arhiva 7

Poporul nostru, consecvent poziţiei lui istorice de a sta tare la vechile hotare, este dispus să citească în Scriptură declaraţiile oricui, dacă ele se potrivesc ideilor unanim acceptate despre adevărul prezent. Câte predici nu am ascultat eu construite pe filozofia şi expresiile prietenilor lui Iov, care nu erau nimic altceva decât ecoul deformărilor lui Satana.

La acelaşi gen de versete recurg unii astăzi spre a se convinge pe ei înşişi că Mielul este şi mânios, nu numai blând. Ei iau cuvinte din gura vrăjmaşilor lui Dumnezeu spre a descrie caracterul Mielului. Astfel, versetul 16 din Apocalips 6 este folosit ca o dovadă pentru un caracter furios al Mielului lui Dumnezeu. Mai marii acestei lumi, îmbătaţi de vinul Babilonului şi amăgiţi de eforturile permanente ale lui Satana de a deforma caracterul lui Dumnezeu, văd în dezastrele produse de nebunia omenirii o acţiune de răzbunare a lui Dumnezeu, şi strigă disperaţi că a venit ziua mâniei Mielului. Iar noi luăm afirmaţiile acestor netrebnici şi facem din ele adevăr biblic.

Descoperirea lui Ioan vorbeşte altfel despre Miel. Isus Hristos este prezentat ca fiind un Miel junghiat. Junghiat şi de orbirea, nepăsarea şi mistificarea caracterului Său iubitor prin poporul Lui de astăzi. Dacă poseda o asemenea mânie cum se crede astăzi, acest Miel nu mai ajungea niciodată să fie junghiat, deoarece îi junghia El pe cei ce L-au junghiat. Dacă Fratele nostru mai mare avea o asemenea mânie, El nu ar mai fi fost descris ca un Miel pe care-L duci la tăiere; metaforele din Apocalips ar fi vorbit despre o fiinţă cu două capete, unul de miel şi altul de lup.

Nu avem nici o scuză pentru o asemenea mistificare. Mielul lui Dumnezeu a fost printre noi şi a trăit sub ochii noştri neprihănirea legii. La începutul misiunii Lui a fost descris ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele omenirii.” Noi am privit viaţa Lui neprihănită şi am constatat că în El exista o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Mielul nu a folosit ameninţarea, constrângerea sau violenţa împotriva vrăjmaşilor Săi. Din contră, aşa cum vedea pe Tatăl Său făcând, El a binecuvântat omenirea păcătoasă. El S-a lăsat omorât de fraţii Lui, atunci când ei s-au simţit mai bine fără El. Iar Apocalipsa lui Ioan continuă să-L prezinte pe Mesia ca fiind un Miel junghiat, nicidecum mânios pe fraţii Lui amăgiţi.

Poporul evreu a omorât miei ani la rând, dar niciodată nu s-a raportat în Scriptură despre vreun miel violent, care a muşcat pe închinătorul sosit la poarta sanctuarului cu jertfa lui. Doar elucubraţiile marelui adversar au putut introduce în mintea umană imaginea aberantă a unui miel mânios. De mii de ani spune el omenirii că în centrul labirintului se află un minotaur, jumătate om, jumătate taur fioros, setos de sânge. Iar poporul ales a fost dispus să meargă atât de departe pe acest drum, încât şi-au jertfit realmente copiii spre a calma mânia minotaurului. Astăzi lucrurile stau exact la fel. „Cei bogaţi şi cei puternici” vor striga în curând că ceea ce se întâmplă în lumea noastră vine de la mânia Mielului. Dar mintea lor este făcută zob de vinul Babilonului, servit din belşug la mesele unde fiii poporului sfânt sunt invitaţi cu aleasă persuasiune, medaliaţi şi onoraţi cu diplome magna cum laude, cu titluri universitare, aplaudaţi şi elogiaţi. Fiii aceştia se întorc de la festin pe şapte cărări şi spun rămăşiţei că Mielul este mânios.

Scriptura vorbeşte foarte des despre mânia lui Dumnezeu. În ultima carte a ei, ni se spune câte ceva şi despre mânia Balaurului. Iar noi vrem să ştim dacă mânia lui Dumnezeu şi mânia Balaurului reprezintă acelaşi lucru.

Ni se spune că Balaurul, mâniat pe femeie, a început să facă război cu rămăşiţa seminţei ei. Prin intermediul fiarei, el va obliga, sub pedeapsa cu moartea, pe toţi locuitorii pământului să i se închine, recunoscându-l ca suveran al planetei şi unic obiect de adorare religioasă. Mânia lui aprinsă împotriva urmaşilor lui Hristos îl va face să impună decrete civile pentru exterminarea „ereticilor” de pe pământ.

Credeţi că Dumnezeu face la fel cu opozanţii Lui? Credeţi că mânia Lui va declanşa o serie de nimiciri planetare numite „lucrarea Lui cea ciudată”? Ce înţelegem noi prin „lucrarea Lui ciudată”? Înţelegem că El este, în general, blând şi milos, dar în situaţii speciale devine distrugător? De ce ar trebui să fie Dumnezeu obligat să ajungă în situaţii ciudate şi să facă lucruri ciudate, dacă este atotputernic şi atotştiutor?

Cum se întâmplă că un Dumnezeu iubitor şi îndelung-răbdător ajunge să manifeste „nemulţumire violentă însoţită de agresivitate”? Cum se face că mânia Lui s-a aprins de nenumărate ori împotriva oamenilor, producând distrugerea a sute de mii dintre copiii Săi, dar niciodată împotriva cohortelor lui Satana, adevăraţii vinovaţi pentru situaţia de pe planeta noastră?

Când vom fi gata să privim dincolo de măhramă, vom înţelege că mânia lui Dumnezeu este altceva decât mânia lui Satana. Atunci vom înţelege dinamica nimicirii exprimată atât de clar în Deuteronom 31, 16-18: „...Pe Mine mă va părăsi şi va călca legământul Meu, pe care L-am încheiat cu el. În ziua aceea Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. (Acum se explică ce face Dumnezeu când Se mânie) Îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de la ei. El va fi prăpădit şi-l vor ajunge o mulţime de necazuri; şi atunci va zice: ‚Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu ?’ Şi Eu îmi voi ascunde faţa în ziua aceea, din pricina tot răului pe care-l va face, întorcându-se spre alţi dumnezei.”

