Arhiva 69

Confruntarea cu istoria - calea spinoasă a oricărei reconcilieri cu Hristos

Sâmbătă, 16 iunie 2007 - Gili Cârstea

Să ne imaginăm că, deodată, poporul Israel se satură să tot aştepte pe Mesia, înţelegând că ceva tragic s-a întâmplat în istoria lor şi de aceea planurile lui Dumnezeu cu ei nu se pot realiza.

Pentru aceasta, ei iau decizia să convoace o augustă adunare de savanţi şi teologi, a căror sarcină ar fi să afle din Scriptură cauzele pentru care făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov nu s-au putut îndeplini până acum.

Sub patronajul preşedenţiei ţării (împăratul), sunt convocaţi oameni de stat proeminenţi, liderii marilor universităţi (cărturarii), rabinii cei mai de seamă (fariseii) şi rabinii-şefi ai comunităţilor evreieşti din toate ţările lumii.

După studii aprofundate şi îndelungate, această comisie publică un comunicat către ţară, în care se recunoaşte faptul că planul lui Dumnezeu cu Israel nu s-a realizat, că motivele pentru o asemenea situaţie rămân necunoscute, şi se recomandă o anumită cale de ieşire din impas.

Aceşti savanţi spun naţiunii că nu este cazul să caute răspunsuri în trecut, ci mai degrabă să se orienteze către soluţii ce pot fi găsite în prezent. Cazul Isus din Nazaret este confuz, produce dezbinare şi este mai bine să rămână închis. Naţiunea nu a fost ajutată cu nimic de evenimentele din anul 31, ci au produs numai ură şi dezbinare. Acolo nu a avut loc ceva ieşit din comun, ci doar o simplă gâlceavă teologică stârnită mai mult datorită conflictelor de personalitate.

Astfel, ei sugerează că adevărul s-a dezvoltat pe parcursul acestor două milenii, şi că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este purtătoarea de lumină şi adevăr pentru timpul nostru. Propunerea lor este ca naţiunea să adere în masă la doctrina adventistă, cu menţiunea ca episodul Golgota să fie evitat total din credinţa şi practica religioasă, spre a nu produce în continuare fragmentări inutile.

Ce spuneţi, s-ar rezolva ceva dacă ar avea loc o astfel de convertire spectaculoasă?

Eu spun că nu s-ar rezolva nimic. Absolut nimic.

Oricât de neplăcută ar putea părea istoria, singura cale înţeleaptă pentru reconciliere cu Dumnezeu ar trebui să fie recunoaşterea faptului că Isus din Nazaret a fost chiar Mesia cel făgăduit, iar Golgota a fost răspunsul lor nechibzuit la făgăduinţa lui Dumnezeu împlinită sub ochii lor. Fără o astfel de pocăinţă nu există cale de întoarcere la Dumnezeu, indiferent cât de zeloşi ar fi ei să asimileze noile adevăruri descoperite între timp. Fără o astfel de recunoaştere, tot ce s-ar întâmpla ar fi înmulţirea bisericii Laodicea cu câteva milioane de membri, membri cu totul refractari la lecţii despre istoria denominaţională.

Credeţi că am reuşi să-i educăm despre evenimentele importante ale anului 31? Nici să nu vă treacă prin cap. Priviţi cât de refractari suntem noi înşine la lecţii ale istoriei noastre denominaţionale, şi cum ni se urcă sângele la cap de câte ori aminteşte cineva ceva despre 1888.

Aceeaşi problemă spinoasă se află astăzi în faţa poporului nostru. Se propune bisericii să accepte îndreptăţirea prin credinţă, şi toate adevărurile noi care au venit în ultima sută de ani, dar să evite menţionarea episodului 1888, care a produs atâta agitaţie şi dezbinare. Este bine, spun ei, să predicăm şi să trăim solia adusă de Jones şi Waggoner, dar fără referiri la numele lor, la anul cu pricina sau la greşelile fraţilor din acea perioadă.

Ciudat! Ce uşor vedem impasul în care se află Israelul după trup, şi calea simplă de împăcare cu Hristos, şi cât de orbi suntem când este vorba de impasul nostru, care seamănă izbitor cu impasul lor.

În ambele cazuri implicaţiile sunt cât se poate de serioase. Nu este vorba de certuri teologice, sau conflicte de personalitate, ci de o îndârjită opoziţie faţă de soluţia lui Dumnezeu la problemele noastre grave, fără de care nu există comuniune şi colaborare cu Dumnezeu. Hristos a fost răstignit în ambele ocazii, Duhul Sfânt a fost batjocorit la scenă deschisă, şi astfel profeţia s-a împlinit în ambele situaţii:

“Am fost vinovaţi şi necredincioşi faţă de Domnul, am părăsit pe Dumnezeul nostru; am vorbit cu apăsare şi răzvrătire, am cugetat şi vorbit cuvinte mincinoase; şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie” (Isa 59:14).

De 120 de ani “adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte,” mântuirea pe care o dorim cu înfocare “a stat deoparte,” şi din această cauză “neprihănirea nu poate să se apropie.” Şi deoarece neprihănirea nu poate să se apropie, nelegiuirea este la ea acasă. Dar s-a şmecherit, fardându-se cu un strat gros de evlavie de sabat. Iar Baal se dă drept Dumnezeu şi practică tot felul de experimente idioate pe spinarea acestui popor jefuit de farmecul inegalabil al lui Hristos.

Ne vom trezi vreodată să vedem în faţa cărui tron stăm plecaţi, implorând cu voci tot mai unite “Tată, dă-ne duhul Tău”?

Trebuia să moară Isus Hristos? (I)

Duminică, 17 iunie 2007 - Gili Cârstea

Modelul penal despre jertfă a avut un rol hotărâtor în toată această perioadă de beznă spirituală. El ne-a păstrat sub protecţia legii prin motivaţia fricii de moarte sau de pierderea mântuirii. Cât timp ne agăţăm cu disperare de lucrurile începătoare ale credinţei, este mai sigur să stăm sub lege, decât să ne punem viaţa în primejdie fără rost. Atâta timp cât socotim că Dumnezeu pedepseşte cu moartea pe călcătorii legii, este absolut necesar să ne prindem de credinţa că Isus a plătit vina păcatului în locul nostru. Cui a plătit-o – diavolului sau lui Dumnezeu – este irelevant pentru această mentalitate de vechi legământ. Robii, sau copiii imaturi, nu au astfel de probleme şi nu îşi pun asemenea întrebări. Şi nici nu este cazul să fie tulburaţi cu asemenea complicaţii.

Dar când inima şi mintea se deschid către lumina neprihănirii lui Hristos, apar imediat întrebările care aşteaptă de decenii să fie puse: Cine L-a omorât pe Hristos? În ce fel moartea Lui satisface nevoia de dreptate a legii? A trebuit să moară Isus? Altfel nu se putea? Şi dacă nu trebuia să moară, cum a ajuns să fie pus pe cruce?

Credinţa populară, bazată pe vechiul legământ, este că răstignirea lui Hristos a fost plănuită şi dusă la îndeplinire de Dumnezeu, ea fiind singura cale de ispăşire pentru păcatele omenirii, trecute sau viitoare. Şi, bineînţeles, Dumnezeu S-a folosit de oameni şi împrejurări, chiar dacă nu a făcut-o cu mâna Lui. Dar acesta era scopul, el trebuia realizat, şi fără de el omenirea nu putea fi salvată. Sângele trebuia să curgă, altfel legea nu era satisfăcută.

Există însă trei categorii de martori care dau peste cap acest concept despre jertfa lui Hristos. Ei susţin cât se poate de convingător că nu a fost nici dorinţa, nici planul şi nici intenţia lui Dumnezeu ca Isus Hristos să fie pus pe cruce. Şi ei mai declară că răstignirea nu s-a produs nici măcar accidental, ca o consecinţă nefericită a unui concurs de împrejurări nefavorabile. Să urmărim mărturia lor:

Petru:

„Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:22-24).

„Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui” (Fapte 3:14-15).

Vă rog să remarcaţi ideea din versetul 23, unde Petru spune că Hristos a fost dat în mâinile autorităţilor bisericii „după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu.” Aceasta nu înseamnă, cum pot deduce unii, că Dumnezeu L-a dat în mâinile lor spre a-L omorî. El L-a dat în mâinile lor ca să se vadă cât de clar se poate cum reacţionează oamenii păcătoşi atunci când sunt confruntaţi cu neprihănire pură. Textul vrea să spună că Dumnezeu nu S-a amestecat să le împiedice planurile, deşi ştia mai dinainte de ceea ce sunt copiii Săi capabili, şi cum vor proceda.

