arhiva 6

Mântuitorul spune că „aşa cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, tot aşa se va întâmpla şi la venirea Fiului omului” (Matei 24:37). El spune că generaţia noastră este la fel de surdă la apelurile divine ca şi generaţia lui Noe. Interesul de a clădi o lume mai bună, mai durabilă şi mai prosperă – „viaţă abundentă,” cum o numim noi, va produce acelaşi fel de nebunie colectivă care a lovit civilizaţia lui Noe.

Avertizările pe care le-au avut ei le avem şi noi înzecit. Solii lui Dumnezeu au spus răspicat că generaţia aceasta „prăpădeşte pământul,” că nu va exista nici un mileniu de aur, ca rezultat al diplomaţiei politice, religioase sau prin folosirea forţei. Într-o lume a fărădelegii nu se poate trăi în pace. Ceea ce ţine încă o aparenţă de prosperitate şi linişte pe planeta noastră este efortul susţinut al celor patru îngeri păzitori ai „vânturilor pământului.” Ei împiedică efectele devastatoare ale stricăciunilor pe care le-am produs noi acestei planete să se desfăşoare în toată furia lor. O ultimă lucrare a rămas de făcut: Oamenii zilelor noastre trebuie să se pronunţe în legătură cu opţiunea lor faţă de ultimul conflict din marea controversă. O linie de demarcaţie urmează să fie trasă clar între cele două clase de oameni.

Ca şi în vremea lui Noe, agenda lumii noastre nu se potriveşte cu realitatea. Noi visăm la un secol 21 religios ca soluţie la problemele care nimicesc această civilizaţie. Vrem să construim colosul de aur fără să ţinem seama de piatra care s-a desprins din munte şi a lovit exact când degetele de la picioare tocmai se pregăteau să se unească.

Ca şi în vremea lui Noe, astăzi un grup restrâns de propovăduitori ai neprihănirii (2 Petru 2:5) invită biserica să-şi onoreze chemarea de a oferi lumii solia îngerului al treilea. Acest popor a fost ridicat cu o singură misiune, aceea de a comunica lumii neprihănirea lui Hristos, adevărul despre Tatăl. Solia este despre neprihănirea lui Hristos, şi este numită ultima solie de avertizare. Este o avertizare că planeta aceasta a depăşit termenul de garanţie şi nu mai poate fi reparată de utilizatorii ei. Pe ea nu se mai poate clădi o societate viabilă. Singura soluţie este părăsirea ei. Dumnezeu Se oferă să pună la dispoziţie un chivot (Evrei 11:7) suficient de mare pentru toţi locuitorii planetei. Tot ce se aşteaptă de la ei este să aibă încredere în capacitatea, dispoziţia şi plăcerea Sa de a-i salva.

Înştiinţaţi de Dumnezeu „despre lucruri care încă nu se văd,” aceşti propovăduitori ai neprihănirii lui Hristos construiesc azi un chivot la fel de real ca şi cel ridicat de Noe. În mijlocul batjocurii şi confuziei teologice fără precedent, ei formulează o ecuaţie simplă, dar capabilă să mute din loc munţii fărădelegii şi nepăsării: Dumnezeu doreşte şi este capabil să salveze pe toţi cei care au încredere în El.

Misiunea bisericii rămăşiţei este să demonstreze lumii că se poate avea încredere în Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu S-a oferit să apară în instanţă, într-un caz public de analiză a caracterului Său. Dacă ratăm această misiune, miliardele acestei planete nu vor putea fi ajutate. Iar atâta timp cât noi înşine declarăm că Dumnezeu este deasupra legii, procesul nu poate fi încheiat.

Din ziua în care a părăsit porţile Edenului, familia omenească s-a despărţit în două mari categorii. Aceste două categorii se vor menţine până în ultima zi a existenţei planetei pământ. Domnul ne spune că, deşi există infinite criterii care ne fac deosebiţi, noi toţi ne încadrăm în doar două mari categorii: Cei care Îl cunosc, şi cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Iar ceea ce ne plasează de o parte sau de alta este concepţia pe care o avem despre caracterul lui Dumnezeu.

Această situaţie a creat o problemă specială: Cum poţi folosi un limbaj care să fie inteligibil ambelor categorii? Cum putea vorbi Dumnezeu ambelor categorii, astfel ca toţi să aibă o şansă de a alege corect drumul pe care trebuie să meargă? El a vorbit omenirii folosind diverse maniere şi tonuri, ca ei să poată alege neprihănirea în locul fărădelegii, până când urmau să se maturizeze în perceperea realităţii.

Celor fireşti El le-a vorbit din poziţia suveranului autoritar, ca ei să se teamă de pedeapsă şi să trăiască.

Celor spirituali, El le-a vorbit din poziţia unui prieten, gata să ajute şi să simtă cu prietenul său.

Prima categorie fiind infinit mai numeroasă, este normal ca acest limbaj să predomine în comunicarea lui Dumnezeu către oameni. A doua categorie a fost mereu o minoritate izolată, care, oricum, nu risca să înţeleagă greşit limbajul Prietenului lor. Moise nu a înţeles greşit. Avraam nu a înţeles greşit. Ei nu au fost tulburaţi de limbajul aspru al lui Dumnezeu.

Pentru prima categorie: „Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: ‘Du-te şi fă numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda’” (2 Samuel 24:1).

Pentru a doua categorie: „Satana s-a sculat împotriva lui Israel, şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21:1).

Prima categorie: „N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai” (1 Cronici 10:14).

A doua categorie: „Şi Saul şi-a luat sabia, şi s-a aruncat în ea” (1 Samuel 31:4).

Prima categorie: „Domnul va lovi pe Israel… şi-i va împrăştia dincolo de Râu, pentru că şi-au făcut idoli, mâniind pe Domnul” (1 Regi 14:15).

A doua categorie: „Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17).

