Mahrama dintre trecător şi etern   (II)

Luni 22 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Pavel era contrazis de savanţii lui Israel cu argumente puternice, susţinute de versete biblice inatacabile. Legile privitoare la sistemul jertfelor erau atât de elocvent exprimate, explicate şi aplicate în Scriptură, încât era nebunie curată să spui că valabilitatea lor a expirat, sau că ele au fost doar un limbaj metaforic. Teologii lui Israel susţineau că Pavel şi secta lui spurcată au ajuns la asemenea idei trăsnite doar prin interpretarea abuzivă a textului clar al Scripturii. Pentru un verset care părea să susţină poziţia lui Pavel, ei aduceau mii care spuneau contrariul. Şi totuşi, noi ştim că Pavel avea dreptate. Ei citeau textul prin mahrama lui Moise, şi astfel nu puteau vedea “sfârşitul a ceea ce este trecător.”

“Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor” (vers 14,15).

Pavel spune că ei “au rămas greoi la minte.”

Ei spun că au rămas la adevărul şi la textul biblic.

Cine are dreptate?

A scăpat biserica rămăşiţei de mahrama lui Moise? Ea spune că da, dar ce observăm astăzi?

Noi privim la Hristos şi neprihănirea Sa, şi astfel vedem caracterul Tatălui, paşnic, non-violent, persecutat fără să riposteze, iubind pe duşmani, oferind iertare pentru ură şi întorcând celălalt obraz fără gânduri de răzbunare. Deducem de aici că orice altă descriere a Tatălui, în Vechiul Testament, este o privire prin mahrama lui Moise. Şi care este reacţia fraţilor? Exact ca aceasta din Corinteni: Ne acuză că atacăm inspiraţia Scripturii; că torsionăm versetele; că nu ţinem cont de mulţimea dovezilor; că citim superficial; că scoatem din context cuvintele profeţilor spre a se potrivi “agendei” noastre; că apelăm la alegorizări nepermise; că împrumutăm “heterodoxii” şi “buruieni” de la teologi ameţiţi; că negăm integritatea Scripturii.

Pavel ne ajută să nu ne pierdem cumpătul: “Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor” (vers 15).

Nici nu-şi imagina, scumpul de el, ce adevăr măreţ a sesizat în istoria cu mahrama lui Moise. De fiecare dată când Hristos a încercat să Se descopere “mai proeminent” poporului Său, ei s-au agăţat, disperaţi şi îngroziţi, de mahrama lui Moise. Aşa a fost la Ierusalim acum 2000 de ani, aşa a fost la Minneapolis în 1888, şi tot la fel este şi astăzi.

Pavel a privit şi el ani de zile caracterul lui Dumnezeu prin mahrama lui Moise, şi era zelos până la crimă pentru imaginea pe care o credea de nezguduit. Dar când a căzut mahrama, cât de diferit a început el să-l citească pe Moise… Tot ce acumulase citind prin mahramă a devenit gunoi, iar puţinele, anemicele şi risipitele versete ale Scripturii care vorbeau “altfel,” au devenit temelia unei religii cu totul noi. Acum totul trebuia interpretat, fiecare cuvânt avea alt rost şi căpăta alt sens. Moise era o carte nouă.

Şi cu noi, prieteni, nu este la fel? De când am descoperit neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, nu a devenit Biblia o carte nouă? Nu au devenit lucrările Spiritului Profetic cărţi noi şi mai preţioase decât tot aurul din lume? Da, le citim cu totul diferit de fraţii noştri, dar motivul nu este acela că vrem să stricăm credinţa bisericii, şi nici că ne place să părem mai interesanţi. Motivul este că mahrama a fost luată, iar noi vedem în neprihănirea lui Hristos slava încântătoare a Tatălui. Vedem “sfârşitul a ceea ce este trecător” şi suntem încântaţi, căci noul legământ bate la uşă cam de multişor, iar ziua ispăşirii pentru cei vii parcă nu mai are răbdare.

Dacă Pavel era aici, acum, cred că nu putea termina acest articol decât aşa:

“Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul (neprihănirea noastră), mahrama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (vers. 16-18).

Priviţi, prieteni, slava Domnului, şi admiraţi-o, deoarece aceasta este ultima solie de har pentru acest popor.

O credinţă inteligentă

Marţi 23 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Domnul ne îndeamnă deseori, pe paginile Spiritului Profetic, să avem o credinţă inteligentă:

“Nu avem nevoie de o religie a senzaţiilor, ci de o religie clădită pe credinţă inteligentă” (RH 9 apr 1889).

“Domnul poate face puţin pentru poporul Său, din cauza credinţei lor limitate. Pastorii nu au prezentat poporului pe Hristos în plinătatea Sa, nici în comunităţi şi nici în câmp, şi astfel poporul nu are o credinţă inteligentă” (RH 3 sept 1889).

Ce înseamnă “credinţă inteligentă?” Există mai multe feluri de credinţă? Se pare că da, iar sora White era destul de îngrijorată, după 1888, constatând că biserica se îndreaptă tot mai mult spre o religie bazată pe senzaţii, pe stârnirea emoţiilor prin manipularea adevărurilor mântuitoare. Metoda după care adevărul este rostit de la amvon, sau publicat în reviste, iar poporul îl primeşte şi se conformează exigenţelor lui, nu produce o credinţă inteligentă. Da, ea produce o obedienţă ce simulează unitatea în credinţă şi păstrează intactă coeziunea bisericii, dar niciodată nu va produce un popor capabil să reflecte plinătatea lui Hristos, trupul Lui ajuns la maturitatea creştină.

