Vineri, 1 februarie 2008 - Gili Cârstea

Ce se întâmpla, la nivel global, dacă razelor care au strălucit la Minneapolis li se permitea să-și exercite puterea convingătoare asupra lumii?

Răspunsul inspirat este că imediat ar fi venit Ploaia Târzie și Marea Strigare. Descoperirea neprihănirii lui Hristos produce imediat Marea Strigare.

Domnul plănuise ca razele de lumină să strălucească mai întâi asupra delegaților prezenți la sesiunea din 1888, deoarece de poziția lor depindea efectul luminii asupra bisericii, și apoi asupra lumii. Dar ei, în loc să-l dezamăgească pe Satana, L-au dezamăgit pe Hristos, pe care erau convinși că-L slujesc. Ascultați:

„Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li se permitea să-şi exercite puterea convingătoare asupra celor care s-au opus ei, dacă toţi ar fi cedat şi şi-ar fi supus atunci voinţa Duhului lui Dumnezeu, ei ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, l-ar fi dezamăgit pe vrăjmaş, şi ar fi stat ca nişte bărbaţi credincioşi, tare la datoria lor. Ar fi avut o experienţă bogată; dar eul a spus: Nu! Eul nu a vrut să fie zdrobit; eul a luptat pentru supremaţie, şi fiecare dintre aceste persoane vor fi testate din nou asupra aceloraşi puncte la care au eşuat atunci” (Letter 19, 1892).

Scriind aceste lucruri la patru ani după Minneapolis, ea știa foarte bine ce spune: Razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis nu li se permisese să-și exercite puterea convingătoare asupra îngerului bisericii Laodicea, iar binecuvântarea a fost refuzată.

Acele raze de lumină nu au reușit să-și exercite puterea convingătoare asupra bisericii, de-a lungul acestor 120 de ani, și acesta este singurul motiv pentru care binecuvântările finale nu vin. În ciuda declarațiilor ridicole că „biserica a primit solia 1888,” vrăjmașul nu este deloc dezamăgit de ceea ce face poporul nostru, ba este chiar mulțumit, potopindu-ne cu laude, aprecieri, diplome și porți deschise spre colaborare până la cele mai înalte niveluri ale puterii.

Singurul dezamăgit este Hristos, observând ușurința cu care poporul nostru se lasă amăgit de trucurile ieftine prin care ne lăsăm tunși de Dalila contemporană.

Pasajul de mai sus descoperă un alt lucru notabil, și de care va trebui ținut cont atunci când studiem solia 1888. Domnul nu a trimis prin frații Waggoner și Jones o solie completă, clar definită și bună de pus în aplicare instant, care să producă impactul emoțional necesar valului de redeșteptare pe care îl aștepta biserica. El a trimis doar „raze de lumină” asupra subiectului capabil să declanșeze o serioasă devoțiune față de adevărul adventist, astfel ca noul legământ să poată fi realizat cu poporul lui Dumnezeu.

Cele câteva raze de lumină despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea aduceau alte câteva raze de lumină despre caracterul lui Dumnezeu în contextul marii controverse, luminând astfel sanctuarul suficient de tare ca să vedem în el „scopul” lui Dumnezeu din veacuri veșnice, acela de a locui în fiecare ființă creată, „de la serafimul luminos și sfânt până la om.”

Acelor raze de lumină nu li se permite nici astăzi, din păcate, să-și exercite „puterea convingătoare” asupra bărbaților noștri conducători. Simpatizanții dreptei radicale visează o întoarcere la teologia pionierilor, fără să pară conștienți că pionierii abia aveau „o slabă licărire” despre ce înseamnă credința. Simpatizanții stângii liberale se zbat să aducă biserica înapoi la teologia reformaționistă, iar unii dintre ei, mai postmoderniști, ne cheamă chiar înapoi la misticismul medieval. Recent au apărut unii care vor să ne aducă înapoi la iudaism, „adevăratele noastre origini,” după ei.