Prima categorie: „Sub comanda lui Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu un prilej, ascultând de porunca lui Hristos, ei au ucis, într-o singură noapte, o sută optzeci şi cinci de mii de bărbaţi din armata asiriană.”[i]

A doua categorie: „Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe urmaşii lui tot aşa de uşor cum aruncă cineva o pietricică la pământ. Dar făcând aşa ar fi creat un precedent pentru exercitarea forţei. Forţa constrângătoare, în toate formele ei, nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest fel. El nu acţionează de această manieră. El nu dă nici cea mai mică încurajare vreunei fiinţe omeneşti să se impună asupra unei alte fiinţe omeneşti, socotind că are dreptul să-i producă suferinţă fizică sau mentală. Acest principiu vine cu totul din invenţiile lui Satana.”[ii]

Servitori, sau prieteni? Teama de pedeapsă, sau aprecierea neprihănirii? Fiecare suntem chemaţi să alegem locul pe care îl dorim în această ultimă dezbatere din jurul legii.

Imediat după 1888, EGW ne-a avertizat că există multă lumină pe care urmaşii lui Hristos urmează să o descopere din legea lui Dumnezeu şi din vestea bună a neprihănirii. Ea spunea că, celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri vechi, care au fost uitate, şi le va dezvălui adevăruri în întregime noi. De aici se poate înţelege că vechile adevăruri, aşezate într-un context corect, vor căpăta semnificaţii complet noi. La doi ani după Minneapolis, ea spunea că „abia am început să avem o slabă licărire despre ceea ce înseamnă credinţa.” „Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, acesta este adevărul pentru acest timp. Este adevăr prezent.”

Care este cadrul adevărului prezent, în care, aşezate corect, adevărurile vechi vor produce vederi noi asupra realităţilor contemporane? Nu este oare cadrul larg al marii controverse, unde interesul egoist pentru mântuirea personală este mutat către interesele majore şi vaste ale aşezării siguranţei universului pe baze trainice de neprihănire şi libertate?

Când a venit Hristos, încercând să aşeze pe Moise în cadrul larg al marii controverse, poporul ales s-a trezit în faţa ochilor cu o asemenea monstruozitate de erezie încât proponentul ei a trebuit omorât spre a proteja credinţa lui Israel. Elita lui Israel de ani de zile făcuse stop-cadru asupra adevărului. Ei puseseră hotare adevărului, la care erau dispuşi să stea tare. Grupul ucenicilor contesta aproape toate aceste hotare. Sinedriul cunoştea adevărul, acela definit de ei, doar că nu le venea să creadă că el s-a dezvoltat fără ştirea lor.

Aşa s-a întâmplat în fiecare generaţie. Adevărul a avut prostul obicei să crească singur, fără să ne ceară nouă permisiunea. În timp ce noi alergam pe la toate porţile să obţinem aprobări pentru predicarea adevărului, acesta creştea şi îşi schimba înfăţişarea de la o zi la alta. Adevărul este ca un copil. Creşte fără să ceară voie. Iar nouă „un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat” să avem grijă de el, să-l preţuim, dar mai ales să creştem împreună cu el. Neglijat, batjocorit şi părăsit, se întâmplă că peste o generaţie nici nu mai recunoaştem că este copilul nostru.

Copilul dat nouă în 1888 a crescut în junglă. Hrănit acolo câteva decenii, departe de ochii părinţilor lui adoptivi degeneraţi, de câţiva oameni sensibili din mijlocul nostru, nu mai este astăzi recunoscut oficial. Şi nimeni nu este dispus pentru un test ADN, căci moştenitorul strică multe aranjamente contemporane. Şi totuşi, copilul este legitim. Nu numai atât. Unii spun că este singurul capabil să ne scoată din marasmul în care am alunecat. Iar lipsa gravă de evlavie este un semn sigur că avem o problemă.

Putem oare spera că va veni un Ilie capabil să atragă atenţia lui Israel că idolul la care se închină nu poate da ploaie? Va accepta rămăşiţa să vină pe muntele Carmel şi să accepte o confruntare deschisă între Baal şi Dumnezeu? Vom vedea.

Până atunci, să nu uităm avertizarea: „Adevăruri mari, care au fost ascunse şi neînţelese din Ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în puritatea lor naturală. Celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care au fost şterse din minte şi, de asemenea, le va descoperi adevăruri în întregime noi.”[iii]

Câţiva cititori se întreabă dacă noile exerciţii spirituale către care se îndreaptă biserica vor fi recomandate şi practicate în comunităţile noastre. Ei privesc ce se întâmplă în confesiunile învecinate, citesc în buletinele bisericii că descoperim şi noi, alături de alţii, exerciţiile spirituale practicate în biserica din evul întunecat, iar acum află că se pregăteşte un adaos la cele 27 de credinţe fundamentale, crezul nr. 28.

Este adevărat, în confesiunile evanghelice există o efuziune rar întâlnită după o spiritualitate mai înaltă, un interes crescând pentru experimentarea lui Dumnezeu. Constatând cu tristeţe că religia populară nu oferă satisfacţie pentru sufletul împovărat al omului modern, teologii lor au găsit rezolvarea în practicile mistice ale bisericii medievale. Are loc o întoarcere masivă spre o religie a miracolului, a contactului cu divinul, orientare care deschide o cale nebănuită pentru creştinismul modern către practicile New Age, atât de hulite până mai ieri. Bisericile creştine se întrec să propună şi să ofere, credincioşilor şi necredincioşilor, tot felul de experienţe şi practici dătătoare de trăiri mai înalte. De la călăuzire spirituală până la faimosul labirint al rugăciunii, gloatele sunt îmbiate să se înfrupte din spiritualitatea ancestrală. Iar gloatele sunt extaziate.

Noi nu credem că aceste practici vor fi impuse membrilor bisericii noastre. Nu credem că este posibil ca membrii comunităţilor noastre să înceapă să se învârtească prin curtea adunării în labirintul rugăciunii. Nici nu credem că membrii de rând vor alerga disperaţi să-şi caute mentori spirituali care să le descopere misterul divinului interior.

Aceste „delicii” spirituale au fost întotdeauna apanajul elitelor teologice. Dumnezeul acestui veac nu s-a ocupat niciodată de gloata urât mirositoare. Pentru el, premiul cel mare a fost mereu clasa conducătoare a poporului sfânt. Dacă putea câştiga cărturarii de partea lui, cu poporul sau cu împăratul nu mai era nici o problemă.