Vom înţelege atunci că, pentru un Salvator, o lucrare ciudată este să stea deoparte atunci când copilul Lui se înneacă. Pentru un Vindecător, este o lucrare ciudată să nu poată vindeca acolo unde este nevoie urgentă de vindecare. Pentru un Mântuitor, este o lucrare ciudată să nu poată mântui când familia răscumpărată cu sângele Lui este decimată de efectele devastatoare ale păcatului. Pentru un Creator, este o lucrare ciudată să nu poată interveni când creaturile Sale, alegând să trăiască în fărădelege, transformă mediul natural într-o maşină a morţii.

Isaia ne-a spus-o şi mai clar: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!” Păcatele noastre spun lui Dumnezeu să ne lase în pace; ne-am ales un alt conducător şi vrem să fim cu el.

Să ne lase în pace este cea mai ciudată lucrare pentru Dumnezeul nostru. El ştie bine ce urmează. Şi ar trebui să ştim şi noi, după şase mii de ani de experimente. Dar concluziile noastre sunt la fel de eronate ca şi cele ale servitorilor lui Iov. Atunci când ne lovesc dezastrele, în loc să înţelegem că „Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu,” noi spunem că este pedeapsa lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu, lucrarea ciudată a lui Dumnezeu. Iar prietenii lui Iov (contemporani) vin şi ei cu strălucita lor teologie să lumine poporul despre caracterul violent şi drept al Tatălui nostru ceresc.

Aflaţi la graniţa patriei făgăduite, copiii lui Israel s-au descoperit cu totul nepregătiţi să intre în ea. Deşi Domnul dorea să le ofere o patrie cadou, ei au hotărât că este necugetat să se aventureze într-un teritoriu necunoscut fără o cercetare temeinică, profesională. Spuneau că ar fi necesară o acţiune de spionaj, la care să participe persoane competente. Cârtirile lor au fost auzite de Domnul. Ne imaginăm durerea cu care a spus El lui Moise să asculte glasul poporului. Vor avea misiunea cerută.

Au ales oameni cu nume dintre conducătorii seminţiilor lor. Un comando din 12 oameni competenţi, care au făcut un studiu aprofundat în cazul respectiv. Concluzia lor a fost, cu excepţia a două voci, că misiunea este irealizabilă, ţara este greu de cucerit iar pe lângă uriaşii care o locuiesc, ei se vedeau ca lăcustele. Doi membri ai comando-ului au avut o altă imagine despre situaţie. Ei spuneau că misiunea este realizabilă, dacă poporul este dispus să conteze pe ajutorul şi căile lui Dumnezeu.

Dar majoritatea celor zece, evident tulburaţi de raportul naiv al celor doi, au început să „înegrească” ţara, spunând că au de-a face cu o ţară care „mănâncă” pe locuitorii ei. Glasul lor a fost ascultat, iar gloata îngrozită de pericolele care le stăteau înainte s-a ridicat furioasă împotriva lui Caleb şi Iosua. Doreau să-i omoare cu pietre, căci ei înţelegeau, din raportul celor doi, că ei amăgesc poporul pe un drum care duce la nimicirea naţiunii. Doar intervenţia miraculoasă a norului de foc a stopat această nebunie.

Acestea au fost evenimentele care au dus Israelul pentru patruzeci de ani în pustie, unde au murit toţi cei care au avut o parte în această teribilă decizie.

Situaţia este plină de învăţăminte pentru noi, cei care am ajuns la graniţele Canaanului ceresc. Văzând cârtirile şi confuzia poporului care urma să fie binecuvântat cu ploaia târzie şi marea strigare, Domnul a hotărât să ofere acestui popor o foarte preţioasă solie.” Aceasta urma să fie analizată de conducătorii poporului nostru în sesiunea CG de la Minneapolis, în 1888. Spre nenorocirea noastră, acolo s-a manifestat din nou complexul lăcustei. Deşi doi dintre ei au spus că ţara este uşor de cucerit, dacă acceptăm neprihănirea lui Hristos, marea majoritate a lor au declarat că solia nu este biblică, nu este conformă cu raţiunea, slăbeşte cerinţele legii şi duce poporul la entuziasm şi fanatism. Ba chiar erau dispuşi să voteze interzicerea ei în biserică, iar cei doi urmau să suporte echivalentul modern al pedepsei înaintaşilor lor. Doar prezenţa lui Moise modern i-a salvat pe cei doi de exil spiritual.

Aşa se face că ziua ispăşirii pentru cei vii a fost amânată, iar acest popor se învârteşte şi astăzi în jurul muntelui fără să ştie de ce. Situaţia noastră este şi mai disperată. Cei care s-au revoltat împotriva Domnului în 1888 au murit, dar generaţiile următoare au moştenit spiritul, mentalităţile şi teologia opozanţilor din 1888, pe care le privesc a fi adevăr legitim adventist. Astăzi, teologii adventişti îi acuză pe Waggoner şi Jones de tot felul de vinovăţii, ca şi cum solia lor ar fi vreo fabricaţie a şcolilor de teologie. EGW a spus „în tonuri clare şi distincte” că solia era de la Dumnezeu, că solii trimişi cu ea au „acreditare divină,” iar opozanţii au fost mânaţi de spiritul lui Satana, care i-a orbit şi stârnit împotriva acelei „foarte preţioase solii.”

Ce ar trebui să creadă biserica, privind cum teologii ei de astăzi continuă acuzaţiile împotriva solilor şi soliei Domnului cu acelaşi zel şi patimă ca şi înaintaşii lor? Cum se face că nu am reuşit să înţelegem că raportul minorităţii a fost cel corect, în cazul Caleb-Iosua, ca şi în cazul Jones-Waggoner? În ambele cazuri Moise a avertizat că suntem pe terenul fermecat al lui Satana şi că viitorul va fi sumbru dacă nu ne dezmeticim:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre... Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?”[i]

Titlul de astăzi este luat dintr-o declaraţie a Spiritului Profetic publicată ieri pe pagina noastră. Sora White spunea că spiritul de opoziţie împotriva soliei de adevăr prezent pentru generaţia noastră nu a fost stârpit, spirit care otrăveşte judecata celor ce sunt confruntaţi cu solia „foarte preţioasă.”

