www.gsm1888.ro

25 mai 2004

Fobiile moştenitorilor imaturi

Evelyn Mangîru

Specialiştii descriu fobia ca fiind un mod de exprimare a angoasei şi de apărare de aceasta, o teamă de intensitate disproporţionată faţă de obiecte sau situaţii care, în ele însele, nu au caracter periculos.

De ce vă temeţi cel mai mult? Aveţi fobii? Ce model? Acluofobie? Astrafobie? Entomofobie? Fobofobie? Fotofobie? Ideofobie? Monofobie? Neofobie? Politicofobie? Odontofobie? Tanatofobie? Tonitrofobie?...

Mă îndoiesc că o veţi găsi descrisă în lucrările elaborate de lumea medicală, dar există o fobie care bântuie în mijlocul poporului lui Dumnezeu înrobindu-i pe mulţi – fobia de Dumnezeu. Din nefericire, în cercurile teologice aceasta nu este recunoscută ca o teamă patologică produsă de despărţirea de Dumnezeu şi de necunoaşterea caracterului Său. Dimpotrivă, ea este ridicată la rang obligatoriu în panoplia de virtuţi care trebuiesc prezentate la poarta Ierusalimului de către cei care vor dori să intre în cetate. Adulţii poporului lui Dumnezeu insistă flagrant să declare că teama este calitatea indispensabilă a unei Mirese mature. Avem noi un Dumnezeu plin de dragoste, şi care S-a dat pentru noi, şi care ne-a iubit până la capăt, şi care nu a precupeţit nici un efort pentru a ne mântui din păcat, şi care ne dă viaţă, şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi tot ce ne este necesar, şi ne face fericiţi, şi ne-a garantat libertatea de alegere, dar până la urmă, dacă alegem greşit, ne omoară. Aşa că este mai bine, pentru orice eventualitate, să-I ştim de frică chiar şi după ce I-am cunoscut dragostea, pentru că nu se ştie cum Îl supărăm şi ne face una cu pământul.

Aceasta este descrisă ca o fobie pozitivă, constructivă, chiar obligatoriu de ţinut la purtător. Se argumentează că ea ne păzeşte de cine ştie ce nebunii pe care le-am face dacă am crede că Tatăl nu Îşi pedepseşte odraslele neascultătoare. Argumentul legii talionului este folosit şi astăzi de cei care pretind că ştiu ce înseamnă noul legământ şi au acceptat adevărul prezent: „În felul acesta, ceilalţi vor auzi şi se vor teme, şi nu se va mai face o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău” (Deut. 19:20).

Specialiştii în domeniul medical mai afirmă că cele mai multe fobii se dezvoltă în perioada copilăriei, din cauza unei înţelegeri greşite a realităţii şi ca urmare a unui sentiment de nesiguranţă. Deseori, singurul lucru pe care îl pot face părinţii în astfel de situaţii este să îi înconjoare pe micuţi cu toată dragostea de care pot da dovadă, să le creeze un mediu care să le inspire siguranţă şi să aibă răbdare până când aceştia se vor maturiza şi îşi vor schimba percepţia asupra realităţii.

De mult timp aşteaptă şi Părintele nostru Ceresc să fim dispuşi să Îl cunoaştem, să ne maturizăm şi să percepem altfel realitatea cu privire la caracterul Său, să vedem că nu avem motive să ne temem şi că limbajul fricii nu se potriveşte în Împărăţia dragostei. Dar cum se va realiza acest lucru dacă adulţii poporului Său continuă să dea la o parte dovezile incontestabile prezentate de Martorul Credincios şi Adevărat şi încălzesc la piept învăţăturile începătoare ale acestei lumi?

„Dar câtă vreme moştenitorul este nevrâstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, cu toate că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram nevrâstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‚Ava’ adică: ‚Tată!’” (Gal. 4:1-6).

Ascultaţi glasul Tatălui vorbind copiilor Săi înfricoşaţi din toate timpurile:

„Avraame, nu te teme!” (Gen. 15:1)

„Agar, nu te teme!” (Gen. 21:17)

„Isaac, nu te teme!” (Gen. 26:24)

„Iacove, nu te teme!” (Gen. 46:3)

„Moise, nu te teme!” (Num. 21:34)

„Iosua, nu te teme!” (Iosua 8:1)

„Ghedeon, nu te teme!” (Jud. 6:22)

„Ahaz, nu te teme!” (Isaia 7:3)

Şi nu vă opriţi aici! Citiţi mai departe Cuvântul – singurul antidot al oricărei fobii, fără termen de garanţie!

26 mai 2004

Solul legământului dependent de Învăţătorul neprihănirii

Gili Cârstea

Profetul Maleahi vorbeşte cu forţă despre Daniel 8:14, care este stâlpul şi temelia credinţei noastre. Planul lui Dumnezeu prevede o lucrare specială pentru Mireasa lui Hristos, atunci când ea va fi dispusă să-şi ia în serios rolul glorios pe care trebuie să-l joace în controversa ultimelor zile.

„Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 3:1-4).

Ziua ispăşirii pentru cei vii trebuia să aibă loc demult, iar noi o împingem mereu în viitor, prin obstinaţia cu care ne batem joc de solul Domnului trimis să pregătească o cale.

Cine este solul Domnului care trebuie să pregătească o cale? Cine este solul legământului pe care îl dorim? În ce templu va intra el deodată, ca să cureţe pe fiii lui Levi? Acestea sunt întrebări pe care nu le veţi auzi comentate la predica de sâmbătă dimineaţa. Şi totuşi, ele sunt inima credinţei advente, adevărul central care a dat naştere acestui popor, singurul subiect demn de luat în seamă în aceste zile pline de pericole.

Mesagerul Domnului pentru Biserica Rămăşiţei a spus „în tonuri clare şi distincte” că Domnul a trimis acestui popor, în 1888, un „învăţător al neprihănirii,” care este expresia din Ioel pentru ploaia târzie. Solia aceasta urma să pregătească calea pe care solul legământului urma să intre deodată în templul Său.

Legământul era scrierea legii divine în inima omenească (Ieremia 31) iar solul acestui legământ este Duhul Sfânt, a cărui locuire în noi ne face părtaşi de natură divină. Această scriere stabileşte definitiv caracterul lui Dumnezeu în natura umană. Unirea celor două naturi – nunta – realizează scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, acela de a locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om.[i]

Templul în care trebuie să intre acest Sol al legământului pe care îl dorim este inima omenească. Doar aşa fiii lui Levi vor putea fi curăţiţi şi albiţi, aducând roadele neprihănirii. Pavel ne mustra, spunând că ar trebui să ştim că noi suntem „un templu al Duhului Sfânt,” şi că secretul credinţei este „Hristos în voi.”