Dumnezeu nu ne cheamă înapoi la teologia vremilor trecute, la credințele părinților noștri. El ne cheamă să „înaintăm în slava crescândă a soliei îngerului al treilea,” până când pământul va fi luminat de slava caracterului lui Dumnezeu, iar Babilonul spiritual se va prăbuși.

Nu este, deci, de mirare că solia neprihănirii lui Hristos este numită lumină falsă, de către cei care nu au înaintat în slava crescândă a soliei îngerului al treilea.

Doar acele raze trimise prin frații Waggoner și Jones, lăsate să-și exercite puterea convingătoare, ne vor călăuzi pașii pe calea consacrată acum, când biserica vuiește de orice vânt de învățătură, iar oamenii nu mai știu ce să creadă şi cine are dreptate.

Smochinul lui Natanael

Marţi, 5 februarie 2008 - Gili Cârstea

Anul 31 ad. Nu este greu să ne imaginăm disperarea conducătorilor bisericii, şi confuzia creată în popor, produse de ceea ce lor li se păreau a fi erezii nimicitoare. Deşi Hristos sau ucenicii nu declaraseră niciodată că sistemul de jertfe trebuie să înceteze, iar templul trebuie dărâmat, fariseii înţeleseseră corect că aici se va ajunge, dacă se recunoaşte că Isus din Nazaret este Mielul lui Dumnezeu, aşa cum anunţase Ioan Botezătorul.

Dar o astfel de răsturnare spectaculoasă a întregii lor religii era de neconceput. Cochetau şi ei, ca şi noi, cu ideea unei redeşteptări şi reforme, dar nu puteau nicidecum accepta că este nevoie de o astfel de reformă totală, şi că va fi cazul să se meargă atât de departe.

Nu înţelegeau. Venise vremea renunţării la metafore şi simboluri, dar ei nu erau pregătiţi. Mahrama lui Moise trebuia dată jos, dar ei erau încă îngroziţi de slava lui Dumnezeu strălucind pe faţa lui Isus Hristos.

Biserica era prinsă între două forţe opuse, contrare, în pericolul de a fi sfâşiată, dar fără alternative. De o parte se afla credinţa şi practica milenară susţinută de autoritatea supremă a bisericii. De cealaltă se afla Mesia, întruchiparea finală a întregii lor religii, ultima speranţă a naţiunii şi a lumii, nutrită chiar de la porţile Edenului pierdut.

Ce aţi fi făcut dacă trăiaţi în acea perioadă? Ceea ce susţinea Mesia despre starea naţiunii nu se potrivea cu viziunea Sinedriului. Venise timpul pentru o decizie personală în materie de credinţă; nu mai era suficientă o simplă conformare la practicile şi ritualurile moştenite.

Dilema era următoarea: Ioan Botezătorul spunea că Isus din Nazaret este Mesia Cel aşteptat, Mielul lui Dumnezeu, deşi era greu de acceptat că un fiu de tâmplar de la ţară ar putea împlini profeţiile uimitoare, care declarau că Cel Uns este „Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Conducerea bisericii spunea că aşa ceva este imposibil, că învăţătura noului pretendent la titlul de Mesia este contrară doctrinei bisericii, şi că minunile Lui sunt realizate cu puterea lui Baal.

Noi aşteptăm o revărsare fără precedent a Duhului Sfânt, mult mai bogată decât la cincizecime, lucrare care va pune biserica în faţa aceloraşi dileme. Deşi nu ne vine să credem, reforma de care avem noi nevoie este la fel de radicală ca aceea din timpul lor – asta dacă suntem dispuşi să plecăm urechea la ceea ce are de spus Martorul Credincios – iar implicaţiile vor fi la fel de monumentale. Cum vom şti cine are dreptate şi unde este adevărul?

Singura soluţie sigură va rămâne aceea pe care a folosit-o Natanael.

Acest iudeu „fără vicleşug” era şi el prins în confuzia generală produsă de solia noului profet. Ioan spunea că El este Mielul lui Dumnezeu, şi că trebuie urmat. Teologii şi administraţia bisericii susţineau că este un impostor, deşi pare milos şi dispus să ajute biserica.