Acesta este motivul pentru care avem câteva milioane de membri zeloşi pentru însemnele denominaţionale, dar cu totul nepregătiţi pentru nunta Mielului. Ei sunt mişcaţi până la lacrimi în faţa unei prezentări sensibile a lui Hristos pe cruce, dar gata să te sfâşie dacă îndrăzneşti să aminteşti ceva despre solia Martorului Credincios, ca şi când cele două personaje ar fi diferite.

Dumnezeu nu poate încheia lucrarea Sa cu un popor imatur, legănat într-o religie a simţurilor. Oricât de puternic şi mişcător ar fi un adevăr rostit de la amvon, el nu va produce o credinţă inteligentă dacă ascultătorii nu sunt convinşi că ei trebuie să asimileze acel adevăr personal, după recomandarea lui Iacov:  

“Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1:25).

Privită la suprafaţă, aşa cum se întâmplă de obicei, legea nu este decât un set de instrucţiuni comportamentale. Privită adânc, legea desăvârşită a libertăţii este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, caracter ce trebuie inscripţionat pe tablele de carne ale unei inimi noi, după cerinţele noului legământ. Scrisă pe tablele de la Sinai, legea a devenit o “slujbă aducătoare de moarte” (2 Cor 3:7). Scrisă în inima omenească, aşa cum am văzut în Hristos, legea devine un “duh dătător de viaţă” (1 Cor 15:45).

Credinţa inteligentă îşi adânceşte privirile în legea desăvârşită, pătrunzând dincolo de suprafaţă, descoperind cum neprihănirea lui Hristos a fost generată de legea aşezată în templul sufletului Său. Doar o astfel de cunoaştere personală a lui Hristos ne va feri de ofertele ameţitoare ale lui Baal, toate profitând de înclinaţia inimii fireşti către sentimentalism ieftin.

În zilele noastre eterul vibrează puternic de strigătul numelui lui Hristos, ca şi când omenirea s-ar fi întors în masă la Dumnezeu. Din păcate, Cel onorat este doar un personaj istoric, al Cărui nume magic este rostit ca o mantra aducătoare de noroc deghizat în succes. Biserica noastră nu face excepţie, recunoscând verbal că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, dar negând cu vehemenţă că Dumnezeu doreşte să repete cu fiecare dintre noi experimentul glorios pe care l-a demonstrat în Hristos.

Urmaşii lui Hristos din ultima generaţie nu vor ajunge la această realitate a planului de mântuire decât atunci când fiecare, personal, sub călăuzirea Duhului Sfânt, va studia profund legea lui Dumnezeu aşezată în Hristos, descoperind acolo scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice şi idealul înalt pus în faţa fiecărui suflet.

“Datoria de a studia Scripturile nu este opţională, o sarcină de care nu depind prea multe lucruri. Domnul cheamă cu seriozitate pe fiecare credincios să studieze Cuvântul Său, ca ei să aibă o credinţă inteligentă, bazată pe cunoaşterea adevărului. El trebuie să sape după adevăr aşa cum se sapă după comori ascunse. El trebuie să cerceteze Scripturile, comparând verset cu verset, pregătindu-se astfel să devină un lucrător cu Dumnezeu într-o lucrare mult mai vastă. Fiecare trebuie să aibă credinţă pentru sine, deoarece individual va trebui să ducem până la capăt, “cu frică şi cutremur,” mântuirea noastră, înţelegând că Dumnezeu este Acela care lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere” (MM 1 mai 1892).

Ce fel de dovezi aşteptaţi?  (I)

Miercuri 24 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

După sesiunea de la Minneapolis, sora White a fost îngrozită de tendinţa unor conducători ai bisericii de a solicita validarea adevărului prin semne şi minuni. Ea scria fraţilor Miller, în 1889:

„Mulţi care refuză solia pe care o trimite Domnul caută cuie în care să-şi agaţe îndoielile, să găsească scuze pentru a respinge lumina din cer. În faţa evidenţei clare, ei spun ca iudeii: ‚Arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli din 1888 au adevărul, de ce nu vindecă pe bolnavi?

„Aceste obiecţiuni îmi aduc aminte de ce se spunea despre Hristos. Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund: Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă.

„Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The EGW 1888 Materials, 388).

Secolul care s-a scurs de când Dumnezeu a intenţionat să trimită poporului Său „ultima solie de har” a fost marcat de o împotrivire sistematică faţă de orice încercare a Duhului de a ne aduce înapoi la temelia credinţei noastre, sanctuarul. Biserica a fost tot mai văduvită de elementele esenţiale care au oferit caracter şi putere mişcării advente, ceea ce a dus uneori la disperare pe căutătorii de adevăr veniţi în biserică, sau ajunşi la vârsta când doresc semnificaţie şi sens. Jefuită de elementul ei esenţial, care este permanenta dezvoltare, credinţa adventă a devenit formală, ritualistică şi incapabilă să satisfacă foamea sufletului după neprihănire. Această situaţie face pe tot mai mulţi membri, în special tineri, să se întrebe dacă nevoile lor spirituale nu vor fi satisfăcute mai deplin în alte grupări confesionale.