Profeţia din Maleahi bate încă la porţile adventismului. În 2004, lumea nu cunoaşte căile neprihănirii, fiii lui Levi nu sunt curăţiţi, iar Solul legământului nu poate intra „deodată” în templul Său. De ce? Pentru că noi continuăm să batjocorim solul şi solia prin care calea este pregătită înaintea Domnului. Iar miile de programe, activităţi, iniţiative şi strategii, pe care le-am socotit superioare soliei foarte preţioase, s-au dovedit neputincioase de a pregăti această cale.

27 mai 2004

Nunţi princiare, nunţi divine

Maria-Eliza Ţene

Întreaga lume a avut zilele acestea ochii aţintiţi asupra evenimentului care a avut loc sâmbătă, 22 mai, la Madrid. Prinţul moştenitor, Filip de Burbon, s-a căsătorit cu Letizia – o tânără promiţătoare dar fără titluri nobiliare, acceptată însă de casa regală, care se pare că a înţeles dragostea profundă dintre cei doi.

Evenimentul a încântat mulţimea, care a rămas ziua întreagă în ploaie sau în faţa televizorului spre a nu pierde nici cel mai mic detaliu. Printre aceştia s-au aflat şi mulţi dintre cei care se numesc aşteptători ai venirii Domnului.

Ce mă uimeşte pe mine este dispoziţia noastră de a admira iubirea dintre un prinţ şi „Cenuşăreasa” lui, uitând de propriul nostru Prinţ care tânjeşte după dragostea miresei Sale imature. Ne plac jucăriile lumii acesteia, dar tratăm cu o nepăsare vinovată realităţile pe care ni le oferă El. Suntem fascinaţi de sclipirile bijuteriilor regale, care ne orbesc, împiedicându-ne să vedem aurul pe care ni-L oferă Domnul nostru. Admirăm rochia Letiziei, nebăgând în seamă haina albă a neprihănirii pe care ne-o oferă, fară plată, Mirele nostru. Amnezia aceasta a devenit o boală cronică pentru mireasa Lui, care refuză cu încăpăţânare alifia vindecătoare.

Ne place să cochetăm cu „prinţul” lumii acesteia, orbiţi de falsele luciri ale darurilor lui, şi uitând că Domnul ne-a avertizat că acest prinţ se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Ne place ceea ce ne oferă el, neluând în seamă avertizările doamnei noastre scumpe, care spunea că el ne poate oferi totul, mai puţin însă dragostea. Dragostea aceea minunată care se numeşte agape, şi de care doar un Prinţ adevărat este capabil.

Refuzul nostru constant şi obraznic Îi provoacă durere şi suferinţă. Suferinţă aşa cum mintea noastră bolnavă nu poate pricepe. Suferinţă egală cu răstignirea de care nu suntem mai puţin vinovaţi decât cei care L-au atârnat pe cruce. O dată la Golgota, altă dată la Minneapolis, şi încă o dată...

Slavă Lui însă pentru viziunea pe care i-a dat-o lui Ioan. În final, şi finalul acesta ar putea fi mai aproape decât ne putem imagina noi, rămăşiţa aceea în gura căreia nu s-a găsit minciună se va îndrăgosti ireversibil de Mirele ei, iar demonstraţia dragostei Sale va fi minunată.

28 mai 2004

„Deodată,” „într-o clipă,” semnul unui Dumnezeu creator

Gili Cârstea

Astăzi, creştinismul modern este fascinat de evoluţionismul spiritual, deşi Dumnezeul nostru spune lămurit că El este un Dumnezeu creator. El va curăţi pe fiii lui Levi „deodată” şi definitiv, nu progresiv, de la rău la bine, de la simplu la divers, aşa cum învaţă evoluţionismul. Poporul rămăşiţei a fost şi el amăgit pe cărările evoluţiei spirituale predicată în Babilon. Ei aşteaptă să vadă rezultate, să scape de păcat pe zi ce trece, să ajungă plăcuţi Domnului pe zi ce trece, să aducă roade neprihănite prin exerciţii spirituale mai serioase, rugăciuni mai fierbinţi, meditaţii mai profunde, lucrare misionară mai zeloasă.

Dumnezeul creator nu vorbeşte aşa. El spune cât se poate de clar:

„O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor” (Psalmi 81:13, 14).

Vrăjmaşii noştri nu au fost încă înfruntaţi, deoarece noi am refuzat căile Domnului şi nu mai credem că El doreşte să ne elibereze de păcat „într-o clipă.” Adevărul despre ziua ispăşirii este cât se poate de dosit şi evitat în media adventistă, iar pastorii noştri se simt destul de jenaţi de el, în jurul meselor rotunde unde căutăm argumente ecumenice cu fiicele Babilonului.

Câtă pasiune în strigătul Lui! Cât S-ar bucura El „de ar umbla Israel în căile Mele,” căile neprihănirii lui Hristos, care făcea ceea ce făcea, şi era ceea ce era, doar datorită Tatălui care locuia în El. Dar poporul Său nu doreşte să asculte, Israel nu ia seama la Făcătorul lui. Ei se lasă duşi în necurmate rătăciri pe căile alunecoase ale evoluţionismului spiritual, iar Domnul este obligat de legile libertăţii să-i lase pe drumul lor. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor” (versetele 11, 12).

„Sfaturile noastre” spun bisericii că trebuie să ne întoarcem la exerciţiile mistice ale evului întunecat pentru a creşte în Hristos. Sfaturile noastre spun că trebuie să ne unim forţele cu celelalte biserici pentru a construi o societate mai bună în secolul 21. Sfaturile noastre spun că păcatul nu omoară pe nimeni, sprijinind astfel minciuna Balaurului. Sfaturile noastre Îl declară pe Dumnezeu ca fiind arbitrar, pretenţios, aspru şi răzbunător. Sfaturile noastre spun că ne-am îmbogăţit.

Folosind vorbirea unui popor care nu cunoaşte pe Dumnezeu, Isaia se întreabă uimit: „Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim de la căile Tale, şi ne împietreşti inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru seminţiile moştenirii Tale!” (Isaia 63:17). Mai târziu, el recunoaşte că nu Dumnezeu este vinovat de această stare de rătăcire: „Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească şi să se alipească de Tine” (64:7).

Să ne rugăm astăzi ca îngerul bisericii noastre să se trezească şi să se alipească de Domnul, cu toată ruşinea, dispreţul şi izolarea care vor decurge din acest pas epocal. Noi încă sperăm şi aşteptăm plini de înfrigurare să vedem această fenomenală răsturnare de situaţie. Rugaţi-vă pentru pastorul dumneavoastră.