Isus Hristos:

„În toate zilele eram cu voi în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22:53).

„Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut” (Ioan 8:40).

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

„Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30).

„Isus zicea: ‚Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!’ Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi” (Luca 23:34).

Trebuia să moară Isus Hristos? (II)

Luni, 18 iunie 2007 - Gili Cârstea

Conducătorii iudei:

„Când L-au zărit preoţii cei mai de seamă şi aprozii, au început să strige: ‚Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’ ‚Luaţi-L voi şi răstigniţi-L’ le-a zis Pilat‚ căci eu nu găsesc nicio vină în El. Iudeii i-au răspuns: ‚Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu’” (Ioan 19:6-7).

Avem aici mărturii din trei surse: declaraţia inculpatului, declaraţia criminalilor şi declaraţia martorilor oculari. Din toate aceste depoziţii oricine poate înţelege că răstignirea a fost plănuită de oamenii păcătoşi, aflaţi sub stăpânirea lui Satana, şi că scopul primordial a fost acela de a-I închide gura. Hristos strica lucrările diavolului, şi îi punea în primejdie împărăţia.

Poporul lui Dumnezeu nu ştia că se închină unui Domn fals, aşezat fraudulos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, în templul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau că „oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana” (DA 23). Ei nu ştiau că „actele ceremoniale pe care Însuşi Dumnezeu le instituise erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima” (DA 24).

Hristos trezea naţiunea la realitate, iar oamenii începeau să simtă valoarea unei vieţi de autentică credinţă şi prezenţă a lui Dumnezeu. Falsul şi autenticul se aflau faţă în faţă, iar contrastul era izbitor.

Reprezentanţii lui Satana din Sinedriu nu numai că au plănuit să-L elimine fizic pe Hristos, dar au mers până acolo încât i-au sucit mâna la spate procuratorului roman, care se împotrivea unei asemenea grosolane călcări de lege. Iar cerul era alături de Pilat, avertizându-l să nu asculte de cererile nebuneşti ale conducătorilor evrei.

Dacă aşa stau lucrurile, cum putem susţine că răstignirea urmărea să satisfacă neprihănirea lui Dumnezeu? Cum ar fi posibil ca o astfel de lucrătură tâlhărească să devină marele act al răscumpărării noastre? Ce legătură este între lumină şi întuneric? Cum pot colabora Dumnezeu şi Satana fără ca Dumnezeu să Se închine lui Satana? Neprihănirea şi nelegiuirea nu pot colabora, lumina şi întunericul nu pot sta împreună (2 Cor 6:14).

Este uimitor cum dăm noi din cap a pagubă şi spunem: „Eu dacă eram acolo nu aş fi participat la o asemenea mişelie,” dar în acelaşi timp susţinem că Dumnezeu a fost arhitectul întregii operaţiuni, şi că răstignirea urmărea să satisfacă cerinţele unei legi neprihănite. O asemenea mistificare este cu adevărat produsul întunericului, o capodoperă admirată în toate muzeele religioase ale lumii, fără nicio suspiciune că ar fi vorba de un fals celebru. Uimitor!

Biserica rămăşiţei s-a alăturat mişcării religioase globale care încearcă să vândă falsul acesta unei lumi naive. Iar lumea se va trezi prea târziu să constate că a achiziţionat un fals pentru care şi-a cheltuit ultimul bănuţ, când Hristosul la care s-a închinat cu cea mai mare sinceritate va fi demascat de solia îngerului al treilea.

Ne înţelegem noi responsabilitatea în acest conflict milenar?

Marile acte ale salvării şi expunerea lor publică

Marţi, 19 iunie 2007 - Gili Cârstea

Faptul că un eveniment atât de teribil precum stoparea luminii pentru Marea Strigare în 1888 a putut avea loc în circumstanţe relativ modeste şi fără să aibă o expunere publică suficientă, stârneşte multe nedumeriri căutătorilor după adevărul soliei 1888. Cum să se petreacă un astfel de eveniment, monumental prin implicaţiile lui, la o modestă sesiune a Conferinţei Generale, şi într-o biserică aproape necunoscută?

Istoria ne învaţă însă că marile evenimente ale istoriei planului de mântuire s-au petrecut fără prea multă publicitate. Dar nu din cauză că Dumnezeu nu dorea ca ele să fie foarte cunoscute, nu. Motivul este că planeta noastră se află sub o administraţie opusă planurilor şi principiilor lui Dumnezeu, administraţie care a făcut imposibilul să lase acţiunile vitale ale planului de mântuire într-o cât mai perfectă obscuritate.

Când cerul a socotit potrivit să ne trimită un Învăţător al neprihănirii, lumea acelei vremi nu a ştiut nimic nici de venirea Lui, nici de lucrarea Lui şi nici de învăţăturile Lui timp de mulţi ani după plecarea Lui la cer. Roma, capitala imperiului, şi marile metropole culturale precum Atena, Alexandria şi Efesul, n-aveau nicio idee despre ce se întâmplă în provincia aceea problematică din Orientul Mijlociu. Au auzit ei că au avut loc anumite tulburări sociale şi ceva vărsare de sânge, dar acestea erau lucruri uzuale în acel timp şi nu stârneau prea mari curiozităţi.

În provincia problematică însă se întâmplau evenimente de maximă importanţă, pe care nici chiar responsabilii poporului lui Dumnezeu nu le bănuiau. Lucrurile se desfăşurau în cercul intim al unor oameni simpli şi fără prea mare impact asupra societăţii. Da, mesajul lor stârnea opoziţie şi uimire peste tot în biserică, dar erau socotiţi o mişcare disidentă ca toate celelalte de înainte, fără şanse de a tulbura semnificativ credinţa lui Israel.

Tot la fel s-a întâmplat în 1888, când cerul a dorit din nou să ne trimită Ploaia Târzie, un învăţător al neprihănirii. În timp ce marile capitale ale lumii erau captivate de valul de prosperitate în care se lăfăia societatea, în timp ce marile biserici îşi practicau ceremoniile nefolositoare sub ochii lumii, la o modestă sesiune a Conferinţei Generale, printre oameni fără mare impact asupra societăţii, Dumnezeu trimitea lumină nouă despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice şi cum va elibera El pe fiii lui Levi de păcatele şi nelegiuirile lor.

Dar conducătorii noştri de atunci au fost luaţi prin surprindere; nu se aşteptau ca Ploaia Târzie să vină neanunţată, sau ascunsă într-o solie de adevăr prezent. Ei o aşteptau mai mult ca pe o energie evanghelistică, sub puterea căreia să uimească lumea cu solia adventă. Şi deoarece nu au fost consultaţi pe ce cale trebuie să vină lumina, şi cum trebuie să lucreze Duhul Sfânt în ultima lucrare, ei s-au împotrivit cu toată puterea, afirmând că aceasta este cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra noastră ca popor.

Cum este astăzi? Dacă solia 1888 este cheia pentru revenirea Ploii Târzii, de ce, se întreabă unii, ea nu se bucură de atenţia oamenilor noştri mari? Un asemenea eveniment grandios nu se poate desfăşura la periferia bisericii, printre oameni necunoscuţi şi fără influenţă.

Înţelepciunea acumulată din istoria sacră ar trebui să fie o dovadă suficientă că marile acte ale mântuirii noastre se petrec la periferia interesului lumii, şi chiar a bisericii, iar iniţiativele lui Dumnezeu au luat totdeauna prin surprindere şi societatea, şi biserica.

Gadiel şi locuitorii stelelor

Miercuri, 20 iunie 2007 - Gili Cârstea

Vă aduceţi aminte de preotul care a oficiat la templul din Ierusalim slujba de primire a pruncului Isus în mijlocul bisericii lui Dumnezeu din acel timp? Cu siguranţă aţi citit pasajul biblic (Luca 2:25-38), şi aţi ascultat nenumărate predici despre diferenţa dintre atitudinea preotului şi cea a lui Simeon.

Să zicem, de dragul povestirii, că preotul nostru se numea Gadiel.

Ei bine, Gadiel al nostru era de serviciu în acea zi şi îşi făcea datoria cu toată devoţiunea. El ştia ce are de făcut, era dispus să facă ceea ce i se cerea, dar dincolo de aceasta el nu avea niciun interes în treburile lui Dumnezeu pe acest pământ. Pentru el, Copilul acela nu era cu nimic deosebit de alţi copii aduşi pentru ceremonia tăierii împrejur. Pe el nu-l interesa că ţine în braţe împlinirea unor realităţi milenare, pe care chiar el le practica în acel moment. Templul, sistemul jertfelor, ceremonia tăierii împrejur, toate vorbeau despre acel micuţ aflat în braţele lui. Iar Gadiel nu ştia.