Priviţi în istorie. În vremea lui Ahab, când a reuşit să stăpânească inimile proorocilor, a adus seceta asupra întregului popor. Când a dorit să afle voia Domnului, Ahab s-a trezit în faţa unui val uriaş de unanimitate care l-a trimis exact la moarte în numele Domnului, cu toate avertizările lui Mica. La fel s-a întâmplat în timpul lui Ezechiel, când bătrânii lui Israel, în întunericul din templu, tămâiau cu mare interes idolii de pe pereţi, fără ştirea sau permisiunea poporului. La fel s-a întâmplat în timpul lui Hristos, când păzitorii oracolelor sfinte au stârnit poporul împotriva lui Mesia. La fel se întâmplă şi astăzi. Este suficient ca elita noastră teologică să se întoarcă la izvoarele seci ale misticismului medieval, şi să batjocorească fin solia pe care Dumnezeu a încredinţat-o acestui popor. Deoarece ei sunt formatorii de opinie şi producătorii de doctrine, poporul îi urmează fără nici o discriminare. Iar împăratul nostru pare neputincios în faţa puterii lor.

Deşi suntem îngrijoraţi de lucrurile misterioase care au loc în poporul nostru, nu este cazul să disperăm. Dumnezeu a promis să trimită pe Ilie înainte de ziua aceea mare şi înfricoşată. Curând vom fi chemaţi cu toţi pe vârful muntelui Carmel, spre a înfrunta noua clasă de profeţi ai lui Baal. Poporul acesta va avea şansa finală să-L cunoască pe Dumnezeul lui Israel, înainte de a lua decizia finală în marea controversă.

Între timp, să mulţumim sutelor de Obadia risipiţi prin toată administraţia bisericii, care protejază cu riscuri enorme pe cei şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul în faţa lui Baal. Şi să ne rugăm Domnului să le dea curajul celor şapte mii, ascunşi acum prin peşterile anonimatului, să treacă alături de Ilie pe vârful muntelui, când focul Domnului va deschide ochii acestui popor orb şi şchiop de ambele picioare.

„Timpul strâmtorării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a şi început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.”[iv]

Această „descoperire a neprihănirii lui Hristos” se referă direct şi este o componentă vitală a soliei proclamate la Minneapolis. Trebuie remarcat faptul că potenţialul din această solie era „marea strigare a îngerului al treilea,” că ea „a început deja” şi că ea era „lumina îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.”

Acesta era „începutul” revărsării finale a Duhului Sfânt care urma să culmineze în umplerea pământului cu lumina slavei îngerului al patrulea din Apocalips 18. Ea era o percepere clară, o descoperire a ceea ce solia 1888 urma să împlinească. În ea exista puterea necesară pentru sfârşitul lucrării. Ca o cometă care se stinge extrem de repede, puterea şi slava ei au pălit. De atunci şi până în prezent, poporul lui Dumnezeu a continuat să vorbească şi să se roage pentru ploaia târzie şi marea strigare, când, în realitate, Cerul a trimis tot ce aveam nevoie în urmă cu un secol. Noi am respins cu dispreţ ajutorul.

Prin serva Domnului ni s-a spus exact cum s-a întâmplat acest lucru. Următorul paragraf, poate mai mult ca toate celelalte, oferă un motiv sincer, clar, pentru care pe parcursul tuturor acestor decenii am rămas în această lume şi continuăm să vorbim despre sfârşitul lucrării:

„Refuzul de a renunţa la idei preconcepute şi de a accepta acest adevăr [că legea din Galateni este în special legea morală] stă la baza unei mari părţi din împotrivirea manifestată la Minneapolis [1888] faţă de solia pe care Domnul a transmis-o prin fraţii Waggoner şi Jones. Provocând acea împotrivire, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu dorea să le-o ofere. Duşmanul i-a împiedicat să primească acea eficienţă pe care o puteau avea spre a comunica lumii adevărul, aşa cum apostolii l-au comunicat după ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava ei a fost respinsă, şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi a fost în mare măsură ţinută departe de lume.”[v]

Apreciem noi ce ni se spune în această declaraţie? În solie exista „puterea specială a Duhului Sfânt;” o „eficienţă” de a „comunica lumii” adevărul; sosirea celui de-al patrulea înger din Apocalips 18 care avea lumină ca să „lumineze pământul cu slava ei;” dar „Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea Duhului Sfânt pe care Dumnezeu dorea să le-o ofere.”

Agenţii de care Satana s-a folosit pentru a-şi atinge scopul erau „proprii noştri fraţi,” care au „respins” lumina care „trebuie să lumineze pământul.” Acestea sunt nişte realităţi care timp de decenii au produs uimire, au creat un sentiment de frustrare poporului nostru şi au împiedicat sfârşitul lucrării. Doar dezvăluirea deplină şi conştientizarea adevărului îl pot face capabil pe poporul lui Dumnezeu să vadă păcatul lui subconştient şi să înţeleagă de ce a fost atât de mult amânată venirea Domnului.

„Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40).

Domnul Hristos cheamă pe ucenicii Săi spre o experienţă absolut necesară generaţiei în care sanctuarul va fi curăţit, refăcut, restaurat, justificat. Ei sunt invitaţi să „vadă” pe Fiul şi să se încreadă în ceea ce văd. Standardul nu este prea ridicat pentru oamenii de rând. Ca să avem viaţa veşnică, Tatăl ne cheamă să privim la Fiul, să vedem ce făcea El, ce spunea El, dar mai ales cine era El.

Privind ce făcea Fiul, avem posibilitatea să înţelegem ce face Tatăl, deoarece Isus spunea că Fiul nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând. Iar Fiul vedea pe Tatăl făcând în natură, dar mai ales în Scripturi. Numai că Fiul privea în Scripturi cu alţi ochi decât generaţia Lui, văzând pe Tatăl făcând complet diferit de ceilalţi.

Privind ce spunea Fiul, înţelegem că El nu judecă pe nimeni, deşi Tatăl a dat judecata Fiului. El a venit să aducă omenirii o imagine corectă despre caracterul Tatălui. Reacţia fiecăruia în faţa acestei descoperiri va fi singura judecată care va fi rostită împotriva oamenilor.

