omului de sub tirania legii păcatului și a morții astfel ca Dumnezeu să Se poată întoarce în locuința Sa ruinată de veacuri, templul sufletului (Ps 74). Pavel se folosește masiv de metaforele Scripturii, în special în magistrala lui scrisoare către romani. O femeie căsătorită, spune el, nu poate umbla cu alt bărbat – acesta este adulter, aflat sub incidența legii. Adică, nu puteți sluji lui Hristos atâta timp cât firea pământească, legea păcatului, vă controlează viața. Cât timp legea păcatului și a morții este motorul moral din templul sufletului, a cocheta cu Hristos este adulter spiritual.
Ei bine, tocmai aici intervine vestea bună a neprihănirii lui Hristos, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire din păcat. Dumnezeu a prezentat lumii, în Hristos, felul în care va interveni El în a elibera sufletul de tirania legii păcatului și a morții: Natura umană trebuie să se unească cu natura divină, adică nunta. Iată cea mai concisă mărturie despre acest lucru: „Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină, şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180). Când ni se spune că nu putem construi teologie pe metafora cu nunta, ni se spune de fapt că declarația de mai sus este o himeră, un mit urban, o altă evanghelie care musai este anatema. Iudeii L-au răstignit pe Hristos deoarece El era anatema – aducea învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice. În realitate, ei nu doreau să fie vindecați. Se mulțumeau cu îndreptățirea forensică, legală, că sunt fiii lui Avraam.
Metaforele mântuirii, temelia credinței noastre (II)Marți, 16 septembrie 2008 - Gili Cârstea A doua obiecțiune față de solia 1888 spune că „nu poți aduce nimic nou în doctrina mântuirii. Dacă Jones și Waggoner, sau chiar Ellen White, au venit cu lumină nouă, să fie anatema.”Ce este „doctrina mântuirii”? Astăzi sunt mii de doctrine ale mântuirii, una mai confuză decât cealaltă. Teologia protestantă, pe care liberalii adventiști o îmbrățișează tot mai vizibil, reduce doctrina mântuirii la îndreptățire. Adică simpla mărturisire a credinței în jertfa ispășitoare a lui Hristos rezolvă statutul legal al păcătosului, iar acesta va merge în cer indiferent cum trăiește după ce a fost „născut din nou.” Aceasta este o foarte pervertită viziune a teologiei lui Pavel, care nu ține cont de timpul, locul și circumstanțele declarațiilor apostolului. Criza din Galatia cerea o clarificare la subiectul arzător al zilei: Este omul îndreptățit doar prin credință, sau și prin fapte? Se pare că noii convertiți din Galatia fuseseră vizitați de tineri rabini, veniți de la Ierusalim, și care demonstrau cu Biblia în mână că noua credință în Hristos nu elimină cerințele legii ceremoniale, așa cum fuseseră date prin Moise. Și desigur că poziția lor era susținută tacit la Ierusalim, fiind promovată fățiș de Iacob. Sigur că Pavel a trebuit să facă declarații categorice la acest subiect, spunând: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal 1:8). Când spunea așa ceva, evident că Pavel se referea la calea prin care se ajunge la îndreptățire, adică doar credința. Dacă extindem această discuție la evanghelie, Pavel însuși trebuie declarat anatema, deoarece el a vorbit cel mai mult despre scopul lui Dumnezeu de a locui în templul sufletului și de a scrie acolo legea Sa (aceasta fiind o experiență „imanentă” pentru liberalii noștri, și deci interzisă în evanghelie). Ceea ce teologia reformaționistă susține a fi evanghelia, vestea bună a împărăției, în realitate nu este altceva decât o ciuntire grosolană a învățăturii lui Pavel. Este un truc ieftin prin care păcătoșii sunt anesteziați să nu sesizeze că ei sunt sub dominația legii păcatului și a morții. Sunt ajutați să nu vadă că ei „umblă după îndemnurile firii pământești.” Sunt făcuți să creadă că pot fi ai lui Hristos fără ca în ei să locuiască Duhul lui Dumnezeu. Limbajul este categoric și nu permite mistificări gratuite: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.
Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.
Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom 8:5-11). Este aceasta evanghelia lui Pavel, sau trebuie să-l declarăm anatema, deoarece poluează vestea bună cu astfel de elemente „imanente”? Jones și Waggoner au construit pe definiția lui Pavel, că vestea bună este vizibilă în neprihănirea lui Hristos, și că în ea este ascunsă puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede acest lucru. Ce anume să creadă iudeul sau grecul? Ei trebuiau să creadă că singura cale de la păcat la neprihănire este aceea pe care a parcurs-o Hristos, adică unirea dintre natura umană și cea divină. Aceasta este soluția lui Pavel, expusă în capitolul opt din Romani, la starea omenirii descrisă în capitolul șapte. Dumnezeu a trimis lumină poporului Său la acest subiect, dar frații nu cred că ea a fost „o foarte prețioasă solie” venită tocmai spre a corecta aberațiile populare despre evanghelie. Ei numesc lumina întuneric, și de aceea luptă împotriva ei. În același timp, pretind că au primit solia 1888. Au trecut două milenii, dar evanghelia încă nu a reușit să producă rodul ei nativ, un grup de oameni care „trăiesc după îndemnurile Duhului.” Hristos nu poate prezenta universului „această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef 5:27). De ce? Deoarece Biserica a refuzat calea consacrată către desăvârșirea creștină, a părăsit pe Hristos în lucrarea Sa specială din Ziua Ispășirii, și s-a întors la învățăturile începătoare ale credinței, la tronul de pe care Satana deghizat în Hristos promite îndreptățire fără vindecare de păcat. Ellen White a declarat că solia trimisă de Dumnezeu prin frații Waggoner și Jones este „cu adevărat solia îngerului al treilea.” Este lumină nouă la „doctrina mântuirii,” este în perfect acord cu Pavel, și suntem nespus de recunoscători Domnului că ne-a deschis ochii să o vedem la timp.
Ce este mai lesne? Miercuri, 17 septembrie 2008 - Gili Cârstea Liberalii din biserică văd evanghelia ca pe o simplă declarație de iertare, și contestă vehement că ea înseamnă vindecare de păcat. Ei susțin că planul de mântuire s-a încheiat la cruce, că vestea bună este un simplu act juridic, și că nu este necesară nicio schimbare în viața păcătosului, ci doar un transfer de valoare din contul lui Hristos în contul lui. Adică neprihănirea lui Hristos este socotită în dreptul păcătosului, fără ca acesta să trăiască realmente în neprihănire. Din perspectiva lor, sfinții luați la cer la a doua venire a lui Hristos sunt păcătoși iertați, dar nu vindecați de păcat. Ei vor trăi în păcat chiar până la plecarea la cer. De ce cred ei că Dumnezeu este mulțumit cu o declarație de iertare, fără lucrarea de vindecare a păcatului? Este mai complicat pentru Dumnezeu să vindece decât să ierte? Dacă pentru o declarație forensică de iertare este nevoie doar de credință, de ce oare pentru vindecare din păcat nu ar fi suficientă aceeași credință? Liberalii noștri ar trebui să răspundă câtorva întrebări obligatorii: - Este mai ușor să ierți decât să vindeci? - Este mai simplă o declarație de îndreptățire decât o poruncă de vindecare? - De ce ar prefera Dumnezeu iertarea, dacă vindecarea este o operație la fel de simplă și la îndemâna Sa? Observați ce face Dumnezeu atunci când iartă: „Isus S-a suit într-o corabie, a trecut marea, şi a venit în cetatea Sa. Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului:
„Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” Şi iată că unii dintre cărturari au zis între ei înşişi: „Omul acesta huleşte!” Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele,” sau a zice: „Scoală-te şi umblă?” Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele, „Scoală-te,” a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul, şi du-te acasă.” Slăbănogul s-a sculat, şi s-a dus acasă” (Mat 9:1-7). Ce este mai lesne? Hristos a arătat că, pentru Dumnezeu, este la fel de lesne să ierte ca și să vindece. Omul nostru avea nevoie de vindecare. Dacă Hristos l-ar fi anunțat că păcatele îi sunt iertate, dar l-ar fi trimis acasă pe targa cu care fusese adus, saducheii noștri moderni ar avea un argument în această discuție. Acel paralitic fusese adus acolo pentru vindecare. Nu îndrăznea el să viseze la așa ceva, datorită teologiei populare că „boala, suferința și moartea” sunt lucrarea ciudată a lui Dumnezeu, care răsplătește pe fiecare după faptele lui. De aceea Hristos a ținut să aprindă credința în sufletul lui, să-l ajute să se prindă de puterea vindecătoare a Mântuitorului, ca astfel să poată beneficia de ea. Dar scopul întregii acțiuni era vindecarea. „Îndrăznește, fiule” este și astăzi apelul lui Hristos pentru slăbănogul modern care este biserica mondială. În timp ce cărturarii noștri spun bisericii că nu se va ridica niciodată, în această lume, de pe patul de suferință, Hristos încearcă să ne convingă că este la fel de lesne să ne vindece, să ne elibereze de păcat – aceasta fiind meseria Sa (Mat 1:21). Rețeta divină pentru Laodicea a fost falsificată grosolan, iar poporul nu bănuiește nimic. Tratamentul care ne va scoate din starea de încropeală trebuie să producă un popor care nu mai trăiește după îndemnurile firii pământești. Iertarea și vindecarea sunt inseparabile în pachetul ceresc al puterii creatoare. Ele nu pot fi despărțite și aplicate independent. Să fii iertat, dar nu vindecat, este o anomalie pe care doar taina fărădelegii o poate scorni și promova cu așa succes. Să trăiești după îndemnurile firii pământești și totuși să mergi în cer este cum nu se poate mai convenabil. Exact aceasta este evanghelia pe care liberalii o pun în spatele lui Pavel. Dar Pavel nu a vorbit așa. El știa că scopul evangheliei este vindecarea de păcat, eliberarea din robia legii păcatului și a morții. De aceea a scris cu așa patos despre legea duhului de viață, despre locuirea Duhului în templul inimii ca singură soluție la problema păcatului. El înțelesese corect doctrina Sanctuarului, și a rămas veșnic îndatorat diaconului Ștefan. Hristos a demonstrat toată viața Lui că pentru Dumnezeu este lesne să rostească cuvântul creator – „Scoală-te și umblă” - și că acesta este scopul final al evangheliei.
Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare! Joi, 18 septembrie 2008 - Gili Cârstea Solia 1888, ni s-a spus, urmărea să prezinte pe Mântuitorul „mai proeminent,” adică într-o poziție pe care biserica nu o sesizase până atunci. Dar eșecul poporului nostru de a prinde lumina cerească în 1888 ne-a făcut să ne întoarcem la imaginea primitivă pe care o moștenisem din protestantismul popular. Da, Hristos era Mântuitorul. Era Jertfa pentru păcat. Era Mijlocitorul. Era Garantul omenirii. Era Marele nostru Preot. Era Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor. Cu toate acestea, planul de mântuire nu se încheia. Exista un alt orizont al misiunii lui Hristos, cu totul nebănuit de poporul nostru, complet neglijat de teologia adventistă, dar care ascundea cheia pentru o concluzie acceptabilă a marii controverse. Am repetat istoria poporului al cărui cronicar declara: „Și noi nu L-am băgat în seamă” (Isa 53:3). Nu L-am băgat în seamă, deoarece nu am reușit să înțelegem care era rolul Marelui Preot în Ziua Ispășirii, și în ce fel se leagă aceasta cu nunta, mireasa și Mirele. Am privit parabolele Domnului cu superficialitate, din perspectiva interesului nostru imediat, fără să vedem în ele planul mai larg al marii controverse. Pilda celor zece fecioare ne-a interesat doar din perspectiva poziției noastre față de caracterul tainic al revenirii lui Hristos. La fel și cea a nunții împăratului, măgulindu-ne că am fost invitați noi în locul celor onorabili și valoroși. Tot așa este și cu învățătura lui Pavel despre căsătorie, pe care o tot fredonăm pe la nunți, fără să remarcăm că el se referea la „Hristos și biserică,” adăugând că „taina aceasta este mare” (Efeseni 5:32). Pavel înțelesese corect Maleahi 2:15, că scopul lui Dumnezeu este „sămânță dumnezeiască.” Prin solia 1888, Domnul socotise că a venit timpul ca Hristos să fie văzut ca „Mirele.” Curățirea sanctuarului trebuia să treacă la cei vii, iar ei nu puteau urma pe Miel oriunde merge El, dacă nu știau în ce constă lucrarea Sa în Sfânta Sfintelor. Imediat după Minneapolis, Domnul a început să impresioneze pe slujitoarea Sa credincioasă cu acest aspect, iar ea nu știa de ce este trimisă iar și iar la parabola celor zece fecioare: „Deseori sunt trimisă la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte, iar cinci neînțelepte. Această pildă a fost și va fi împlinită la literă, deoarece ea se aplică în mod special timpului nostru, și, la fel ca și solia îngerului al treilea, s-a împlinit și va continua să fie adevăr prezent până la sfârșitul timpului” (RH 19 aug 1890).
Lumina că această parabolă vorbește despre nuntă și nu despre ospăț, așa cum se crede în poporul nostru, venise deja la acea dată: „Intrarea lui Hristos ca Marele nostru Preot în Sfânta Sfintelor pentru curățirea Sanctuarului, descrisă în Daniel 8:14; venirea Fiului omului înaintea Celui îmbătrânit de zile, prezentată în Daniel 7:13; și intrarea Domnului în templul Său, profetizată de Maleahi (3:1-3), sunt descrieri ale aceluiași eveniment; acest eveniment este reprezentat, de asemenea, prin venirea mirelui la nuntă, descrisă de Hristos în parabola celor zece fecioare din Matei 25” (GC 426). Prin urmare, Daniel 8:14, Daniel 7:13, Maleahi 3:1-3 și Matei 25 vorbesc despre nunta Mielului și despre pregătirea Miresei Sale. Iar timpul ceresc pentru acest eveniment fusese 1888, atunci când cei doi slujitori ai Domnului, Jones și Waggoner, au fost trimiși să anunțe Biserica Rămășiței: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare.” Dar „rămășița” (Mat 22:6 - KJV) a pus mâna pe robi, „și-a bătut joc de ei și i-a omorât.” Gestul lor transmitea cerului un semnal clar: „Nu ne interesează nunta, ci ospățul nunții.” După această perioadă ea a scris cartea „Parabolele Domnului Hristos,” în care face declarația, fundamentală la acest subiect, că „nunta reprezintă unirea dintre divin și uman.” Aceasta, pusă alături de aceea din Hristos Lumina Lumii 161, că scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice a fost ca fiecare ființă creată să fie o locuință a Sa, ne oferă adevărata grandoare a subiectului. Dar aceasta era lumină pentru o altă generație, deoarece biserica vremii ei alesese să răspundă invitației la nuntă ca toate generațiile de până atunci, preocupate de holda și negustoria lor. De atunci, glasul profetic tună permanent la urechile surde ale Laodiceei: „Mintea mea a fost dusă în viitor, când va fi dat semnalul: Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare” (RH 19 aug 1890). Acel viitor nu mai poate fi evitat prea mult, fără consecințe dramatice pentru biserică și societate. Mirele divin trebuie prezentat mai proeminent miresei Sale, astfel ca un grup de credincioși să iasă în întâmpinarea Sa, adică să accepte lucrarea lui Hristos din sanctuar, unirea dintre divin și uman. Aceasta însă înseamnă să ne întoarcem la ușa sanctuarului, părăsind tronul de pe care Baal ține predici despre iertare fără vindecare, despre îndreptățire fără unirea dintre divin și uman. Acel viitor poate fi chiar astăzi, acum, aici, acceptând să fim o parte a vocii care dă semnalul: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”
Ilie, versiunea 3.0 Vineri, 19 septembrie 2008 - Gili Cârstea Păsările necurate și urâte, care au făcut din Babilonul cel mare citadela puterii lor, au știut bine că nu vor putea supune și anexa mișcarea adventă atâta timp cât aceasta va rămâne credincioasă luminii care i-a oferit caracter și identitate. De aceea au folosit toate mijloacele la dispoziția lor spre a clătina credința și loialitatea acestui popor în lucrarea și scrierile sorei White. Lumea creștină se dovedise o pradă ușoară. Plecată în fața tronului părăsit de Hristos, și mulțumită de puterea și lumina care proveneau de acolo, ea nu a mai reușit să observe că ocupantul tronului este Baal și nu Hristos. Teologia populară dădea impresia că Satana a murit, sau că a ieșit la pensie, prin insistența că Dumnezeu este la cârma evenimentelor și că tot ce se întâmplă este opera și voința Sa. Acum însă aveau o problemă serioasă. O voce deranjantă spunea lumii că bisericile populare au fost confiscate de diavolul, și că el este dumnezeul la care se închină gloatele. O asemenea descoperire era intolerabilă pentru interesele lor, și este ușor de înțeles că au declanșat o vastă campanie de denigrare împotriva vocii prin care Dumnezeu făcea lumină la acest subiect. Ce este uimitor și tulburător este să constatăm că uneltele lor cele mai eficiente sunt tocmai oamenii cărora Dumnezeu le-a făcut onoarea de a fi purtătorii acestor solii salvatoare pentru omenire. Din limbajul mediatic adventist au dispărut ca prin farmec temele marii controverse, iar Satana a fost definitiv scos din scenă, ca un actor al cărui rol s-a încheiat. Valul acesta de ceață academică nu poate însă ascunde realitatea, așa cum este ea zugrăvită de descoperirea profetică încredințată nouă, ca popor. Iată câteva pasaje care spulberă efortul acesta monumental de a elimina din orizontul adventist adevărurile fundamentale ale marii controverse: “Am văzut un tren care circula cu viteza fulgerului. Îngerul m-a îndemnat să privesc cu atenţie. Am privit cu atenţie asupra acelui tren. Se părea că întreaga lume era îmbarcată în el şi că nu mai rămăsese nimeni pe jos. Îngerul a spus: ‘Ei sunt legaţi împreună, gata pentru foc.’ Apoi mi-a arătat pe conductorul trenului, care arăta impunător şi prezentabil, şi căruia toţi pasagerii îi acordau atenţie şi respect. Eram uimită şi am întrebat pe îngerul meu însoţitor cine este. El a spus: ‘Este Satana. El este conducătorul, prezentându-se ca un înger de lumină. El a luat lumea în captivitate. Oamenilor li se prezintă amăgiri puternice, ca să creadă o minciună şi astfel să poată fi condamnaţi. Acest agent, cel mai înalt în funcţie după el, este mecanicul, şi sunt şi alţii în diferite funcţii după cum este nevoie, iar ei toţi merg cu viteza fulgerului la pierzare’” (EW 88). „Chiar înainte de bătălia finală din marea controversă, când Satana, ‘cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii,’ va lucra spre a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, spre a seduce, dacă va fi posibil, chiar pe cei aleși” (5T746). „O putere din abis lucrează spre a pregăti marile scene ale dramei finale – Satana apărând ca Hristos – lucrare pe care o desfășoară cu toată amăgirea nelegiuirii în cei care s-au coalizat în societăți secrete” (8T29 - 1904). “[Satana] a lucrat în mod premeditat, sistematic, şi cu un succes uimitor, conducând mulţimi uriaşe să primească versiunea lui despre marea controversă care a durat atâta vreme. Timp de mii de ani, acest şef al conspiraţiei a aşezat minciuna în locul adevărului” (GC 669). „Vrăjmaşul face pregătiri pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. El s-a deghizat atât de bine, încât mulţi abia mai cred că el există; cu atât mai puţin pot fi convinşi de activitatea şi puterea lui uimitoare. Ei au uitat în mare măsură raportul isprăvilor lui trecute; iar când face o nouă mutare, ei nu vor recunoaşte că este vorba de vrăjmaşul lor, şarpele cel vechi, ci îl vor considera ca fiind prieten, unul care face o lucrare bună” (5T294). - Lumea întreagă este luată în captivitate de Satana. - De mii de ani a lucrat sistematic spre a promova propria variantă despre marea controversă. - Înaintea bătăliei finale, el duce o aprigă campanie de pervertire a caracterului lui Dumnezeu. - Pregătește scena finală, propria apariție, vizibilă, în rolul lui Hristos, iar aliații lui sunt oamenii din societățile secrete. - Ultima campanie este împotriva bisericii, ai cărei membri abia mai cred că el există. Imitând limbajul lui Hristos, ei îl consideră prieten. Acestea sunt detaliile unei realități pe care poporul nostru, deși o cunoaște, o ignoră, o ascunde sau o contestă, considerând-o nepotrivită pentru cultura secolului 21. Doar apariția celui de-al treilea Ilie va mai trezi din somn o Laodicee letargică, legănată în somnul de veci de puzderia de profeți ai lui Baal. Ilie nu a fost profet în sensul că a avut descoperiri pentru vremurile viitoare. Mai degrabă, el era glasul rațiunii, ochiul care vedea starea reală în care se găsea poporul lui Dumnezeu într-o vreme când clasa preoțească pierduse orice legătură cu realitatea. Al treilea Ilie va face același lucru. Într-o societate în care minciuna consimţită şi falsificarea mediatică fac rating la naivitatea publică generalizată, a fi profet nu mai înseamnă a face presupuneri despre viitor, ci a dezvălui prezentul: a dezvălui ceea ce toată lumea vede, dar nu observă; ceea ce toată lumea arată, dar ascunde; ceea ce toată lumea ştie, dar ignoră.Pecetea viului Dumnezeu va fi pusă pe fruntea „celor ce suspină și gem” din pricina tuturor urâciunilor care se petrec în poporul lui Dumnezeu (Eze 9:1-6); ei văd realitatea, percep corect gravitatea situației, și consideră proclamarea adevărului ca fiind cel mai mare gest de slujire pentru semenii lor în nevoie. Nu există dragoste mai mare decât aceasta. De aceea ultimul cadou din partea lui Dumnezeu pentru biserică va fi reîntoarcerea lui Ilie, versiunea 3.0, pe Carmelul modern al generației noastre.
Poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu (I) Sâmbătă, 20 septembrie 2008 - Gili Cârstea „Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe simpatizanţii lui la fel de uşor cum aruncă cineva o pietricică la pământ; dar El nu a făcut acest lucru. Rebeliunea nu trebuia biruită prin forţă” (DA 759). Atunci prin ce, dacă nu prin forță? Nu este Dumnezeu permanent prezentat în Scriptură, ca și în Spiritul Profeției, folosindu-Se de forță, și de amenințarea cu forța, atunci când apelul la moralitate nu mai are efect? Dacă El a declanșat potopul deoarece omenirea întreagă trecuse de partea rebeliunii, ce sens are să spui că rebeliunea nu trebuie biruită prin forță? Dacă la sfârșitul marii controverse trimiți foc din cer ca să pui capăt rebeliunii, ce este aceasta dacă nu folosirea forței? Și dacă tot trebuie să recurgi cândva la folosirea forței, de ce să nu o faci de la început, ca să eviți imensele pierderi colaterale? Pasajul continuă, explicând de ce Dumnezeu nu l-a nimicit pe Satana, și de ce nu o va face niciodată: „Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest gen. Autoritatea Sa se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, iar prezentarea acestor principii este metoda de acţiune. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi dragostea trebuie să fie puterea predominantă” (DA 759). Prin urmare, metoda lui Dumnezeu de a birui rebeliunea lui Satana se bazează pe descoperirea adevărului, și nu pe anihilarea fizică a adversarului. Forța și amenințarea cu forța nu se găsesc într-o guvernare morală, adică definită de o lege. Dacă este așa, atunci de ce mulțimea de declarații că Dumnezeu este la originea tuturor violențelor din istorie? De ce contrazice sora White, prin declarații puternice, imaginea pe care tot ea o creează despre un Dumnezeu nimicitor, care a folosit și va folosi forța pentru înfrângerea rebeliunii? Iată un exemplu concret: „De la potop, focul şi apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăţi. Aceste judecăţi sunt lăsate să cadă, pentru ca aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munţii arzând, care revărsau flăcări de foc şi torente de minereu topit, secând râuri, acoperind oraşe înfloritoare, împrăştiind pretutindeni în jur ruina şi prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază şi cei necredincioşi şi hulitori au fost constrânşi să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu.” (PP 109) Urmăriți cum această explicație este contrazisă categoric: „Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate... A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22). Observați accentul pus pe autoritatea divină: Pasajul 1: „Aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă.” Pasajul 2: „Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate.” O explicație este aceea că Dumnezeu a avut mereu două audiențe diferite. Cei mai mulți, de-a lungul timpului, nu au știut decât de frică, și nu au înțeles decât limbajul biciului. Folosirea acelui limbaj rămânea singura cale de a ajunge cumva la ei. A doua categorie, o minoritate neglijabilă, au înțeles ceva din caracterul iubitor al lui Dumnezeu, s-au bucurat de prietenia Lui și au văzut astfel că dragostea jertfitoare este în contrast cu forța constrângătoare. Sunt caractere opuse, care nu pot locui în aceeași minte.
Poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu (II) Duminică, 21 septembrie 2008 - Gili Cârstea O altă explicație se află în caracterul progresiv al descoperirii luminii. Sora White, ca și biserica vremii ei, credea cu tărie că Dumnezeu este la originea nimicirilor din vechime, și că El va nimici pe păcătoșii vremii sfârșitului. Aceea era toată lumina despre caracterul lui Dumnezeu, iar ei erau sinceri. Prin urmare, ea a scris în de acord cu lumina existentă la acest subiect, putând fi astfel înțeleasă și apreciată de audiența acelei vremi. Dumnezeu a încercat să corecteze imaginea aceasta greșită despre caracterul Său, dar se pare că bezna era prea densă pentru a răzbate până la urechile teologiei adventiste. Ascultați cum descrie dânsa încercarea lui Dumnezeu de a explica dinamica nimicirii, încă din 1883: „Mi s-a arătat că judecăţile lui Dumnezeu nu ar veni direct de la Dumnezeu, ci indirect, din cauză că ei se situează în afara ocrotirii Sale. El îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite îşi vor urma cursul lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte de Satana asupra lor. Puterea lui Satana este aceea care se află la lucru pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă, şi care târăşte după el mulţimile, ca să fie sigur de prada lui” (Manuscris 14, 1883). Deci Dumnezeu „i-a arătat,” dar noua imagine era greu de susținut cu Scriptura, care spunea altceva la acest subiect. Biserica nu era pregătită să privească fără măhramă pe Mântuitorul „mai proeminent” decât îl văzuse creștinismul până atunci, așa cum s-a putut observa cinci ani mai târziu. Nu este greu să ne imaginăm că, dacă sora White ar fi trecut radical la noua imagine pe care Dumnezeu i-o arătase, cărțile ei nu ar mai fi fost publicate de tipografiile bisericii. Frații ar fi fost îngroziți, preferând să rămână la „ce stă scris,” adică la felul cum înțelegeau ei ce stă scris. De aceea pasajele care vorbesc despre non-violența guvernării divine sunt rare, risipite ici și colo prin vasta ei lucrare. Și totuși, acest subiect era vital pentru încheierea lucrării, dacă slava – caracterul lui Dumnezeu – urma să lumineze vreodată pământul. Solia 1888 urmărea exact acest lucru, aducând în ochii bisericii pe Hristos „mai proeminent,” prezentând neprihănirea Sa ca fiind caracterul lui Dumnezeu scris în templul sufletului uman. Iar Hristos, sub acest mandat, nu a folosit violența pentru a demasca pe Satana, sau pentru a birui rebeliunea. Misiunea Lui a fost marcată total de principiul divin al dragostei jertfitoare. Din nefericire, frații au refuzat lumina, conștienți că solia este cu bătaie lungă, așa cum explica A.T.Jones motivația declarată a împotrivitorilor din 1888. Ei spuneau că nu ar avea obiecțiuni prea mari asupra învățăturii lor prezente, dar se tem de concluzia logică a acestor învățături. După 1888, avertizările că Dumnezeu nu folosește forța nimicitoare au continuat și mai evident, dar conștiința adventistă era acum departe de aceste realități profunde. Lumina se retrăsese, iar ei erau mai preocupați ca niciodată să mențină temeliile credinței, amenințate din toate părțile. Momentul de oportunitate trecuse, iar ei îl pierduseră dintr-un motiv cât se poate de serios: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.” Biserica a plecat pe un drum de 120 de ani în jurul muntelui. D ar Dumnezeu a continuat să vorbească, cel puțin pentru o generație viitoare, poate chiar pentru generația noastră, dacă vom fi dispuși să recuperăm solia respinsă de ei. Iată ce scria dânsa în 1901:„Dumnezeu are o socoteală cu naţiunile. Nicio vrabie nu cade la pământ fără ştirea Sa. Acei ce fac rău semenilor lor, spunând: ‚Cum poate şti Dumnezeu?’ vor sta într-o zi faţă în faţă cu răzbunarea cea atât de mult amânată. În acest timp va fi manifestat faţă de Dumnezeu un dispreţ ieşit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenţei şi neascultării, care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: ‚Nu mai combateţi pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsaţi-l să-şi aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutăţii la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe nimicitor să-şi facă lucrarea’” (RH 17 sept 1901). Această concepție despre dinamica nimicirii este combătută și astăzi în biserică, de aceea nu ne mirăm că atunci ea nu a avut un impact serios asupra teologiei adventiste. Le socoteau, probabil, mici cosmetizări nevinovate ale caracterului lui Dumnezeu, dar greu de luat în serios ca adevăruri majore ale Scripturii. Dumnezeu nu a insistat, doar a ținut să-i avertizeze, cu blândețe, că indispoziția de a primi lumină nouă îi face incapabili de a participa la glorioasele scene ale încheierii lucrării: „Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent... Însoţitorul meu a spus: ‚Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei ’” (Manuscris 15, 1888). „Mi-au fost puse întrebări: ‚Sora White, credeţi că Domnul mai are lumină nouă pentru noi, ca popor?’ Am răspuns: ‚Cu siguranţă! Nu numai că aşa cred, ci vorbesc în cunoştinţă de cauză. Ştiu că există adevăr preţios pe care trebuie să-l descoperim, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu’” (Manuscris 24, 1888). Ei nu au fost „poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu,” deoarece nu au dorit să descopere adevărul prețios despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. Vom fi noi acel popor? Da, atunci când, și dacă, vom înțelege că „exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate... A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22).
Regatul neprihănirii nu posedă arme Luni, 22 septembrie 2008 - Gili Cârstea O mare parte a lumii creștine, inclusiv majoritatea zdrobitoare a poporului nostru, nutrește credința că istoria se va încheia prin intervenția lui Dumnezeu în treburile lumii, la a doua venire a lui Hristos. Adică cerul declanșează o suită de evenimente devastatoare, plăgile, spre a spulbera guvernarea lui Satana și a îngenunchea împărățiile lumii care s-au aliat cu el. Acest scenariu este eronat, și cei mai mulți se vor trezi la realitate doar după mileniu, când îl vor privi pe Satana față către față, și vor constata cu stupoare că „acesta este omul care făcea să se cutremure pământul și zguduia împărățiile, prefăcea lumea în pustie și nimicea cetățile” (Isa 14:16-17). Se vor uimi atunci deoarece acum nu le-a spus nimeni, sau n-au vrut să asculte, că diavolul și nu Dumnezeu este cel care preface lumea în pustie. De aceea acum cred că Dumnezeu Se pregătește să prefacă lumea în pustie, prin cele șapte plăgi, și se vor uni în corul uriaș al vocilor care vor cere impunerea religiei prin lege. La începutul marii controverse, Satana a susținut că civilizația cerească poate trăi și fără legea lui Dumnezeu, care este o barieră în calea unei mai depline libertăți. Universul a fost puternic infectat de varianta lui, iar Dumnezeu a trebuit să accepte descoperirea adevărului pe baza faptelor doveditoare. Urma să se demonstreze dacă o societate poate exista și prospera fără legea desăvârșită a libertății, temelia guvernării divine. Lucifer a primit libertate deplină de mișcare, iar proiectul lui a intrat în acțiune când Adam și Eva au cedat drepturile de administratori, aliindu-se cu rebeliunea. De atunci, stăpânitorul acestei lumi tot înhamă omenirea la visul mirific al construirii unui imperiu mondial etern, o societate capabilă să reprezinte o variantă la guvernarea divină. De la Nimrod și până la Noua Ordine Mondială, scopul a fost același, iar metodele au rămas neschimbate. Planul pentru omenire este clar precizat, și poate fi văzut în chipul cu totul de aur, ridicat de Nebucadnețar în câmpia Dura. Pentru ei, succesiunea imperială descoperită în profeție era inacceptabilă. Ea preconiza eșecul unei civilizații construită pe fărădelege. De aceea au înhămat la acest plan, sub amenințarea cu focul, toate segmentele societății, așa cum se poate observa privind lista invitaților la ceremonia inaugurală a Planului, din câmpia Dura. Împăratul spunea clar omenirii: „Ori acceptați Planul, o împărăție eternă fără legea lui Dumnezeu, ori vă așteaptă cuptorul de foc.” Nebucadnețar nu era decât purtătorul de cuvânt al stăpânitorilor reali ai acestei lumi. Dumnezeu le-a oferit libertate deplină în acest proiect. El nu Se amestecă spre a împiedica realizarea planului, deoarece trebuie să se dovedească un lucru esențial contestat de ei la început: Că o civilizație construită pe fărădelege se nimicește singură. Că păcatul ucide. Că libertatea depinde de neprihănire, la fel cum robia este generată de păcat. Prin urmare, Dumnezeu nu se va amesteca în politica lui Satana în evenimentele viitoare. El nu va trage sfori, nu va declanșa cataclisme, nu va face să se „cutremure pământul” și nici nu va pustii planeta. Mai mult, în ultima fază a conflictului, El va accepta să fie complet alungat de pe pământ – ceea ce noi numim închiderea harului – iar universul întreg va privi îngrozit cu ce viteză se degradează și se auto-distruge o civilizație lipsită de legea lui Dumnezeu. După căderea comunismului în Europa de est, unii au crezut că omenirea se îndreaptă sigur spre democrație, libertate și pace. Războiul rece fiind încheiat, iar cursa înarmărilor oprită, ce amenințări ar mai putea pune în pericol succesul unei civilizații de aur? Dar speranțele au fost repede spulberate, iar coșmarul nuclear al MAD (Mutual Assured Destruction) nu a fost niciodată mai amenințător și real ca acum. Cursa înarmărilor este mai aprigă ca niciodată, iar cheltuielile militare au ajuns la cifre astronomice. Puterea omenirii este secătuită în scopul construirii de arme cât mai devastatoare. Marile puteri își încordează mușchii și defilează tot mai vizibil cu dotările militare pe sub ochii vecinilor, arătând că nu sunt dispuse să li se răpească libertățile sau să li se modifice nivelul de trai. Curând vor înțelege toți că păcatul ucide, și că nelegiuirea are implantat în ea declanșatorul nuclear. Nu este nevoie de nicio intervenție din afară. Regatul neprihănirii nu posedă arme de distrugere în masă, deoarece unica sa armă este dragostea jertfitoare. A doua venire a lui Hristos nu este o acțiune militară împotriva pământului, ci o intervenție de recuperare a sfinților din mijlocul nimicirii generalizate. Națiunile pământului, lipsite de protecția harului divin, sunt prinse în măcelul pentru supraviețuire – singurul mod de manifestare al eului păcătos – iar cerul intervine spre a salva din acest haos pe cei puțini care au înțeles și apreciat neprihănirea. Scenele finale vor fi o lecție pentru generația în viață că păcatul ucide, și că Dumnezeu nu are niciun amestec în această nebunie globală. Peste o mie de ani, istoria se repetă, de data aceasta pentru miliardele de oameni care nu au înțeles, în timpul vieții, de unde li se trage viața ticăloasă pe care au trăit-o. Toți locuitorii pământului vor fi în viață, și vor vedea din proprie experiență că păcatul ucide, că nebunia și moartea provin doar din decizia lor de a lepăda neprihănirea în favoarea păcatului. Ca și cu o mie de ani mai înainte, și de data aceasta se va dovedi că Dumnezeu este non-violent, că El nu folosește forța constrângătoare, și nu este necesară o intervenție a Sa spre a pune capăt rebeliunii. Rebeliunea se auto-distruge, se anihilează prin propriile mecanisme.[aici] Doar o astfel de demonstrație categorică va putea pune capăt pentru totdeauna păcatului în univers, și va spulbera orice urmă de suspiciune cu privire la guvernarea divină.