Cum se face că din 1888 şi până în ziua de astăzi nici o generaţie nu a reuşit să smulgă rădăcinile? Cum se face că, deşi vârfurile acestei buruieni ameţitoare sunt tunse regulat, rădăcinile sunt udate cu rigoare academică prin mii de volume, lucrări de diplomă şi articole în revistele bisericii? Ce duh tulburat ne împinge la această agricultură dementă? Cum este posibil să tolerăm otrăvirea sistematică a generaţiilor de pastori tineri în şcolile şi universităţile denominaţionale? Ce orbire colectivă ne împiedică să vedem că ura împotriva soliei îngerului al treilea a devenit drogul preferat al generaţiei noastre, drog vândut pe la toate colţurile uliţelor cetăţii şi servit sistematic de la amvoanele noastre?

Unde s-a mai pomenit, în istoria unei naţiuni, să sărbătoreşti cu mare pompă centenarul unui eveniment măreţ, şi în acelaşi timp să batjocoreşti eroii acelui eveniment şi solia lor? În 1988 biserica a sărbătorit cu mare fast împlinirea a 100 de ani de la „epocala” sesiune din 1888. Mai ştiţi vreo sesiune a CG sărbătorită astfel? Cum se face că socotim sesiunea din 1888 ca fiind epocală, şi în acelaşi timp batjocorim solia şi solii care au făcut-o epocală? Sau, fără să ştim noi, sărbătorirea este un elogiu adus biruinţei măreţe pe care Satana a obţinut-o, împiedicând lumina să ajungă la poporul lui Dumnezeu?

Rădăcinile nu sunt smulse. Care să fie misterul? Doresc teologii noştri să perpetueze „tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos” la acea sesiune? Au ei o dorinţă secretă să-L trateze pe Hristos şi astăzi ca în 1888? Dumnezeu spune că „dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii.” Vor ei să prelungească şi astăzi ruşinea scenelor de la Minneapolis, care „L-au făcut pe Dumnezeul cerului să-I fie ruşine să-i numească pe cei prezenţi fraţii Săi”?

Cum este posibil ca în 2004, prin campusurile universităţilor adventiste să se repete, nedetectat şi eficient, „spiritul satanic” care „a luat controlul şi a influenţat cu putere inimile omeneşti, care s-au deschis îndoielilor, urii şi mâniei. Toate acestea predominau la acea sesiune…” De ce oare prin dormitoarele seminarelor adventiste „slujitorii pe care i-a trimis Domnul” sunt şi azi „caricaturizaţi, ridiculizaţi şi aşezaţi într-o lumină batjocoritoare”? Serva Domnului a fost uluită de toate aceste reacţii uluitoare: „Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare la inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... ‚Fratele va da la moarte pe fratele său.’”

„Criza viitoare” despre care vorbea dânsa atunci este chiar criza pe care o trăim noi astăzi, în care şi tu eşti parte. Ce poziţie ai luat? Te simţi bine alături de batjocoritorii soliei lui Dumnezeu? Vrei să mai lungeşti cu o generaţie umilirea lui Hristos? Simţi nevoia să celebrezi alături de cei mari biruinţa epocală a lui Satana din 1888? Ai luat şi tu pietre în mână contra solilor lui Dumnezeu cu acreditare divină?

„Ar trebui să fim ultimii oameni din lume ca să ne permitem, oricât de puţin, spiritul de persecuţie împotriva celor care poartă solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este trăsătura de caracter cea mai necreştinească care s-a manifestat printre noi de la Minneapolis încoace. Ea va fi văzută cândva în toată grozăvia ei, cu toată povara de nenorociri care a rezultat din ea.”[ii]

Vezi tu grozăvia acestui comportament care a făcut din poporul nostru „ultimii oameni din lume” şi povara de nenorociri care a rezultat din el? Daca nu, aceasta poate fi o ultimă ocazie pierdută de a smulge rădăcinile blestematei buruieni care otrăveşte comunitatea adventă.

După experienţa devastatoare de la Minneapolis, unde a fost serios răvăşită de războiul ciudat şi iraţional la care a asistat, sora White şi-a tras puţin sufletul în Australia. Exilată din cauza neprihănirii lui Hristos, ea a început să înţeleagă implicaţiile serioase ale acelui eveniment pe care noi îl numim „epocal.” Având acum o perspectivă largă asupra evenimentului, ea a început să scrie avertizări serioase către „inima lucrării” de acasă, unde rămăsese şi inima ei frântă. Acum le putea spune multe lucruri pe care nu le văzuse înainte. Referindu-se cu destulă delicateţe la oamenii mari ai lucrării, şi la poziţia lor împotriva lui Jones şi Waggoner, ea spunea:

„Unii au cultivat ură împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie specială. Ei au început la Minneapolis această lucrare satanică. Mai târziu, când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor.”[iii]

Cum a fost posibil ca marii bărbaţi, pe care Dumnezeu şi adevărul sacru i-au făcut stâlpi ai bisericii sfinte, să cultive ură contra solilor neprihănirii lui Hristos? Ce orbire misterioasă a cuprins sesiunea aceea, gonind atmosfera duioasă prin care Duhul voia să câştige inimile tuturor pentru o nouă perspectivă asupra legii?

De ce păstrează analele oficiale sloganul că Minneapolis 1888 a fost o mare biruinţă, când martorul ocular inspirat spune că la Minneapolis fraţii noştri au început o lucrare satanică? „Lucrarea” a fost cu adevărat satanică, lucrare pe care au continuat-o în anii următori. Apoi, când Duhul Sfânt a făcut demonstraţie după demonstraţie că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor. Iar ei voiau să şteargă urmele necugetatei lor împotriviri.