Privind cine era Fiul, înţelegem că El era dintre noi, dintre fraţii noştri, din sămânţa lui David. Fiul a spus deseori că El este părtaş de natură divină în sensul că Tatăl locuieşte în El. Hristos nu a spus niciodată că în El locuieşte Fiul lui Dumnezeu. Mesia nu era o combinaţie de trei persoane, adică Omul Isus Hristos, Cuvântul şi Tatăl. Numele care era muzică pentru urechile Lui, pe care dorea neapărat să ni-l scrie în minte, era „Fiul omului,” un fiu în care locuia trupeşte toată plinătatea dumnezeirii. Această slăvită uniune dintre natura umană şi cea divină a fost răspunsul lui Dumnezeu la acuzaţiile Şarpelui. Acesta spunea că temelia guvernării lui Dumnezeu, părtăşia dintre natura fiinţelor create şi natura lui Dumnezeu ar fi un jug al sclaviei care împiedică dezvoltarea către dumnezeire. Hristos a spulberat această acuzaţie odioasă, arătând veşniciilor că pe tronul universului se află un Fiu al omului care a onorat scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Ferice de urmaşii Lui de astăzi, care privesc la Hristos, au credinţa Lui, văd în lege o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, temelia de neclintit a neprihănirii, şi onorează astfel calea consacrată deschisă de Fiul omului către desăvârşire.

Alarmat de influenţa crescândă a Învăţătorului popular din Nazaret, Sinedriul trimite o unitate de aprozi, miliţiile templului, să-L aducă pe Isus în faţa marelui sfat. Ei erau foarte tulburaţi de influenţa nefastă pe care noua învăţătură o avea asupra poporului sfânt. Ei aveau o responsabilitate din partea lui Dumnezeu. Fiind păzitorii legii, datoria lor era să vegheze la păstrarea purităţii doctrinare a bisericii. Ei erau cercetători minuţioşi ai oracolelor sfinte, erau urmaşii lui Avraam, aveau binecuvântarea sfântă şi erau sortiţi să ducă lumina despre legea lui Iehova în lumea întreagă.

Dar fenomenul cu care se confruntau acum punea elita teologică a lui Israel în mare dificultate. Nu era vorba de aberaţii minore, ci de îndepărtări serioase de la credinţa dată sfinţilor la mai toate subiectele teologice. Conştienţi de responsabilitatea pe care o au, ei au făcut tot ce le stătea în putere spre a descuraja poporul să plece urechea la noile învăţături. Dar fără prea mare succes. Au fost astfel siliţi să recurgă la măsuri mai drastice, deşi înţelegeau bine riscurile ce decurg din martirizarea unui eretic.

Dar echipa trimisă după Hristos a venit cu mâinile goale. Expuşi atmosferei de dragoste pe care o emana Hristos, aceşti executanţi prin formaţie au început să gândească. Corzi nebănuite în inima lor au început să vibreze în faţa slavei neprihănirii Sale. Ei au recunoscut că n-au mai auzit niciodată asemenea predici la sinagogă. Era ca o poartă deschisă către o altă lume. N-au îndrăznit să se atingă de El.

Dar şefii lor turbau la asemenea nerozie: „A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din Farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!” (Ioan 7:48, 49). Deci acesta era standardul adevărului, ştampila mai marilor sau semnătura clasei teologice. Ei confirmau astfel un adevăr vechi cât lumea asta veche: Păzitorii legii nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Iar netrebnicii din popor care începeau să vadă o rază de lumină erau blestemaţi, necunoscând legea păzită de păzitori.

Tot aşa se întâmplă şi astăzi cu poporul blestemat care nu ştie legea. Ei încep să cocheteze cu un soi de neprihănire care nu are semnătura savanţilor poporului, lucru care produce acelaşi gen de confuzie ca acum două mii de ani. Iar Scriptura ne spune că soluţiile la această problemă vor fi exact aceleaşi.

Şi mai spun unii că îngerul bisericii Laodicea n-are nevoie de alifie pentru ochi. Şi nici de pocăinţă colectivă.

„Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine, şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?” Aceasta este întrebarea pe care Şi-a pus-o mereu Dumnezeul lui Israel. Acesta este motivul pentru care Domnul are o controversă cu generaţia noastră, „copiii copiilor lor” (Ieremia 2:9).

Nelegiuirea pe care au găsit-o părinţii lor – care sunt şi părinţii noştri – a fost că Dumnezeu nu le oferea puterea şi trăirile exaltate pe care le oferea Baal. Misticismul şi emoţionalismul aflate în închinarea la Baal erau de neegalat. Credinţa simplă şi liniştită în neprihănirea lui Hristos, care producea umilinţă şi blândeţe, nu era potrivită pentru o naţiune destinată să fie „capul.” Superioritatea, exclusivismul şi împlinirea spirituală din misterele Egiptului au fost magnetul care a atras generaţii de teologi ai poporului sfânt.

Practicanţii de pe muntele Carmel erau siguri că se închină lui Adonai; nici prin cap nu le trecea că pe tronul în faţa căruia dansau ei se aşezase Adon. Adon le oferea multă lumină şi putere. Iar calea spre această lumină şi putere erau exerciţiile spirituale pe care generaţia noastră le redescoperă. Priviţi ce făceau pe muntele Carmel spre a convinge pe Israel că ei sunt profeţii adevăratului Dumnezeu. Veţi găsi – este adevărat, în forme mai sălbatice – toate exerciţiile spirituale pe care creştinii de azi le practică.

Imaginea pe care acest gen de închinare o aruncă asupra lui Dumnezeu este oribilă. Dumnezeu este prezentat ca fiind capricios, eluziv, pretenţios, impredictibil şi mofturos. El nu poate fi descoperit decât printr-o viaţă riguroasă de exerciţii spirituale şi practici de anihilare a sinelui. Dacă nu vede sânge, nu Se lasă convins. Tot bâlciul pe care aceşti teologi nebuni l-au desfăşurat pe muntele Carmel era o scârboasă caricatură despre Dumnezeu.