Prin acțiunea propriilor noștri frați (I) Marți, 23 septembrie 2008 - Gili Cârstea Acum, când strălucirea luminii despre caracterul lui Dumnezeu începe să învăluie sumbrul peisaj laodicean, poporul nostru este terorizat de teama că păcătoșii pot rămâne nepedepsiți. Dacă Dumnezeu nu „pedepsește până la exterminare,” așa cum știam noi, atunci cum se va pune capăt rebeliunii? Nu este un act de dreptate, de milă și respect pentru cei buni, ca justiția divină să se ocupe de cei răi? Dacă dreptatea divină tolerează fărădelegea, și nu ia măsuri radicale împotriva păcătoșilor, cine ar mai fi interesat să aleagă căile neprihănirii, în condițiile atât de neprielnice ale prezentei ordini? Dacă legea nu prevede pedepse pentru călcarea ei, iar legiuitorul nu posedă capacitatea de a aplica legea, la ce mai servește un sistem juridic? Dacă Dumnezeu prezintă lumii legea Sa, dar nu dispune de instrumentele necesare implementării ei, sau nu este capabil să o aplice, atunci ce șanse există pentru instaurarea unei astfel de guvernări? Acestea sunt întrebări legitime, dar pe care cei „nepricepuți și nestatornici” nu le pot rezolva prin ecuația simplă că „Dumnezeu este și bun, dar și drept.” Ei înțeleg prin asta că Dumnezeu este bun cu cei ce trec de partea Sa, dar „drept,” adică nimicitor, pentru rebelii care disprețuiesc legile Sale. După acest criteriu, și diavolul este bun și drept. Adică umple de bunătăți pe aliații lui, pe oamenii care slujesc intereselor sale, dar este prigonitor și nimicitor pentru cei care se opun guvernării lui. Citiți lista din Evrei 11, ca să vedeți cum a tratat Satana pe copiii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Toată această teologie a „dreptății” lui Dumnezeu a părut autentică doar datorită faptului că biserica nu a înțeles natura păcatului. Sau, mai corect spus, s-a lăsat amăgită de performanțele diavolului în amăgire. Ascultați unde au fost îndreptate eforturile lui susținute: „Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569). Teoria lui despre natura păcatului, în contrast marcant cu adevărul clar exprimat de Hristos, este următoarea: Păcatul – despărțirea de Dumnezeu – nu produce moarte; din contră, este singura cale către dumnezeire. Așa a convins milioanele de îngeri să se alăture revoltei lui, și așa a convins pe Eva în Eden. Acum biserica împărtășește în masă această minciună primordială, fără măcar să bănuiască ce eficient duce ea teologia lui Satana până la marginile pământului. Dacă păcatul nu omoară, așa cum crede poporul nostru, și totuși păcătoșii trebuie pedepsiți cu moartea, atunci singura explicație logică era aceea că Dumnezeu trebuie să fie executorul judecătoresc, singurul care are puterea necesară să aplice legea. Pentru Satana, această formulă era cum nu se poate mai avantajoasă. El era scos din scenă, iar singurul care urma să suporte acuzațiile era Dumnezeu. Oamenii Îl urau pe Dumnezeu, deoarece îi pedepsea pentru lucrurile bune pe care și le doreau, adică să ajungă ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.
Prin acțiunea propriilor noștri frați (II) Miercuri, 24 septembrie 2008 - Gili Cârstea Lumina neprihănirii lui Hristos schimbă complet viziunea. Păcatul – despărțirea de Dumnezeu – produce automat moartea, și nu este nevoie de nimeni, nici chiar de Satana, spre a omorî pe păcătoși. Păcătosul se pedepsește singur cu răutatea lui, iar Dumnezeu nu poate decât să regrete, profund dar fără drept de intervenție, decizia lui eronată. Iată ce frumos strălucește, pentru cei ce o primesc cu bucurie, solia 1888 despre neprihănirea lui Hristos și caracterul lui Dumnezeu: „Legea celor zece porunci nu trebuie privită atât de mult sub aspectul ei prohibitiv, cât sub aspectul îndurării. Restricţiile impuse de ea sunt garanţia sigură a fericirii în ascultare. De îndată ce este primită în Hristos, ea lucrează în noi acea curăţire a caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veşniciei. Pentru cel ascultător ea este un zid de protecţie. Noi privim în ea bunătatea lui Dumnezeu, care prin descoperirea înaintea oamenilor a principiilor neschimbătoare ale neprihănirii, urmăreşte să-i protejeze de relele care rezultă din călcarea Legii. „Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea” (The EGW 1888 Materials, 1574). Ni se spune că refuzul de a accepta lumina nouă despre rolul legii în Galateni, trimisă de cer prin frații Waggoner și Jones, se află în mare parte la originea rebeliunii de la Minneapolis. Iată declarația inspirată: „Refuzul de a renunţa la păreri preconcepute şi de a accepta acest adevăr se află în mare parte la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume” (The EGW 1888 Materials, 1574). Concluzia este devastatoare în simplitatea ei: Ultima solie de har nu poate fi dusă lumii de oameni care cred că Dumnezeu este Cel care nimicește pe păcătoși, iar păcatul nu produce moartea. Biserica a crezut ani de zile că păcatul nu nimicește, și din această cauză nu poate duce ultima solie de har către lume, în ciuda puzderiei de planuri, programe și strategii. Atâta timp cât vom susține că păcatul nu ucide, fiind nevoie de intervenția violentă a lui Dumnezeu pentru înfrângerea rebeliunii, diavolul va reuși să îndepărteze puterea specială a Duhului Sfânt, de care avem nevoie în comunicarea ultimei solii către lume. Lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu este încă ținută departe de lume, și tot „prin acțiunea propriilor noștri frați.” Când vor înceta aceste „acțiuni,” astfel ca miliardele planetei, oameni care nu știu să deosebească dreapta de stânga, să poată beneficia de lumina trimisă lor de Părintele nostru Ceresc.
Sanctuarul și lunga întârziere Joi, 25 septembrie 2008 - Gili Cârstea După marea dezamăgire din 1844, Dumnezeu a trimis lumină cu privire la curățirea sanctuarului, lumină pe care generația prezentă nu o poate neglija, dacă speră să fie alături de Hristos, să-I „iasă în întâmpinare” în ultima Sa lucrare. Iată cuvintele îngerului însoțitor, adresate celor care nu mai vedeau nicio lumină în perioada profetică a celor 2300 de seri și dimineți: „Isus S-a ridicat, a închis ușa locului sfânt din sanctuarul ceresc și a deschis ușa către locul prea sfânt, unde a intrat spre a curăți sanctuarul. Toți cei care vor aștepta cu răbdare vor înțelege misterul” (EW 251). Dezamăgirea din 1844 este încercată și de generația prezentă a poporului lui Dumnezeu. Dacă Hristos a intrat atunci să facă ispășirea finală, să curețe sanctuarul de păcatele poporului Său, de ce a durat atât de mult? Cum poate fi explicat acest mister? Observați cum continuă autoarea să explice declarația îngerului de mai sus: „Isus a trimis îngerii Săi să călăuzească mințile celor dezamăgiți către locul prea sfânt [Sfânta Sfintelor], unde El a intrat să curețe sanctuarul și să facă o ispășire specială pentru Israel. Isus a spus îngerilor că toți aceia care Îl vor găsi, vor înțelege lucrarea pe care o are El de îndeplinit. Am văzut că în timp ce Isus se afla în locul prea sfânt, El va fi căsătorit cu Noul Ierusalim; și după ce lucrarea Lui va fi încheiată acolo, va coborî pe pământ cu putere împărătească, spre a lua la Sine pe cei scumpi, care au așteptat cu răbdare revenirea Sa” (EW 251). Avem aici explicația clară pentru care întârzierea este un mister pentru poporul nostru. Noi nu am înțeles corect în ce sens Isus trebuie să Se căsătorească cu Noul Ierusalim. Până când acest mister nu este dezlegat, trâmbița a șaptea nu poate suna (Apoc 10:7). Taina lui Dumnezeu este „Hristos în voi” (Col 1:26-28), descrisă foarte corect în Maleahi: „Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi… El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal 3:1-3). Hristos trebuie să realizeze cu poporul Său noul legământ, legământul cel veșnic, adică „scrierea” caracterului lui Dumnezeu în inima și mintea lor. Este o lucrare specială, unică și obligatorie pentru încheierea planului de mântuire, descrisă ca fiind lucrarea din Sfânta Sfintelor, aceea care se făcea la încheierea anului ceremonial. Ușa din Sfânta s-a închis, iar Hristos este gata să pășească în faza finală a planului de mântuire, Ziua Ispășirii pentru sfinții în viață, nunta. Singura explicație pentru lunga întârziere în realizarea noului legământ este atitudinea de ostilitate deschisă față de lumina despre neprihănirea lui Hristos, trimisă în 1888. Nu am înțeles, și nu am vrut să fim învățați, că lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor urmărește unirea dintre divin și uman, venirea Șekinei în templul inimii. Ca și mileriții dezamăgiți, noi am crezut că am înțeles corect taina evlaviei, și că nunta înseamnă ungerea lui Hristos ca Împărat al Noului Ierusalim, o cetate din ziduri de aur și porți de mărgăritar. Nu am vrut să credem că Noul Ierusalim este o generație finală a poporului lui Dumnezeu care a primit invitația de a veni la nuntă, fiind astfel făcută părtașă de natură divină și sigilată. De aceea invitația „Totul este gata, poftiți la nuntă!” rămâne deschisă, și așteaptă o reacție din partea celor care mărturisesc credință în doctrina noastră fundamentală despre sanctuar. Până atunci, Hristos nu poate părăsi Sfânta Sfintelor, ceea ce prelungește fără motiv, și chiar consolidează, domnia tainei fărădelegii.
