09 aprilie 2004 Lunga istorie a măhramei prima parte Gili Cârstea Când a coborât de pe munte cu al doilea set de table ale legii, fața lui Moise strălucea de slava lui Dumnezeu. El avusese o experiență unică. A fost doritor și dispus să privească o demonstrație completă a caracterului lui Dumnezeu. Dar poporul lui era îngrozit. Nu îndrăzneau să se apropie de un asemenea extraterestru. Moise a trebuit să acopere slava lui Dumnezeu cu o măhramă. Acest caz are implicații serioase pentru starea bisericii de astăzi. Pavel spunea că măhrama era la mare căutare în timpul lui. Cum se face că măhrama lui Moise a supraviețuit până în ziua de astăzi? Dumnezeul nostru sensibil a văzut că poporul Său nu este pregătit sau dispus să primească și să adore un Dumnezeu cu un asemenea caracter iubitor, milos, pașnic, umil, amabil, non-violent, exact ca un serv. Un Dumnezeu servitor era cu totul inacceptabil pentru un popor plecat spre cucerirea lumii. Ei aveau nevoie de un luptător. Când a venit să descopere lumii caracterul Tatălui Său, Hristos a găsit exact aceeași situație. Sinedriul aștepta același luptător care să le ofere lumea la picioare prin forța armelor. Acesta era Mesia visurilor lor. Așa a funcționat mereu principiul măhramei lui Moise. Cum a ajuns până la noi? Se poate că Dumnezeu a spus astfel lui Moise: Dragul Meu prieten, nici o șansă ca poporul acesta să Mă accepte așa cum sunt Eu. Voi pune pe umerii tăi o mare răspundere. Va trebui să scrii Istoria Sacră cu o măhramă pe ea. Pune un văl peste Scriptură, prezintă-Mă ca pe un om, ca poporul acesta să se poată apropia de Mine. Ei nu sunt dispuși să asculte. Ei vor un Dumnezeu sever și aspru, la care să se închine din teamă, nu din apreciere și dragoste. Dar, pentru moment, teama este mai bună decât încumetarea și păcatul. Pentru binele lor, va trebui să pui măhrama peste Cuvîntul Scris. La momentul potrivit, le voi trimite un prooroc ca tine, care să dea la o parte măhrama. Deocamdată, singura opțiune rămâne măhrama. Da, ne luăm un risc mare de a fi înțeleși greșit, dar altfel riscăm distrugerea totală a acestui popor. Astfel a ajuns Moise să pună o măhramă peste slava (caracterul) lui Dumnezeu, în toate scrierile lui. Sinedriul obținuse profilul corect al lui Mesia studiind pe Moise. Comparând astfel pe Dumnezeul Scripturii cu Noua Versiune Întrupată, deosebirile erau șocante, de nesuportat. 10 aprilie 2004 Lunga istorie a măhramei partea a doua Gili Cârstea Chiar și pentru ucenici noua față a caracterului lui Dumnezeu era șocantă. Să-i iubească pe romani? Să mănânce cu păcătoșii? Să ierte pe prostituate? Să poposească acasă la scârboșii de vameși? Și mai grav, să Se poarte ca un servitor? Despre incidentul de la ultima cină, EGW spune: Petru nu suporta să-L vadă pe Domnul lui, despre care credea că este Fiul lui Dumnezeu, că se poartă ca un servitor. Tot sufletul lui s-a revoltat în fața acestei umilințe. Sufletul lui Petru este sufletul neamului omenesc. El se revoltă și astăzi în fața unei descoperiri clare a caracterului lui Dumnezeu. Ori de câte ori măhrama este dată la o parte, ne trezim față în față cu Servul Servilor. Iar atâta timp cât nu suntem dispuși să privim cu respect, cu reverență, chiar cu adorare, pe cel mai neînsemnat dintre servitori, nu va fi sigur să privim la Dumnezeu fără măhramă. Pentru mândra inimă omenească este de neimaginat ca Cineva egal cu Dumnezeu să se poarte ca un servitor al ucenicilor Lui (DA 649). Suntem noi astăzi gata, nu să ieșim în lume cu acest caracter al lui Dumnezeu, dar cel