Aşa se face că astăzi noi culegem roadele acelei semănături otrăvite. Mulţi dintre oficialii noştri continuă acea lucrare satanică, împotriva tuturor dovezilor pe care le pot avea că solia a fost de la Dumnezeu. Motivul ar putea fi acelaşi:

„Ei nu au vrut nici să asculte şi nici să înţeleagă. De ce? Ca să nu fie convertiţi şi să fie obligaţi să recunoască faptul că toate ideile lor erau greşite. Erau prea mândri să facă aşa, şi de aceea au persistat în lepădarea sfatului lui Dumnezeu şi în lepădarea dovezilor şi luminii pe care au avut-o.”[iv]

Iar unii dintre apărătorii soliei ar putea să aibă astăzi probleme serioase din cauza acestei mândrii care nu se lasă convertită.

Trăim o vreme extrem de ciudată, când duhurile răutăţii se implică tot mai vizibil în treburile planetare. Noul val de exerciţii spirituale care cuprinde creştinismul contemporan va produce curând o spiritualitate stranie. Ea va ridica o punte peste abis, în care comunicările cu îngerii răi vor deveni criteriul de apartenenţă la poporul lui Dumnezeu.

În haine de lumină, aceşti ghizi de conştiinţe abia aşteaptă să controleze gloatele şi să le înhame la ridicarea mileniului de aur. Iar teologii vor declara că fenomenul reprezintă marea redeşteptare globală şi semnul că împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ începe să se statornicească.

Iar când fenomenul acesta, în care „domnul” vorbeşte oamenilor direct, va lua amploare, miliardele planetei vor fi captivate de „puterea cea mare a lui Dumnezeu,” căci o asemenea experienţă extra-senzorială are o putere vrăjită. Solii acestui gen de experienţă sunt extaziaţi de pe acum, numind spiritualitatea aceasta mistică „evanghelismul secolului 21.”

Are poporul lui Dumnezeu vreo şansă de a deosebi între vocea liniştită a Duhului Sfânt şi comunicarea aproape verbală cu anumiţi îngeri, în care va fi curând aruncată omenirea? Există un detector de minciuni pentru îngeri?

Scriptura ne avertizează despre pericolul de a încurca duhurile. Un bun prieten al lui Iov a păţit o astfel de ruşine, lucru care l-a făcut să reprezinte foarte greşit caracterul lui Dumnezeu. Elifaz din Teman s-a lăsat prins în acest joc nebun al comunicării cu îngerii, iar lecţia predată de aceştia a rămas întipărită adânc în sufletul lui. Acelaşi pericol pândeşte omenirea astăzi. Satana se oferă să răspundă dorinţei inimii fireşti după putere. El va produce trăiri senzaţionale, împliniri excepţionale şi un sentiment de apartenenţă profund. Demoni deghizaţi în îngeri ai luminii vor produce senzaţii fără de care eul se sufocă. Ei vor stimula un interes bolnăvicios pentru succes spiritual, în care neprihănirea lui Hristos nu are nici un loc.

Ioan ne avertizează că ultima generaţie a poporului lui Dumnezeu va putea rămâne în picioare doar dacă va avea credinţa lui Isus şi poruncile lui Dumnezeu. O cunoaştere a neprihănirii lui Hristos şi a caracterului lui Dumnezeu se va dovedi cel mai eficient poligraf spiritual. Cei ce au înţeles şi apreciat doctrina adventistă despre sanctuar vor avea o experienţă complet diferită. Sub lucrarea delicată a Duhului Sfânt, ei vor fi convinşi de păcat, neprihănire şi judecată. Ei vor vedea foarte clar că, în lipsa neprihănirii lui Hristos, păcatul este un distrugător fără milă. Ei vor vedea în neprihănirea lui Hristos o descoperire clară a felului în care este Tatăl. Ei vor avea o repulsie profundă faţă de urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt – cine citeşte să înţeleagă. Astfel, vor alege crucea lui Hristos în locul sclipirilor de moment ale acestei lumi. Nu vor avea trăiri măreţe sau experienţe paranormale. Va fi o aruncare în ţărână a mândriei prosteşti pe care acum o socotim a fi „respect de sine,” şi ne vom prinde, prin credinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu de a vindeca sufletul nostru bolnav. Tot ce vom simţi va fi o adâncă scârbă faţă de nimicnicia inimii fireşti care s-a împotrivit lui Dumnezeu şase milenii.

Multe versete ale Scripturii conţin provocări pe care, dacă le-am fi luat în serios, ne-ar fi dus foarte repede la o apreciere corectă a neprihănirii lui Hristos. Aşa este cu porunca a doua din Exodul 20:5: „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc…”

De generaţii oamenii au respectat această poruncă doar din teamă pentru pedeapsa care este specificată acolo. Atâta timp cât nu înţeleg despre ce este vorba, este bine să se teamă în continuare. Dar poziţia noastră favorizată ne permite să vedem infinit mai mult decât au văzut generaţiile trecute. Noi putem compara legea, aplicarea ei şi reacţia lui Dumnezeu în acest proces.

Obiceiurile proaste, repetate în dispreţ faţă de avertizările Tatălui nostru, au devenit idoli. Idolii au pretenţiile lor. Ei impun comportamente şi creează dependenţe, iar anumite dependenţe devin înrobitoare. Înrobitoare genetic până la al treilea şi al patrulea neam. Nelegiuirea are modul ei propriu de a pedepsi. Ea se stochează în tipare comportamentale şi apoi se autoexportă în generaţiile următoare.

Dumnezeu nu are nevoie să pedpsească nelegiuirea genetică şi nici pe sclavii acestor idoli. El ştie că victimele nu au nici o şansă să scape de asuprirea nemiloasă a sclaviei în care trăiesc. Dumnezeu nu crede în vina moştenită. Capitolul 18 din Ezechiel este o frumoasă şi completă pledoarie pentru acest principiu. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!” Atunci ce vrea să spună porunca a doua?

Da, fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, dar mai mult ca sigur că va purta consecinţele obiceiurilor greşite ale acestuia. O viaţă de alcoolism are efecte serioase asupra copliilor. Ca şi o închinare sistematică înaintea lui Baal. Ca şi o viaţă de alergare după idealuri deşarte. Pentru asemenea stricăciuni genetice omenirea nu are leacuri. Singura noastră speranţă este în puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru scump.