Natanael era sincer. O voce din el îi spunea că în materie de credinţă şi interpretarea profeţiilor se cade să dea ascultare profesioniştilor, şi că este un act rebeliune faţă de corpul bisericii lui Dumnezeu să aibă altă opinie, deosebită şi contrară de cea oficială. O altă voce îi spunea că adevărul niciodată nu a fost de partea celor mulţi, că profeţii lui Dumnezeu din trecut au fost batjocoriţi, şi că Ioan pare să se încadreze corect în lecţiile istoriei.

Natanael dorea un singur lucru: Să nu batjocorească adevărul şi să rămână loial lui Dumnezeu, oricât ar costa acest lucru.

A ales calea sigură de a afla adevărul, mergând la unica sursă de adevăr, inaugurând astfel principiul protestant al preoţiei personale. Când ai o nelămurire cu privire la Dumnezeu, este cazul să mergi chiar la El cu întrebările, nu la intermediari. S-a retras în linişte, sub un smochin, să întrebe pe Dumnezeu care este adevărul cu privire la noul profet.

Răspunsul a fost atât de clar şi rapid, încât Natanael a devenit imediat ucenicul lui Isus, iar alegerea s-a dovedit corectă, chiar dacă o lungă perioadă de timp a trebuit să suporte batjocura şi opoziţia fraţilor lui de credinţă.

Solia neprihănirii lui Hristos, refuzată în 1888, a început din nou să răsune în poporul lui Dumnezeu. Cei care vin în contact cu ea descoperă că se află în acelaşi conflict produs de venirea lui Mesia. Este solia de la Dumnezeu, sau nu? Profesioniştii, specialiştii în doctrina bisericii, o tratează cu indiferenţă, uneori chiar cu dispreţ nedisimulat. Moise modern, Spiritul Profeţiei, spune că aceasta este solia care va aduce marea strigare şi ploaia târzie. Cum aflăm adevărul?

Smochinul lui Natanael va fi şi acum singura noastră speranţă. În oceanul de confuzie doctrinară, în mijlocul fragmentării fără precedent care afectează biserica mondială, sub potopul de voci stridente şi opuse care anunţă tot mai des „Aici este Hristos! Aici este Hristos!,” urmaşii lui Natanael vor merge personal în faţa tronului de har, singurul loc garantat contra falsurilor cu privire la „ultima solie de har.”

“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Mat 24:14).

Bisericile creştine sunt convinse că împlinesc această profeţie a Mântuitorului. Ele vor să ducă evanghelia până la marginile pământului. Mai recent, ele constată destulă confuzie în propovăduirea evangheliei şi fac eforturi de a unifica disonanţele. Simt nevoia să exprime vestea bună “cu o singură voce,” iar biserica noastră se simte atrasă de acest efort măreţ, fiind gata să negocieze o formă finală acceptabilă pentru toţi. Este posibil să se ajungă la o asemenea înţelegere, dar evanghelia aceasta sintetică nu este produsul despre care vorbea Mântuitorul.

El S-a exprimat cu claritate, vorbind despre o veste bună “a împărăţiei.” La care împărăţie Se referea El aici? Ce fel de veste bună despre împărăţie are nevoie lumea să audă ca să poată avea loc sfârşitul?

Cu o anumită ocazie, un grup de conservatori din poporul ales a dorit să ştie când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Ei credeau că ştiu ce este cu împărăţia. Doreau doar să ştie când va fi inaugurată, dacă tot se dădea Mesia acest profet din Nazaret. Nevoia lor cea mai mare era însă o concepţie corectă despre împărăţie. Aşa că Domnul Hristos le-a spus exact ceea ce aveau nevoie presantă să audă: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:20.21).