Ce diferenţă între exerciţiile lor şi rugăciunea simplă, serioasă şi scurtă a lui Ilie. Dar şi mai mult. Ce imagine glorioasă a prezentat Fiul omului despre caracterul Tatălui Său! O atingere a hainei cu credinţă, o vorbă rostită simplu, o cerere din trei cuvinte, în cazuri disperate doar strigătul nerostit al inimii, şi puterea magnificului Creator se punea în mişcare. Nu aveau nevoie nici de labirintul rugăciunii, nici de meditaţie sau vizualizări divine, nici de călăuzire spirituală şi nici de dansuri sau incantaţii.

Întorcând spatele soliei despre neprihănirea lui Hristos, preoţii de astăzi ai lui Baal vor să călăuzească acest popor spre nimicurile practicilor medievale, în care ei văd spiritualitate autentică.

Cât de simplu ne-ar fi fost să revenim la solia îngerului al treilea, singura care poate oferi acestei lumi ploaia târzie şi marea strigare. Dar, evident, făcând aşa am fi rămas fără aprobarea şi aprecierea acestei lumi. O lume în care audienţa este criteriul final.

Când Dumnezeul nostru minunat S-a oferit să ne binecuvânteze cu legământul cel veşnic, El a spus cât se poate de clar că legea trebuie scrisă în inimile noastre. Domnul Hristos a dezvoltat această temă, arătând că scrierea legii în templul inimii va fi realizată de prezenţa permanentă a Duhului Sfânt acolo. Apoi a venit mica doamnă a adventismului şi ne-a spus că locuirea Duhului Sfânt în templul inimii este scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, temelia guvernării Sale şi garanţia neprihănirii într-o lume a păcii şi libertăţii.

Iar acum au venit nişte voci care vor să spună bisericii că Duhul Sfânt nu există, că nu este o persoană şi că încrederea în El ne poate duce la picioarele lui Baal. Se publică volume şi se ţin prelegeri despre eroarea de a conta pe o entitate produsă de ficţiunea romano-catolică despre a treia persoană a divinităţii. Pentru noi, toată această agitaţie este inutilă, căci inutilă ni se pare o discuţie despre natura lui Dumnezeu. Fratele nostru mai mare a spus lămurit că ieşirea acestui popor din marasm va fi adusă doar de cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu.

Poporul nostru nici nu mai avea nevoie să fie stârnit pe asemenea căi. Avem în sânge curiozitatea lui Filip, care cerea lui Isus să i-L arate pe Tatăl. Se crede că este cine ştie ce virtute în a vedea cum arată Dumnezeu. Dacă am şti cum este divinitatea, ne-ar fi de ajuns, cum spunea Filip. Domnul Hristos spunea că o asemenea cunoaştere nu ne este de nici un folos. El ne chema la o cunoaştere a caracterului lui Dumnezeu, o manifestare a neprihănirii în mijlocul nelegiuirii, a cărei virtute principală era vindecarea despărţirii de Dumnezeu.

Hristos a spus şi a demonstrat că El este o împlinire a planului lui Dumnezeu din veacuri veşnice de a locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om. La un asemenea ţel glorios cheamă El şi pe fraţii Lui, iar acest lucru se va face prin lucrarea binecuvântată a Mângâietorului. Cum arată sau ce este El nu este foarte important; chiar bănuim că dacă ni S-ar arăta, nu am vedea nimic. Nici n-am pricepe nimic dacă cineva L-ar descrie. A fost şi Pavel într-o vizită în cer, dar n-a găsit nici o expresie pământească spre a descrie ce a văzut acolo. Cum putea descrie oare un software al caracterului lui Dumnezeu, instalat pe miliarde de fiinţe inteligente, dar cu care poţi comunica, la care poţi apela şi pe care, eventual, Îl poţi refuza? Duhul Sfânt este sistemul de operare pentru fiinţele inteligente, natura divină de care sunt părtaşi toţi copiii lui Dumnezeu la naştere.

În aceste ultime zile ale istoriei, când unica siguranţă a poporului lui Dumnezeu este să deschidă uşa inimii astfel ca Mângâietorul să poată intra, ni se pare o nesăbuinţă fără seamăn punerea în discuţie a existenţei şi misiunii Lui.

Eu şi Petru – două persoane care au trăit în vremuri, culturi şi împrejurări diferite. Două persoane despărţite într-adevăr de timp şi de spaţiu, dar diferite doar la o primă vedere, pentru că în esenţă avem atâtea lucruri în comun.

Surprinzător, dar deloc întâmplător, dacă ne gândim că amândoi aparţinem aceleiaşi familii umane.

Viaţa lui Petru m-a fascinat pentru că în el m-am regăsit. Analizându-l pe el, m-am înţeles în multe privinţe pe mine.

Auzind că fratele său, Andrei, l-a găsit pe Mesia, Petru a alergat degrabă să-l urmeze, aducând Domnului „inima lui iubitoare şi înţelegătoare,” dar şi „firea lui impulsivă, ambiţia şi încrederea în sine.”[vi] Dar Domnul îl primeşte cu toată dragostea şi, privind în perspectivă, îl numeşte Chifa, adică „piatră,” aluzie poate nu numai la ce avea să devină Petru, ci şi la personalitatea sa puternică şi contradictorie.

Convins de divinitatea lui Hristos, Petru Îl urmează cu dăruire, Îl iubeşte sincer, Îi doreşte binele (Mat. 16:22). Iar Isus îl întăreşte, îl susţine, îl iubeşte însutit, dorindu-i binele veşnic.

Încercând să-l pregătească pentru viitorul înnegurat, Domnul foloseşte orice ocazie pentru a-i descoperi tarele caracterului său şi a-l învăţa dependenţa de El. Face eforturi deosebite pentru a-l vindeca de maladia care nu ne este străină nici nouă: încrederea în sine. Conştient de consecinţele veşnice ale acestei boli, în întâmplarea de pe mare Isus doreşte să-i descopere lui Petru „propria lui slăbiciune, să-i arate că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască.”[vii] Asemenea nouă în multe situaţii, şi după această întâmplare Petru alege să se bizuie pe sine, refuzând astfel vindecarea.