Gadiel nu s-a obosit prea mult cu asemenea mărunţişuri nici după ce a auzit mărturia Anei, proorociţa, sau pe aceea a lui Simeon. Cine erau aceştia, pe lângă cărturarii titraţi din Sinedriu? Se pare că el nu a fost impresionat nici după ce a auzit veştile despre vizita la Ierusalim şi Betleem a unor savanţi din Orient, interesaţi de pruncul cu pricina. Nu a fost mişcat nici de măcelul copiilor ordonat de Irod, şi nu a reuşit să facă nicio legătură între toate aceste evenimente şi pruncul pe care îl ţinuse în braţe nu cu mult timp în urmă.

Gadiel predicase poate şi el la sinagogă de multe ori despre frumoasele făgăduinţe ale lui Isaia, cum că „un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isa 9:6). Gadiel predicase şi despre proorocia lui Moise, care spunea că „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deut 18:15), dar lui nici nu-i trecea prin minte că Mesia ar putea veni „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi.”

Şi acum, Gadiel al nostru, cu Mesia în braţe, aştepta venirea lui Mesia undeva în viitor. O situaţie cât se poate de ruşinoasă.

Nu a fost la fel în 1888?

Toate speranţele acestui popor erau îndreptate spre marea făgăduinţă că Dumnezeu va revărsa peste noi Duhul Sfânt în măsură bogată, ca să putem încheia lucrarea lui Dumnezeu şi să eliberăm pe Hristos din poziţia incomodă de Mijlocitor. Acesta era (şi este în continuare) motivul pentru care acest popor a fost chemat la existenţă.

Şi iată-i pe urmaşii lui Gadiel, la sesiunea CG din 1888, stând în braţe cu copilaşul mult aşteptat („începutul” marii strigări), şi întrebându-se ce e cu el acolo şi cine l-a adus. Ca şi Gadiel, ei aşteptau ca Ploaia Târzie să fie energie cerească şi minuni, fără să le treacă prin cap că ea este „un învăţător al neprihănirii.”

Gadiel a dispărut în istorie, şi Mesia pe care îl aştepta el nu a venit nici până în ziua de astăzi. La fel, marii noştri preoţi din 1888 au dispărut în istorie, iar Ploaia Târzie pe care o aşteptau ei nu a venit nici acum, după 120 de ani.

Zilele acestea a apărut pe scena bisericii o altă generaţie de urmaşi ai lui Gadiel. Ei constată că Ploaia Târzie nu a venit, şi au decis că trebuie făcut ceva. Cunoaşteţi planul şi nu mai intru în detalii. Situaţia este aşa: Ei stau cu copilul în braţe (au recunoscut că „începutul” a venit în 1888), şi în acelaşi timp pun biserica să strige, cu rugăciuni unite, către Dumnezeu, poate Acesta va auzi şi va trimite copilul.

Cum privesc la această piesă tragi-comică locuitorii stelelor, despre care am cântat ani de zile că aşteaptă, pe ţărmul cerului de miază-noapte, „corăbierii lumii să sosească, din marea tragedie omenească”?

Marea tragedie omenească a fost în 1888, iar locuitorii stelelor au notat în raportul stelar ceva de genul acesta: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Se pare că astăzi istoria ne aduce din nou la graniţele Canaanului ceresc, iar locuitorii stelelor aşteaptă mai nerăbdători ca oricând. „Începutul” respins în 1888 este încă piatra noastră de poticnire, iar pastorii noştri, urmaşii lui Gadiel, par la fel de dezinteresaţi de „mântuirea lui Israel,” aşa cum spunea Simeon.

Iar ecoul profeţiei lui Simeon ne urmăreşte până acum, şi este mai semnificativ ca niciodată: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn care va stârni împotrivire.”

Vai, ce împotrivire stârneşte încă acest copil, „începutul” Ploii Târzii şi al Marii Strigări, chiar printre unii dintre cei care îl ţin în braţe. Cernerea care va rezulta de aici va duce cu siguranţă la prăbuşirea şi ridicarea multora din Israelul spiritual de astăzi.

Între timp, locuitorii stelelor aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă a sosit timpul să modifice înregistrarea ruşinoasă pe care au fost obligaţi să o consemneze, în 1888, în analele universului.

"Spune care este cea adevărată"

Joi, 21 iunie 2007 - Gili Cârstea

În urmă cu douăzeci şi şapte de ani, Robert Wieland descria cu o precizie uimitoare situaţia în care se găseşte biserica în aceste zile. Iată ce spunea el în “1888 – O introducere,” referitor la examenul pe care îl va avea de trecut biserica zilelor din urmă:

Uneori, elevii au experienţa supărătoare de a studia masiv şi sârguincios pentru un examen, ca apoi să descopere că testul lor a constat dintr-o singură întrebare. Dar această unică întrebare este atât de pătrunzătoare şi complexă, încât testează la limită posibilităţile lor.

S-ar putea ca testul final la care va supune Dumnezeu pe poporul Său să constea dintr-o singură problemă: „Cum recunoaşteţi adevărata revărsare a Duhului Sfânt?” Ar fi posibil să fim confruntaţi cu două demonstraţii, una lângă alta, una veritabilă, a Duhului Sfânt, iar cealaltă, o contrafacere extrem de şireată. Întrebarea de examen va fi: „Spune care este cea adevărată.”

Înainte de începutul Ploii Târzii din 1888, Ellen White declarase deja că va trebui să înfruntăm contrafaceri foarte reuşite ale lui Satana, recunoaşterea lor putând hotărî destinul nostru veşnic:

„Înainte de finala revărsare a judecăţilor lui Dumnezeu asupra pământului, va avea loc în poporul lui Dumnezeu o aşa redeşteptare a evlaviei primitive cum nu s-a văzut din vremurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate asupra copiilor Săi. Duşmanul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare; şi înainte de a sosi timpul pentru o asemenea mişcare, el va încerca să o contracareze prin introducerea alteia false. În acele biserici pe care le poate aduce sub puterea lui înşelătoare, el va face să pară că puterea binefăcătoare a lui Dumnezeu a şi fost revărsată; se va manifesta ceva care va fi socotit un mare interes religios. Mulţimile vor exalta de bucurie că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ele, când, de fapt, lucrarea este a unui alt spirit (Great Controversy, pag. 464).

Exact cu o astfel de situaţie ne confruntăm în aceste zile. Revărsarea Duhului Sfânt este confundată cu un mare interes religios, cu mărturisiri şi pocăinţă pentru tot felul de păcate, dar nu pentru singurul păcat care a amânat Ploaia Târzie pentru mai bine de un secol. Oamenii se bucură, aşteptând să vină puterea care-i va face eficienţi pentru lucrare, fără să înţeleagă că revărsarea Duhului Sfânt va produce mai întâi o disperare sfâşietoare descoperind că am străpuns pe Întâiul nostru născut, începutul zidirii lui Dumnezeu.

Zaharia a văzut acest eveniment, şi l-a redat în cele mai clare cuvinte. El spune că atunci când Duhul va impresiona pe poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului, ei îşi vor întoarce în sfârşit privirile spre Cel pe care L-au străpuns, „şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah 12:10-14).

Abia după o asemenea pocăinţă denominaţională este posibil să se deschidă un izvor pentru păcat şi necurăţie pentru acest popor, adică Ziua Ispăşirii pentru cei vii.

Eu cred că acest pasaj din Zaharia este esenţial în deosebirea unei redeşteptări false de cea autentică.

Lecţii despre caracterul lui Dumnezeu

Vineri, 22 iunie 2007 - Herbert E. Douglass

Fiecare şcoală de teologie, fiecare sistem filosofic, descoperă concepţia proprie despre caracterul lui Dumnezeu atunci când încearcă să interpreteze realitatea şi atitudinea omului.

Priviţi la Calvin – un Dumnezeu Suveran care a stabilit (predestinat) soarta universului şi a locuitorilor lui; nimeni nu se poate opune voinţei unui Dumnezeu Suveran. Calvin este cunoscut astăzi ca fiind omul care a pregătit baza pentru bisericile reformate şi prezbiteriene din întreaga lume.

Priviţi la Friederich David Schleiermacher – un Dumnezeu imanent care defineşte religia ca fiind „sentimentul dependenţei absolute”; proba adevărului nu constă în autoritatea obiectivă sau externă, ci în experienţa religioasă recentă a credinciosului. Schleiermacher este cunoscut astăzi ca fiind părintele teologiei moderne.