puțin să-l acceptăm în inima noastră și să privim în Sfânta Scriptură, fără măhramă, direct în fața acelui Servitor disprețuit și părăsit de oameni de-a lungul întregii istorii omenești? Când Hristos a făcut pasul final în prezentarea Tatălui Său ca un Serv al Servilor, perdeaua din templu s-a rupt de sus până jos. Aceasta era o invitație de a privi la Dumnezeu fără teamă și groază. Dar această invitație este disprețuită până astăzi. Măhrama zace peste Bibliile noastre, iar noi ne întrebăm mereu de ce oare a doua venire se tot amână. 11 aprilie 2004 Un Fiu onorează prin Cuvânt pe Tatăl Maria-Eliza Țene "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat..." Și eu cred că Ioan 3:16 este cel mai neînțeles verset al Bibliei. Cred că fiecare cuvânt al acestui verset revarsă asupra simțurilor noastre tocite potop de bogății spirituale, pe care mintea umană, preocupată de ce să mai vândă sau ce să mai cumpere, nu le poate pricepe. Și cred că cel mai neînțeles dintre toate rămâne cuvântul "a dat." Ce credeți, atunci când oferi un cadou persoanei iubite te mai gândești vreo clipă să îl primești înapoi? Când Dumnezeu ne-a dăruit pe Fiul Său, credeți că S-a gândit măcar o clipă să Îl ia înapoi, sau cadoul Său a fost deplin și ireversibil? Credem că Fiul Său prea iubit a plătit pentru noi ceea ce trebuia să plătim noi, și anume moartea a doua? Gândeam uneori că ceea ce s-a petrecut la cruce a fost o reușită piesă de teatru pe care Fiul lui Dumnezeu a jucat-o 33 de ani pentru ca apoi să Se întoarcă la Tatăl. Apoi am înțeles că cel care este foarte interesat ca noi să credem asta este el, tatăl minciunii. Pentru că în acest fel niciodată caracterul Tatălui nu va fi descoperit. Dar slavă Lui, lumina Soarelui Neprihănirii aduce vindecare în mințile umane. Iubirea agape a lui Dumnezeu a dăruit pe Fiul Său, iar Fiul Omului a făcut demonstrația minunată că Legea poate fi scrisă în mintea și în inima noastră. El așteaptă cu nerăbdare ziua când copiii Săi vor înțelege adevărul ținut atâta timp sub gunoiul erorilor și planul Său va putea fi împlinit. Să-l lăsăm să-și facă lucrarea în noi, o binevenită și nesperată operațiune a legământului cel veșnic, o întoarcere la pacea și neprihănirea unei lumi strălucitoare. 12 aprilie 2004 O rebeliune modernă, un înger și sfatul lui Avraam prima parte Gili Cârstea Ca și bogatul ajuns în flăcările iadului, mulți din poporul nostru cred că dacă ar veni direct din cer un înger să ne lămurească în marile noastre confuzii, l-am asculta cu bucurie. Dar ei se înșeală la fel de serios ca și personajul nostru înflăcărat. În istoria poporului nostru există un episod incomod, confuz și extrem de controversat, care ar avea puterea să ne scoată din impasul nostru laodicean în mai puțin de o săptămână. Este vorba despre sesiunea CG din 1888 de la Minneapolis, atunci când Domnul a trimis poporului Său o foarte prețioasă solie. Mai târziu ea a fost etichetată fără sfială de mica doamnă a adventismului ca fiind solia îngerului al treilea, motto-ul întregii misiuni a acestei biserici. Era solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, o glorioasă străpungere a beznei produsă de necunoașterea caracterului lui Dumnezeu. Dar cu acea ocazie, elita acestui popor aflat în sesiune a luat o poziție cumplită, care s-a dovedit a fi o nouă răstignire a lui Hristos. Auzim astăzi multe voci care se exprimă cu mare siguranță că ei ar crede, dacă ar veni un înger din cer să confirme că solia lui Jones și Waggoner este de la Dumnezeu. Noi avem dubii serioase că ei ar