Vă propun astăzi să analizăm cazul unei tinere adventiste aflate într-o asemenea dilemă, şi care sunt consecinţele atunci când aşteptăm confirmarea adevărului pe baza minunilor.

Beverly Whelton este o tânără crescută în biserică, şi a avut parte de toate binecuvântările unei educaţii adventiste. Dar ea a constatat că o astfel de credinţă formală nu satisface aşteptările inimii ei. Dorea o experienţă cu Hristos care să-i ofere spiritualitatea practică a credincioşilor primelor secole, ceva care să treacă dincolo de teoria lucrurilor repetată sabat de sabat fără niciun efect.

A venit timpul să aleagă un drum în viaţă, şi a optat pentru studiul filosofiei la Catholic University of America, în Wahington DC. Acolo a intrat în contact cu literatura creştinismului primelor secole, şi a considerat că a găsit rostul căutărilor ei:

„În acest ultim an, L-am descoperit pe Hristosul pre-reformaţiunii. Am descoperit şaisprezece secole de literatură creştină şi înţelegerea primară a Cinei Domnului... Am descoperit că întoarcerea la învăţăturile complete ale lui Hristos prezente în biserica apostolică mi-a îmbogăţit imaginea despre viaţă şi eternitate, şi a dat profunzime legăturii mele cu Isus.”

În acelaşi timp era sfâşiată de noile descoperiri, deoarece înţelegea bine că nu se poate bucura de ele decât în mijlocul bisericii apostolice, pe care o identifica tot mai des cu Biserica Romano-Catolică:

„Deşi refuzam credinţa adventistă, totuşi Îl iubeam pe Hristos foarte mult. Inima mea ardea de dorinţa de a merge la o biserică, dar am decis că nu voi mai călca într-un locaş de închinare decât atunci când voi avea certitudinea că ei au tot adevărul. Când te închini într-o biserică te declari susţinător al credinţelor acelui grup, şi nu aş putea face aşa ceva dacă nu am convingerea deplină că acele credinţe sunt adevărate... Am plâns şi am plâns zi şi noapte, rugându-L pe Dumnezeu să-mi descopere adevărul. Mă rugam rugăciunea domnească – doar asta mai puteam uneori. Mi-L imaginam pe Isus pe cruce, şi am strigat către El. Dar nu puteam să merg la biserică, deoarece nu ştiam cum să mă închin acestui Dumnezeu aşa cum merită. Ştiam că Isus aşteaptă închinare în adevăr şi sfinţenie, dar nu ştiam cum.”

Acum ascultaţi argumentul decisiv de care s-a lăsat călăuzită:

Ce fel de dovezi aşteptaţi?  (II)

Joi 25 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

„În campusul universităţii se află Basilica National Shrine of the Immaculate Conception, o enormă şi splendidă biserică romano-catolică. Pe măsură ce Crăciunul se apropia, am simţit îndemnul clar de a-l petrece la această biserică. Am ajuns în ajunul Crăciunului spre a participa la concert şi slujba de seară, dar biserica era plină de oameni. Nu mai erau locuri, aşa că am rămas la uşă. După scurt timp, m-am simţit neplăcut şi m-am retras din mulţime, căutând un loc mai liniştit.

Căutarea m-a dus la subsol, într-un spaţiu gol de sub biserică. Acolo am descoperit că este cripta bisericii, cam jumătate din încăperea de la suprafaţă. M-am plimbat prin camera slab luminată, şi m-am aşezat pe o bancă. Chiar asta căutam, un loc liniştit şi solemn în care să mă rog. Pacea şi liniştea mă înconjurau, şi am început să mă rog fierbinte pentru călăuzire în călătoria mea spirituală. Mi-am ridicat ochii şi am văzut, departe înaintea mea, un crucifix de argint, aproape ascuns în obscuritatea camerei. În timp ce privirea mea stătea aţintită asupra lui, crucifixul a început să crească. Încet, încet, devenea tot mai mare – părând să crească în dimensiuni şi formă. Curând, mărimea lui m-a copleşit, acoperindu-mi ochii. Pe măsură ce el creştea, m-am simţit ca şi când m-aş afla la piciorul crucii lui Hristos. M-am aşezat pe genunchi, cu capul plecat şi ochii închişi, dar imaginea rămânea în faţa privirii mele. Nu puteam vedea nimic altceva decât pe Hristos şi El răstignit. Intensitatea suferinţei Lui mă apăsa teribil. Pe măsură ce eram umplută de dragostea şi dorul după Isus, am simţit intens durerea despărţirii de El. Inima mea a fost zdrobită de sentimentul necurăţiei şi nevredniciei. Am strigat: 'O Doamne, curăţeşte-mă, spală-mă, fă-mă vrednică!'

Atunci a vorbit El:

'Pentru aceasta am dat Eu euharistul.'

La aceste cuvinte, crucifixul de argint a revenit la mărimea şi locul lui în criptă, iar privirea mea a redevenit normală. Am simţit simultan uşurare şi confuzie – sentimentul realităţii finale şi, mai târziu, irealitatea şi iraţionalitatea experienţei. Nu eram sigură ce este acela euharist, dar am ştiut că Dumnezeu îmi vorbeşte despre ceva de care am nevoie cu disperare.