Priviţi la John Wesley – un Dumnezeu al Dragostei şi Dreptăţii care a oferit libertate creaturilor Sale inteligente şi care S-a întrupat în Isus Hristos pentru a-Şi face cunoscut caracterul. Wesley este cunoscut în prezent ca sursa multor ramuri ale protestantismului care accentuează liberul arbitru al omului şi judecata finală a lui Dumnezeu cu privire la modul în care este folosită libertatea.

Priviţi la iudeii din timpul Vechiului Testament – un Dumnezeu Sfânt, aflat departe, care pretinde ritualuri şi jertfe de animale ca dovadă a credincioşiei.

Priviţi la coliziunea dintre Iona şi Dumnezeu Creatorul, care iubea mila şi îi trata cu dreptate şi o profundă milă pe cei care se pocăiau şi îşi cereau iertare. Ce a învăţat Iona ca sol al Domnului pe pământ?

Nu au existat mulţi bărbaţi sau femei care să fi avut ocazia de a învăţa adevărul despre caracterul lui Dumnezeu aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iona! Tot ce trebuia să înveţe el despre Dumnezeu venea în contradicţie cu tot ce ştiuse până atunci. Se produsese un scurtcircuit! El Îl reflecta perfect pe Dumnezeul căruia I se închina!

Lecţia frumoasă din aceste patruzeci şi opt de versete este că Dumnezeu Şi-a luat timp ca să-l ia de mână pe Iona şi să-l întoarcă din drum, arătându-i că Dumnezeu nu este acel gen de persoană pe care şi-o închipuiau el şi mulţi dintre contemporanii lui. Dumnezeu putea să-l folosească cu adevărat pe Iona ca profet credincios ale cărui solii trebuiau ascultate – dacă învăţa această lecţie!

În această carte mică [Iona], putem auzi astăzi lecţia lui Dumnezeu pentru Iona. Iona trebuia să înţeleagă că Dumnezeu este un Domn foarte personal, interesat de Iona în aceeaşi măsură ca şi de niniveni. El nu este doar „înalt,” ci este şi foarte aproape şi a fost la fel de interesat în mântuirea iudeilor ca şi a neamurilor.

Lecţia nr. 2: Dumnezeu nu este doar „cauza primordială” sau „Sfântul Altul”; El este un Dumnezeu personal foarte puternic. El S-a implicat activ în realizarea planurilor Sale de transmitere a adevărului atât iudeilor, cât şi neamurilor. Chiar a pus la dispoziţie un „peşte mare” ca să-i ofere lui Iona confortul unui loc liniştit pentru a medita la cum este Dumnezeul care conduce universul.

Lecţia nr. 3: Dumnezeu nu este atât de omnipotent încât să nu poată fi milos şi iertător cu oamenii de peste tot care recunosc starea de păcat în care se găsesc şi dorinţa Lui de a-i ajuta să schimbe viitorul.

Lecţia nr. 4: Dumnezeu nu este doar personal, omnipotent şi iertător; El nu renunţă uşor la bărbaţii şi femeile care se împotrivesc. Ar fi putut fi Dumnezeu mai clar sau mai rezonabil decât a fost în capitolul 4? Acesta este modul în care tratează El cu fiecare dintre noi atunci când ne încăpăţânăm atât de mult sau suntem atât de egoişti încât nu putem înţelege cum am putea fi o binecuvântare pentru ceilalţi – în special pentru aceia care au nevoie de mai mult timp şi mai multă răbdare pentru a înţelege corect cum este Dumnezeu!

Am descoperit că Iona este imaginea noastră reflectată, mai devreme sau mai târziu. Nu este de mirare că Dumnezeu a folosit alt profet pentru a transmite solia Sa celor care Îl numesc Domn dar nu îşi învaţă lecţiile:

„Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.

Cei care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: ‚Iată Dumnezeul vostru.’ Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 415).

Trebuie oare să trecem prin toate experienţele lui Iona pentru a ne însuşi corect lecţiile despre caracterul lui Dumnezeu şi ce doreşte El să facem cu aceste lecţii?

Următorul eveniment major: Ziua Ispăşirii pentru cei vii

Sâmbătă, 23 iunie 2007 - Gili Cârstea

Care sunt evenimentele pe care ar trebui să le aştepte rămăşiţa în aceste zile? Ploaia Târzie? Marea Strigare? Decretul Duminical? Închiderea Harului?

Dumnezeu ne-a avertizat chiar din timpul lui Daniel că El va ridica o împărăţie a neprihănirii “în vremea” când împăraţii Europei lucrează la alcătuirea unui nou imperiu pe continent. Piatra desprinsă din munte “fără ajutorul vreunei mâini” nu va fi însă un alt imperiu după chipul şi asemănarea acestei lumi, ci o restaurare unică a templului inimii pentru locuirea deplină a Duhului Sfânt. Această lucrare a zilei ispăşirii va încurca toate proiectele omenirii pentru mileniul trei, obligând autorităţile centrale să ia măsuri drastice împotriva urmaşilor lui Hristos. Ura lumii pentru un Dumnezeu locuind în trup va produce o asemenea agitaţie, încât se va renunţa la orice respect pentru drepturile omului şi libertatea de conştiinţă, iar sfântul oficiu al inchiziţiei va fi reactivat de urgenţă.

Semnele timpului, dar mai ales dezvoltarea uimitoare a cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu în ultima vreme, ne arată că ziua ispăşirii pentru cei vii este iminentă. Ni s-a spus că ea va veni fără avertizări prealabile. Maleahi ne-a anunţat că Solul Legământului va intra “deodată” în templul Său, iar scopul intrării Lui este curăţirea poporului lui Dumnezeu. Autorii Noului Testament au spus şi ei că venirea lui Hristos, pe norii cerului sau în templul inimii, la “nuntă,” va fi surprinzătoare, “când nu vă aşteptaţi.”

Deşi nouă ne-ar fi plăcut ca aceste evenimente cruciale să fie anunţate pe căi administrative, aşa ceva nu se va întâmpla. Nu veţi auzi sâmbătă la anunţuri că peste două săptămâni va avea loc ziua ispăşirii finale. Aceasta şi pentru că de ani de zile nu mai auziţi de la amvon că cel puţin ar exista o asemenea zi a ispăşirii finale. Şi aceasta pentru că de ani de zile nu mai auziţi că trebuie să deveniţi părtaşi de natură divină, prin locuirea Duhului Sfânt în inimă. Tot ce aţi auzit în ultimele decenii a fost că veţi trăi în păcat până la a doua venire a lui Hristos, şi veţi deveni sfinţi abia în clipa când veţi da mâna cu îngerul păzitor în drum spre cer. Academia bisericii rămăşiţei a stabilit că nu există viaţă fără păcat în trup omenesc, şi că neprihănire “fără pată” vom avea abia atunci când “trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire.” Din acest motiv teologii noştri îmbrăţişează tot mai mult dogma papală a concepţiei imaculate. Un Hristos cu trup păcătos nu putea trăi în sfinţenie.

Să nu vă miraţi dacă veţi începe să auziţi că deveniţi părtaşi cu Hristos prin misterul euharistiei, calea prin care Hristos ia chip în voi. Prin puterea pastorului, pâinea şi vinul de la sfânta cină se transformă în trupul şi sângele lui Hristos în voi. Incredibil? Mai vorbim. Credeţi că degeaba negociem de zeci de ani cu bisericile “surori” o evanghelie comună şi un Hristos inter-denominaţional? Credeţi că pentru nimic este adorat defunctul papă Ioan Paul al II-lea? Niciodată în istoria creştinismului nu s-a reuşit o apropiere atât de puternică a fraţilor “separaţi” de biserica-mamă, iar pontiful a insistat în toate apariţiile lui publice că euharistia este “liantul unităţii.”

Cu toate acestea, Dumnezeu Îşi va ţine promisiunea. Solul legământului pe care Îl dorim va veni, deodată, în Templul Său, iar inimile noastre vor fi curăţite, refăcute, justificate, restaurate, devenind locuinţa unei neprihăniri veşnice. Atunci va fi enunţat mult-aşteptatul decret divin: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” (Apoc 22:11). În acel moment, ura împotriva lui Dumnezeu descoperit în trup va atinge proporţii fenomenale, descoperind natura ucigaşă a păcatului. Ferice de cei care se vor afla atunci “sub ocrotirea Celui Prea Înalt,” ale căror haine strălucitoare vor face să strălucească slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Trăim chiar în zilele când taina fărădelegii este gata să înlocuiască evanghelia veşnică, iar lumea întreagă este extaziată de chipul de aur proiectat de omul fărădelegii. Omenirea este plecată în adorare la picioarele “femeii” a cărei cupă reprobabilă, plină de compromisurile cu care ameţeşte lumea, nu mai sperie nici chiar pe străjerii de pe zidurile Sionului.