crede, dar hai să le acordăm circumstanțe și să le spunem că a venit un înger. Și nu o dată, ci de mai multe ori. A venit chiar în timpul sesiunii, și a vorbit cât se poate de clar că acolo gloata repetă revolta lui Core, Datan și Abiram. Iată chiar vorbele îngerului: Ascultă cuvintele care se rostesc aici, căci ele se înregistrează în cartea de aducere aminte, iar aceste cuvinte vor avea puterea de a condamna pe toți cei care au o parte în această lucrare, care nu este inspirată de înțelepciunea de sus, ci după spiritul care nu coboară de sus, ci din abis. După ce EGW a ascultat cuvintele, un evantai de dispreț și batjocură față de solia și de solii lui Dumnezeu, îngerul a continuat: Aceste lucruri vor fi înregistrate în cărți ca fiind împotriva lui Isus Hristos. Acest spirit nu se poate armoniza cu Spiritul lui Hristos, al adevărului. Ei sunt intoxicați cu spiritul opoziției și nu știu, la fel ca bețivul, ce spirit le controlează cuvintele și acțiunile. Acest păcat este o jignire la adresa lui Dumnezeu. Acest spirit nu seamănă mai mult cu spiritul adevărului și neprihănirii decât spiritul care îi anima pe iudei să formeze un complot în a critica, a pune la îndoială și a spiona pe Hristos, Mântuitorul lumii (EGW Materials, vol. 1, pagina 277 Aprilie, 1889; vezi aici contextul). 13 aprilie 2004 O rebeliune modernă, un înger și sfatul lui Avraam partea a doua Gili Cârstea Devastată sufletește de revolta conducătorilor și hotărâtă să părăsească sesiunea în toiul ei, EGW este împiedicată de o nouă intervenție a îngerului: Să nu faci acest lucru; Dumnezeu are aici o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan și Abiram. Eu te-am așezat într-o poziție potrivită, dar cei care nu sunt în lumină nu vor recunoaște acest lucru; ei nu vor asculta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; puterea și harul Meu te vor susține. Ei nu te disprețuiesc pe tine, ci pe solii și solia pe care o trimit poporului Meu. Ei au arătat dispreț pentru cuvântul Domnului. Satana le-a orbit ochii și le-a pervertit judecata și dacă aceștia nu se pocăiesc de păcatul lor, această nesfințită aroganță care Îl insultă pe Duhul Sfânt, ei vor umbla în întuneric
Ei nu vor ca Dumnezeu să-Și manifeste Spiritul și puterea, căci ei manifestă un spirit de batjocură și dezgust față de cuvântul Meu. Practica lor zilnică este ușurătatea, batjocura, ironia și glumele. Ei nu și-au propus să Mă caute. Ei merg în lumina propriilor lor scântei și dacă nu se vor pocăi, vor sfârși în durere. Așa zice Domnul: Stai la postul datoriei tale, căci Eu sunt cu tine, nu te voi lăsa și nu te voi părăsi (EGW 1888 Materials, p. 1067). Ar fi vrut ea să stea la postul datoriei ei, dar frații nu erau prea încântați de acel post, așa că i-au găsit un post mai bun în Australia, departe de inima lucrării. Fiind un serv al servilor, Dumnezeu nu S-a opus acestor manevre scârboase. El a făcut tot ce se putea face ca solia aceasta să fie primită și înțeleasă. A trimis chiar și îngerul din cer. Dar îngerul bisericii Laodicea luptă și astăzi cu disperare să discrediteze solia și solii din 1888, deși în același timp strigă cât poate de tare că el a primit solia neprihănirii prin credință. Sfatul lui Avraam rămâne valabil în continuare: Dacă nu ascultă pe Ellen White, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți. O asemenea comedie nu cred că s-a mai pomenit în toată istoria marii controverse. 