Domnul Hristos nu dorea să spună că inima omenească este singurul loc ce ar putea fi numit “împărăţia lui Dumnezeu.” Departe de aşa ceva. Dar într-o lume a păcatului, primul şi ultimul bastion care trebuie cucerit şi ocupat de împărăţia luminii este inima omenească. Locul peste care doreşte Dumnezeu să domnească este mintea, locul special creat de El ca o locuinţă, un loc pentru instalarea Duhului Sfânt. Nu regatul, naţiunea, biserica, imperiul sau naţiunile unite; planeta aceasta nu va fi niciodată locul împărăţiei lui Dumnezeu, în starea ei de păcat. Sub jurisdicţia nelegiuirii, locul locuinţei lui Dumnezeu este sufletul omenesc, inima aceasta nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, dar pe care Dumnezeu doreşte să o “cunoască.”

Atunci, care este vestea bună a împărăţiei care trebuie dusă întregii lumi? Este exact ceea ce Pavel numea “taina” lui Dumnezeu, şi anume “Hristos în voi.” El privise cu mare atenţie la Hristos şi reuşise să creadă spusele Lui, că tot ce face El este opera Tatălui care locuieşte în El. Neprihănirea lui Hristos venea din unirea cu Tatăl, din faptele Duhului care locuia în El şi producea sfinţenie în mijlocul naturii umane păcătoase. Omenirea a avut şansa să observe ce efecte fenomenale poate produce “legea Ta” atunci când este aşezată “în fundul inimii Mele,” o inimă omenească, evident, căci aşezarea ei într-o inimă cerească nu ar mira pe nimeni că poate produce neprihănire.

Vestea bună este că Dumnezeu, fără să ţină seama de vremile de neştiinţă, este dispus să realizeze cu oameni păcătoşi scopul Său “din veacuri veşnice,” să aşeze slava Sa în templul inimii şi să le arunce astfel păcatele în fundul mării. Fără să ne facă părtaşi de natură divină este imposibil să trăim în neprihănire, iar istoria este o demonstraţie elocventă despre eşecurile neamului omenesc de a ajunge la sfinţenie sub ameninţarea iadului sau atraşi de străzile de aur. Acum, la sfârşitul timpului, omenirea este invitată să testeze oferta lui Dumnezeu expusă în Hristos. “Înăuntrul vostru” urmează să fie pregătit pentru instalarea Duhului Sfânt, va deveni teritoriul lui Dumnezeu, va fi eliberat de păcat, şi cele două naturi se vor uni pentru totdeauna.

Omenirea trebuie să audă vestea bună a acestei împărăţii, înainte ca sfârşitul să poată avea loc. Esenţa acestei realităţi este aşezată chiar în inima doctrinei despre sanctuar încredinţate acestui popor, iar solia îngerului al treilea este o expunere a neprihănirii lui Hristos, felul în care divinul a fost aşezat în trupul omenesc păcătos şi a produs sfinţenie, slava lui Dumnezeu.

Problema este că poporul în posesia căruia se află taina lui Dumnezeu despre împărăţie nu mai crede în doctrina lui fundamentală despre sanctuar, că inima este un templu şi că există o zi a ştergerii păcatului. Ca să-şi poată îndeplini misiunea de a duce vestea bună despre această împărăţie în toată lumea, ei trebuie mai întâi să capete “credinţa lui Isus,” pe care deocamdată nu o au. Din această cauză Dumnezeu ne-a trimis “o foarte preţioasă solie” despre neprihănirea lui Hristos, lumină ce deschide calea consacrată spre desăvârşirea creştină şi spre "taina lui Dumnezeu" care aşteaptă să se încheie.

„Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ‚Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’” (Ier 7:4).

Care este varianta modernă a nădejdilor înşelătoare pe care le nutreau părinţii noştri spirituali din vremea lui Ieremia?

Una dintre nădejdile înşelătoare moderne este că biserica noastră, fiind „singurul obiect al iubirii şi grijii lui Dumnezeu de pe pământ,” nu va putea fi amăgită să întoarcă spatele lui Hristos spre a se pleca în faţa lui Baal.