29 mai 2004

Dragostea lui Dumnezeu pentru copiii care greşesc

Evelyn Mangîru

The Ellen G. White Estate este organizaţia care administrează patrimoniul scrierilor lui Ellen White şi care a fost înfiinţată la cererea autoarei.

Am citit recent un articol publicat pe pagina web a acestei instituţii, articol care m-a impresionat prin subiectul abordat şi calitatea argumentelor – Dragostea lui Dumnezeu pentru copiii care greşesc (God’s Love for Erring Children).

Ni se spune că unele persoane se întreabă de ce la începutul anilor 1860 Ellen White le-a scris copiilor ei că Domnul îi iubeşte pe copiii „care încearcă să facă binele,” dar „pe cei răi Dumnezeu nu îi iubeşte.”

Răspunsul oferit este următorul:

„Aşa cum unele versete biblice mai dificile trebuiesc analizate în context, şi afirmaţiile lui Ellen White trebuiesc analizate în context. De exemplu, în Deuteronomul 7:9, 10 citim că Dumnezeu ‚răsplăteşte îndată pe cei ce-L urăsc, şi-i pierde; nu dă nici o păsuire celui ce-L urăşte, ci-i răsplăteşte îndată. De aceea păzeşte poruncile, legile şi rânduielile pe care ţi le dau azi, şi împlineşte-le.’ În Psalmul 11:5 citim: ‚Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia.’ Luate separat, aceste versete sună dur, dar când le analizăm în contextul întregii Biblii (inclusiv cu texte ca cele din Isaia 1:18-20; Ier. 31:3; Ioan 3:16, 17; Ioan 14-17) semnificaţia lor devine clară.”

Şi în cazul declaraţiilor lui Ellen White suntem îndemnaţi să observăm contextul mai larg al sfaturilor adresate de ea părinţilor:

„Nu îi învăţaţi pe copiii voştri că Dumnezeu nu îi iubeşte atunci când greşesc; învăţaţi-i că El îi iubeşte atât de mult încât Duhul Lui se întristează când ei greşesc, pentru că ştie că îşi fac rău lor înşile. Nu îi îngroziţi pe copiii voştri vorbindu-le despre mânia lui Dumnezeu, ci urmăriţi să îi impresionaţi cu dragostea şi bunătatea Lui nemărginite, astfel ca slava Domnului să le fie descoperită.”[ii]

Sau: „Inima Lui (Hristos) nu este atrasă numai către copiii cu o purtare bună, ci şi către cei care au moştenit trăsături rele de caracter. Mulţi părinţi nu-şi dau seama că ei sunt răspunzători pentru aceste trăsături din copiii lor. Ei n-au blândeţea şi înţelepciunea de a şti cum să se poarte cu cei greşiţi, pe care ei i-au făcut ce sunt. Dar Isus priveşte cu milă la aceşti copii. El face legătura dintre cauză şi efect.”[iii]

„Totuşi,” se întreabă autorii articolului, „câtă teologie poate înţelege un copil?” Atunci când a folosit expresiile luate în discuţie, în 1860, Ellen White se adresa unor copii între 6-13 ani. „Încercând să se exprime în cuvinte uşor de înţeles, această mamă în vârstă de 33 de ani a folosit uneori un limbaj care semăna mai mult cu o prescurtare teologică, în special când a scris că Domnul îi iubeşte pe copiii ‚care încearcă să facă binele’ dar ‚pe cei răi Dumnezeu nu îi iubeşte.’”

„Dumnezeu S-a confruntat cu aceeaşi situaţie când le-a vorbit evreilor recent eliberaţi din robia egipteană. El a folosit un limbaj şi metode de grădiniţă – inclusiv ilustraţia gen cutia cu nisip, şi anume serviciul sanctuarului din pustie – pentru că acesta era singurul limbaj pe care ei îl puteau înţelege. Uneori ameninţarea cu condamnarea sau pedeapsa poate capta atenţia copiilor în vârstă de şase ani şi a robilor eliberaţi atunci când ‚limbajul dragostei’ nu ar avea nici un efect.

Ellen White a folosit ambele metode atunci în relaţia cu băieţii ei, şi efectele bune s-au văzut. Raportul scris face referire la numeroase situaţii în care ea le-a vorbit fiilor ei despre un Dumnezeu prietenos, de multe ori rugându-se cu ei pentru creşterea lor spirituală. Dacă tânăra Ellen s-ar fi confruntat cu o situaţie în care cuvintele ei ar fi fost greşit înţelese, ea ar fi spus de îndată ceea ce, în esenţă, a explicat mai târziu: ‚Ceea ce am vrut să spun – şi cred că băieţii au înţeles – este că Dumnezeu nu va scuza neascultarea, chiar dacă El îi iubeşte mereu pe băieţei şi pe fetiţe, buni sau răi. Neascultarea are consecinţe rele, şi Dumnezeu, în dragostea Sa, nu vrea ca ei să sufere consecinţele neascultării.’

Ellen White nu şi-a exprimat întotdeauna gândurile în cel mai bun mod încă de la început, iar declaraţiile ei de mai târziu indică faptul că ea a găsit o cale mai bună de a prezenta atât întristarea lui Dumnezeu, cât şi dragostea Lui.”

Personal, am regăsit în acest articol concepţia care în urmă cu câţiva ani mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra caracterului lui Dumnezeu. Nu ştiu cât aplică autorul/autorii articolului această explicaţie şi la alte „versete biblice mai dificile,” dar ştiu că aceasta este cheia pentru o înţelegere adecvată a modului în care Dumnezeu a fost nevoit să comunice cu copiii Săi în multe situaţii. Mă bucur că au găsit şi alţii această cheie şi mai sper că nu uită să o folosească atunci când încearcă să deschidă uşa Cuvântului.

30 mai 2004

Neprihănirea lui Hristos şi părtăşia cu natura divină

Gili Cârstea

Fără înţelegerea doctrinei sanctuarului, omenirea se poate ameţi la nesfârşit cu expresii evlavioase precum dragoste, relaţie, creştere spirituală, dezvoltate în Hristos. Problema este că, despărţiţi de natura divină, nu vom putea trăi în neprihănire. Iar situaţia devine şi mai complicată când observăm, chiar la păzitorii luminii, cum se înmulţesc eforturile de a stimula evlavia, deşi unirea cu natura divină este batjocorită. Taina fărădelegii contează foarte mult pe eforturile de a păzi legea fără părtăşia de natură divină.