Pe trupul letargic al Bisericii Rămăşiţei se experimentează tot felul de tehnici, în speranţa că aceasta va reuşi să-şi îndeplinească misiunea. Ultima modă în adventismul contemporan sunt bisericile non-denominaţionale. Mai precis, comunităţi adventiste care au renunţat la titulatura, doctrina şi practicile uzuale ale bisericii. Ele se declară a fi independente de orice denominaţiune şi deschise oricăror persoane, indiferent de mărturisirea de credinţă. Scopul este propovăduirea lui Hristos fără cozile incomode ale confesiunilor şi doctrinelor lor.

Nu ne miră deloc această orientare în bisericile care alcătuiesc Babilonul spiritual. Dar ce fel de hristos vor adventiştii să propovăduiască în noile comunităţi non-denominaţionale? Ce speră fraţii noştri să obţină apelând la noile mode religioase? Ce fel de hristos este acesta, care trebuie cosmetizat spre a nu se mai vedea cărei denominaţiuni aparţine? Cum s-a ajuns în situaţia să ne fie ruşine cu solia îngerului al treilea, deşi pretindem încă a fi heralzii apropiatei veniri a lui Hristos?

S-ar putea să existe mai multe explicaţii pentru acest fenomen, dar motivul principal este ţesut destul de ascuns în istoria noastră recentă. Mulţi teologi de marcă au denigrat vehement în presă şi la catedră solia foarte preţioasă trimisă acestui popor la Minneapolis. Generaţii de pastori au fost crescute în profund dispreţ pentru credinţa noastră fundamentală despre sanctuar. Acest lucru a produs o serioasă secetă spirituală în comunităţi, iar pastorii tineri ajunşi în câmp nu puteau să nu observe legalismul şi formalismul care bântuia în poporul nostru. Iar ei nu aveau nici o soluţie, fiind programaţi să denigreze trăsăturile specifice ale adventismului, precum ziua ispăşirii finale, marea strigare şi ploaia târzie, părtăşia de natură divină, natura umană a lui Hristos şi, mai presus de toate, splendida lumină despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.

Privind în ograda vecinilor şi observând agitaţia şi exaltarea închinătorilor, pastorii noştri s-au gândit că poate ei n-au înţeles prea bine adevărul Scripturii. Nu se poate ca lumea evanghelică să fie falimentară teologic şi în acelaşi timp să aibă un asemenea succes misionar şi spiritual. Ei au observat că acolo nu se prea discută despre doctrine sau adevăr prezent, ci de o susţinută şi obsedantă „propovăduire a lui Hristos.” „Nu acesta este şi scopul nostru?” s-au întrebat ei.

Acesta a fost probabil pasul principal către comunităţi non-denominaţionale. Hristosul predicat în aceste biserici are toate trăsăturile acelui domn care s-a aşezat pe tronul din Sfânta. El nu pregăteşte un popor pentru timpul strâmtorării, prin lucrarea ispăşirii finale, deoarece el are o altă agendă, într-o lume care pregăteşte un mileniu de aur pe pământ. El nu pregăteşte un popor care va trebui să anunţe lumea că Babilonul cel mare a ajuns un locaş al oricărei păsări necurate şi urâte, deoarece el se pregăteşte să prezinte lumii proiectele lui globale pentru o lume unită şi prosperă, pentru satul global. Iar religia în satul global nu trebuie să fie deranjată de profeţi, doctrine, plăgi, solii întreite sau agitaţii despre o mare controversă.

Tinerii acestei biserici nu sunt vinovaţi că nu observă nimic valoros în specificul adventist, deoarece acesta nu mai există. Iar conservatorismul prăfuit din cele mai multe comunităţi îi duce deseori la exasperare. Dar nu va fi o soluţie copierea practicilor comerciale şi tehnicilor de promovare ale lumii. În împărăţia adevăratului Hristos, succesul nu se măsoară prin număr sau realizări misionare, ci prin pregătirea unui popor despre care cerul va putea spune că păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi are credinţa lui Isus. Orice alte fantezii contemporane nu vor face decât să ameţească şi mai tare pe Mireasa lui Hristos, care a rămas ca o „covercă într-un câmp de castraveţi,” ca o „turturică proastă” la marginea prăpastiei către veşnicie.

Dumnezeu nu a dorit ca poporul ales, în pribegia lui spre împărăţie, să fie ca toate celelalte neamuri, slujind lemnului şi pietrei. El a ridicat un popor care să ducă vestea bună despre slava Creatorului până la marginile pământului. Urmau să fie ambasadorii lui Hristos, cu acreditare divină pe lângă curţile regale ale neamurilor, astfel ca vindecarea de sub aripile neprihănirii să poată umbri omenirea.

Dar ei nu au dorit să fie străini şi călători. Au cerut un împărat, au cerut o ţară şi un statut pământesc. L-au avut… spre nenorocirea lor. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit pe acest drum teribil. I-a însoţit şi binecuvântat în măsura în care au reuşit să înţeleagă şi să aprecieze principiile neprihănirii.

În istoria lor vedem cel mai bine cum neprihănirea înalţă o naţiune, iar nelegiuirea este o urâciune şi pentru popor, şi pentru împărat. Un mare număr dintre împăraţii lui Israel au ales fărădelegea în locul neprihănirii. De ce oare? Nu aveau toţi în chivot principiile neprihănirii, vasul cu mană şi toiagul înflorit? De ce Ahab a ales drumul emancipării culturale, târând pe Israel într-o idolatrie ameţitoare, iar David a făcut o naţiune măreaţă şi binecuvântată?

Amândoi erau oameni păcătoşi. Au ales amândoi să abuzeze de poziţia lor, coborând cât se poate de adânc în groapa nelegiuirii. De ce Ahab a trăit şi a murit ca un turbat, iar David a ajuns să scrie psalmii, o profundă revelaţie despre viaţa, suferinţele şi moartea lui Mesia?

Probabil că diferenţa majoră a făcut-o profetul pe care împăratul îl ţinea aproape de inima lui. Salvarea lui David a fost Natan, un profet mai demodat, este adevărat, dar un profet al Domnului. Nenorocirea lui Ahab au fost sutele de profeţi prin care el întreba pe Domnul, şi care l-au dus pe cărările nebănuite ale educaţiei înalte din Sidon exact în braţele lui Baal. Ahab nu dorea la curte un profet ca Mica, negativist, inflexibil, demodat şi neşcolit. El s-a înconjurat de teologi moderni, luminaţi şi dispuşi să experimenteze noi căi spre o spiritualitate înaltă.