Istoria sacră demonstrează că aşa ceva s-a întâmplat iar şi iar în poporul lui Dumnezeu, iar ei niciodată nu au recunoscut că li s-a putut întâmpla chiar lor.

Faptul că există o oarecare prosperitate materială, că se menţine o anumită rigoare în practicarea ceremoniilor şi ritualurilor religioase, este considerat a fi dovada că biserica se află pe drumul cel bun, iar Dumnezeu trebuie să fie mulţumit de poporul Său. Între timp, corpul pastoral face tot ce poate spre a aduce redeşteptarea şi reforma, deşi acestea se lasă greu convinse să ne viziteze.

Fiecare generaţie de pastori a dorit cu sinceritate să producă încheierea lucrării lui Dumnezeu de pe pământ, dar până acum niciuna nu a reuşit acest lucru. Toţi recunosc şi susţin afirmaţia Spiritului Profetic, anume că revenirea lui Hristos este dependentă de reproducerea perfectă a caracterului lui Hristos în poporul Său, dar nimeni nu ştie de ce această reproducere desăvârşită nu se produce. Mă rog, unii ştiu dar nu vor să se afle, alţii nu vor să ştie, dar cei mai mulţi chiar nu ştiu.

De ce se întâmplă aşa? Ascultaţi cum a fost odată:

„Proorocii tăi ţi-au proorocit vedenii deşarte şi amăgitoare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii mincinoase şi înşelătoare” (Plângerile 2:14).

Proorocii lor, ca şi ai noştri, nu văd starea deplorabilă a bisericii, nu vorbesc despre nelegiuirile denominaţionale şi nu cred că Dumnezeu este „în ceartă” cu poporul Său (Osea 12:2; Ier 2:9). Robia păcatului nu este percepută corect, ne-am acomodat cu ea şi ni se pare normală, iar proorocii ne spun că aşa trebuie să fie şi aşa va fi până când vom pleca spre cer.

„Proorocii lui au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înşelătoare, proorocii mincinoase. Ei zic: ‚Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu!’ Şi Domnul nu le-a vorbit!” (Eze 22:28).

Aici sunt descrişi oameni cu autoritate în popor, care vorbesc în numele lui Dumnezeu şi totuşi nu sunt proorocii Lui, ci „ai noştri.” Cum pot fi deosebiţi „ai noştri” de „ai Lui”?

Relativ simplu: Proorocii mincinoşi oferă „tencuieli de ipsos,” adică soluţii ieftine care să trateze efectele, dar care nu rezolvă cauzele. Ei inventează şi promovează puzderii de tehnici şi metode spre a ajuta poporul să nu mai păcătuiască, dar nu cred în soluţia lui Dumnezeu de a uni din nou cele două naturi despărţite în Eden. Valul de predici ce se revarsă sabat de sabat asupra acestui popor nu a reuşit să „abată robia” de la noi, aşa cum nu a reuşit nici în generaţiile trecute, în ciuda bunelor intenţii ale fraţilor noştri conducători.

De aceea Dumnezeu a trimis solia vindecătoare a neprihănirii lui Hristos, şi era de aşteptat ca fraţii noştri să prindă inspiraţia divină. Dar nu a fost aşa, în ciuda insistenţelor celei prin care Dumnezeu vorbea poporului Său:

„Solia lui Dumnezeu a fost prezentată poporului cu claritate şi putere. Ea este chiar solia pe care Dumnezeu doreşte să o dea bisericii Sale acum. Refuzul vostru de a o asculta, împotrivirea voastră, deşi nu va opri această lucrare, va aduce o mare pierdere sufletelor voastre” (The 1888 EGW Materials, 388-428).

Dumnezeu avea pentru poporul Său o solie care lovea copacul nelegiuirii noastre la rădăcină, dar fraţii noştri de atunci au preferat tencuielile cu ipsos. Venise timpul ca „tabăra” să fie „curăţită de întinarea morală,” lucrare obligatorie pentru revenirea Domnului, dar ei nu au dorit să se meargă atât de departe.