Poate înţelegerea acestui pericol a făcut-o pe sora White să vorbească atât de categoric despre acest aspect al sanctuarului, unde, spunea Domnul, „Mă voi întâlni cu tine.” Iată câteva raze de lumină extrem de serioase:

„Fiecare dintre noi vom fi groaznic ispitiţi; credinţa noastră va fi probată deplin. Trebuie să avem o legătură vie cu Dumnezeu; trebuie să fim părtaşi de natură divină; atunci nu vom fi înşelaţi de amăgirile duşmanului.”[iv]

„Oamenii pot cunoaşte adevărul doar fiind ei înşişi părtaşi de natură divină.”[v]

„Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină.”[vi]

„Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat.”[vii]

„Cel ce devine părtaş de natură divină va fi în armonie cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu, legea Sa cea sfântă. Aceasta este regula prin care Dumnezeu măsoară faptele, acţiunile oamenilor. Prin lege va fi probat caracterul la judecată.”[viii]

„Este puţin probabil ca mintea omenească să înţeleagă lăţimea, adîncimea şi înălţimea realizărilor spirituale care pot fi atinse devenind părtaşi de natură divină... Hristos trebuie să fie totul în noi; viaţa Sa trebuie să circule prin noi aşa cum circulă sângele prin vene. Duhul Său trebuie să fie o putere vitală care să ne facă să influenţăm pe alţii să devină asemenea cu Hristos şi cu sfinţii.”[ix]

„Dumnezeu se oferă să unească divinitatea Sa cu omenescul nostru şi când supunem permanent şi deplin voinţa noastră naturii divine, păcatul este aruncat afară, iar desăvârşirea creştină în Hristos este atinsă. Nu putem estima la justa valoare importanţa unirii dintre divinitate şi umanitate.”[x]

„Hristos a venit în chip omenesc şi prin ascultarea Sa desăvârşită a dovedit că omenescul combinat cu divinul poate urma fiecare precept al lui Dumnezeu.”[xi]

„În viaţa şi caracterul Său, El nu a descoperit numai caracterul Tatălui, ci şi posibilităţile omului. El a fost reprezentant al lui Dumnezeu şi exemplu al omenirii. El a prezentat lumii ce poate deveni omenescul când este unit prin credinţă cu divinul.”[xii]

Cu adevărat, nu putem estima la justa valoare importanţa unirii dintre cele două naturi. Şi totuşi, această unire este tot mai mult o piatră de poticnire în mijlocul nostru, ca popor. Pana cărturarilor s-a pus la lucru pentru a convinge poporul judecăţii că părtăşia de natură divină este doar o metaforă, speculată de unii spre a tulbura poporul. Dar Hristos şi viaţa Lui neprihănită stau ca un monument că omenescul, atunci când este unit cu divinul, poate urma fiecare precept al lui Dumnezeu.

31 mai 2004

Mângâiere, ispăşire şi sfârşitul robiei

Alina Tudorică

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit. Că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui” (Isaia 40:1-2).

Citind aceste versete nu putem să nu-I fim recunoscători Domnului pentru că El cunoaşte atât de bine nevoia sufletelor noastre. Avem nevoie de mângâierea Domnului şi dorim din tot sufletul să ni se vorbească de bine. Şi ni se vorbeşte într-adevăr de bine.

Urechile noastre aud tot feluri de lucruri frumoase. Am reuşit să pătrundem în societate cu seminarii anti-tutun şi anti-stres, seminarii de familie şi libertate religioasă. Avem emisiuni de radio şi chiar de televiziune, ne lăudăm cu nume sonore în domeniul medical, muzicienii noştri concurează cu vedetele lumii şi am descoperit chiar şi secretul longevităţii.

Dar aceste veşti bune, deşi ne satisfac orgoliul denominaţional, nu reuşesc nicidecum să stopeze declinul moral în care ne aflăm. Aceasta să fie oare vorbirea de bine de care avem nevoie?

Sufletele noastre se sting de uscăciune spirituală. Vestea bună de care avem nevoie disperată este aceea a ispăşirii, a eliberării din păcat! Vrem ca robia grea cu care ne apasă păcatul să ia sfârşit. Şi Domnul este gata să ne dea „de două ori cât toate păcatele noastre.”

Dar pentru aceasta trebuie să-I încredinţăm Lui citadela pustie şi uscată a sufletului nostru.

Da, încercăm să pregătim calea Domnului, dar uităm un lucru esenţial: Calea Lui este în Sanctuar (Ps. 77:13). Aceasta este singura cale pe care poate să meargă Domnul. Doar atunci când vom elibera calea blocată de prejudecată şi de teamă, şi Îi vom da locul care I se cuvine în Sfânta Sfintelor din sufletul nostru, doar atunci va putea El să reverse potopul de binecuvântări pregătit pentru noi. Doar atunci vom putea experimenta mângâierea Sa.

Dacă locul gol din Sfânta Sfintelor nu este preluat de Cel căruia I se cuvine de drept, uzurpatorul va fi la lucru oferindu-ne „lumină şi multă putere,” dar nu şi mângâierea despre care vorbeşte Domnul. Analizând tendinţa literaturii poporului lui Dumnezeu, ne vom da seama că această profeţie este gata să se împlinească. Observăm pătrunderea tot mai multor cărţi din creştinismul contemporan care ne învaţă cum să experimentăm „ceva mai mult din puterea şi prezenţa lui Dumnezeu.” Odată cu invitaţia de a asculta de glasul duhului şi de a învăţa cum să umblăm cu Isus, ni se propune să renunţăm la doctrinele care nu ne-au oferit decât un „creştinism parţial,” ba chiar au constituit o piedică în calea învăţării dependenţei de Dumnezeu. Ni se spune că nu avem nevoie de cunoştinţe doctrinare, ci de refacerea relaţiei cu Dumnezeu, cu familia, cu membrii societăţii, etc.

Este adevărat, prioritatea noastră ar trebui să fie refacerea relaţiei cu Dumnezeu, dar aceasta nu se face prin înlăturarea doctrinelor care ne-au făcut ceea ce suntem, ci prin înţelegerea aplicabilităţii lor. Relaţia cu Dumnezeu este pe deplin refăcută doar atunci când devenim una cu El. Iar doctrina Sanctuarului în lumina soliei 1888 ne arată cum se poate materializa acest lucru. Fără ea, întregul sistem doctrinar al bisericii noastre nu este decât o înşiruire de forme fără fond.

Urgenţa timpului ne obligă să reevaluăm doctrina care a constituit actul de naştere al bisericii noastre. Doar înţelegerea ei va pune capăt robiei apăsătoare a păcatului şi ne va ajuta să experimentăm mângâierea care vine din împlinirea finală a ispăşirii.