Fiţi gata să deveniţi, curând şi “deodată,” locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, singura cale consacrată de paşii lui Hristos către “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” (DA 161).

Focul lui Hristos

Dunimică, 24 iunie 2007 - Gili Cârstea

Am citit zilele acestea mărturii ale unor persoane care participă la Operaţiunea Ploaie Globală, şi am înţeles încă odată superficialitatea şi ignoranţa cu care acest subiect vital al încheierii lucrării, cum este Ploaia Târzie, este tratat în poporul nostru. Se bucurau că sora y s-a împăcat cu sora x, iar două cumnate au început să-şi vorbească după doi ani de pauză. Alţii se bucurau că, deşi pastorul lor nu este prea interesat, permite prezbiterilor bisericii să vorbească despre eveniment. O soră vedea efectele pregătirii pentru eveniment în cecul pe care l-a primit pentru a merge în Hawai spre a face lucrare.

Nu am citit nicăieri, nici chiar pe situl OPG, că cineva a înţeles semnificaţia amăgirii în care se află Babilonul cel Mare, care trebuie avertizat curând că „a căzut.” Nimeni nu a spus că un Hristos mincinos este onorat în Babilon în locul lui Hristos, si că la această lucrare sunt chemaţi purtătorii soliei îngerului al treilea. Ce să mai vorbim de faptul că nimeni nu pare conştient că noi înşine am urmat în mare măsură teologia Babilonului, şi ne-am lăsat păcăliţi de religia neputincioasă a unui Baal modern.

Poporul care va primi Ploaia Târzie va fi chemat la o lucrare tot atât de înfricoşătoare precum apostolii în ziua Cincizecimii. Aceştia s-au trezit în situaţia extrem de periculoasă de a fi nevoiţi să spună propriei lor biserici că Isus cel răstignit a fost Mesia, şi că naţiunea nu este condusă de Dumnezeul lui Avraan, Isaac şi Iacov, ci de un impostor care se foloseşte de Sinedriu. Ziua Cincizecimii nu a fost pace, dragoste şi lucrare, cum ne place nouă să credem, ci o confruntare violentă care a dus la moarte pe purtătorii soliei lui Hristos.

Confruntarea cu Babilonul spiritual nu va fi nici ea o idilă consumată pe plaiuri exotice, cum visează acest popor. A spune bisericii, şi apoi lumii, că obiectul închinării lor este un Hristos fals, despre care Pavel a vorbit lămurit în epistolele sale, va duce la o confruntare la fel de violentă ca la ziua Cincizecimii, doar că de data aceasta la scară globală.

Solia îngerului al treilea, descrisă în Apocalips 14, vorbeşte despre închinare falsă. Hristos a fost înlocuit cu Baal, iar consecinţele pentru astfel de închinători vor fi devastatoare:

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!” (Apoc 14:9-11).

Dumnezeu a dorit, în 1888, să avertizeze acest popor că aici este vorba despre închinare la un Hristos fals, şi de aceea a spus că solia despre neprihănirea lui Hristos este „cu adevărat” solia îngerului al treilea, adică cea descrisă în versetele de mai sus. Prin urmare, solia neprihănirii lui Hristos descoperea pe Hristosul autentic, şi astfel oamenii puteau vedea cui s-au închinat ei atâta timp.

Doar aşa se poate înţelege furia cu care Satana şi oamenii aflaţi sub influenţa lui s-au opus descoperirii luminii în 1888. Şi doar aşa se explică îndârjita rezistenţă pe care o întâmpină solia neprihănirii lui Hristos în zilele noastre. Când oamenii ajung să îl cunoască pe Hristosul autentic, văd imediat închinarea falsă în care au fost amăgiţi.

Lucrarea de pregătire pentru Ploaia Târzie este mult mai profundă decât este dispus poporul nostru să înţeleagă. Ea va sfâşia biserica în două, în loc să o unească în armonie frăţească, aşa cum se visează în aceste zile. Ea va fi expresia finală a focului pe care Hristos a venit să-l aprindă, o continuare magistrală, la scară globală, a ridicării şi prăbuşirii multora din Israel:

„Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum!... Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă desbinare. Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi desbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi desbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva norei, şi nora împotriva soacrei” (Luca 12:49-53).

Chiar acum se întâmplă această situaţie descrisă de Domnul Hristos, şi este exact la fel ca la Ziua Cincizecimii. Când solia neprihănirii lui Hristos pătrunde într-o familie, se declanşează războiul sfânt. La fel în biserică, şi la fel se va întâmpla în segmentul larg al societăţii, atunci când un grup de oameni vor ieşi public cu afirmaţia că Dumnezeul lumii creştine este Baal travestit în Hristos.

Ploaia Târzie nu vine să aducă armonie, pace şi zel pentru lucrare de mântuială în biserică, ci pentru a da putere şi curaj acelor oameni de a susţine că este vorba de un Hristos fals, şi că rezultatele vor fi catastrofale pentru planeta Pământ. O asemenea susţinere, care strică planurile Satanei, va fi întâmpinată cu cea mai înfocată pasiune, şi cu o violenţă de nedescris, iar poporul nostru nu pare conştient despre o astfel de realitate.

Până când nu vom avea un popor pregătit să aprindă focul lui Hristos pe pământ, orice speranţă de Ploaie Târzie rămâne doar un vis neîmplinit, o aşteptare inutilă a unei iluzorii împuterniciri pentru nimic.

Femeia din cârca fiarei şi istoria ei milenară

Luni, 25 iunie 2007 - Gili Cârstea

În capitolul 17 din Apocalips, Ioan vorbeşte despre o femeie foarte frumos gătită, aşezată în cârca unei fiare fioroase, iar îngerul îi explică ucenicului iubit că toţi împăraţii pământului s-au desfătat într-o legătură nepermisă cu ea.

La prima vedere pare că doamna este o apariţie singulară, şi care joacă un rol doar la sfârşitul timpului, când va ameţi pe toţi împăraţii pământului să se ridice la război împotriva Mielului. Citind însă cu atenţie capitolul, observăm că doamna are o carieră milenară, dar deseori s-a rezumat la roluri minore sau a rămas în umbră din motive strategice.

Să ameţească pe împăraţii naţiunilor păgâne ea n-a avut niciodată mari dificultăţi. Lucrarea ei de artă a fost să aducă la bordel pe împăraţii lui Israel, şi trebuie să recunoaştem cu durere că aceştia nu au fost mai sobri, sau mai greu de cucerit, decât colegii lor din naţiunile vecine. Observăm cum ei s-au dat în spectacol uneori mai uşor decât împăraţii altor popoare.

Scriptura este plină de lecţii, dacă ştim să o citim în ansamblu. Desfrânata noastră din capitolul 17 a fost odată Dalila, iar Samson jura că a găsit femeia ideală, îndrăgostită de el până la moarte. În timp ce el sorbea din vinul mâniei ei - care îl despărţea de Dumnezeu – şi rostea aleluia după aleluia, fascinat de farmecele subtile şi necunoscute pe care le descoperea, aceasta îi pregătea prăbuşirea cu o răceală perfectă.

Altădată a fost Izabela, croită să aducă un aer proaspăt de înnoire culturală în împărăţia lui Ahab, care până la moarte nu a înţeles cu ce fel de femeie s-a încurcat. Altă dată s-a furişat în spatele miilor de idolatre pe care Solomon le-a adus la Ierusalim, şi care au influenţat puternic religia lui Israel. Toate aceste exemple sunt metafore puternice despre adevărata femeie care trage sforile pe această planetă.

Ea a jucat multe roluri în istorie, dar totdeauna a avut un singur nume, purtat cu mândrie pe frunte, dar destul de tainic spre a nu trezi suspiciuni nedorite. Numele ei era: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” (Apoc 17:5).

Şi întotdeauna a urmărit un singur scop criminal: Sângele ucenicilor lui Hristos.

Taina ei? Religia care foloseşte puterea civilă pentru realizarea scopurilor ei. Toţi împăraţii pământului au tremurat de frica ei, speriaţi să nu piardă bunele relaţii cu Dumnezeu menţinute prin intermediul ei. Ei ştiau că odată cu pierderea bunelor relaţii cu Dumnezeu veneau imediat pierderea tronului, pierderea privilegiilor, şi chiar pierderea vieţii veşnice.