14 aprilie 2004 Grămezi de gunoi peste adevăruri pierdute Gili Cârstea Ori de câte ori reluăm istoria sacră, nu putem să nu ne uimim de orbirea monumentală a fiecărei generații a poporului ales în a recunoaște adevărul prezent. Biblia redă cu destule detalii câteva confruntări majore dintre adevărul prezent și poporul sfânt. De câte ori Dumnezeu a chemat acest popor la o înțelegere superioară a planurilor și căilor Sale, tot de atâtea ori s-a iscat o bătălie înverșunată de a opri răspândirea luminii. Pe termen scurt, câțiva oameni serioși au fost batjocoriți și izolați. Dar pe termen lung, adevăruri esențiale pentru marea controversă au fost îngropate sub mormane de gunoi. Atunci când un adevăr este refuzat, locul lui este ocupat de o eroare. Generațiile următoare, în loc să se bucure de adevărurile deja descoperite, au fost obligate să cearnă, să disece, să lămurească erori sau adevăruri extrem de deformate. La doi ani după Minneapolis 1888, sora White se adresează elitei bisericii cu o mustrare extrem de serioasă: Mi-am prezentat mărturia la întâlnirea pastorilor, și Domnul mi-a dat o măsură bogată din Duhul Său. Am insistat pe lângă frații din poziții de răspundere să nu izgonească pe Duhul lui Dumnezeu din inimile lor prin încăpățânarea de a respinge mărturiile pe care le trimite Dumnezeu pentru mustrare și avertizare. Am văzut că ei Îl dezonorau pe Dumnezeu în multe feluri. Inimile lor nu erau eliberate de prejudecăți. Le-am spus: Nu acceptați cuvintele nici unui om, ci mergeți voi înșivă la Scriptură. Nu întoarceți spatele soliilor pe care le trimite Dumnezeu, așa cum ați făcut la Minneapolis. Analizați cu rugăciune fiecare punct, cu inimile deschise. Primiți fiecare rază de lumină trimisă. Ceea ce a fost prezentat în fața voastră merită o atenție serioasă. Adevăruri care au fost îngropate sub grămezi de gunoi trebuiesc scoase la lumină și așezate la locul lor (RH 27 ianuarie 1890). Așa cum ați făcut la Minneapolis și așa cum au făcut părinții noștri mereu, strigând cu disperare că ei stau tare la vechile hotare ori de câte ori Dumnezeu revărsa raze prețioase de lumină. La doi ani după Minneapolis, Dumnezeu spune poporului Său că există adevăruri esențiale îngropate sub grămezi de gunoi. Astăzi, în 2004, poporul ales nici cu gândul nu este dispus să înlăture acele mormane de gunoi. El abia reușește să mențină cât de cât fundamentele adventiste, deja formulate înainte de 1888, care sunt atacate cu o violență nemaivăzută chiar de savanți din poporul nostru. De aici a rezultat o situație și mai complicată. Apărând credințele fundamentale de atacuri interne, se formează o clasă de apologeți incapabili să privească adevărul în dezvoltare. Iar ori de câte ori asupra adevărului se face stop-cadru, produsul final este un idol. Mulțimea aceasta de idoli obturează adevăruri fără de care marea controversă nu se poate încheia. Aceasta a fost tehnica strălucită pe care Satana a experimentat-o pe acest popor în ultimul secol. În timp ce dreapta radicală se hărțuiește la sânge cu stânga modernistă, adevăruri esențiale zac ascunse sub mormane de teze de doctorat și munți de volume. Iar poporul acesta, adus la exasperare, nu mai poate să deosebească lumina de întuneric și neprihănirea de fărădelege. Acestea sunt consecințele disprețuirii soliei care ne putea lansa direct în marea strigare a îngerului al treilea. 