Acelaşi lucru ruşinos l-a păţit şi Ioram. Deşi Elisei era la un pas, gata să ofere călăuzire şi lumină din partea unui Dumnezeu blând şi iubitor, el a preferat să se sprijine pe braţul unui consilier necredincios, care nu reuşea să privească dincolo de măhrama ce desparte lumile. Un consilier regal cât se poate de laodicean, am putea spune noi. El se pricepea bine la treburi împărăteşti, dar nu avea nici o idee despre neprihănirea lui Hristos.

Tot la fel se întâmplă şi cu împăratul nostru, oriunde s-ar afla el în vasta împărăţie internaţională a poporului nostru. Acolo unde, în locul profetului lui Dumnezeu, apar noii prooroci modernişti şi glorioasele lor phd-uri, împăratul nostru nu va reuşi să vadă calea consacrată către desăvârşirea creştină. Iar poporul acesta nu va reuşi să depună mărturie despre caracterul glorios al Tatălui ceresc în ultima bătălie din jurul legii.

Cine va ajuta pe împăratul nostru să cheme din exil pe Natan, pe Mica sau pe Elisei, ca Domnul să poată turna peste poporul Său un duh de îndurare şi de rugăciune?

Ce reprezintă pentru noi faptul că Isus Hristos a devenit al doilea cap al acestei familii umane? Semnificaţia acestui fapt este următoarea: aşa cum, atunci când Adam a fost creat, toţi membrii familiei umane au fost creaţi în el, tot aşa, când al doilea om a fost creat „după voia lui Dumnezeu în neprihănire, adevăr şi sfinţenie,” toţi membrii acestei familii au fost creaţi în El.

Aşa cum Dumnezeu a văzut în Adam pe toţi membrii familiei umane, tot aşa a văzut în Hristos, al doilea tată al familiei, pe toţi membrii familiei divino-umane. Astfel că a văzut în El pe toţi fiii Săi, pe toate fiicele Sale, pe toţi urmaşii Săi; toţi aceştia aparţin familiei, indiferent dacă s-au născut în familie sau nu. Înainte ca Iacov şi Esau să se fi născut, Dumnezeu a văzut acolo două naţiuni. Indiferent dacă s-au născut în această familie divino-umană sau nu, totuşi Dumnezeu a creat în Isus Hristos, omul nou, pe toţi membrii familiei divino-umane care se vor naşte după aceea în această familie.

Faptul că Hristos a luat natura noastră şi acest Cuvânt S-a făcut trup şi a locuit printre noi, are o semnificaţie mult mai profundă decât faptul că a fost un om bun care a trăit atunci şi ne-a oferit un bun exemplu. El a fost al doilea tată, a fost reprezentantul omenirii; astfel că atunci când Isus Hristos a luat natura noastră umană şi a fost născut din femeie, omenescul şi divinul s-au unit.

Atunci Domnul Isus Hristos S-a dat pe Sine nu numai pentru familia umană, ci familiei umane. Adică Isus Hristos Însuşi a intrat în omenire, S-a identificat cu omenirea şi El Însuşi a devenit omenire; El a devenit noi, iar noi eram în El. Aceasta înseamnă că Isus Hristos a unit în El Însuşi omenescul şi divinul pentru toată veşnicia, ca să ia natura noastră umană şi să o păstreze veşnic, fiind astăzi reprezentantul nostru în ceruri, purtând natura noastră umană.

Dintre nenumăratele minuni pe care urmaşii lui Isus le-au făcut după revărsarea Duhului Sfânt în ploaia timpurie, una este descrisă pe larg în cartea Faptele Apostolilor.

Un paralitic stătea la poarta templului şi cerea pomană de la închinătorii miloşi, iar când i-a văzut pe cei doi ucenici, a sperat să primească ceva de la ei. Petru şi Ioan ar fi găsit prin buzunare vreun gologan rătăcit, dar se pare că Duhul lui Hristos avea altceva de spus. Iar în ceea ce a spus El găsim un principiu important al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

„Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: În numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă” (Fapte 3:6). Prin aceste cuvinte, Hristos dorea să spună ucenicilor Lui din toate timpurile că aurul şi argintul acestei lumi nu sunt ale Sale, şi prin urmare nu le poate da copiilor Săi. Împărăţia Lui nu funcţionează cu asemenea valori; banii nu sunt motorul existenţei sau al dezvoltării. Împărăţia neprihănirii nu depinde sub nici o formă de valoarea sau mulţimea bancnotelor pământeşti.

În împărăţia acestei lumi nimic nu funcţionează fără argint şi aur, şi se pare că nici biserica nu ştie altă cale de supravieţuire. Ca şi paraliticul de la poarta Frumoasă, ea cere şi aşteaptă de la închinătorii ei daruri şi contribuţii pentru toate activităţile zilnice. Fără argint şi aur, structurile ei s-ar prăbuşi destul de repede, iar îngerul bisericii nu reuşeşte să vadă că Hristos nu are nici argint, nici aur. Căutăm putere şi protecţie prin alianţe mai mult decât discutabile, testăm tot felul de proiecte de supravieţuire confesională, care cer tot mai mult argint şi aur, şi tot mai mult personal „calificat” pentru bunăstarea poporului. Ne facem că nu ştim că Hristos nu oferă copiilor Săi decât pâinea şi apa spirituală, orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, prin care omul poate trăi.

Acest episod al vindecării paraliticului a produs o mare agitaţie în Israel şi i-a pus faţă în faţă pe ucenici cu preoţii cei mai de seamă, care au aflat, cu stupoare, că ei sunt învinovăţiţi pentru uciderea lui Isus din Nazaret. N-ar fi exclus ca în zilele noastre Dumnezeu să trimită pe Ioan şi Petru la îngerul Bisericii Laodicea spre a-l face să înţeleagă că Hristos nu are nici argint şi nici aur, că acestea nu vor reuşi nicidecum să-l facă bogat şi că salvarea lui va fi să primească ceea ce are Hristos: O haină a neprihănirii, o credinţă testată în focul încercărilor prin care a trecut, şi alifia Spiritului prin care Scriptura poate fi citită cu gândul lui Hristos.