Cruzimea inerentă caracterului său Vineri, 26 septembrie 2008 - Gili Cârstea Este important să cunoaștem corect caracterul lui Dumnezeu? Este necesară înțelegerea atributelor divine, a principiilor guvernării lui Dumnezeu, pentru o generație care dorește să prezinte lumii ultima solie de har? Scriptura este clară ca lumina zilei că diavolul s-a așezat pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, că se dă drept Dumnezeu și că a preluat lucrarea lui Hristos, afișând un aer religios și vorbind cu pioșenie despre lucrurile sfinte (Eze 28:1-5; 2 Tes 2:3-4). Ceea ce nu înțeleg nici bisericile protestante, nici încropita Laodicee, este că diavolul a atribuit caracterului lui Dumnezeu propria sa cruzime, cruzime pe care a instalat-o în toate sistemele teologice. Ascultați descrierea inspirată: „Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului, și adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Sofismele lui minimalizează obligativitatea legii lui Dumnezeu, și dau oamenilor libertatea să păcătuiască. În același timp, el face pe oameni să nutrească concepții greșite despre Dumnezeu, ca ei să-L privească mai degrabă cu teamă și ură, decât cu dragoste. Cruzimea inerentă caracterului lui o atribuie Creatorului; este inclusă în sistemele religiei, și exprimată în modurile de închinare. Astfel mințile oamenilor sunt orbite, iar Satana îi câștigă de partea sa, ca agenți în lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepții pervertite despre atributele divine, națiunile păgâne au fost făcute să creadă că vor obține favoarea divină prin jertfe omenești; cruzimi oribile au fost comise sub diferitele forme de idolatrie” (GC 569). Să facem un mic test: Cunoașteți vreun sistem teologic în care să nu se găsească la loc de cinste credința fundamentală că Dumnezeu va distruge pe toți opozanții Săi? Nici chiar teologia adventistă nu a scăpat de această pervertire a atributelor divine. Credința că „Dumnezeu va pedepsi până la exterminare” pe opozanții Săi este fundamentală în teologia adventistă. Ea este o parte esențială a crezului și practicii adventiste; este laitmotivul permanent al evanghelizărilor noastre și argumentul numărul unu în câștigarea de suflete. Nici nu ne trece prin cap că această concepție vine din teologia lui Satana, și că ea produce agenți pentru războiul împotriva lui Dumnezeu. Poporul ales nu a scăpat din această capcană. Mulți împărați ai lui Israel au adus jertfe lui Moloh, convinși că astfel obțin favoarea lui Dumnezeu. Caiafa nutrea și el aceleași concepții, și de aceea a considerat că, pentru salvarea poporului, este corect să fie ucis un om, chiar nevinovat. La fel gândeau preoții care au adus la Isus pe femeia prinsă în adulter. Păcătoșii trebuie omorâți, dacă vrem să păstrăm puritatea bisericii. În ciuda exemplului monumental oferit de Hristos, care a prezentat lumii caracterul lui Dumnezeu complet diferit de credința populară, Biserica Creștină a căzut și ea victimă acestui „efort permanent” al diavolului de a atribui lui Dumnezeu „cruzimea inerentă caracterului lui.” Iată descrierea: „Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu creștinismul şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoşteau pretenţiile ei, era rezervat rugul. Au fost atâtea masacre, încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil şi, în acelaşi timp, să nu pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei omeneşti, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută” (GC 569). De ce așa? Deoarece au căzut victimă „eforturilor permanente” ale diavolului deghizat în Dumnezeu de a prezenta cruzimea din caracterul lui ca fiind o metodă acceptabilă de a păstra puritatea doctrinală a bisericii. Orizontul este cât se poate de sumbru. Devastări naturale vor urma într-o rapidă succesiune, urmate de haos social. Toate acestea vor fi interpretate de bisericile unite ca fiind urmarea mâniei lui Dumnezeu, supărat că omenirea nu se supune regulilor și edictelor bisericești. Înnebunite de groază, mulțimile vor cere cu glas tunător întoarcerea la Dumnezeu și moarte celor ce nu se supun religiei organizate. Unde se va situa poporul nostru în această criză? Cum vom putea combate valul de fals entuziasm religios, când și noi credem că Dumnezeu, prin uneltele Lui, „a pedepsit, pedepsește și va pedepsi până la exterminare” [aici] pe toți cei care refuză oferta de har a lui Hristos? În criza viitoare vor exista argumente zdrobitoare că păcătoșii au depășit limitele îndurării divine. Ne vom alătura valului popular în cererea lui legitimă de a extermina pe toți batjocoritorii harului lui Hristos? Ne vom alătura cu siguranță, deoarece n-am vrut să înțelegem că forța constrângătoare nu se găsește printre principiile guvernării divine. Ne vom alătura, deoarece astăzi nu vedem cum „cruzimea inerentă” caracterului satanic este confundată cu dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu. Ne vom alătura, deoarece nu știm că acea cruzime este parte a sistemului nostru teologic, și că astfel am devenit uneltele lui Satana. Ne vom alătura, deoarece astăzi considerăm că toate cruzimile oribile din vechime au fost produse de dreptatea lui Dumnezeu, și nu ne vom sfii să fim o parte a mâinii care aplică dreptatea în timpul acela de criză majoră. Ne vom alătura, deoarece nu știm că suntem agenții lui Baal în războiul contra guvernării divine. „Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”
Tu singur te pedepsești cu răutatea ta Sâmbătă, 27 septembrie 2008 - Gili Cârstea Scenele finale din marea controversă, momentele când Satana ridică din nou întreaga omenire împotriva Noului Ierusalim, după mileniu, urmăresc să clarifice, fără umbră de îndoială, natura păcatului. Mai precis, cum reacționează natura umană despărțită de Dumnezeu la descoperirea adevărului curat, nealterat de minciunile diavolului. După înviere, mulțimile imense sunt făcute să creadă că au fost aduse la viață de Satana, care se prezintă ca fiind proprietarul de drept și administratorul planetar. Sunt făcute să creadă că sunt victima unei invazii extraterestre dușmănoase, la care trebuie răspuns cu violență [vezi detalii aici]. Toți sunt organizați și se pregătesc pentru un atac decisiv, dar sunt împiedicați de o acțiune declanșată din interiorul cetății coborâte din cer. Această acțiune este singura intervenție a cerului, singura acțiune declanșată voit de Hristos și însoțitorii Săi din cetate, și ea pune capăt definitiv oricăror acțiuni violente ale hoardelor lui Satana împotriva sfinților din cetate. Cu gândul la declarația inspirată că „slava lui Dumnezeu îi va nimici,” ne-am aștepta să vedem o acțiune militară devastatoare, un fel de lasere și aruncătoare de flăcări cerești care spulberă instantaneu pe opozanți. Dar nu se întâmplă așa. În acel moment, sub privirile uimite ale locuitorilor pământului, se derulează scenele marii controverse în cele mai mici detalii, acum fără mahrama pe care o avuseseră pe ochi toată viața, fără plasa vrăjitoriilor lui Satana, care le proiectase o realitate falsă despre lume și viață. Privesc și nu le vine să creadă că au fost victimele unei asemenea conspirații monstruoase. Abia acum înțeleg ei cine a fost „omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război” (Isa 14:16-17). Cu și mai mare uimire urmăresc declarația lui că cele prezentate sunt conforme cu realitatea. Deci așa stau lucrurile. Așa se explică toată violența, suferința și moartea de pe pământ, în toate aceste milenii de frământări sociale. Și ei, naivii, crezuseră că tot ce se întâmplă vine din mânia lui Dumnezeu. Vă imaginați revolta și mânia care îi cuprinde când marele arhitect, într-o ultimă criză de nebunie, reia propaganda pentru un atac militar decisiv împotriva cetății sfinte. Cu o mânie nestăvilită se întorc împotriva lui și a elitei care i-a slujit interesele. Cu armele pregătite pentru atacul împotriva locuitorilor Noului Ierusalim, acum se măcelăresc unii pe alții. Aceasta este lecția finală că păcatul ucide, și că cei răi se nimicesc singuri. Este dovada că despărțirea de izvorul vieții produce automat moartea a doua. La începutul marii controverse, dacă Dumnezeu permitea îngerilor rebeli să culeagă imediat roada propriei lor decizii de a se deconecta de la izvorul vieții, de la Marele Server, universul ar fi continuat să trăiască sub teroare, înclinat să creadă minciunile diavolului că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu. Acum, pe baza dovezilor de necombătut, ei constată că nu Dumnezeu este la originea morții, ci decizia categorică și conștientă a individului de a refuza unirea cu divinul, scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice. Ascultați descrierea momentului: „Universul întreg a constatat realitățile despre natura și efectele păcatului. Nimicirea lui deplină, care la început ar fi produs teamă îngerilor și dezonoare lui Dumnezeu, acum justifică dragostea Sa și consolidează onoarea Sa în fața universului de ființe care se desfată să facă voia Sa, și în a căror inimă se află legea Sa” (GC 504). Observați legătura acestui pasaj cu premisele din marea controversă, descrise în pasajul din „Hristos, lumina lumii.” După ce spune că păcatul și păcătoșii vor fi nimiciți pentru veșnicie, adică vor pieri în moartea a doua, ea explică mecanismul acestei nimiciri definitive și irevocabile: „Acesta nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este „străin de viaţa lui Dumnezeu.” Hristos spune: „Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea” (Efes. 4,18; Prov. 8,36). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste principiile pe care le au. Odată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici. „La începutul marii controverse, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit; dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi nenorocirii. „Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura şi Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa, şi în a căror inimă se află Legea Sa” (DA 764). Slava lui Dumnezeu – descoperirea finală a caracterului dragostei Sale – produce simultan descoperirea naturii ucigașe a păcatului. Legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Cei care aleg voluntar să iasă de sub jurisdicția ei se nimicesc singuri, fără o intervenție din afară. Acest lucru nu a fost înțeles la începutul marii controverse, sau, mai corect spus, a fost mistificat grosolan de Satana, și acceptat ca posibil, din cauza influenței pe care o avea asupra tovarășilor lui. În scenele finale, taina fărădelegii va fi clarificată fără umbră de îndoială. Toți vor înțelege atunci valoarea declarației divine atât de neglijată astăzi: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta, şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău, şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor” (Ier 2:19). Până atunci, vom continua să dezonorăm pe Părintele nostru ceresc, amăgind lumea să creadă că pedeapsa cu moartea este un atribut al dreptății divine, și că fără folosirea violenței guvernarea divină se prăbușește.