15 aprilie 2004 De ce a trebuit să moară Isus? Robert J. Wieland (DDB) Pe coperta revistei TIME, ediția de Paște, se pune întrebarea: De ce a trebuit să moară Isus? Teologii se ceartă pe acest subiect de secole. Iar generațiile tinere au rămas mereu în confuzie. Unii dintre noi au răspuns cu destulă ezitare: Păcatele noastre L-au omorât. Obținem un 10 pentru răspuns. Foarte convenabil. Putem discuta o zi întreagă, dar faptele sunt clare oameni în carne și oase L-au omorât. El NU A TREBUIT să moară, oamenii pur și simplu nu mai suportau să-L aibă printre ei. (O clipă: Noi nu negăm că El a trebuit să moară. Vrem doar să spunem că nu Tatăl L-a omorât pe Fiul Său; și nici diavolul, oricât de rău este el. Oamenii L-au omorât. Iar oamenii suntem noi, tu și cu mine). Dacă păcatul nu ar fi fost adus pe această planetă, nimeni nu ar fi fost omorât vreodată. Păcatul este cel ce omoară oameni. Isus a devenit păcat, a fost făcut păcat, S-a oferit să devină păcat, a luat asupra Sa vina pentru orice nelegiuire pe care au comis-o oameni înnebuniți de păcat. Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi (2 Cor 5:21). De aici înainte, natura și-a urmat cursul. Plata păcatului este moartea (Rom 6:23) și pentru că El a fost făcut păcat, moartea și-a făcut datoria. El a devenit orice păcat al omenirii, orice gând sau faptă păcătoasă. Ele erau teribile pentru El, mult mai teribile decât ne-am imaginat noi. Atât de teribile încât L-au ucis. Creatorul, Răscumpărătorul universului, a luat acest lucru teribil numit păcat asupra Lui nu pentru că I-a făcut plăcere, ci pentru că atât de mult ne-a iubit. Moartea pe care I-a produs-o Lui păcatul nu a fost prima moarte, o stare de necunoștință pe care noi o numim somn. Moartea pe care I-a produs-o Lui păcatul a fost moartea a doua, prin care nu se poate privi viitorul. Speranța nu putea să-I descopere viitorul Lui ca biruitor. A fost o experiență uluitoare și insuportabilă. El a golit cupa aceasta până la fund. Sentimentul era că Tatăl L-a părăsit pentru totdeauna. El era singur în universul întunecat, iar lucrarea Lui un eșec veșnic. Nici o ființă umană nu a gustat vreodată o asemenea experiență totală. Complet letală. Deși mulți tineri au gustat puțin din această oră amară a disperării. Nu vă mirați că păcatul L-a omorât. Dacă iubiți păcatul, nu Dumnezeu este Acela care o să vă stâlcească în bătaie, plin de furie divină. Treaba asta o va face păcatul pe care îl iubiți. Ceea ce i-a făcut Lui, vă va face și vouă la fel. Tot așa de sigur că soarele va răsări mâine dimineață, Duhul Sfânt va aduce o convingere supranaturală în sufletul tău. Spune-I bun venit; renunță la orice altceva și fii gata să asculți. Duhul Sfânt poate face în câteva clipe ceea ce nu vor putea face mii de psihiatri într-o veșnicie. Doar deschide urechea la susurul Lui blând. 16 aprilie 2004 Slava vindecătoare și folosirea ei nechibzuită Gili Cârstea Discutam recent despre măhrama pe care Dumnezeu a fost obligat să o așeze peste Scriptură, ca oamenii să se poată apropia de El, să poată fi învățați căile neprihănirii în starea lor de păcat. Ce s-ar fi întâmplat dacă slava neacoperită a caracterului lui Dumnezeu ar fi fost prezentată oamenilor despărțiți de Dumnezeu? Mai important, ce s-a întâmplat atunci când Dumnezeu a trimis pe cineva asemenea fraților Lui, dar cu o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl? Frații Lui L-au omorât fără nici o reținere. Hristos a venit să descopere lumii caracterul imaculat al Tatălui Său. Această descoperire, deși învăluită în pilde și metafore, a fost greu de suportat pentru poporul ales. Era o clară contradicție a tot ceea ce învățaseră ei la sinagogă în ultima mie de ani. Ei fuseseră zeloși în cercetarea lui Moise frântură cu frântură de slovă din lege. Dar produsul final s-a dovedit a fi o monstruoasă imagine