După multă rugăciune, m-am simţit chemată să descriu experienţa unui prieten catolic. El mi-a explicat învăţătura Bisericii cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în euharist. Explicaţia lui m-a ajutat să înţeleg ce mi-a spus Hristos în criptă.”

Rezultatul?

„Pe 11 aprilie 1993 am intrat în Biserica Romano-Catolică, devenind parte a trupului Său. De atunci, am ajuns, în sfârşit, să cunosc bucuria închinării cerute de Dumnezeu. Hristos al meu a continuat să-mi călăuzească viaţa, şi mă voi bucura mereu de prezenţa Sa. Acolo unde este euharistul, acolo este El. Şi unde este El, acolo trebuie să fiu şi eu” (A Woman of Letters, by Beverly Wheaton – vezi detalii aici).

Ameţitor, venind din gura unei tinere crescute în Biserica Adventistă! Şi să nu vă imaginaţi că este un caz izolat; mulţi tineri adventişti încep să fie atraşi de spiritualitatea mistică a evului mediu, după principiul că vechi înseamnă autentic. Vom vorbi despre acest fenomen îngrijorător zilele următoare.

Experienţa tragică a lui Beverly ar trebui să fie un asurzitor semnal de alarmă pentru străjerii de pe zidurile Sionului; dar ei dorm, bucuroşi că au tot adevărul. Ce contează că anii trec şi redeşteptarea adevăratei evlavii – adică „cea mai urgentă nevoie a noastră” – ne ocoleşte sistematic? Ce contează că evanghelia a devenit filosofie modernă, bună doar pentru dezbateri sterile pe forum; că neprihănirea lui Hristos este folosită doar ca o manta de vreme rea; că Sanctuarul a rămas doar un schelet ruginit de date istorice, o schiţă pe care nici unu la sută dintre membri nu mai reuşeşte să o pună corect pe hârtie?

Seceta aceasta premeditat indusă în biserică nu va rămâne însă mult timp fără efecte devastatoare. Dorinţa autentică a sufletului omenesc va căuta răspuns în altă parte, aşa cum s-a întâmplat cu Beverly, iar tinerii noştri nu vor rezista miracolelor din patrimoniul diavolului prin care li se vor confirma nevoia acestui gen de dovadă. Dacă neprihănirea lui Hristos nu are putere asupra păcatului, oamenii se vor simţi mai protejaţi la umbra spiritualităţii demonilor, unde nu există mustrare de păcat, şi deci nici luptă sufletească. Dragostea lui Baal se potriveşte perfect inimii fireşti nerenăscute, deoarece oferă simţământul apartenenţei la trupul lui Hristos fără efectele neplăcute produse de scandalul crucii.

Pericolul major care pândeşte acum biserica este că, refuzând categoric solia 1888 ca soluţie la încropeala laodiceană, membrii bisericii cer, cu multă rugăciune, puterea Duhului şi ploaia târzie spre a încheia lucrarea, iar diavolul este gata să vorbească din spatele crucifixului, trimiţându-ne pe toţi la liturghie.

Avertizarea este în faţa noastră:

„Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The EGW 1888 Materials, 388).

FAITH HOUSE: O caravană a speranţei?  (I)

Vineri 26 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Nimeni nu mai susţine astăzi că mişcarea emergentă este un moft al tinerei generaţii de postmodernişti, nemulţumiţi de religia organizată. The Emergent Village a căpătat statut oficial, se bucură de o largă participare din partea tuturor denominaţiunilor şi recent a căpătat un loc în NCC (National Council of Churches, segmentul naţional al Consiliului Mondial al Bisericilor, WCC). Misiunea lor declarată este demontarea şi asamblarea din nou a creştinismului, spre a se potrivi timpului şi culturii prezente.

Biserica Adventistă a considerat că noua faţă a religiei moderne este compatibilă cu credinţa ei, îmbrăţişând, stimulând şi lăudând aventura tinerilor academicieni adventişti, considerând-o a fi “noua frontieră a misiunii adventiste.” Teologi de frunte, precum George Knight sau Jon Paulien, şi-au dat binecuvântarea şi au participat la lansarea acestei aventuri, iar revista drapel a bisericii, Adventist Review, a oferit spaţii largi evenimentelor emergente adventiste şi promotorilor lui [aici].

Deşi grupul re:church a spus de la început că proiectul lor urmăreşte să modeleze „de la zero” credinţa noii generaţii de adventişti, pentru un timp au lăsat impresia că ei păstrează fundamentele şi distinctivele adventiste, schimbând doar forma şi conţinutul serviciului divin. Şi chiar aşa au făcut. Ultimele dezvoltări însă arată că avertizarea lor a fost serioasă, iar conducerea bisericii a fost naivă în speranţa că emergenţii noştri fac misiune adventistă. Ce întreprind ei acum este o frontieră nouă, dar nu pentru misiunea adventistă, ci pentru religia globală a secolului 21 pe care o promovează mişcarea ecumenică.