Să ne rugăm Domnului să dea paraliticului nostru drag ceea ce-i lipseşte cu adevărat. Poate aşa vestea bună ar ajunge repede la miliardele care prăpădesc pământul alergând disperate după argint şi aur.

Este trist atunci când descoperirea unei lumini noi de pe paginile Scripturii produce opoziţie şi controverse în rândurile poporului lui Dumnezeu, mai ales dacă Domnul descoperă această lumină nouă cu scopul special de a oferi poporului Său eliberare spirituală din robia păcatului. Respingerea soliei Sale are consecinţe tot atât de tragice, pe cât a avut pentru Israel (la Cades-Barnea) respingerea veştii bune pe care au adus-o Caleb şi Iosua.

Deşi centrul de greutate al soliei 1888 a fost glorioasa Veste Bună a Noului Legământ, această solie a stârnit opoziţie şi controverse. Şi cu toate că apostolul Pavel ne avertizează că ideile eronate cu privire la Vechiul şi Noul Legământ duc la robie spirituală (Galateni 4:24), opoziţia contra soliei 1888 continuă şi astăzi. Iar această robie spirituală, atât de răspândită în biserică, este unul din principalele motive pentru care mulţi tineri pleacă în lume. Ellen White a relatat de câteva ori cum Domnul i-a arătat că punctul de vedere al soliei 1888 cu privire la Noul Legământ este corect şi că fraţii care se opun acestei solii sunt greşiţi;[v] şi după părerea ei, solia nu era doar corectă din punct de vedere biblic, ci şi foarte „preţioasă,” fiind o solie încântătoare prin claritatea şi forţa ei motivaţională.

În anul 1738, aflându-se cu totul întâmplător la o întrunire religioasă, John Wesley a avut ocazia să asculte pe cineva citind ceea ce a scris Luther despre neprihănirea prin credinţă.

Ani mai târziu, Wesley avea să mărturisească: „Cu acea ocazie, m-am simţit într-un mod cu totul inexplicabil înviorat spiritual.” Mulţi dintre cei care au avut prilejul să audieze expunerile lui Jones şi Waggoner cu privire la cele două legăminte au trăit aceeaşi experienţă ca şi Wesley, căci Domnul le dăduse celor doi soli ai Săi o mare putere de pătrundere şi de înţelegere a unui adevăr indispensabil celui care vrea să ducă o viaţă creştină fericită şi plină de roade.

Când „dragostea lui Hristos ne constrânge,” devenim fiinţe complet noi. Inimile noastre fireşti şi împietrite se topesc la flacăra iubirii şi un nou principiu spiritual prinde viaţă în noi.

Învăţăm astfel să urâm păcatele pe care odinioară le îndrăgeam şi începem să iubim pacea şi comuniunea cu Dumnezeu. Roadele nu vor fi faptele reci ale legii, care sunt motivate de teamă, ci o predare şi o consacrare din inimă, care izvorăsc din iubire şi conduc la adevărata ascultare de lege: „Agape este împlinirea legii” (Romani 13:10).

Domnul a promis, ca soluţie la rătăcirile poporului Său, o solie de vindecare adusă de Soarele Neprihănirii în ultimele zile ale istoriei acestei lumi. Ea era în acord cu solia noastră despre sanctuar, care vorbea de o curăţire a templului inimii de mânjitura păcatului. Era o lucrare de unire a naturii umane cu natura divină, pe care limbajul biblic o numeşte nunta. Acest har vindecător urma să producă ispăşirea finală, punerea împreună, o lucrare din Sfânta Sfintelor, unde poporul advent L-a urmat pe Mântuitorul lui după 1844. La patruzeci şi patru de ani, solia harului vindecător a venit. Iată care a fost primirea ei:

„De-a lungul istoriei bisericii din toate secolele, şi în special în istoria bisericii AZŞ, noi avem exemple ale celor care au refuzat lumina pe care Dumnezeu a trimis-o prin agenţii Săi...Voi respingeţi pe Hristos, respingând solia pe care o trimite El. Făcând aşa, vă aşezaţi sub controlul prinţului întunericului... Dumnezeu a trimis poporului Său solii de lumină, care ar fi fost ca un medicament vindecător, dacă erau primite de ei; dar voi nu aţi primit lumina, ca şi bărbaţii din Nazaret. Voi v-aţi hotărât să lepădaţi lumina, voi aţi înălţat opiniile şi judecata voastră ca fiind mai valoroase decât judecata celor pe care Dumnezeu i-a făcut canale de lumină...

Dumnezeu v-a trimis o solie pe care doreşte să o primiţi, o solie de speranţă, lumină şi mângâiere pentru poporul Său. Nu este datoria voastră să alegeţi canalul prin care trebuie să vină ea. Domnul doreşte să vindece rănile oilor şi mieilor turmei Sale prin alifia cerească a adevărului că Hristos este neprihănirea noastră... Oile care trebuiesc hrănite sunt împrăştiate pe munţii lui Israel; ele mor de foame înghiţind teorii uscate... Chiar oamenii care trebuiau să fie în alertă spre a vedea nevoile poporului, ca să fie pregătită calea Domnului, au interceptat lumina trimisă de Dumnezeu poporului Său, şi au respins solia harului vindecător. Limbajul sufletului vostru a fost: ‘Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.’”[vi]

Aşa cum se vede astăzi, oameni din mijlocul nostru continuă să intercepteze lumina trimisă. Ei consideră a fi privilegiul lor de a stabili calea pe care trebuie să vină ea. Sunt convinşi că judecata lor este mai valoroasă decât a celor pe care Dumnezeu i-a făcut canale de lumină. Iar motivul lor se pare că este motivul opozanţilor din 1888: Să nu apară fanatismul printre noi.