Să ne amintim că după pescuirea minunată Petru spusese „sunt un păcătos,” fără a-şi înţelege însă păcătoşenia, aşa cum laodiceanul spune de multe ori „sunt ticălos...” fără a realiza implicaţiile acestui fapt.

Şi de această dată Domnul îi oferă ocazia să-şi vadă „păcătoşenia” şi să-şi dea seama de slăbiciunea lui. Ellen White spune că Petru „dacă ar fi învăţat lecţia pe care Isus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.”[viii] Dacă Petru ar fi învăţat lecţia neîncrederii în sine şi lecţia dependenţei totale de Dumnezeu, ar fi fost scutit de multă durere, amărăciune şi tânguire (Mat. 26:75).

Aceeaşi lecţie trebuie s-o învăţ şi eu, laodiceanul de astăzi, pentru că şi mie Domnul îmi spune că am nevoie „să mă îndoiesc de mine şi să am mai multă încredere în Hristos.”[ix] Aceasta este lecţia pe care trebuie s-o învăţăm cu toţi, dacă dorim ca Hristos să-şi încheie lucrarea cu noi şi mai ales în noi.

Să nu uităm că Petru care Îl tăgăduieşte pe Domnul Hristos este acelaşi Petru care, cu câtva timp în urmă, afirmase tare şi răspicat: „Chiar dacă toţi ar găsi în tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în tine o pricină de poticnire” (Mat. 26:33).

A fost el oare sincer atunci? Cu siguranţă! Dar Petru nu se cunoştea pe sine, nu ştia că promisiunile omului nu sunt cu nimic mai durabile decât funiile de nisip. A fost nevoie de episodul dureros al lepădării pentru a se cunoaşte şi a-şi da seama că nu este cu nimic mai bun decât alţii.

Acum, când Domnul îl întreabă dacă îl iubeşte mai mult decât ceilalţi, Petru răspunde simplu şi fără „asigurări pline de închipuiri:”[x] „Tu ştii că te iubesc.” Pretenţia că suntem mai buni decât alţii nu este aşadar decât o închipuire, o iluzie de care trebuie să scăpăm.

Experienţa lui Petru prefigurează experienţa poporului lui Dumnezeu din ultima generaţie. Când ne vom vedea şi noi aşa cum ne vede Domnul, fără a ne considera mai grozavi decât ceilalţi, când ne vom înţelege şi noi nimicnicia şi nemernicia, putând spune în cunoştinţă de cauză: „Nimic bun nu locuieşte în mine,” abia atunci vom putea primi haina curată a neprihănirii Sale, devenind una cu El.

Pentru că „cel dintâi lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care vor să devină lucrători împreună cu Dumnezeu este lecţia neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiţi să li se dea caracterul lui Hristos.”[xi]

Unii au o teamă sfântă că păcătoşii ar putea rămâne în viaţă dacă nu-i omoară Dumnezeu. Şi mai au o teamă. Dacă păcătoşii ar muri nepedepsiţi de Dumnezeu, aceasta ar fi o încălcare a dreptăţii divine, o înjosire a autorităţii lui Dumnezeu.

Câtă dreptate avea EGW când spunea că Satana a zugrăvit pe Dumnezeu îmbrăcat cu trăsăturile lui de caracter. Iar noi am acceptat icoana şi ne închinăm înaintea ei. Am rămas cu gura căscată la tronul din Sfânta şi la personajul aşezat pe el, de unde primim multă „lumină” despre „neprihănirea” lui Hristos. De acolo ni se sugerează că dreptatea cere pedeapsă pentru păcătos. Dar nu numai pedeapsă; mai întâi tortură egală cu crima şi apoi distrugere veşnică. În lumina care vine de pe acel tron nici nu se zăreşte ideea că „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El.” Ni se prezintă un Dumnezeu setos de sânge, dispus să înăbuşe rebeliunea cu orice mijloace. Un Dumnezeu care aşteaptă supunere, şi chiar dragoste, sub ameninţarea cu moartea.

Refuzând sau chiar batjocorind adevărul adventist despre sanctuar, poporul nostru nici nu visează că Tatăl a părăsit tronul din Sfânta şi se află acum în Sfânta Sfintelor. Ei nu înţeleg natura lucrării în această fază şi din acest motiv nu pot beneficia de efectele ei. Acum Duhul Sfânt convinge de păcat, neprihănire şi judecată. Pe măsură ce măhrama este ridicată de pe caracterul lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură începe să se vadă natura criminală a păcatului, iar poporul este chemat să decidă între neprihănire şi fărădelege. Pe măsură ce neprihănirea lui Hristos devine tot mai evidentă, Dumnezeu începe să fie văzut ca un Serv al Servilor, non-violent, blând, dispus să servească indiferent de împrejurări, respectuos şi amabil. Faţă de imaginea proiectată din Sfânta, contrastul este şocant. Poate mai şocant decât cel produs de Isus când prezenta un Dumnezeu prieten cu vameşii.

Toată mascarada pe care Satana o regizează de pe tronul lui nu va reuşi însă să ascundă realitatea că moartea este plata păcatului şi nu plata lui Dumnezeu. Acest popor, care încă se lasă dus în necurmate rătăciri, nu va putea fi minţit chiar la nesfârşit. Unii vor vedea că Dumnezeu nu operează în regatul fărădelegii, că El nu poate fi pus în situaţia de a folosi forţa constrângătoare pentru a obţine supunere, că El nu doreşte o astfel de supunere. Vor pune astfel capăt minciunii milenare că păcatul nu omoară pe nimeni.

Un cititor, plin de zel pentru cauza sfântă, ne acuză că am căzut în amăgire deoarece nu reuşim să vedem decât o jumătate de Dumnezeu. El vrea să spună că, deşi am înţeles frumuseţea caracterului neprihănirii lui Hristos, noi negăm cealaltă jumătate a lui Dumnezeu, aceea dreaptă, care aplică justiţia divină păcătoşilor nevrednici. Un Dumnezeu cu două feţe este singura explicaţie pe care o găseşte el privind în Scriptură.