Noua ispravă se numeşte Faith House (Casa Credinţei), iar fondatorul şi promotorul ei este pastorul adventist Samir Selmanovic, unul dintre iniţiatorii grupului re:church. Până de curând pastor al comunităţii adventiste CrossWalk din Conferinţa California de Sud-Est, el este simultan şi membru al comitetului de conducere al Emergent Village, asociaţia tuturor grupărilor emergente din Statele Unite. De curând a terminat un doctorat la Andrews University, sub îndrumarea lui Roy Naden, iar după această preţioasă anexare a celor trei litere măreţe la numele lui, a fost imediat numit membru în comisia Faith and Order a Consiliului Naţional al Bisericilor din partea Emergent Village.

Ce este Faith House?

Faith House este un mod de a aduna laolaltă, de a pune împreună şi de a transforma în comunitate, persoane din toate religiile. Da, religiile, aţi auzit bine. Nu este vorba despre confesiuni diferite din creştinism, aşa cum pare să fie cazul cu mişcarea ecumenică, ci chiar persoane de orice religie, sau fără religie, de la adventişti la wicca, păgâni, vrăjitori sau atei. Va fi o sală de cult, dar scopul nu este adorarea lui Dumnezeu, ci părtăşia comună a valorilor spirituale ale fiecărei orientări religioase.

Pastorul nostru consideră că fiecare orientare religioasă are valorile ei, şi că este o pierdere să le neglijăm sau să le întoarcem spatele:

„Înţelepţii din tradiţia creştină m-au învăţat următorul adevăr: ‚Nu poţi să-L limitezi pe Dumnezeu. Vei găsi urmele paşilor Lui în orice viaţă şi în orice comunitate.’ În ultimii câţiva ani am reuşit să înţeleg că, dacă prioritatea vieţii mele este că-L caut pe Dumnezeu, atunci trebuie să-l cunosc pe „celălalt,” şi să mă las binecuvântat de Dumnezeu care este în „celălalt.”

„Eu văd drumurile noastre către Dumnezeu împletite împreună, nu spre a se modela într-o singură religie, ci spre a co-exista pentru binele lumii. Când comorile diferitelor tradiţii spirituale se deschid în faţa noastră, să nu evităm să învăţăm” (Samir Selmanovic, A Caravan of Hope).

FAITH HOUSE: O caravană a speranţei?  (II)

Sâmbătă 27 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Nici Alice Bailey şi colegul ei demon nu puteau să o spună mai clar: Dumnezeu este în toate „tradiţiile spirituale,” şi nicidecum în Isus Hristos, singura cale, singurul adevăr şi singura viaţă. Aşa spun „înţelepţii” din tradiţia creştină de la care a obţinut fratele Samir diplomele academice. Şi noi credeam că la Andrews University se oferă PhD-uri doar celor care au reuşit să vadă contrastul total dintre Hristos şi Baal...

Fondatorul Faith House consideră că religiile lumii, inclusiv a noastră, produc „tulburare” în lume, motiv pentru care nu există pacea, armonia şi bunăstarea de care ar trebui să ne bucurăm. De aceea el doreşte să defrişeze un drum nou, şi nu se sfieşte să o afirme deschis:

„Suntem pe un drum către un gen de credinţă cu totul diferit... Bun venit în caravana speranţei noastre.”

Cum este alcătuită „caravana”? Ascultaţi:

„Imaginaţi-vă: Iudei, creştini, musulmani, atei, toţi luptându-se cu Dumnezeu împreună. Imaginaţi-vă: O singură omenire, un singur amvon, o bogată diversitate de voci, fiecare învăţând de la celălalt şi cultivând tradiţiile celorlalţi. Imaginaţi-vă: O sinagogă, o biserică, o moschee, părtaşe la viaţă într-o singură comunitate. Imaginaţi-vă: un loc al prieteniei şi bucuriei, o agenţie pentru justiţie socială, o voce pentru pace, un loc de exprimare pentru suferinţă şi iertare; o şcoală a dragostei.

„Faith House caută să aducă împreună evrei progresivi, musulmani progresivi, creştini progresivi şi căutători spirituali fără confesiune, spre a deveni o comunitate inter-confesională pentru binele lumii. Avem o singură lume şi un singur Dumnezeu.

„Dumnezeu foloseşte oameni spre a schimba lumea. Oriunde ai trăi pe această planetă, avem nevoie de tine la fiecare moment al acestei călătorii. Eforturile care schimbă lumea cer timp, energie şi oameni care nu par potriviţi de a sta împreună. Doar atunci când oamenii lucrează împreună, şi persistă o lungă perioadă de timp, se va produce mişcarea tectonică” (What is the Faith House Project?).

Aceasta este, fără niciun fel de fard, noua viziune profetică adventistă. Minunaţi-vă cât mai aveţi timp, deoarece acest tsunami al spiritualităţii emergente va lovi biserica frontal şi fără avertizări. Dar nu, nu deoarece o mână de visători din adventism (pe care Daniel îi descrie mai altfel – 11:14) speră să salveze lumea; motivul este acela că omenirea a fost înhămată la ceea ce spiritele numesc „Planul,” iar Planul prevede tocmai aducerea tuturor oamenilor împreună pentru construirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. De mult timp predică spiritele că fiecare religie este o cale către nemurire, că toate duc la Dumnezeu, şi prin urmare despărţirile sunt nocive, deoarece produc „tulburare.”