Babilonul cel mare este un colosal complex religio-educaţional care transcende civilizaţii, secole, naţiuni sau culturi. Este un ciclon alcătuit din patimi omeneşti, stârnit de stăpânitorii acestei lumi şi întreţinut de taina fărădelegii, al cărui scop primordial este ştergerea de pe pământ a oricărei urme a neprihănirii lui Hristos, a tainei evlaviei. Toate resursele sunt puse în slujba lui, şi pe unde trece lasă în urmă dezolare totală. Până acum nicio entitate omenească nu i-a rezistat cu succes, cu excepţia Omului Isus Hristos. Doar la sfârşitul timpului, se pare, un grup de urmaşi ai lui Hristos, dezlipiţi complet de spiritul şi mentalitatea lumii, se vor ridica în faţa acestui val de nelegiuire organizată. Ei vor striga la urechile omenirii uimite că sistemul acesta al fărădelegii travestite în interes pentru Dumnezeu s-a prăbuşit, şi că nu se va mai ridica niciodată.

Ei nu se vor speria că femeia aceasta depravată a ajuns public în cârca fiarei, pe care o asmute acum împotriva lor, iar motivul pentru acest curaj este că ei au învăţat la timp cântarea lui Moise şi a Mieluşelului. Ei au fost chemaţi pe scena marii controverse deoarece „nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc 12:11).

Aici este ceva mai mult decât milenarul „suntem gata să murim pentru Hristos” în aşteptarea răsplătirii, gând care a motivat pe miile de martiri de-a lungul timpului. Credincioşii ultimei generaţii vor fi dispuşi să le fie şters numele chiar din cartea vieţii Mielului, dacă onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, o cere. Iar ei ştiu că „onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, sunt implicate în desăvârşirea de caracter a poporului Său.”

Femeia aceasta, care a ameţit pe toţi împăraţii pământului, a învăţat perfect jocul amăgirii, pe care l-a dus la perfecţiune de-a lungul secolelor. Astăzi ea se deghizează în educaţie aleasă, cultură fină şi teologie înaltă, iar împăraţii poporului sfânt aleargă cu disperare după ea, fermecaţi parcă de accesul la puterea nelimitată pe care o oferă lichidul din cupa de aur.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, momentul adevărului va veni prea târziu, atunci când în curţile înaltei culturi contemporane se va descoperi sângele ucenicilor lui Hristos, sacrificaţi pe altarul lui Moloh şi decapitaţi pe cel al lui Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului.

O mişcare "la firul ierbii" (I)

Marţi, 26 iunie 2007 - Gili Cârstea

Mâine încep cele zece zile de rugăciune globală pentru Ploaia Târzie, şi socotesc că este potrivit să aruncăm o ultimă privire asupra peisajului adventist, spre a vedea cum a fost afectată biserica mondială de pregătirile pentru acest proiect.

Mai întâi vreau să spun câteva lucruri despre felul în care conducerea bisericii, la diferite niveluri, a prezentat evenimentul. Conferinţa Generală l-a neglijat complet, dând astfel de înţeles că, deşi nu este împotrivă, nu socoteşte Operaţiunea Ploaie Globală suficient de importantă spre a-i permite să se bucure măcar de o simplă ştire publicată de ANN (Adventist News Network), reţeaua de ştiri a bisericii. ANN oferă ştiri din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, şi de o mare diversitate tematică. Suntem informaţi despre cum se face lucrare într-o zonă din Egipt, despre cum serbează ADRA Ziua Mondială a Refugiaţilor, şi că la o şcoală a noastră din Filipine apa este contaminată. Despre OPG însă nicio vorbă.

Situl Conferinţei Generale nu ştie nimic despre acest eveniment. Nici măcar o singură menţiune, rătăcită pe undeva. Diviziunea Nord-America a publicat la rubrica Ştiri o singură frază despre acest eveniment, mai mult ca să ne asigure că OPG este un proiect „la firul ierbii,” adică organizat de laici. Am remarcat acest lucru repetat mereu în toate articolele publicate pe siturile unor Uniuni sau Conferinţe. Administratorii noştri sunt foarte interesaţi nu cumva să înţeleagă cineva greşit, că OPG este organizată şi susţinută de biserică.

Uniunea Română urmează şi ea acest model de evitare elegantă a implicării într-un proiect cu consecinţe imprevizibile. Buletinul de ştiri al Uniunii, Info AZS, a recomandat călduros frăţietăţii noastre această iniţiativă, în care se recunoaşte vocea Conducătorului, specificând totuşi că planul este organizat de laici, adică o mişcare la firul ierbii.

Nu vreau să tulbur conştiinţa nimănui, dar OPG nu este chiar deloc o mişcare organizată de laici. Nu este nicidecum condusă de la „firul ierbii,” şi nu poate fi influenţată de membri de rând, oricât şi-ar da ei cu părerea pe vreun forum. O spun din experienţă.

Dacă doriţi o comparaţie, mişcare la firul ierbii a fost lucrarea lui Hristos, începută şi condusă de El şi apoi de grupul ucenicilor, din care nu făcea parte un singur preot.

Organizatorii OPG spun clar şi lămurit că ideea a venit într-un grup de discuţie în cadrul Conferinţei Central California, şi că un grup de pastori s-au angajat să o pună în aplicare. Dar nu numai atât. Există o altă dovadă elocventă că administraţia este total în spatele acestei operaţiuni globale, dar doreşte să stea mai în umbră, din anumite considerente.

Relativ recent, biserica a promulgat un cod de etică pentru siturile internet, care admite folosirea siglei oficiale a bisericii doar pentru siturile oficiale. Situl OPG afişează fără nicio sfială sigla oficială, deşi alţii au avut probleme serioase, mergând până la instanţa de judecată. Şi parcă nefiind suficientă sigla, organizatorii subliniază că situl se bucură de sprijinul Conferinţei Central California, aşa cum scrie clar, chiar sub siglă: „Supported by the Central California Conference.”

Mie mi se pare hilar să susţii că un proiect de o asemenea anvergură este declanşat de laici, când ştie toată lumea că organizatorii sunt un grup de pastori, pastori care se bucură de sprijinul Conferinţei lor, de la care au primit chiar fonduri pentru acest proiect.

Pentru ce această şmecherie ieftină? De ce se tem administratorii noştri să recunoască public simpatia şi sprijinul lor pentru un asemenea proiect monumental, care îşi propune să adune toate cele 16 milioane de voci adventiste într-o petiţie comună către bunul Dumnezeu?

O mişcare "la firul ierbii" (II)

Miercuri, 27 iunie 2007 - Gili Cârstea

Această poziţie ambiguă devine câştigătoare, orice s-ar întâmpla. Dacă vine Ploaia Târzie, administraţia poate dovedi uşor că a fost de partea cea bună, că nu s-a opus promovării proiectului la scară globală, iar pastorii au avut nu numai libertatea, dar chiar şi sprijinul Conferinţelor pentru desfăşurarea în bune condiţii a rugăciunii colective în comunităţi.

Dacă Ploaia nu vine, asta e... Un proiect al laicilor la fel de ineficient ca şi multitudinea de planuri şi strategii oficiale de până acum. Mergem înainte.

Şi, după cum se poate observa, cei mai mulţi cred că Ploaia nu va veni pe 7.7.07. Nici chiar organizatorii OPG nu au o convingere fermă că se va produce ceva semnificativ. Una dintre personalităţile marcante ale OPG, Doug Batchelor, deja a programat o campanie de redeşteptare în septembrie, intitulată Here we Stand, şi aleargă după fonduri pentru pregătirea ei [aici]. Şi invitaţia de pe prima pagină a sitului nu se sfieşte să vă invite să aduceţi redeşteptare bisericii dumneavoastră prin participarea la Here we Stand, ca şi cum OPG n-a fost despre redeşteptare.

La fel toate celelalte instituţii ale bisericii, care îşi urmează proiectele pe termen lung, ca şi cum nimic nu se poate întâmpla.

Aceasta este o situaţie cât se poate de absurdă. Ploaia Târzie, ştie toată lumea, este ultimul eveniment major al planului de mântuire, şi care produce marea furtună finală. După ea nu mai este timp şi loc pentru tot felul de alte activităţi uzuale. Atunci, cum este posibil să stârneşti speranţele bisericii la nivel global, punând pe oameni să strige cu voci unite după Ploaie Târzie, şi în acelaşi timp să plănuieşti tot felul de activităţi ca şi când nimic nu s-ar întâmpla? O asemenea lipsă de seriozitate ar trebui să dea de gândit oamenilor care s-au înscris cu mare sinceritate şi speranţă într-un astfel de proiect.