1 iunie 2004

Stăpânitorul acestei lumi, politica şi gândul lui Hristos

Gili Cârstea

Mulţi din poporul nostru cred că treburile planetei pământ sunt plănuite, dirijate şi controlate de Dumnezeu. Aşa se face că, atunci când catastrofe uluitoare ne lovesc, ne consolăm cu bizarul „aşa a vrut Dumnezeu.” Această concepţie vine din necunoaşterea elementelor de bază ale marii controverse. Lumea ar fi trebuit să afle de la noi că planeta aceasta este un bastion al opoziţiei contra Împărăţiei lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să le spunem că planeta noastră are alt conducător şi că treburile globale se rezolvă după alte reguli.

Există în Scriptură un exemplu grăitor că politica stăpânitorului acestei lumi nu operează după regulile neprihănirii şi, prin urmare, consecinţele pot fi uneori letale.

Poporul ales, în istoria lui zbuciumată, s-a trezit în situaţia neplăcută de a lua măsuri extreme împotriva unor oameni care propuneau căile neprihănirii. Aşa a fost când Isus din Nazaret a venit să-L descopere pe Tatăl. Ei au considerat solia Lui ca fiind nocivă pentru binele bisericii şi L-au declarat a fi un făcător de rele, ca autoritatea civilă să-L poată executa.

Acum se întâmplă un lucru ciudat. Judecătorul roman face ancheta şi constată că acuzatul nu se face vinovat de vreo ofensă legală. Iar bunul lui simţ de cetăţean disciplinat îl face să înţeleagă că plângerea are substraturi ce nu ţin de justiţia romană. Prin urmare, declară că Isus este nevinovat şi dispune eliberarea deţinutului. În acea zi Pilat a învăţat că justiţia de pe această planetă nu are ochii legaţi. A învăţat că adevărul este sclavul politicii pe calea cea mai dureroasă cu putinţă.

Interesele care i-au sucit lui Pilat mâna la spate conduc şi azi treburile planetare. Conducătorii lui Israel l-au trezit pe procurator la realitatea dureroasă că adevărul s-ar putea să-l aşeze în conflict mortal cu Cezarul. Nu a fost nevoie decât de o singură propoziţie, câteva sunete vibrând la urechea lui, şi Pilat a anulat sentinţa corectă pe care o dăduse.

Cezarul are căile lui, care nu sunt căile neprihănirii, iar aceste căi produc efecte devastatoare la toate nivelele societăţii. Nu există loc în ele pentru gândul lui Hristos. Cu toate acestea, noi Îl vedem pe Dumnezeu responsabil pentru toate nenorocirile ce se abat asupra lumii, şi căutăm explicaţii sfinte pentru consecinţele nelegiuite ale politicii pământeşti.

Când vom avea gândul lui Hristos, vom reuşi să înţelegem că Dumnezeu nu a avut nici un amestec, nici o vină şi nici o parte în toată această nebunie a păcatului. În viitorul pe care noi îl sperăm apropiat, demoni şi oameni vor declara cu voce tare acest adevăr fundamental. De ce insistăm noi astăzi să spunem invers?

2 iunie 2004

Vrăjmăşia subconştientă în istoria sacră

Maria-Eliza Ţene

Ce perle preţioase pot răsări de pe paginile Scripturii când măhrama este dată la o parte!...

De-a lungul întregii istorii a poporului Israel, Dumnezeu a încercat insistent să se facă înţeles pentru ca astfel, prin medicamentul preţios al iubirii agape, să poată vindeca acel popor rănit din cap şi până în tălpi, să lege rănile vrăjmăşiei apărute în Eden. Spre dezamăgirea cerului însă, şi având ca dovadă scurgerea istoriei, doar rămăşiţa va fi acel mic popor care se va lăsa cu încredere în mâinile Medicului său. Cât va trebui să mai bolborosim Tora noastră modernă spre a putea înţelege duhovniceşte ceea ce nouă astăzi nu ni se pare decât istorie rece? Şi când va pricepe mintea noastră bolnavă că repetăm greşelile strămoşilor noştri încăpăţânându-ne să rămânem în vrăjmăşie cu El, singurul şi adevăratul Prieten?

Adam, încă din prima clipă în care a ales în modul cel mai liber cu putinţă despărţirea de Dumnezeu, L-a acuzat pe Cel ce îl crease că e vinovat pentru darul pe care îl oferise – Eva. Era în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi asta îl împiedica să-L cunoască.

Cain, la doar o generaţie, Îl acuza pe Cel căruia I se închina că nu ştie să aprecieze jertfa pe care o adusese cu atâta mândrie – mândrie care l-a determinat să comită prima omucidere pe această planetă blestemată. Era în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi asta îl împiedica să-L înţeleagă.

Iona, bolnav de amnezie, a uitat demonstraţia minunată a dragostei Lui în burta peştelui şi s-a mâniat până la moarte pentru decizia „nebună” a lui Dumnezeu de a salva Ninive. Era în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi asta îl ţinea departe de El.

Petru, plin de cunoaştere de sine şi încredere în propriile puteri, declamă cu mândrie că va rămâne alături de Învăţătorul său chiar până la moarte. Chiar se supără când Domnul îl întreabă cu dragoste delicată dacă Îl iubeşte cu acea dragoste agape pe care atât de mult a dorit El să o înţelegem. Domnul ar fi trebuit să ştie că este iubit [eros] de Petru.

De ce se îndoia? Petru era mâhnit... Şi asta pentru că era în vrăjmăşie cu Prietenul său. Vrăjmăşie care îl împiedica să înţeleagă.

„Vă iubesc cu o iubire veşnică,” ne declară cu ardoare Prinţul păcii. Oare cât ne va mai trebui să înţelegem asta, să renunţăm la vrăjmăşia noastră, pentru ca astfel să nu mai rămânem departe de El, să-L putem înţelege şi aprecia aşa cum merită?

3 iunie 2004

Caracterul lui Dumnezeu – subiect major la Minneapolis

Gili Cârstea

Mulţi se întreabă ce legătură există între solia 1888 şi caracterul lui Dumnezeu. O cercetare atentă a manuscriselor 1888 descoperă mai multe lucruri interesante: 1) descoperirea soliei foarte preţioase a început cu dilema veche de când marea controversă – „Atunci, de ce legea?” 2) subiectul a fost deturnat de mai marii noştri pe o linie moartă – „Care lege?” 3) EGW nu s-a lăsat amăgită de manevra lui Satana, numind cu insistenţă solia ca fiind despre „neprihănirea lui Hristos” şi 4) ea a identificat solia ca fiind începutul marii strigări.