Noi am înţelege această opinie, dacă ar fi vorba de Ianus şi nu de Tatăl nostru ceresc. Zeii acestei lumi au dragoste pentru ai lor şi nimicire pentru vrăjmaşi. Pe închinătorii lor îi binecuvântează, iar pe adversari îi bleastămă. Tot aşa este văzut şi Tatăl nostru iubitor. El are o faţă iubitoare şi una violentă. Este Miel pentru cei ce-L iubesc, şi balaur pentru cei ce-L urăsc.

Cititorul nostru ne acuză că noi nu reuşim să vedem jumătatea balaur a lui Dumnezeu. Are dreptate. Nu reuşim să vedem această jumătate. Noi nu credem că Tatăl nostru ceresc are două feţe. Credem, mai degrabă, că cititorul nostru vorbeşte despre alt dumnezeu. Acela care se află pe tronul din Sfânta. Este adevărat, acela umple de binecuvântări pe închinătorii lui şi nimiceşte fără milă pe opozanţii lui.

Noi recunoaştem deschis că nu ne închinăm lui. Chiar dacă s-ar oferi să ne dea viaţă veşnică şi prosperitate fără limite, tot nu am dori să trăim într-o lume guvernată de principiile lui. Am aflat de o lume infinit mai bună, în care conducătorii Se sacrifică ei Înşişi pentru binele celorlalţi. O lume în care opozanţii nu sunt zdrobiţi ca un gunoi, ci li se oferă toate ocaziile spre a-şi demonstra cazul, deoarece şi ei sunt iubiţi. O lume în care dreptatea este aplicată după lege, nu după capricii. Iar legea spune „să nu ucizi.” În această lume frumoasă, Creatorul ei S-a declarat pe Sine a fi un rob al neprihănirii, un serv al servilor, care acţionează doar după regulile neprihănirii. Acţionând după regulile fărădelegii, El ar deveni un rob al fărădelegii.

Da, credem şi noi că Dumnezeu trebuie să fie drept. Dar dacă această dreptate nu este după lege, atunci nu mai este dreptate. Mulţi au văzut la Dumnezeu o dreptate în care este loc pentru fărădelege, datorită unei suveranităţi strâmbe, după chipul şi asemănarea acestui veac. Ei nu au înţeles că despărţirea voluntară de Dumnezeu are ascunsă în ea sămânţa morţii veşnice, iar aceşti nefericiţi nu au nevoie de cineva care să-i omoare.

Dumnezeu este în situaţia unui tată al cărui copil a fost păcălit să bea dintr-o sticlă cu otravă. Singura preocupare a unui tată responsabil este de a-l duce cât mai repede pe micuţ la doctor. El se află într-o competiţie disperată cu timpul. Iar situaţia devine şi mai disperată când copilul este făcut să creadă că tatăl îi doreşte răul, pierzându-şi astfel încrederea în el. Ce tată nebun s-ar gândi în asemenea clipe la pedeapsă? Ce lecţie s-ar putea învăţa din aplicarea pedepsei cu moartea unui astfel de copil deja prins în braţele necruţătoare ale morţii?

Omenirea întreagă a băut din sticla cu cianură. Tatăl nostru ceresc Se zbate să ne vindece, iar gravitatea constă în faptul că nici nu avem încredere în El, deoarece Îl cunoaştem greşit. Suntem cu ochii pe acea jumătate a lui Dumnezeu care aleargă să ne pedepsească pentru greşeala noastră. Şi încercăm să fugim de acea pedeapsă prin tot felul de tertipuri, prin fapte bune, lucrare misionară sau exerciţii spirituale. Aceasta să fie tot ce a mai rămas din marea mişcare adventă?

Atunci când, văzând în cărţi nenorocirea lui Israel, Daniel s-a plecat cu umilinţă să caute lumină şi înţelegere, el a rostit rugăciunea pe care noi nici nu visăm să o rostim vreodată. Şi totuşi, acesta este exact motivul pentru care omul Gabriel s-a coborât din cer să răspundă acestui om preaiubit şi scump.

Astăzi, omul Gabriel nu găseşte nici o motivaţie spre a se coborî cu lumină din cer pentru poporul lui Dumnezeu. Acest popor nu vede „în cărţi” nenorocirea în care se află, nu vede nelegiuirile prin care înaintaşii L-au răstignit din nou pe Hristos în sesiunea CG şi nu înţelege răspunderea pe care o are alegând să meargă şi astăzi pe acest drum al opoziţiei faţă de solia din cer. Daniel deplângea o asemenea atitudine.

Acest popor critică aspru pe solii lui Dumnezeu din 1888, care „nu erau desăvârşiţi.” Făcând astfel, noi condamnăm indirect pe Dumnezeu, sugerând că nu a trimis solia „în tonuri clare şi distincte” ca să poată fi înţeleasă uşor. Daniel deplângea o asemenea atitudine. El simţea profunda responsabilitate a poporului său pentru înaintarea pe un drum greşit, ales de părinţii lor. Ochii lui, unşi cu alifia cerească a unei perspective corecte, vedeau bine tragedia lui Israel în toată amploarea ei. Nu veţi găsi în rugăciunea lui nici una dintre bazaconiile propagandistice din publicaţiile noastre contemporane. Daniel declara deschis că el este parte a vinovăţiei care a făcut din Israel o ruină. Ca şi iubitul lui Prieten de mai târziu, el s-a făcut parte din păcatul naţiunii sale. De aceea, omul Gabriel l-a onorat nespus de mult.

Situaţia poporului lui Dumnezeu de astăzi este infinit mai serioasă. Dezastrele care se vor abate asupra lumii vor avea efecte planetare, iar Dumnezeu a ridicat un popor care să dea lumii o avertizare solemnă. Noi am îngropat solia îngerului al treilea şi ne-am apucat să propovăduim un stil de viaţă care să aducă omenirii unsprezece ani în plus de prosperitate, de „viaţă abundentă.” Ne legăm cât se poate de oficial în proiecte pe termen lung alături de lumea care plănuieşte un mileniu de aur pe pământ. Recent, am început să căutăm spiritualitate în tehnicile mistice ale evului întunecat, lucru care l-ar face pe Luther să moară de ruşine.