Cu adevărat îţi trebuie un doctorat ca să afirmi că planeta aşteaptă o „mişcare tectonică,” iar adventismul să caşte gura fascinat, fără să priceapă şmecheria. După viziunea lui, „mişcarea tectonică” este transformarea lumii într-o unică comunitate inter-confesională, care va instaura împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar nu visaţi poveşti: „Mişcarea tectonică” n-are nicio legătură cu evanghelia lui Hristos, cu marea strigare sau a doua venire. Nicidecum. Ea se va produce „doar atunci când oamenii lucrează împreună, şi persistă o lungă perioadă de timp.” Şi cam cât, frate Samir, ar însemna „o lungă perioadă de timp” ca să se producă respectiva mutaţie? Un mileniu ajunge? Spiritele care animă astăzi Babilonul ar fi încântate să-şi petreacă următoarea mie de ani ameţind omenirea cu ingineriile lor sociale, decât să bântuie o planetă pustiită, devastată, oribilă, aşteptând îngroziţi şi neputincioşi momentul adevărului.

FAITH HOUSE: O caravană a speranţei?  (III)

Duminică 28 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Susţinerea pentru acest proiect adventist de transformare a omenirii într-o unică comunitate inter-confesională este debordantă. Teologi proeminenţi şi administratori se întrec să promoveze viziunea, majoritatea contând pe calităţile strălucite ale fratelui Selmanovic. Pe lista suporterilor acestui program, primii sunt citaţi granzii neadventişti:

Tony Campolo: „Iată un tânăr cu viziune, şi al cărui model de dedicare îl va ajuta să-şi realizeze visele. Este strălucit şi elegant, şi sunt sigur că el va fi folosit de Dumnezeu în acest proiect, punând în practică modelul biblic de reconciliere.”

Brian McLaren: „Prietenul meu Samir are toate darurile necesare... Este un comunicator puternic, un lider autoritar, fluent peste frontiere culturale, strălucit, cu largă experienţă, teologic activ, şi dăruit să dezvolte comunităţi care să aducă laolaltă persoane diferite în căutare de înţelegere mutuală, pace şi clădirea unei lumi mai bune. Sper ca mulţi să mi se alăture în a-l încuraja şi sprijini în această acţiune inovatoare, în acest important oraş, la această oră critică.”

Apoi urmează câteva staruri adventiste:

Jon Paulien (Decan al facultăţii de religie, Universitatea Loma Linda): „Sunt bucuros să susţin proiectul de slujire urbană pe care îl dezvoltă Samir Selmanovic. El are genul de viziune şi energia care, într-un cadru potrivit, poate aduce solia adventistă în atenţia oamenilor la care nu putem ajunge pe alte căi. Nimeni nu poate promite succes pentru un astfel de proiect, dar cred cu putere că asemenea proiecte sunt necesare. Viziunea se dezvoltă testând lucruri noi, chiar dacă ele eşuează. Cred că Dumnezeu lucrează asupra inimii lui Samir, iar eu încurajez pe cei care au o viziune asemănătoare să-l susţină în acest efort, iar cei care sunt îngrijoraţi de această nouă direcţie să reziste ispitei de a face lucrurile şi mai dificile.”

Raj Attiken (Preşedintele Conferinţei Ohio): „Sunt încântat că prietenul meu Samir Selmanovic se pregăteşte să se îmbarce pentru o astfel de călătorie a credinţei în câmpul misionar al culturii occidentale. El are o dotare unică pentru asemenea provocări. A gustat din schimburile inter-culturale, experimentând contactul cu Dumnezeu în experienţele şi schimburile cu persoane din postmodernism. El a lucrat riguros în dezvoltarea artei contextualizării critice şi cultivarea comunităţilor care alcătuiesc împărăţia lui Dumnezeu. Sunt bucuros să susţin acţiunea lui Samir de a stabili un avanpost al împărăţiei în New York City. Această iniţiativă curajoasă şi inspirată de cer merită sprijinul rugăciunilor dumneavoastră.”

Roy Naden (Profesor emerit, Andrews University): „Îi cunosc pe Samir şi Vesna chiar de când au sosit în America spre a studia la Universitatea Andrews, şi am avut privilegiul să fiu îndrumătorul lui Samir în studiile lui doctorale. Dintre toţi studenţii mei, el este unul dintre cei puţini care au excelat dincolo de orice aşteptări. Are o minte strălucitoare, cercetătoare, capabil să absoarbă informaţie şi inspiraţie dar continuând să rămână el însuşi, ancorat în convingerile personale... Ridicarea unei noi misiuni, spirituale şi dinamice, în New York City este o provocare pe care doar unu dintr-un milion o poate realiza. Cred că Dumnezeu i-a chemat pe Samir, Vesna şi cele două fetiţe minunate ale lor, la această provocare imensă. Sunt alături de ei cu sprijinul meu spiritual şi financiar. Sper ca şi dumneavoastră să-i sprijiniţi în acelaşi fel.”

Nathan Brown (Editor Signs of the Times, Australia): „Lumea, biserica şi împărăţia lui Dumnezeu au nevoie de acest gen de re-imaginare şi asumare de riscuri. Ne bucurăm să fim o parte – prin sprijinul, rugăciunile şi dolarii noştri (australieni) – a acestei aventuri care se va dezvolta în lunile şi anii următori. Dumnezeu să conducă şi să binecuvânteze.”