Dar cel mai interesant lucru este faptul că, deşi ea nu a participat la prezentarea soliei decât ca un spectator fascinat şi plin de entuziasm (martori oculari povestesc despre ea, stând pe primul rând, aplecată în faţă, ascultând atentă prezentările lui Waggoner şi rostind din când în când: „Fraţilor, aici este mare lumină”) predicile ei de la acea sesiune abundă de apeluri către cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu. Iată câteva pasaje:

„Cum Îl putem înţelege pe Dumnezeu? Cum Îl putem cunoaşte pe Tatăl nostru? Noi trebuie să-L strigăm cu numele drag de Tată. Cum vom reuşi să-L cunoaştem pe El şi puterea dragostei Sale?

Tot universul privea cu profund interes. De ce? Între puterea întunericului şi Prinţul luminii urma să se dea marea bătălie. Satana lucra permanent să-şi consolideze puterea. În ce consta puterea lui? El afirma că este prinţul acestei lumi şi îşi exercita puterea asupra locuitorilor lumii. El exercita această putere într-un asemenea mod măiastru, astfel ca oamenii să nu Îl poată recunoaşte pe Dumnezeu. El dorea ca fiii oamenilor să capete o asemenea imagine despre lucrarea lui, încât să fie fascinaţi de puterea lui. Făcând aşa, el aşeza permanent pe Dumnezeu într-o lumină greşită. El Îl prezenta ca fiind un Dumnezeu nedrept, lipsit de milă. El agita permanent minţile aşa ca ei să aibă o imagine incorectă despre Dumnezeu.”[xiii]

De ce oare nu a vorbit ea despre neprihănirea prin credinţă – doar aceasta era solia – ci a insistat aşa de mult pe caracterul lui Dumnezeu? Ne vine greu să credem că a fost o întâmplare. Noi credem că, în acest moment crucial, Duhul Sfânt confirma că avem nevoie să înţelegem că neprihănirea lui Hristos este acelaşi lucru cu caracterul lui Dumnezeu revelat în trup. Aceasta era ultima lumină a harului vindecător pe care biserica trebuia să o cunoască înainte de ştergerea păcatelor.

Ea continuă astfel pasajul de mai sus:

 „Cum putea Dumnezeu să fie prezentat corect în faţa lumii? Cum Se putea face El cunoscut ca fiind un Dumnezeu al dragostei, plin de îndurare, amabilitate şi milă? Cum putea lumea să afle acest lucru? Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, iar El urma să prezinte lumii caracterul lui Dumnezeu.”

4 iunie 2004

Spiritul şi puterea lui Ilie

Gili Cârstea

După sesiunea de la Minneapolis, sora White a fost foarte tulburată de reacţia negativă pe care a produs-o lumina care trebuia să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. La întâlnirile de tabără unde era invitată, ea vedea efortul unora de a stopa răspândirea soliei harului vindecător.

Ceea ce s-a întâmplat atunci are semnificaţii speciale pentru timpul nostru, când biserica aşteaptă mult promisa revărsare fără precedent a Duhului Sfânt. Ziua cea mare a Domnului aşteaptă un popor luminat, iar poporul nostru are nevoie mai mult decât oricând de spiritul şi puterea lui Ilie.

Iată care era situaţia imediat după Minneapolis:

„Domnul spune: ‘Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.’ Cineva trebuie să vină în spiritul şi puterea lui Ilie, iar când acesta apare, oamenii spun: ‘Eşti prea zelos, nu interpretezi Scriptura aşa cum trebuie. Dă-mi voie să-ţi arăt eu cum trebuie să-ţi prezinţi solia.’”

Ea vorbea despre maniera în care fraţii au reacţionat la solia Domnului trimisă prin Waggoner şi Jones. Ea a recunoscut că cei doi sunt delegaţii lui Hristos, şi nu s-a temut s-o spună deschis şi insistent, în ciuda opoziţiei fraţilor ei. Cu toate acestea, cei doi erau persona non grata la Battle Creek, sediul Conferinţei Generale. Aici nu se recunoştea că cei doi au avut vreo solie, nicidecum că ea ar putea fi solia îngerului al treilea.

Aşa se face că biserica aşteaptă şi astăzi pe cineva care să vină în spiritul şi puterea lui Ilie. Care este reacţia noastră faţă de solia îngerului al treilea? Şi dacă nu recunoaştem că Domnul ne-a trimis în 1888 o foarte preţioasă solie, în ce fel suntem dispuşi să primim un prezumtiv Ilie al zilelor noastre? În confuzia fără precedent a teologiei adventiste, cine s-ar putea impune cu şanse reale de a ne trezi la realitate? Am aplauda noi spiritul şi puterea unui Ilie contemporan, dacă el ar chema poporul la o confruntare deschisă cu proorocii lui Baal? De ani de zile ploaia târzie ne ocoleşte. De ani de zile organizăm săptămâni speciale de rugăciune pentru chemarea ploii, iar aceasta se încăpăţânează să stea departe. De ani de zile săpăm puţuri seci, care nu ţin apă, şi căutăm spiritualitate în Asiria şi Egipt. Suntem gata să dăm mâna peste prăpastie cu orice culoare de creştinism pervertit, doar doar vom scăpa de epitetul de „turturică proastă.”

Cineva în spiritul şi puterea lui Ilie nu va spune lucruri plăcute pentru păcătoşii din Sion, iar solia lui va tubura cumplit aroganţa profeţilor lui Baal. Priviţi în jur, înţelegeţi, şi apreciaţi îndelunga răbdare a Duhului Sfânt. Dar mai ales, nu insistaţi să-l convingeţi pe Ilie că nu interpretează Scriptura aşa cum trebuie.

5 iunie 2004

Ultima generaţie şi procesul lui Dumnezeu

Gili Cârstea

Adevărul despre sanctuar şi curăţirea lui, temelia fundamentală a mişcării advente, a fost de la început contestat de către teologii din Babilon. Dar trăsătura care a produs cea mai înverşunată opoziţie a fost ştergerea păcatelor pentru cei vii, cu produsul ei final, o ultimă generaţie care păzeşte poruncile şi are credinţa lui Isus.

Lumea religioasă nu găsea nici un loc pentru aşa ceva în sistemul ei teologic. Pentru ce ar fi nevoie de o ştergere a păcatelor dacă sufletul este nemuritor şi pleacă imediat la cer? Dacă ispăşirea a fost completă la cruce, de ce ar mai fi nevoie de una la sfârşitul istoriei lumii? Dacă Acuzatorul a fost biruit la cruce, de ce ar mai fi nevoie de o generaţie finală care să pună capăt marii controverse dintre Hristos şi Satana?