„Cei care s-au opus luminii, pe faţă sau în secret, au dat oare poporului hrana care ar fi hrănit sufletele lor? Au prezentat ei solia pe care o cere acest timp, ca tabăra să fie curăţită de întinarea morală? Au ei ceva de oferit care să înlocuiască adevărul adus cu fervoare şi zel spre a pregăti calea pentru venirea Domnului?” (idem).

Aici este expusă aceeaşi motivaţie pentru solia lui Dumnezeu ca şi în pasajul din Plângerile lui Ieremia. O solie care descoperă natura păcatului, a nelegiuirii, produce imediat eliberare de sub robia păcatului, „abate” robia de la poporul lui Dumnezeu, curăţeşte tabăra de întinarea morală.

De 120 de ani „tabăra” încă aşteaptă să fie curăţită de întinarea morală, dar acest lucru nu se întâmplă, iar motivele sunt la îndemâna tuturor celor care se apleacă asupra istoriei noastre denominaţionale:

„Străjerii de pe zidurile Sionului dorm. Mulţi nu simt o povară pentru lucrare. Ei nu au de dat nicio avertizare. Sunt mulţi care au auzit solia pentru acest timp, şi au văzut rezultatele ei, dar de teamă ca unii să nu ia poziţii extreme, şi astfel să apară printre noi fanatismul, ei au permis imaginaţiei lor să creeze multe obstacole, care să împiedice înaintarea lucrării, şi au prezentat şi altora aceste dificultăţi prin discursuri lungi asupra pericolelor acceptării doctrinei. Ei au încercat să contracareze influenţa soliei adevărului.

„Să ne imaginăm că ei ar avea succes în eforturile lor. Care ar fi urmarea? Solia pentru trezirea unei biserici încropite ar înceta, iar mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere. Să ne imaginăm că lucrarea ar fi dată în mâinile acestor opozanţi şi căutători de greşeli, şi li s-ar permite să dea bisericii doctrina şi lucrarea pe care ar dori-o ei. Ar prezenta ei ceva mai bun decât a trimis Domnul poporului Său prin agenţii Săi aleşi?” (idem).

Astăzi trăim exact această realitate. Solia pentru trezirea unei biserici încropite a încetat, mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos a fost adusă la tăcere, iar lucrarea a fost dată în mâinile acelor căutători de greşeli. Da, chiar li s-a permis să dea bisericii lucrarea şi doctrina pe care au dorit-o ei. Pierderea unui secol a demonstrat că ei nu au prezentat ceva mai bun decât a trimis Domnul poporului Său prin agenţii Săi aleşi.

Pe ce cale ar trebui să vină lumina?

Extrem de uimită de orbirea cu care era tratată solia neprihănirii lui Hristos imediat după 1888, sora White era pusă în situaţia de a face paralele şocante între timpul prezent şi trecut, pe care cu greu le poate evita cineva căruia i–a mai rămas o brumă de sinceritate şi bun simţ.

Ea aduce dovezi zdrobitoare că lumina trimisă de Dumnezeu prin Hristos era imposibil de confundat, că razele ei au fost clare şi distincte, iar Mesagerului nu I se putea găsi nicio vină astfel ca oamenii să aibă scuze că s-au poticnit din cauza Lui. Solia a fost desăvârşită, Mesagerul a transmis-o corect, şi totuşi conducătorii bisericii au refuzat-o, şi au împiedicat şi pe alţii de a o primi. Apoi revine la timpul prezent:

„Aşa este şi în timpul nostru. Lumina adevărului străluceşte asupra noastră la fel de clar ca şi asupra poporului iudeu, dar inimile oamenilor sunt la fel de împietrite şi insensibile ca şi în zilele lui Hristos. Mulţi care pretind că sunt în lumină se află în întuneric şi nu ştiu. Ei s-au înfăşurat atât de tare în necredinţă încât numesc lumina întuneric şi întunericul lumină. Ei nu au habar de ceea ce condamnă şi resping. Dar ignoranţa lor nu este din aceea care poate fi scuzată de Dumnezeu, deoarece El le-a dat lumină, dar ei o resping. Ei au în faţa lor exemplul trecutului, dar nu pot fi avertizaţi, căci necredinţa îi înfăşoară într-o beznă impenetrabilă. Ei refuză să accepte mărturiile, pe care ar fi trebuit să le creadă, dar sunt gata să primească bârfe ieftine şi opiniile unora care dau pe faţă credulitate şi superficialitate” (The 1888 EGW Materials, 408).