Un alt fenomen straniu se poate constata în proiectul OPG. Am urmărit listele persoanelor şi comunităţilor înscrise pe lista OPG, şi am descoperit acolo pe câţiva dintre fraţii care de mulţi ani se împotrivesc soliei 1888, şi care au combătut violent susţinerea noastră că Ploaia Târzie a început în 1888, că a fost stopată prin opoziţia declanşată acolo, şi că nu o vom putea primi fără actul reparatoriu de asumare a responsabilităţii.

Acum, fără să-şi modifice poziţia la acest punct, ei s-au alăturat efortului de a aduce Ploaia Târzie prin rugăciuni concertate, contând pe faptul că Dumnezeu nu se poate să nu asculte un aşa număr mare de oameni care se roagă cu sinceritate. Aceasta este o metodă de a ocoli răspunderea pentru stoparea ploii, de a ocoli acuzaţiile Martorului Credincios, ascunzându-se printre oameni care n-au habar despre ce se întâmplă, n-au auzit şi nu ştiu nimic despre blocarea ploii în 1888, şi nici nu cred că există cauze serioase pentru întârzierea de peste un secol.

Noi, deoarece suntem păcătoşi de rând, nu le putem spune decât atât: „Băieţi, ceea ce faceţi voi nu este deloc cool. Nu se cade să vă ascundeţi în spatele poporului, aşteptând binecuvântările Ploii Târzii. Este cazul să fiţi bărbaţi şi să ieşiţi în faţa oamenilor cu poziţia voastră.”

Dacă s-ar afla printre noi un caracter mai aspru, precum Ioan Botezătorul, ar folosi poate un limbaj mai direct, precum: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Mat 3:7).

Eu sper şi mă rog ca şi acest exerciţiu prin care este condusă biserica acum să convingă pe cât mai mulţi că avem o problemă serioasă cu închinarea la Baal, şi astfel spiritul lui Ilie să ne cheme cât mai repede pe vârful muntelui Carmel, unde să clarificăm odată pentru totdeauna dacă mai şchiopătăm mult de ambele picioare.

Efectele revărsării unui Duh autentic

Joi, 28 iunie 2007 - Gili Cârstea

Zaharia descrie cu suficiente detalii scena ultimelor evenimente, astfel ca oricine să poată deosebi o redeşteptare autentică de una falsă.

El spune, în capitolul 12, că atunci când va avea loc o revărsare autentică a Duhului Sfânt, efectul asupra poporului nu va consta în mare interes religios, minuni şi mulţimi năvălind în biserică spre a satisface nevoia noastră de justificare prin număr. Efectul principal va fi exact acela pe care nu-l dorim, şi pe care îl evităm cu mare grijă de multă vreme, adică o descoperire şocantă că L-am răstignit pe Capul familiei divino-umane, şi de aceea această familie nu se poate forma. Acum ne ţinem privirile cu încăpăţânare îndreptate “spre răsplătire,” şi nu vrem să ascultăm glasul unor anonimi care ne tulbură cu acest gest necugetat de a-L fi străpuns pe Întâiul nostru născut.

Dar dacă va fi să avem vreodată o Ploaie Târzie Globală, adică una care să cuprindă vizibil biserica mondială, efectul ei va fi fără îndoială cel descris de Zaharia: “Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns… Îl vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un Întâi născut” (Zah 12:10). Şi Zaharia continuă să ne spună că va fi jale mare, nu smiorcăieli făţarnice pe la colţuri, numai bune pentru obiectivele aparatelor foto. Această profundă înţelegere a vinei noastre denominaţionale va fi zguduitoare la nivel personal şi extrem de serioasă la nivel colectiv, aşa cum este descrisă în Ioel, unde orice activitate este sistată, iar corpul pastoral este cuprins de mare amărăciune, plângând “între tindă şi altar” pericolul imens ca Dumnezeu să fie obligat să renunţe la poporul Său.

Abia când se va produce aşa ceva putem fi siguri că avem produsul autentic, şi că urmează marea lucrare de curăţire a poporului lui Dumnezeu, descrisă în capitolul 13:1:

“În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie.”

Ascultaţi consecinţele acestei curăţiri:

“În ziua aceea - zice Domnul oştirilor - voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate, de asemenea, din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat.

Şi dacă va mai prooroci cineva, atunci, tatăl său şi mama sa, înşişi părinţii lui, îi vor zice: ‘Tu nu vei trăi, căci ai spus minciuni în Numele Domnului’; şi tatăl său şi mama sa, cei care l-au născut, îl vor străpunge, când va prooroci.

În ziua aceea, proorocii se vor ruşina fiecare de vedeniile lor, când vor prooroci, şi nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni.

Ci fiecare din ei va zice: ‘Eu nu sunt prooroc, ci sunt plugar, căci am fost cumpărat din tinereţea mea!’

Şi dacă-l va întreba cineva: ‘De unde vin aceste răni pe care le ai la mâni?’ el va răspunde: ‘În casa celor ce mă iubeau le-am primit.’

‘Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra omului care îmi este tovarăş! zice Domnul oştirilor. Loveşte pe păstor, şi se vor risipi oile! Şi Îmi voi întoarce mâna spre cei mici.’

În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne.

Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curăţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta; Eu voi zice: ‘Acesta este poporul Meu!’ Şi ei vor zice: ‘Domnul este Dumnezeul meu!’ (Zah 13:2-9).

Aşa ar trebui să se întâmple, dacă îngerul bisericii Laodicea ar fi dispus să-şi recunoască aroganţa de a-L ţine pe Hristos la uşa denominaţională fără nicio explicaţie, interceptând lumina astfel ca poporul să nu înţeleagă ce aşteaptă cerul de la el.

Pentru moment, nu se întâmplă aşa. Cei mari “trimit pe cei mici să aducă apă” (Ier 14:3), şi dacă vor reuşi, mare bucurie – dar ei nu vor să-şi rişte poziţia, prestigiul şi imaginea în ochii bisericilor surori participând la astfel de activităţi amatoriceşti.

De aceea, orice exerciţiu de pocăinţă, redeşteptare şi reformă care nu este declanşat de descoperirea dureroasă că Hristos a fost alungat şi nu se mai află în mijlocul bisericii Sale, va rămâne totdeauna doar o simplă aplicaţie militară, o luptă cu un vrăjmaş închipuit. Şi nimic nu se va schimba în biserică.

Puterea dragostei în clădirea trupului lui Hristos

Vineri, 29 iunie 2007 - Gili Cârstea

Maria din Magdala este un prototip al bisericii lui Hristos din ultima generaţie, în care rămăşiţa poate vedea la lucru puterea lui Dumnezeu ascunsă în neprihănirea lui Hristos.

La o vârstă fragedă a fost sedusă şi abandonată de un demnitar al bisericii, ale cărui plăceri interzise erau mai importante decât sufletul curat al unei copile. Maria a fost astfel împinsă pe drumul disperat al nelegiuirii, fiind obligată să părăsească localitatea natală, pribegind prin ţară cu povara ei nerostită, la discreţia lupilor flămânzi de senzaţii trupeşti, ascunşi cât se poate de bine în spatele măştilor pioase pe care le afişau în sabat la sinagogă. Sufletul ei a fost zdrobit de experienţa traumatizantă la care a împins-o Simon, şi nu a mai reuşit să recupereze respectul de sine şi demnitatea spulberate de o dragoste mincinoasă. Dar inima ei ştia că nu aceasta este viaţa.

Tot aşa a fost cu biserica rămăşiţei, sedusă de “dragostea” unor demnitari pentru care lumea aceasta, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii în compania fiicelor Babilonului au fost mai puternice decât chemarea specială de sol al revenirii lui Hristos. Ca şi Maria, biserica rămăşiţei şi-a părăsit locul şi rostul ei, fiind obligată să se prostitueze pentru fiecare pas pe care trebuia să-l facă, de la acreditări de instituţii şcolare până la formularea credinţelor fundamentale, tremurând de frica ameninţărilor cu eticheta de sectă. Prostituarea spirituală a devenit un mod de viaţă, deşi inima ei ştia bine că Dumnezeu o cheamă la un ideal glorios, acela de a fi Mireasa lui Hristos.

Când L-a întâlnit pe Isus, sufletul Mariei a tresărit la vederea neprihănirii locuind în trup. A ştiut imediat că aici este puterea lui Dumnezeu pentru eliberarea captivilor. Dragostea dezinteresată a unui bărbat pentru o femeie infamă ca ea a copleşit-o. Din sufletul ei a dispărut fascinaţia pentru plăcerile de o clipă ale păcatului, descoperind teritoriul nou şi măreţ al plăcerilor nesfârşite ale neprihănirii. Omul din faţa ei nu-i dorea trupul şi voluptăţile feminine, ci o trata ca pe o persoană decentă, merituoasă, fascinantă, îndrăgostit de explozia de neprihănire în mocirla cea mai abjectă a naturii umane.