Dumnezeu onorează pe cei care Îl onorează Duminică, 28 septembrie 2008 - Gili Cârstea Într-un articol din Review and Herald, publicat la scurt timp după Minneapolis, sora White face o paralelă interesantă între solia 1888 și solia lui Noe, purtată cu credincioșie timp de 120 de ani, în ciuda batjocurii generale. Revenind mereu asupra atitudinii de împotrivire a conducătorilor noștri față de lumina trimisă din cer, ea atrage atenția asupra consecințelor pe termen lung, și avertizează că exact așa ceva se întâmplă în acel timp: „Universul întreg este uimit cum oamenii nu văd și nu recunosc razele de lumină care strălucesc asupra lor; dar când ei își închid inimile față de lumină, și pervertesc adevărul până când el este interpretat ca fiind întuneric, își vor imagina că necredința și critica lor sunt lumină, și nu vor recunoaște opoziția față de căile și lucrările lui Dumnezeu. Mergând pe un asemenea drum, bărbați care ar fi stat în picioare până la sfârșit își vor așeza influența împotriva soliei și solilor pe care Dumnezeu îi trimite. Dar în ziua judecății, când se va pune întrebarea: ‘De ce ai așezat persoana ta, influența și judecata ta, între popor și solia lui Dumnezeu?,’ ei nu vor avea nici un răspuns. Dacă își vor deschide buzele atunci, va fi doar spre a recunoaște că acum văd și ei adevărul așa ca Dumnezeu. Vor mărturisi că au fost plini de mândrie, că s-au încrezut în judecăți personale, și că au întărit mâinile care căutau să dărâme ceea ce Dumnezeu poruncise să se construiască. Ei vor spune: ‘Deși dovezile că Dumnezeu lucrează erau puternice, eu nu am fost dispus să recunosc, deoarece nu era în armonie cu ceea ce predicam eu. Nu obișnuisem, în experiența mea trecută, să mărturisesc vreo eroare. Am fost prea încăpățânat spre a accepta să cad pe Stâncă și să fiu zdrobit. Am decis să mă opun, să nu mă las convertit de adevăr. Nu doream să recunosc faptul că poziția mea este eronată oricât de puțin, de aceea lumina s-a transformat în întuneric.’ Acestor oameni li se aplică declarația: ’ Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă’” (RH 21 oct 1890). Vă imaginați cât de serioasă era situația, dacă ea ajunsese să publice în Review mustrări pe care, de obicei, le comunica direct și personal celor în cauză. Venise lumina necesară încheierii lucrării lui Dumnezeu, iar liderii de la Battle Creek își foloseau influența și autoritatea împotriva soliei și solilor lui Dumnezeu. Cât timp ar putea Dumnezeu să tolereze o astfel de atitudine? Poate 120 de ani? Ea nici măcar nu-și permitea un asemenea gând; și totuși, raționamentul ei este solid, iar timpul a demonstrat elocvent acest lucru: „Când Dumnezeu trimite lumină poporului Său, El așteaptă ca ei să fie atenți, să asculte și să fie dispuși să primească solia. În îndelunga Lui răbdare, el așteaptă ca oamenii să se ralieze scopurilor Sale. El a așteptat timp de 120 de ani ca poporul din vechime să primească avertizarea în legătură cu potopul. Cei care au respins solia au transformat îndelunga Lui răbdare în motive pentru batjocură și necredință. Solia și solul au devenit subiectul glumelor lor. Pasiunea și zelul lui Noe de a apela la ei spre a se întoarce de pe căile lor rele erau criticate și desconsiderate. Dumnezeu nu este în criză de timp, în realizarea planurilor Sale, deoarece El este Domn al eternității. El dă lumină și prezintă mai deplin adevărul Său celor de la care așteaptă să le primească, astfel ca ei să preia cuvintele de avertizare și încurajare, și să le ofere altora. Dacă oamenii cu reputație și pregătire refuză să facă acest lucru, Domnul va alege alte instrumente, onorând pe cei care sunt priviți ca fiind inferiori. Dacă cei din poziții de răspundere s-ar angaja cu toată inima în lucrare, ei ar trebui să susțină solia pentru acest timp, să ducă lucrarea înainte; dar Dumnezeu va onora pe cei care Îl onorează” (RH 21 oct 1890). Ca și în zilele lui Noe, Dumnezeu a așteptat ca oamenii din poziții de răspundere să aprecieze lumina, să recunoască în solia 1888 începutul Marii Strigări, să înțeleagă că aceasta este „cu adevărat” solia îngerului al treilea, și să o transmită poporului. Dar ei au interceptat lumina, împiedicând-o să ajungă la destinație, încurajați să ridiculizeze solia și solii tocmai datorită îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Peste câteva săptămâni atingem și noi bariera celor 120 de ani scurși de la proclamarea soliei 1888. Și ce observăm? Chemarea la nuntă este refuzată și contestată, neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea este cu totul necunoscută, iar susținătorii soliei 1888 sunt marginalizați și izolați, fiind considerați alarmiști fanatici, criticoși deplasați, oameni care urmăresc să nenorocească pe Israel. Respingerea luminii trimisă de cer este cel mai evident act prin care poporul Îi spune lui Dumnezeu că nu are dreptul să le vorbească în plus, că ei sunt mulțumiți cu adevărul Scripturii și nu au nevoie de lumină nouă. În fiecare generație a fost așa, și nici de data aceasta nu va fi altfel. Dumnezeu onorează pe cei care Îl onorează, indiferent de poziția sau educația lor.