Noi astăzi putem spune că şi în timpul nostru este exact la fel, că nimic nu s-a schimbat, şi că mergem pe acelaşi drum al necredinţei uimitoare pe care au mers şi ei. Lumina adevărului neprihănirii lui Hristos străluceşte în aceleaşi raze clare şi distincte, dar biserica pare înfăşurată în aceeaşi beznă impenetrabilă a necredinţei. Deşi toţi observă că ne învârtim de un secol în cerc fără să ajungem nicăieri, soluţia simplă la încropeala laodiceană este refuzată, iar purtătorii ei ignoraţi acolo unde nu sunt condamnaţi şi ameninţaţi cu alungarea.

Ce metodă ar trebui să folosească cerul spre a convinge pe conducătorii noştri că solia 1888 este încă „începutul marii strigări,” şi că ea trebuie să se dezvolte în solia îngerului din Apocalips 18? Ce calităţi ar trebui să aibă mesagerii spre a convinge corpul pastoral că solia este „cu adevărat” solia îngerului al treilea, adică tocmai aceea pentru care au fost chemaţi în lucrare şi pentru care sunt plătiţi?

Să ne imaginăm că cerul ar trimite bisericii de astăzi un nou profet, o urmaşă a sorei White, spre a valida solia 1888, şi că noul profet ar vorbi cu aceeaşi pasiune despre solie ca şi ea. Ar fi solia primită?

Să ne imaginăm că ar coborî din cer o legiune de îngeri, şi ar aduce o tablă de aur gravată cu degetul lui Dumnezeu pe care să scrie că neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea este ultima solie de har, că solia 1888 este încă începutul marii strigări şi că refuzul ei ne ţine încă în această lume. Ar fi solia lor primită?

Să ne imaginăm că Însuşi Hristos ar coborî printre noi, în plină sesiune a Conferinţei Generale, Şi-ar face loc la tribună printre ceilalţi reprezentanţi ai bisericilor surori, şi ar declara că solia 1888 este lumină şi adevăr prezent, că trebuie să o recuperăm şi să o prezentăm bisericii, şi că acceptarea ei ar deschide porţile în faţa ploii târzii şi marii strigări. Ar fi mesajul Lui primit?

Răspunsul meu este negativ în toate cazurile, iar explicaţia este simplă: Acest gen de lucrare asupra inimilor, necesară curăţirii din ziua ispăşirii, nu se poate face nici prin putere, nici prin tărie. Oamenii nu pot fi terorizaţi sau zdrobiţi de dovezi copleşitoare, pe care nu le pot refuza, deoarece Dumnezeu nu doreşte să aducă pe nimeni în împărăţie sub ameninţarea cu forţa. La nunta Mielului ori venim din dragoste dezinteresată pentru farmecul inegalabil al neprihănirii, ori nu venim deloc.

De aceea Dumnezeu a ales oameni simpli, fără pregătire şcolară, fără cultură rafinată sau forţă intelectuală neobişnuită, spre a aduce din nou în faţa bisericii adevărurile care sunt chiar fundamentele adventiste în toată puritatea lor.

Părinţii noştri spirituali de acum 2000 de ani au ratat examenul adevărului, dovedindu-se incapabili să primească lumină de la nişte pescari. Se vor dovedi urmaşii lor de astăzi, teologi titraţi şi cu totul dedicaţi cauzei lui Dumnezeu, mai capabili sau dispuşi să primească lumină de la nişte amărâţi de zidari, salahori sau menajere?