În 1888, fraţii din poziţii de răspundere au socotit că primirea soliei „neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea,” aşa cum o numea sora White, ar produce fanatism. Ei socoteau că o credinţă ca a lui Petru, Pavel sau Ioan este mistică, demodată şi cu totul nepotrivită pentru o minte inteligentă. Iată comentariul inspirat:

„Sunt mulţi care au auzit solia pentru acest timp şi au văzut rezultatele ei, dar de teamă ca unii să nu ia poziţii extreme, şi astfel să apară printre noi fanatismul, au permis imaginaţiei lor să creeze multe obstacole care să împiedice înaintarea lucrării, şi au prezentat şi altora aceste dificultăţi prin discursuri lungi asupra pericolelor acceptării doctrinei. Ei au încercat să contracareze influenţa soliei adevărului. Să ne imaginăm că ei ar avea succes în eforturile lor; care ar fi urmarea? Solia pentru trezirea unei biserici încropite ar înceta, iar mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere. Să ne imaginăm că lucrarea ar fi dată în mâinile acestor oponenţi şi căutători de greşeli, şi li s-ar permite să dea bisericii doctrina şi lucrarea pe care ar dori-o ei. Ar prezenta ei ceva mai bun decât a trimis Domnul poporului Său prin agenţii Săi aleşi?”[vii]

Din aceeaşi teamă, se pare, şi astăzi sunt mulţi care permit imaginaţiei lor să ridice obstacole împotriva soliei. Se ţin aceleaşi discursuri lungi, se publică articole şi volume, se scriu lucrări de diplomă, toate spre a contracara „influenţa soliei adevărului.”

Un singur lucru nu mai trebuie să facem astăzi: !Să ne imaginăm că ei ar avea succes,” deoarece „ei” chiar au avut succes, şi încă unul răsunător. „Solia pentru trezirea unei biserici încropite” chiar a încetat, iar vocile care „înalţă neprihănirea lui Hristos” au fost aduse foarte eficient la tăcere. Nu mai trebuie să ne imaginăm, lucrarea chiar a fost dată pe „mâna acestor oponenţi şi căutători de greşeli,” şi li s-a permis să dea bisericii lucrarea pe care au dorit-o ei, lucrarea aşa cum o văd şcolile unde au fost instruiţi.

Acum, la peste o sută de ani de când solia harului vindecător a fost oferită poporului nostru, se poate vedea bine că opozanţii soliei nu au prezentat „ceva mai bun decât a trimis Domnul poporului Său prin agenţii Săi aleşi.” Din contră, starea spirituală a bisericii este jalnică, în ciuda succesului numeric sau financiar.

Mai vrem încă o sută de ani să demonstrăm că există ceva mai bun decât a trimis Domnul prin agenţii Săi aleşi?

„Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: ‚Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?’” (Ioan 6:60).

Mulţi din ucenicii Lui, care din dragoste şi convingere că El este Mesia renunţaseră la viaţa lor personală pentru a-L urma, Îi întorc acum spatele din considerente ideologice. Pentru ei, vorbirea Lui devenise „prea de tot,” ceea ce în termeni moderni ar însemna „exagerată, extremistă.” Adevărul pe care îl propovăduia acum Domnul lor li se părea prea inovator, el nu mai răspundea vederilor şi aşteptărilor lor, se depărta prin urmare de „vechile pietre de hotar.”

Dar care este acel adevăr revoluţionar care intră în contradicţie cu convingerile lor? Analizând versetele anterioare, vom vedea că vorbirea care îi scandalizează este invitaţia Domnului de a se înfrupta din natura Sa, de a deveni, cu alte cuvinte, părtaşi de natură divină.

Judecat în acest context, versetul 62 capătă conotaţii deosebite: Suirea Fiului omului unde era mai înainte nu reprezintă înălţarea la cer, cum ar părea la o citire superficială, ci recăpătarea locului iniţial pe care El îl avea în Adam, întoarcerea Sa în Sfânta Sfintelor din mintea omului, materializarea abstractului „Hristos în voi nădejdea slavei.”

Aşadar, Domnul îi întreabă ce-ar spune dacă ar vedea împlinirea în fapt a versetelor anterioare.

Punctele de suspensie acoperă unul din multele adevăruri pe care Domnul ar fi dorit să le spună, dar ei nu le puteau purta. Neputându-le încredinţa mai mult, Domnul se rezumă doar la concluzie: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic.” Adică doar prezenţa Duhului Sfânt în Sfânta Sfintelor din mintea omului îi conferă valoare şi-l califică pentru viaţa veşnică. Fără El, trupul nu are nici un preţ.

„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu” reprezintă soluţia din versetele anterioare: unirea naturii umane cu natura divină. Iar refuzul lor duce la îndepărtare şi în final la răstignirea Fiului lui Dumnezeu.

Cu aceeaşi ofertă Domnul vine şi la ucenicii Săi din secolul 19 în timpul Conferinţei Generale de la Minneapolis. Dar şi de această dată, din aceeaşi dorinţă aparent legitimă de a apăra vechile adevăruri, refuzul este categoric.

Simţind că solia neprihănirii lui Hristos ameninţă să revoluţioneze doctrina stabilită, ucenicii cu autoritate ai bisericii din 1888 aleg să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu, catalogând solia Sa drept entuziasm.

Solia care arăta legătura practică dintre neprihănirea lui Hristos şi doctrina din ce în ce mai prăfuită a sanctuarului, solia care urma să ne pregătească pentru luarea la cer este „dispreţuită, ridiculizată şi lepădată.” Aceasta, cu toate că limbajul de acum al Domnului nu mai era deloc criptic, ci cât se poate de explicit, pentru că de această dată, prin noua perspectivă a sanctuarului, Domnul le arăta şi felul practic în care puteau deveni părtaşi de natură divină. Dar etalonul în baza căruia este cântărit adevărul rămâne acelaşi: prejudecata. Şi această vorbire este considerată „prea de tot” pentru că se pretinde că duce la „entuziasm şi fanatism.” Dar, din nefericire, de această dată cu consecinţe mult mai dramatice, pentru că respingerea soliei duce inevitabil la întârzierea cu mai bine de un secol a revenirii Domnului şi la răstignirea pentru a doua oară a Fiului lui Dumnezeu.

[i] Ellen G. White, TM, pag. 467

[ii] Ellen G. White, General Conference Bulletin 1893, pag. 184

[iii] Ellen G. White, TM, pag. 79, 80

[iv] Ellen G. White, Ms.25,1890

[v] Ellen G. White, Letter 30, 59; 1890

[vi] Ellen G. White, 1888 Materials, pag. 389

[vii] Ellen G. White, 1888 Materials, pag. 388-428