Când au sosit la uşa noastră să ne întrebe despre provenienţa comorii noastre spirituale, ambasadorii din Babilon au fost uimiţi să constate că mai marii noştri nu susţin conceptele adventismului aşa de larg prezentate în publicaţiile bisericii. Ei ne-au rugat să facem corecţiile de rigoare şi să publicăm noile poziţii rezultate din discuţiile cu ei. Aşa s-a născut lucrarea Questions on Doctrine. Ea anula poziţia bisericii aşa cum era ea prezentată în media adventistă. Iar susţinătorul cel mai înflăcărat al sanctuarului, M.L. Andreasen, a fost ironizat, ignorat şi îngrădit prin anularea autorizaţiei pastorale.

De atunci, generaţii de pastori au fost educaţi în dispreţ faţă de adevărul sanctuarului, care vorbea despre ziua ispăşirii, ploaia târzie, marea strigare şi o ultimă generaţie care va încheia marea controversă, depunând mărturie în procesul lui Dumnezeu. Ei au sperat că adventismul luminat, scuturându-se de hainele prăfuite ale secolului 19, va reuşi să evanghelizeze lumea. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Din contră, se pare că lumea ne-a evanghelizat pe noi, iar biserica este în comă profundă, declarată în viaţă doar de pâlpâirea albastră a monitoarelor de la reanimare.

În toată această nebunie nelegiuită, Domnul nu ne-a lăsat fără avertizări iubitoare. M.L. Andreasen a scris un capitol magnific, numit Ultima generaţie, în care descrie cu har insondabil rolul nostru în procesul lui Dumnezeu. Robert J. Wieland a păstrat strălucirea soliei advente despre sanctuar în articolul său intitulat Dumnezeu în instanţă. Recent, A. Graham Maxwell a preluat cu pasiune subiectul, în articolul lui magistral Cum câştigă Dumnezeu procesul. Ei au înţeles corect referirile lui Ioan la Mireasa lui Hristos, iar EGW i-a ajutat prin publicarea sutelor de afirmaţii indubitabile despre părtăşia cu natura divină.

Zilele următoare vom prezenta aici extrase din capitolul Ultima generaţie, de M.L. Andreasen, în speranţa că veţi descoperi, ca şi noi, frumuseţea soliei advente în confuzia teologică a lumii noastre moderne.

6 iunie 2004

O solie şi riscurile ce decurg din asumarea ei

Gili Cârstea

Am auzit deseori remarci destul de ironice la adresa celor care apreciază pe solii neprihănirii lui Hristos din 1888, fraţii A.T. Jones şi E.J. Waggoner. Se dă astfel impresia că cei doi au fost transformaţi într-un fel de icoane teologice, creatori de dogme sau repere de spiritualitate pentru un anumit segment din biserică. Există o furie greu disimulată împotriva lor, furie care se extinde la toţi cei ce îndrăznesc să amintească de solia lor sau de evenimente legate de activităţile lor. Istoria recentă a unui popor a fost şi este jenantă ori de câte ori acel popor nu a fost dispus să-şi recunoască deschis greşelile. Aşa se întâmplă şi cu episodul 1888.

A.T. Jones şi E.J. Waggoner nu au fost nici somităţi teologice, nici exemple de spiritualitate şi nici profeţi ai acestei mişcări. Erau oameni ca şi noi, supuşi aceloraşi greşeli ca noi toţi, cu vederi limitate la unele subiecte, complet neavizaţi la altele, uneori lipsiţi de răbdarea sfinţilor, alteori entuziasmându-se pentru nimic. Ca noi toţi. Faptul că au fost purtătorii unei solii foarte preţioase nu face din ei mucenici infailibili. Nici nu transformă tot ce au scris ei în pâine venită din cer. Şi nici nu acoperă greşelile lor ulterioare.

Mai mult, ei nu au pretins niciodată că ar fi avut o solie specială, că ar avea un statut preferenţial în biserică, iar scrierile lor ar trebui privite altfel decât ca fiind o opinie personală. Ei şi-au făcut datoria de a împărtăşi cu fraţii lor ceea ce pentru ei erau descoperiri importante. Şi au făcut acest lucru cu toată modestia necesară, sub o puternică opoziţie a administraţiei bisericii, fără corul de lăudători atât de apreciat în zilele noastre. Ei nu au ieşit în faţa bisericii cu anunţul că au o solie din partea Domnului, sau că au descoperit lumină nouă. Nici nu s-au lăudat că sunt promotorii soliei îngerului al treilea. Nu au făcut decât să atragă atenţia teologiei zilei că poziţia bisericii cu privire la legea din Galateni nu este conformă cu Scriptura. Ei au văzut neprihănirea lui Hristos în contextul adevărului nostru despre sanctuar şi au înţeles că acest popor deţine cheia magică pentru ploaia târzie.

Afirmaţia că solia lor este din partea Domnului a venit chiar de la Domnul care i-a trimis, prin sora White. Ea a spus răspicat, chiar în timpul sesiunii, că în prezentările lor există mare lumină. În timpul sesiunii, îngerul Domnului a vizitat-o şi a întărit-o să suporte scandalul care se desfăşura sub ochii ei. Acesta i-a spus că cele prezentate de cei doi reprezintă o solie de har vindecător pentru poporul Domnului. El a specificat că cei batjocoriţi nu sunt cei doi soli, ci Dumnezeu, care i-a trimis. Sora White nu a catalogat solia lor ca fiind începutul marii strigări pe baza autorităţii ei. Sprijinul ei a fost complet şi fără rezerve. Ea spunea că niciodată în viaţa ei nu a fost mai puternic sub influenţa Duhului Sfânt decât la sesiunea din 1888. Acea influenţă a făcut-o să afirme că, dacă Hristos ar fi fost prezent personal la acea sesiune, ar fi fost tratat exact la fel cum a fost tratat de poporul Său la prima venire. Aceasta este o afirmaţie de o gravitate extremă.