Taina evlaviei și taina fărădelegii (I) Luni, 29 septembrie 2008 - Gili Cârstea Marea controversă dintre Hristos și Satana, desfășurată la nivel cosmic, este în esență o bătălie la nivelul inimii fiecărei ființe create. Ea a izbucnit atunci când heruvimul ocrotitor a propus universului soluția miraculoasă a evoluției către divinitate, prin renunțarea la statutul de locuință a lui Dumnezeu. El insinua că sistemul părtășiei cu natura divină este în realitate o metodă de control, o piedică în dezvoltarea firească a indivizilor spre punctul suprem al dreptului lor nativ, de copii ai lui Dumnezeu. Dorința lui ascunsă de a obține un loc „pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,” a proiectat-o asupra celorlalți, făcându-i să creadă că luptă pentru interesele lor. El știa foarte bine că despărțirea de natura divină produce moarte instantanee, moartea a doua. Știa bine că acesta era un mecanism prin care eventuale ființe create, nemulțumite de lumea în care au fost aduse fără voia lor, au posibilitatea de a ieși din ea. De asemenea, el știa că această lege fundamentală a împărăției nu poate fi ocolită decât prin moartea Creatorului. Raționamentul lui a fost simplu: Dacă reușesc să atrag de partea mea întregul corp al îngerilor, solicitând împreună despărțirea de natura divină, Dumnezeu este pus în fața unei situații disperate: Ori ne lasă să pierim instantaneu, și pierde încrederea întregului univers pentru veșnicie, ori ne salvează murind El Însuși, și astfel tronul universului devine vacant. Știa că prima opțiune era inadmisibilă. Dumnezeu nu risca pacea și liniștea universului, suportând la infinit suspiciunea, teama și în final ura miliardelor de lumi din univers. Familia cerească s-ar fi transformat într-un gulag, un univers concentraționar, un stat polițienesc în care loialitatea este generată de teamă, nu de apreciere sau dragoste. A estimat corect. Dumnezeu a optat pentru a doua variantă, singura cale prin care ființe despărțite de natura divină pot fi păstrate în viață. Legea, care producea moarte instantanee pentru despărțirea de izvorul vieții, L-a lovit pe Mielul lui Dumnezeu, Unicul Său Fiu. Așa a devenit posibilă aberația numită ființe create care nu mai sunt părtașe de natura lui Dumnezeu, care au încetat să mai fie o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul, și totuși trăiesc. Aceasta este taina fărădelegii. Căderea lui Adam a adus omenirea alături de rebeliunea lui Satana. Toți oamenii născuți pe această planetă, începând cu Abel, se nasc despărțiți de natura divină, o locuință goală, un templu părăsit. „Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom 3:23), așa cum spune Pavel. „Slava lui Dumnezeu” este Șekina, prezența divină a Duhului Sfânt locuind în templul inimii, temelia întregii creații a lui Dumnezeu. Pentru creațiunea lui Dumnezeu, existența unor ființe deconectate de la izvorul vieții reprezintă o anomalie, și menține un conflict deschis împotriva legilor vieții, împotriva naturii vindecătoare inerente caracterului divin. Este o nouă ordine care încurajează călcarea legilor vieții, care propune libertate prin fărădelege și supraviețuire prin violență. În templul rămas liber, legea păcatului și a morții a devenit noul sistem de operare al creierului, cu directiva lui supremă, criminalul instinct de conservare. Îngeri sau oameni, odată despărțiți de natura divină ajung iremediabil pradă aberației numită taina fărădelegii. Dumnezeu dorește și este capabil să remedieze această situație, iar scopul Său este Taina Evlaviei, adică „Hristos în voi, nădejdea slavei.” Făgăduința a fost făcută încă din vechime, deși nu prea a fost luată în serios: „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: Cunoaşte pe Domnul! Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier 31:33-34). Acest eveniment măreț nu a avut loc nici astăzi, iar biserica lui Hristos nu se întreabă de ce, când, sau din ce cauză. Ea nu dorește să fie tulburată în „siguranța mântuirii” că sângele lui Hristos a curățit-o deja de toate păcatele, iar acum așteaptă să revină Hristos, spre a merge acasă. Nu înțelege că fără „scrierea” legii în templul sufletului nu există nici ploaie târzie, nici mare strigare, nici a doua venire a lui Hristos. „Scrierea” legii lui Dumnezeu în templul sufletului nu este nimic altceva decât revenirea Șekinei în locul ei de drept, unirea omenescului cu divinul, așa cum spune Maleahi 3:1-3. Adică nunta Mielului.
Taina evlaviei și taina fărădelegii (II) Marți, 30 septembrie 2008 - Gili Cârstea Pavel reia acest subiect de două ori în Epistola lui către Evrei, insistând că lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în sanctuarul ceresc constă tocmai în această operație numită nunta, „cunoașterea” lui Dumnezeu de către copiii Săi despărțiți prin păcat de natura divină (Evr 8:8-12; 10:15-18). În Scriptură, expresia „cunoaștere” este folosită pentru unirea intimă dintre soți (Gen 4:1, 4:17, 4:25; 1 Împ 1:4; Mat 1:25 KJV). Ea este preluată spre a oglindi realizarea scopului lui Dumnezeu în noul legământ, care este de fapt legământul cel veșnic: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!” (Osea 2:19-20). „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isa 62:5). Acestea sunt metafore despre o lucrare profundă, obligatorie și glorioasă, dar pe care mintea omenească încă nu este pregătită să o înțeleagă deplin, și nici dispusă să o accepte prin credință. Este „taina evlaviei,” puterea lui Dumnezeu de a mântui, ascunsă în vestea bună a neprihănirii lui Hristos. Sub razele noi de lumină ale neprihănirii lui Hristos, taina evlaviei se dezvoltă în paralel cu taina nelegiuirii, iar biserica se desparte tot mai evident în cele două mari categorii, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, și cei care nu Îl cunosc: „În lume există numai două categorii de oameni, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu Îl cunosc. Omul spiritual aparţine primei categorii, omul firesc aparţine celei de-a doua, iar categoria de care aparţinem este determinată de concepţia noastră despre caracterul Tatălui şi al Fiului. Pentru omul al cărui suflet este inundat de dragostea lui Isus este normal să vadă în Dumnezeu pe tatăl şi prietenul lui. El poate şi va învăţa pe alţii în armonie cu lumina care străluceşte în camerele inimii lui. El va arăta oamenilor singura cale de la păcat la neprihănire, descoperind lumii caracterul Celui care este calea, adevărul şi viaţa” (RH 2 oct 1891). Acest pasaj se sprijină pe declarația explicită a Mântuitorului, că „viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cele două categorii, despărțite de concepția corectă despre caracterul lui Dumnezeu, sunt produsul a două moduri diferite de a înțelege religia, evlavia. Taina evlaviei produce oameni spirituali, iar taina nelegiuirii produce oameni firești. Oamenii spirituali „umblă” (Rom 8:6) călăuziți de Duhul Sfânt, iar oamenii firești sunt mânați de firea pământească. Pe cei spirituali, Duhul îi călăuzește spre noul legământ, spre unirea divinului cu umanul, și astfel taina evlaviei este realizată în ei. Pe cei firești, firea pământească îi călăuzește spre o desăvârșită opoziție față de nuntă, spre o independență totală față de Dumnezeu, și astfel taina fărădelegii se consolidează, se fortifică în inimile lor dincolo de orice schimbare. Taina nelegiuirii este religie fără nuntă. Credincioșii sunt făcuți să creadă că jertfa lui Hristos le-a rezolvat statutul legal, că le-a îndepărtat păcătoșenia trecută, și că vor moșteni viața veșnică fără să fie nevoie de unirea dintre divin și uman. De aceea ei resping orice invitație la nuntă, și persecută pe slujitorii împăratului trimiși cu invitația. Taina evlaviei este scopul etern al lui Dumnezeu, prin care El readuce în familia divină pe toți cei care recunosc guvernarea divină și fundamentul ei de nezdruncinat care este părtășia cu natura divină. Taina evlaviei și taina fărădelegii se maturizează simultan. În timp ce oamenii spirituali ajung „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef 3:19), cei firești ajung plini de toată plinătatea caracterului satanic, sub controlul deplin al legii păcatului. În acel moment, Dumnezeu va permite o manifestare deplină a celor două căi în conflict. El Se retrage, Își limitează protecția, și oferă mână liberă oamenilor care au sperat că vor construi o lume liberă și prosperă fără legea lui Dumnezeu. Universul va fi zguduit de cruzimea inimii firești ajunsă deplin sub controlul diavolului. Va fi ultima demonstrație despre efectele teribile ale despărțirii de natura divină, ultima demonstrație că păcatul ucide și că păcătoșii se nimicesc singuri. Această demonstrație va convinge universul pentru eternitate că scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice este singura garanție pentru pace, libertate și prosperitate, și că părtășia cu natura divină nu este un jug al sclaviei, ci puterea Creatorului pusă la dispoziția neîngrădită a tuturor ființelor din univers, de la serafimul luminos și sfânt, până la om. Hristos în voi nădejdea slavei va deveni curând cea mai prețioasă formulă a tuturor veacurilor, ecuația care a rezolvat cea mai crâncenă încleștare din familia lui Dumnezeu, punând în același timp în lumină promisiunile mincinoase ale tainei fărădelegii. Tot ce ține în loc finalizarea planului de mântuire, și blochează sunetul trâmbiței a șaptea, este naivitatea miresei lui Hristos, care nu înțelege că se află sub mirajul tainei fărădelegii, sperând să moștenească Noul Pământ fără să vină la Nunta Mielului. | | articole recomandate: Misterioasa împotrivire Istoria oficială Ce este Legea? Natura păcatului Iona 5 - un capitol nescris Tragedia Efesului Trenul de mare viteză Un popor care locuieşte deoparte EGW despre 1888  articole recente:Decretul duminical, 1888 și vântul de la răsărit Încredere plus tratament Îngerul Bisericii Laodicea Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea Este evanghelia o simplă declarație forensică? Strong City: Isprăvile diavolului continuă Teoria conspiraţiei şi profeţia biblică Semnul lui Iona Focul de pe Carmel
Urantia: O altă variantă Politica - slujitorul lui Baal Ştergerea păcatelor Pentru binele cetăţii Scandalul crucii Preţul răscumpărării Abelard, teoria influenţei morale... Postmodernistul Credinţa lui Isus Trebuia să moară Isus? Ploaia Globală Operaţiunea Ploaie Globală Zguduirea Faith House Manhattan Foc din cer Inima lor... s-a răsculat Consecinţele rebeliunii din 1888 Minneapolis 1888 Pocăinţa colectivă Sinagoga Satanei arhiva 2004: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 arhiva 2005: 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 arhiva 2006: 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 arhiva 2007: 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 arhiva 2008:77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 Download: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 | |
„
15 