Nu ar fi mai corect, pentru un popor al vremii sfârşitului, să „deschidă cărţile,” să vadă tragedia rămăşiţei lui Dumnezeu şi să capete lumină din cer pentru proiecte potrivite cu vremea? Doar aşa omul Gabriel ar avea motiv să se coboare din cer şi să facă din rămăşiţă un popor preaiubit şi scump.

Noi suntem bucuroşi că Dumnezeu ne-a încredinţat Cuvântul Său, ca o candelă pentru picioarele noastre pe drumul periculos spre împărăţie. Cărţile profeţilor sau scrisorile apostolilor sunt la mare cinste printre noi, ne aplecăm cu reverenţă asupra lor sabat de sabat, le analizăm cu rugăciune zi de zi.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă Domnul ne-ar face astăzi cinstea să trimită printre noi un sol al Său. Ca Ieremia, de pildă. Iar acesta, în buna tradiţie a înaintaşului lui, să înceapă să ne bombardeze cu solii, sfaturi şi recomandări. Cum credeţi că am reacţiona? Am da slavă lui Dumnezeu pentru prezenţa şi lucrarea lui pentru noi? Sau am debita necurmate prelegeri despre pretenţiile lui aberante, răuvoitoare şi dezbinatoare?

Aşa vorbeşte Domnul: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine, şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?” „Pastorii n-au întrebat: ‚Unde este Domnul?’ Administratorii nu M-au cunoscut, misionarii Mi-au fost necredincioşi, teologii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor.” „Ei zic lemnului: ‚Tu eşti tatăl meu!’ Şi pietrei: ‚Tu mi-ai dat viaţa!’ Căci ei Îmi întorc spatele şi nu se uită la Mine. Dar când sunt în nenorocire, zic: ‚Scoală-Te şi scapă-ne!’” „Unde sunt dumnezeii tăi pe care ţi i-ai făcut? Să se scoale ei, dacă pot să te scape în vremea nenorocirii! Căci câte comunităţi ai, atâţia dumnezei ai, Laodicea!” „Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.” „Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ‚Aceasta este Biserica Rămăşiţei, Biserica Rămăşiţei, Biserica Rămăşiţei!’” „Pentru ce, dar, poporul acesta al Laodiceei se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruiesc în înşelătorie, şi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu?”

După asemenea „solii,” cât credeţi că l-am lăsa să proorocească printre noi? L-am mai trata cu cinstea şi respectul pe care le arătăm profeţilor din vechime? Am fi dispuşi ca „scrierile” lui să fie adăugate la canonul Sfintelor Scripturi? Am studia noi opera lui la Şcoala de Sabat?

Dacă da, sunt mari şanse ca Dumnezeu să vindece acest popor şi să reverse peste noi foarte curând binecuvântarea Sa abundentă.

Dacă nu, ar fi corect din partea noastră să smulgem din Scriptură paginile cărţii lui Ieremia, să le tăiem cu briceagul şi să le aruncăm în foc.

Când a cerut lui Isaia să-şi ridice glasul spre a vesti solia de mustrare către poporul Său ameţit de necurmate rătăciri, Domnul constată un comportament foarte ciudat: „În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu” (Isaia 58:2).

Ce este rău la un popor care vrea să afle căile Domnului? Ce se poate reproşa unor oameni care doresc să se apropie de Dumnezeu? Nu este aceasta esenţa vieţii religioase, misiunea esenţială a unei biserici?

Cazul de faţă aruncă lumină asupra unui aspect foarte neglijat al stării bisericii. Vedem aici că nu este de nici un folos dorinţa după o „relaţie” cu Dumnezeu, atunci când avem concepţii greşite despre neprihănire. Nu ajută la nimic să întrebi zilnic pe Domnul despre căile Lui, atunci când nu înţelegi că legea este o transcriere a caracterului Său.

Generaţia lui Isaia nu a avut şansa de a răstigni pe Solul neprihănirii, dar au făcut-o mai târziu copiii lor. Acei copii întrebau şi ei zilnic despre căile Domnului şi doreau să se apropie de Dumnezeu. Doreau atât de tare, încât nici nu au vrut să intre în tribunalul roman unde era condamnat Isus, de teamă să nu se spurce în vederea paştelui sfânt.

Nici generaţia noastră nu a avut şansa de a pune practic pe cruce pe Solul neprihănirii, din simplul motiv că Acesta se găsea în cer atunci când le-a vorbit din nou despre neprihănire. Dar un martor ocular inspirat spune că dacă Hristos era în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii. Istoria noastră denominaţională este la fel de însângerată ca cea a poporului evreu. Noi am sfâşiat neprihănirea lui Hristos şi am făcut din lege orice, numai o transcriere a caracterului lui Dumnezeu nu. Între timp, în toate zilele întrebăm pe Domnul despre căile Lui şi recurgem la exerciţii spirituale nebuneşti ca să ne apropiem de Dumnezeu.

Avertizarea că nu este de nici un folos apropierea de Dumnezeu atunci când legea nu este văzută a fi o descoperire a caracterului Său rămâne şi astăzi la fel de actuală ca şi atunci. Ea nu este un capriciu al unui Dumnezeu arbitrar şi pretenţios. Ea doar atrage atenţia că nu este potrivit să ne apropiem de un dumnezeu îmbrăcat cu trăsăturile de caracter ale lui Satana, şi nici să-i cunoaştem căile. Mai întâi să „înfăptuim” neprihănirea, care este destul de neînfăptuită printre noi astăzi, şi să vedem în ea calea spre Sfânta Sfintelor. În ea, un Serv al servilor aşteaptă cam de mult să Se apropie de noi pe singura cale consacrată către desăvârşirea creştină: Venind să locu-iască în noi, făcându-ne părtaşi de natura Sa.

Orice alte tehnici, practici şi exerciţii de „apropiere” nu vor face decât să ne încătuşeze şi mai zdravăn de altarul lui Baal şi de stâlpul Astartei moderne.

[i] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 700; 1898

[ii] Ellen G. White, Review and Herald, 7 septembrie 1897

[iii] Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, pag. 473

[iv] Ellen G. White, Selected Messages, vol. 1, pag. 363

[v] Ellen G. White, Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235

[vi] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 105

[vii] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 307

[viii] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 307

[ix] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 195

[x] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 314

[xi] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 194