Anii următori au confirmat că solia era din partea Domnului, iar cei doi soli nu au vorbit de capul lor. Expresiile ei sunt mai mult decât entuziaste: „Solii delegaţi ai lui Hristos,” „purtătorii de lumină,” „solii neprihănirii lui Hristos,” mesageri „cu acreditare divină,” „mesageri care să dea poporului lumină şi adevăr,” „Domnul a ridicat mesageri şi i-a împuternicit cu Duhul Său,” „Dumnezeu a trimis pe aceşti tineri, A.T. Jones şi E.J. Waggoner, cu o solie specială,” „Domnul a ridicat pe fraţii A.T. Jones şi E.J. Waggoner să proclame lumii o solie care să pregătească un popor care să reziste în ziua cea mare a lui Dumnezeu,” „lepădând solia prezentată de aceşti bărbaţi, voi lepădaţi pe Hristos, dătătorul soliei.”[xvi]

În  ciuda acestor confirmări, solia lor a fost şi continuă să fie discreditată, sub cele mai copilăreşti obiecţiuni. Dar avertizarea din partea Domnului rămâne astăzi la fel de monumentală ca acum un secol:

„Nimeni  să nu se plângă de slujitorii Domnului care prezintă o solie venită din cer. Nu mai căutaţi greşeli la ei, spunând: ‘Sunt prea categorici, vorbesc prea dur.’ S-ar putea să vorbească dur, dar oare nu este necesar? Dumnezeu va face să ţiuie urechile ascultătorilor, dacă ei nu vor dori să asculte vocea şi solia Sa. Pastori, nu dezonoraţi pe Dumnezeul vostru şi nu jigniţi Duhul Său cel Sfânt, făcând remarci asupra metodelor şi manierelor oamenilor pe care El îi alege. Domnul cunoaşte caracterul. El vede temperamentul oamenilor pe care i-a ales. El ştie că numai nişte oameni zeloşi, fermi, hotărâţi şi cu convingeri categorice vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală, şi vor pune în mărturia lor aşa tărie şi hotărâre, încât vor dărâma barierele Satanei.”[xvii]

7 iunie 2004

O scrisoare „pierdută” şi un redactor necredincios

Gili Cârstea

Exilată în Australia de dragostea fraţilor pentru vechile hotare, sora White începe să prindă proporţiile reale ale tragediei de la Minneapolis. Ea înţelege tot mai clar implicaţiile neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Îşi dă seama că Dumnezeu dorea să revină asupra unui aspect cu totul pierdut din viziunea păzitorilor legii. Ei aveau nevoie să înţeleagă faptul că legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, ca să poată astfel avea o perspectivă corectă a punctelor fierbinţi ale marii controverse în care urmau să intre.

Pe data de 6 iunie 1896, exact acum 108 ani, sora White scria lui Uriah Smith, la redacţia Review and Herald: „’Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.’ În acest pasaj, Duhul Sfânt vorbeşte, prin apostolul Pavel, în special despre legea morală.”

Era prima ei luare de poziţie în controversa despre legea din Galateni, iar biserica trebuia să ştie. Dar redactorul de la Review, care avea altă părere asupra acestei chestiuni, a aruncat scrisoarea în sertarul biroului lui, unde a zăcut 56 de ani, departe de ochii bisericii mondiale. Viziunea ei era mult mai profundă decât discuţiile despre îndreptăţire, dar acum Smith era cu totul rupt de realitatea soliei îngerului al treilea.

„Refuzul de a renunţa la păreri preconcepute şi de a accepta acest adevăr [că legea din Galateni este în special legea morală] se află în mare parte la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume.”

Smith nu putea pricepe despre ce fel de eficienţă în proclamarea adevărului vorbeşte sora White, deoarece el fusese opozantul principal în 1888. Nu avea nici o idee despre ce fel de lumină şi slavă este vorba aici. El pierduse oportunitatea veacurilor de a participa la marea strigare, refuzând orbeşte solia care descoperea caracterul lui Dumnezeu. Ea continuă:

„Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, iar rezultatul sigur este ruina şi moartea.”

Nu poate exista explicaţie mai clară asupra principiilor neprihănirii decât aceasta. Chiar şi sora White era uimită de descoperirile pe care le primea, spunând că abia începem să avem o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa. Iar eu aş adăuga, credinţa lui Isus, care ştia că despărţirea de Dumnezeu este cauza morţii, nu pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultare.

Acest articol al ei zace şi acum în sertarele teologiei adventiste, iar ruina şi moartea nu sunt încă văzute a fi desprinderea voluntară de sursa binecuvântării. Astfel, „opoziţia manifestată la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones” continuă şi astăzi, împiedicând biserica să vadă slava lui Dumnezeu luminând pământul.

8 iunie 2004

Vechiul legământ şi pierderile colaterale

Robert J. Wieland

De ce atâţia tineri, care aleg cu sinceritate să Îl urmeze pe Isus şi sunt botezaţi, se răcesc de biserică şi se izolează de ea mai târziu? Este uşor să dăm vina pe ei: „Nu au rămas statornici, nu au perseverat, nu au ascultat, nu au citit Biblia suficient, nu s-au rugat suficient,” etc. Dar erau sinceri atunci când s-au predat! Şi, fiind tineri, minţile lor erau uşor impresionabile.

Cândva, pe parcurs, au cules idei care au germinat şi i-au condus la descurajare. Toate întrunirile, petrecerile, taberele şi sporturile prin care se intenţiona ca aceşti tineri să fie legaţi afectiv de biserică au sfârşit prin a-i ţine la un nivel adolescentin. O porţie de zece zile de „lucrare misionară” în locuri ca Mexic sau Honduras i-a încurajat să creadă că şi-au făcut datoria, întocmai cum şi-au făcut tema la geometrie.

Epistola lui Pavel către Galateni ne dă o idee despre ceea ce este în neregulă: La un moment dat ei au absorbit în minţile lor impresionabile ideile vechiului legământ. Şi poate că nu este vina lor! În Galateni Pavel reduce „trigonometria” evangheliei la o idee limpede ca şi cristalul: Noul legământ a fost promisiunea cu sens unic a lui Dumnezeu către Avraam şi urmaşii lui de a le oferi întregul pamânt creat din nou ca „o moştenire veşnică” şi neprihănirea necesară pentru a-l moşteni „în Hristos.” Vechiul legământ a fost promisiunea poporului la muntele Sinai de a asculta cu credinţă: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exodul 19:8).

Vechiul legământ a devenit teza fundamentală a înţelegerii de către poporul Israel a adevărului lui Dumnezeu, înţelegere care până la urmă a culminat cu omorârea lui Mesia. Astfel, istoria lui Israel demonstrează că legământul „de pe muntele Sinai naşte robie” (Gal. 4:24).

Toate eforturile de a întipări „promisiunile” vechiului legământ în minţile copiilor şi tinerilor sunt menite „să conducă la robie” în experienţa lor spirituală. O scriitoare înţeleaptă spune: „Cunoaşterea promisiunilor încălcate şi a angajamentelor anulate îţi slăbeşte încrederea în propria-ţi sinceritate şi te face să simţi că Dumnezeu nu te poate accepta.”[xviii]

Dumnezeu nu ne cere să-I promitem că vom fi neprihăniţi; El ne cere să credem promisiunile pe care ni le-a făcut.

home