La fel se va întâmpla cu Laodicea când Îl va redescoperi pe Hristos acolo unde L-a părăsit. Când ne vom întoarce privirile spre Cel pe care L-am străpuns, şi Îl vom plânge amarnic (Zah. 12:10), atunci se va deschide un izvor pentru toate urâciunile acestui popor, iar demonii noştri favoriţi vor fi goniţi afară. Atunci Mireasa lui Hristos îşi va împlini destinul, anunţând gloatele ameţite că Babilonul s-a prăbuşit.

La ospăţul oferit de Simon cu ocazia vindecării lui, Maria s-a strecurat în încăpere spre a-şi oferi sufletul, prin parfumul simbolic, celui care o iubise pe când era ea încă păcătoasă, în timp ce ucenicii erau prinşi în manevrele politice premergătoare inaugurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Nu aveau ochi pentru minunea produsă de ştergerea păcatelor prin puterea creatoare la îndemâna unui Fiu al omului.

Aşa se va întâmpla curând în acest popor, când revărsarea fără precedent a Duhului peste urmaşii lui Hristos fascinaţi de agape în acţiune asupra sufletelor lor va aduce neprihănirea veşnică. Pe când Solul legământului va intra deodată în Templul Său, curăţind pe “fiii lui Levi” cum se curăţă aurul şi argintul, mulţi dintre demnitarii bisericii, ca ucenicii, vor fi prinşi în ecuaţii electorale, alianţe şi platforme, în efortul colectiv de a clădi secolul 21, religios, moral şi prosper.

În dimineaţa învierii, pe când ucenicii stăteau ascunşi de frica autorităţilor, care decretaseră moarte pentru toţi simpatizanţii mişcării, Maria era la mormântul lui Isus pentru cea mai spectaculoasă întâlnire a vieţii ei, întâlnirea cu viaţa veşnică aşternută la picioarele ei de singura dragoste care o interesa cu adevărat.

Pe cei ce păzesc poruncile şi au credinţa lui Isus nu-i va speria boicotul mondial. Ei vor fi prezenţi la întâlnirea vieţii lor cu Cel ce le-a modelat caracterele după proiectul divin al Fratelui lor mai mare. Ei sunt fascinaţi de plăcerile neprihănirii, şi nici prin cap nu le trece să se întoarcă la scârboasele plăceri ale nelegiuirii. Sub presiunea imensă a lumii coalizate împotriva lor, caracterul lui Dumnezeu va străluci mai glorios ca niciodată în aceşti oameni, cei mai slabi dintre slabi, care vor fi dispuşi să renunţe la viaţa veşnică, dacă nebunia păcatului pe planeta lor ar mai putea fi stopată, iar Dumnezeu eliberat din poziţia ingrată de a menţine viaţa unor nenorociţi care deja s-au condamnat singuri la moarte.

Când acest proces stă gata să înceapă, conştiinţa adventistă, sugrumată de nesfârşite compromisuri pentru “binele poporului,” aude tot mai slab strigătul disperat al inimii lui Dumnezeu: “O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor” (Ps. 81).

"Biserica a primit solia 1888"

Sâmbătă, 30 iunie 2007 - Gili Cârstea

În dezbateri oficiale, la nivelul Conferinţei Generale, pe forumuri, în discuţii particulare, de la amvoane sau în mass-media, acest popor a susţinut mereu că biserica a primit solia 1888.

Dacă a primit-o, de ce este nevoie de 16 milioane de voci adventiste care să ceară lui Dumnezeu Ploaia Târzie, aşa cum se întâmplă chiar acum? Când ai primit o solie despre care Dumnezeu a spus că este începutul Marii Strigări, şi implicit al Ploii Târzii, de ce să vii înaintea lui Dumnezeu cu cereri înfocate de a o trimite?

Revărsarea Duhului Sfânt în Ploaia Târzie a depins în 1888, şi depinde în continuare, de dispoziţia bisericii de a primi lumina nouă trimisă atunci prin fraţii Waggoner şi Jones. Dacă aceasta a fost primită atunci, de ce am ajuns să o cerem acum? Dacă o avem, ce aşteptăm să primim? Dacă o cunoaştem, şi totuşi nu s-a întâmplat nimic, iar biserica este mai laodiceană decât oricând, înseamnă că Dumnezeu trebuie să trimită altceva decât a trimis, deoarece produsul din 1888 a fost nepotrivit, expirat, diluat sau falsificat.

Teologii şi istoricii adventişti au fost cei mai vehemenţi că 1888 nu reprezintă ceva unic adventist, şi că atunci nu a fost vorba decât de unele “accentuări” ale îndreptăţirii prin credinţă descoperită de Luther şi îmbrăţişată de toate bisericile creştine. Poziţia lor a devenit aproape dogmatică pentru corpul pastoral adventist, care s-a întrebat mereu cu consternare cum este posibil ca biserica să nu fi primit solia îndreptăţirii prin credinţă.

Dar anii au trecut, şi îndreptăţirea pe care biserica a socotit-o ca fiind solia 1888 nu a dat niciun fel de roade în neprihănire. Ea doar ne-a asistat la înmormântarea a generaţii de adventişti sinceri, care s-au întrebat toată viaţa lor de ce nu se încheie lucrarea lui Dumnezeu.

Fiecare nouă generaţie de tineri pastori adventişti au crezut că ei or să fie mai zeloşi şi mai eficienţi decât părinţii lor în aducerea redeşteptării şi reformei, dar au ieşit la pensie fără să fie tulburaţi prea mult de eşecul carierei lor.

Pastorii noştri cu Operaţiunea Ploaie Globală cred că au găsit soluţia la încropeala laodiceană, şi vor să facă mai mult decât au făcut înaintaşii lor. Ei cred că lucrarea nu s-a încheiat până acum deoarece poporul nostru nu s-a rugat în acelaşi timp şi pentru acelaşi lucru, ceea ce trebuie că a produs nemulţumirea lui Dumnezeu, care nu ne poate da puterea Duhului Sfânt deoarece nu am dovedit unitate şi perseverenţă în obţinerea făgăduinţei.

Această concepţie, care a generat proiectul OPG, este o gravă batjocorire a întregii lumini pe care Dumnezeu a trimis-o prin slujitoarea Sa aleasă cu privire la istoria 1888. Acest moment al istoriei noastre a fost explicat şi comentat de ea în sute de articole, astfel ca poporul să fie informat despre pasul greşit care a fost făcut atunci când Dumnezeu a considerat că este timpul pentru Ploaia Târzie. Dumnezeu a insistat prin vocea ei să primim “solia foarte preţioasă” a neprihănirii lui Hristos, deoarece în ea este ascunsă puterea lui Dumnezeu pe care o tot căutăm de un secol şi jumătate.

Dar efortul ei nu a impresionat pe nimeni. Sau mai bine zis, nu a impresionat pe cine trebuia, adică pe îngerul bisericii Laodicea, cel care trebuia să deschidă uşa pe care tot el i-a trântit-o în nas lui Isus la Minneapolis.

Acel Hristos bate acum la uşa noastră denominaţională, iar solia Lui este aceeaşi – o lămurită conexiune între taina lui Dumnezeu şi noul legământ. Este chiar temelia doctrinei noastre despre sanctuar, despre locul locuinţei lui Dumnezeu şi nunta Mielului.

Generaţia de astăzi a poporului lui Dumnezeu poate înţelege uşor cum a fost posibil ca poporul lui Dumnezeu din vremea apostolică să trântească definitiv uşa în nas lui Dumnezeu prin condamnarea lui Ştefan, dar ne vine greu să credem că rebeliunea din 1888 poate să aibă semnificaţii reale sau consecinţe serioase, şi că aici se află motivele care au întârziat revenirea atâta timp.

Rebeliunea din anul 34 a fost tot despre sanctuar şi taina lui Dumnezeu, despre locul locuinţei lui Dumnezeu. În 1888 a fost vorba despre exact acelaşi lucru, iar astăzi dezbaterea este despre exact acelaşi lucru, adică împlinirea noului legământ în templul inimii, venirea Duhului din nou în locuinţa Sa, de unde a fost gonit de primii noştri părinţi.

Până nu înţelegem corect aceste lucruri, nu există putere în cer şi pe pământ care să ne motiveze să fim ceea ce nu suntem, n-am fost, şi nu vom fi niciodată, oricât am visa şi ne-am dori.

conversaţii

home observator mesagerii 1888 ecouri ecumenice faq

articole cărţi online cărţi deschise despre noi english c ontact links