Ryan Bell (Pastor şi director al re-church network): „Samir este pastorul cu cea mai autentică viziune profetică din adventismul de azi. Viziunea şi curajul lui m-au inspirat în ultimii şase ani, iar prietenia lui a hrănit viaţa şi lucrarea mea... Sunt mândru să sprijin acest proiect. Avem nevoie urgentă de aşa ceva, şi el va fi un exemplu nu numai pentru misiunea adventă, ci şi pentru alte grupări creştine. Mai mult, acest model de aplicare a evangheliei poate schimba lumea!”

FAITH HOUSE: O caravană a speranţei?  (IV)

Luni 29 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

În cuvintele de susţinere ale acestor fraţi apar, ca un laitmotiv, expresii preţioase precum „o lume mai bună,” „poate schimba lumea,” „aducerea împărăţiei pe pământ.” Acestea însă nu sunt comandamentele mişcării advente, ci visele irealizabile ale Planului făcut de controlorii globali, la sugestia demonilor. Şi nu este un proiect nou, „de frontieră,” aşa cum visează tinerii şi străluciţii noştri emergenţi.

Visul de a aduce împreună oameni de toate credinţele şi culturile, şi de a face din ei „o comunitate inter-confesională pentru binele lumii” îşi are rădăcinile în mentalitatea Turnului Babel, şi a supravieţuit în doctrina babiloniană a chipului cu totul de aur. Tema visului este: „Nu contează ce religie aveţi, din ce cultură veniţi, haideţi să ne construim un viitor sigur, şi să evităm pericolele separării şi ameninţările ideologiilor contrare.”

Planul este acum mai viu ca niciodată, iar forţele care lucrează spre implementarea lui nu glumesc. Chiar Scriptura spune că ei vor reuşi, grămădind omenirea, mai cu voie mai fără voie, într-o uriaşă comunitate inter-confesională numită Babilonul cel mare. Din păcate, fraţii noştri postmoderni nu-şi dau seama că acesta nu va fi o Casă a Credinţei, ci o locuinţă pentru duhuri necurate, o „colivie” a oricărei păsări necurate şi urâte.

Casa se va prăbuşi, deoarece nu poţi să faci „comunitate” din adevăr şi neadevăr, din sfinţenie şi nelegiuire; aceasta este adulter în cel mai deplin sens, şi chiar „împăraţii” teologiei adventiste se îmbată de această subtilă şi teribilă băutură. Acest vis despre „schimbări tectonice” care să aducă pacea şi armonia în lume nu sunt susţinute nici de Coran sau Talmud, cu atât mai puţin de Biblie. Poate doar în Manifestul Comunist s-ar regăsi asemenea idei.

Noul val teologic din adventism încurajează corpul nostru pastoral să străbată „mări nebătute” dacă doreşte să aibă parte de „ţărmuri nevisate,” ei sperând astfel să ancoreze pe plajele Canaanului ceresc. Scriptura spune însă că aceste caravane ale disperării se vor trezi pe ţărmurile Babilonului cel mare; iar Babilonul cel mare nu poate fi vindecat (Ier 51:9), indiferent ce ar spune Brian McLaren şi toată cohorta lui de teologi luminaţi din Emergent Village.

Controversa continuă  (I)

Marţi 30 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Cartea lui Iov este o descriere perfectă a conflictului care se desfăşoară acum în biserică. O tabără, majoritară, susţine cu înfocare teologia populară a pedepsei lui Dumnezeu. Cealaltă tabără, o minoritate neglijabilă, îndrăzneşte să pună în discuţie poziţia tradiţională a bisericii, propunând o înţelegere cu totul diferită despre caracterul lui Dumnezeu, rolul şi scopul legii, originea răului şi reacţia lui Dumnezeu faţă de copiii Săi rebeli.

Elifaz, Bildad, Ţofar şi Elihu sunt apărătorii doctrinei tradiţionale, şi au în spate o statornicie doctrinală care a rezistat multor secole de frământări teologice. Concepţia lor despre dreptatea şi autoritatea lui Dumnezeu este copiată din mentalitatea acestei lumi, care nu poate funcţiona fără pedepse impuse prin lege. Pentru a supravieţui, lumea nelegiuirii are nevoie de legi şi autorităţi puternice care să aplice pedepsele. Oricât de bună ar fi o lege, lumea fărădelegii nu o apreciază decât datorită fricii generate de pedeapsă. De aceea sistemul juridic al lumii cere automat o puternică forţă poliţienească, un sistem de supraveghere bine pus la punct şi o reţea de închisori sigure, care să garanteze o corectă aplicare a pedepselor impuse de lege.

Tabăra reprezentată de cei patru are profund respect pentru Dumnezeu, un respect dus chiar până la teama sfântă. Sunt îngroziţi de ceea ce lor li se pare a fi o uşurătate nebunească în exprimările lui Iov. Ei văd în prăpădul care a venit asupra lui Iov cea mai puternică dovadă că Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru păcatele lor.

Elifaz şi prietenii nu cunosc conceptul marii controverse. Ei nu ştiu că Dumnezeu se află sub acuzaţii grave din partea unei opoziţii reprezentative, alcătuită din îngerii coalizaţi în jurul celui mai puternic heruvim. Ei nici în ruptul capului nu ar accepta ideea că Dumnezeu a fost dispus să Se lase chemat în instanţă, să-Şi supună cazul unei deliberări publice, pe baza dovezilor, şi să suporte verdictul judecătorilor, oricare ar fi acesta. O asemenea decizie pare nebunească pentru ei, deoarece consideră că Dumnezeu este deasupra legii, iar poziţia Lui de Creator Îi permite să procedeze arbitrar, fără să dea socoteală nimănui. Pentru ei nu există dreptate fără pedeapsă, aşa cum nu poate exista justiţie fără amenzi sau privare de libertate.

Afară de bunul simţ al acestei concepţii, Elifaz se sprijină şi pe sugestiile unui “duh” cu înfăţişare necunoscută, care susţine concepţia populară despre caracterul lui Dumnezeu. Spiritul sugerează că Dumnezeu este îndreptăţit să menţină o dictatură în univers, deoarece nu are încredere în slujitorii Săi, care sunt plini de “greşeli” şi astfel potenţiali infractori până la proba contrarie (Iov 4:12-21).

Exact acestea sunt şi argumentele taberei care apără în zilele noastre poziţia tradiţională despre Dumnezeu. Deşi declarativ şi sporadic recunosc tema marii controverse, ei se dovedesc la ani-lumină depărtare de acest concept unic adventist. Deşi cred că Dumnezeu a fost acuzat de Satana, ei se împotrivesc vehement ideii că Dumnezeu ar putea cumva să Se lase inculpat şi să apară într-un proces public, la discreţia juriului universal. Ei neagă stăpânirea şi controlul lui Satana asupra planetei, fiind astfel puşi în situaţia fără ieşire de a vedea pe Dumnezeu la originea tuturor devastărilor planetare. Ei cred că Dumnezeu, fiind deasupra legii, poate folosi violenţa pentru a stârpi opoziţia şi totuşi să rămână drept, adică la adăpost de orice suspiciune de călcare a legii. Ei cred că Dumnezeu va spune în final: “Da, Eu am omorât miliarde de oameni şi îngeri, iar voi toţi aţi ajuns să înţelegeţi acum că am procedat corect şi că nu exista altă cale.” Aşa cred ei că se va încheia istoria păcatului.

Controversa continuă  (II)

Miercuri 31 ianuarie 2007 - Gili Cârstea

Tabăra care contestă poziţia tradiţională este reprezentată de Iov. Acesta, deşi nu ştia nici el prea multe despre marea controversă, nu este dispus să accepte implicarea lui Dumnezeu în administrarea pedepsei pentru păcat. Da, el constată prăpădul care s-a abătut asupra lui, dar respinge categoric soluţia facilă că acesta este rezultatul păcatelor lui, aşa cum insistau ceilalţi.

Iov avea câteva concepte fundamentale la care nu putea renunţa, şi care îl duceau la concluzia logică pe care o apăra:

- El iubea legea lui Dumnezeu pentru valoarea ei morală, pentru viaţa frumoasă şi deplină pe care o produce aceasta. El aprecia neprihănirea nu pentru interesele egoiste ale inimii fireşti – teama de pedeapsă sau dorinţa de a fi salvat.

- Convins că Dumnezeu nu este la originea răului, el nu-şi permitea să vorbească “nebuneşte” despre Dumnezeu, acuzându-L pentru cele ce i s-au întâmplat.

- Dacă nu Dumnezeu a produs nenorocirile, atunci cu siguranţă este altcineva la originea lor: “Pământul este dat pe mâinile celui nelegiuit; el acopere ochii judecătorilor; de nu el, apoi cine altul?” (Jov 9:24). Iov nu cunoştea disputa dintre Dumnezeu şi Satana, dar ştia bine că “pământul este dat pe mâinile celui nelegiuit,” ceea ce astăzi este contestat de o mare parte dintre membrii bisericii. Ei cred că Dumnezeu este stăpânitorul acestei lumi, şi de aici logica simplă că El este la originea dezastrelor.

Toate aceste concepte le împărtăşim şi noi, cei care apreciem frumuseţea neprihănirii astăzi. În plus, noi am fost binecuvântaţi, prin Spiritul Profeţiei, cu o largă viziune despre marea controversă, şi am acceptat lumina crescândă despre neprihănirea lui Hristos, cu totul necunoscută lui Iov. Observăm cu durere că “ochii judecătorilor” sunt acoperiţi de cel rău, deşi Dumnezeu face eforturi fenomenale să ţină în loc vânturile pământului ca ei să vadă frumuseţea neprihănirii şi “slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

Iov se întreba cu oarecare rezerve: “Dacă nu el, atunci cine altul?”

Pentru noi, aceasta a devenit o certitudine, şi nu este nevoie să aşteptăm mileniul ca să ne minunăm alături de nelegiuiţii tuturor veacurilor că “acesta este omul care zguduia împărăţiile” şi “prefăcea pământul într-o pustietate.”

Finalul acestei controverse, care se desfăşoară acum în aproape toate comunităţile noastre, nu poate scăpa nimănui:

“După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: ‘Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov, şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42:7-8).