despre Dumnezeul lor. Ei au contribuit mai mult decât păgânii la îngroșarea negurii care acoperea pământul. Acum, un Frate al lor, ridicat din mijlocul lor, le spunea că slava pe care o lăudau ei la serviciul divin era o slavă după chipul și asemănarea lumii. El trăia sub ochii lor slava lui Dumnezeu, aceea de care nimeni nu se poate apropia. Slava aceasta făcuse pe poporul Israel să fugă îngrozit de lângă muntele Sinai; pe Daniel să cadă în leșin; pe Ezechiel să încremenească pe loc; iar pe Isaia să se considere ca și mort. Când Isaia a privit slava lui Dumnezeu, sufletul lui a fost aruncat în țărână. Datorită viziunii neacoperite pe care cu har i-a fost îngăduit să o privească, el a fost umplut cu repulsie față de sine. Acesta va fi totdeauna efectul asupra minții omenești, atunci când razele Soarelui neprihănirii vor străluci asupra sufletului. Lumina slavei lui Dumnezeu va descoperi toate relele ascunse și va aduce sufletul în mărturisire umilă. Pe măsură ce slava crescândă a lui Hristos este descoperită, ființa umană nu va mai vedea nici o slavă în sine; atunci diformitatea ascunsă a sufletului său este descoperită, iar mândria și slava omenească au dispărut. Eul moare, iar Hristos trăiește (BE 12 martie 1894). De-a lungul istoriei, doar o minoritate a reușit să vadă ce se ascunde în spatele acelei măhrame ce acoperă caracterul lui Dumnezeu. Ei au înțeles că în spatele aparenței de foc, fum și cutremur, se ascunde un serv blând, milos, iertător și amabil. Ei au spus, ca Ioan: Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Au privit, au înțeles natura păcatului, au înțeles unde se ascunde puterea slavei lui Dumnezeu și au devenit astfel martori ai neprihănirii în milenara ei confruntare cu nelegiuirea. 17 aprilie 2004 Marea luptă dintre Hristos și ucenicii Lui prima parte Gili Cârstea Peste frumoasele coline ale Galileii, atunci când o mare lumină s-a revărsat peste țara lui Zabulon și Neftali, un grup de tineri din poporul ales a avut ocazia să privească dincolo de măhrama pe care a așezat-o Moise peste Scriptura vremii lor. Numele acestor doisprezece vor fi scrise pe frumoasa cetate a neprihănirii lui Hristos. Dar ei, ca și noi, au avut mari probleme cu noua față a lui Moise văzută prin ochii Învățătorului lor. Ei au fost extrem de șocați de felul cum citea Isus Scriptura, care nu semăna deloc cu ce auziseră ei la sinagogă sâmbăta la prânz. Dacă nu ar fi fost magnetul fenomenal al minunilor pe care ei nu le puteau contesta, probabil că nici unul dintre ei nu ar mai fi rămas lângă El. Ei sperau că Isus este acela despre care vorbise Moise că va da lui Israel eliberarea. Dar felul în care prezenta El lucrurile îi ducea pe ucenici la agonie. Creștea inima în ei când vedeau cum mulțimile, de obicei fluctuante și capricioase, devin tot mai receptive la solia lor. Dar ori de câte ori entuziasmul popular atingea paroxismul, Mesia le întorcea spatele și îi trimitea acasă. Ucenicii turbau. O asemenea lipsă de îndemânare politică îl exaspera pe Iuda, care ardea de nerăbdare, ca și colegii lui, să-L vadă pe Maestrul cât mai curând posibil pe tronul lui David. Ei sperau că acest lucru se va face prin polarizarea maselor, care vor obliga Sinedriul să accepte condițiile lui Hristos. Vă imaginați prin ce agonie treceau ucenicii noștri de fiecare dată când Isus rata sistematic toate ocaziile prielnice de a câștiga încrederea cărturarilor lui Israel. După o astfel de ratare a declanșării unui asalt final asupra tronului lui David, cu ocazia înmulțirii pâinilor, Hristos a intrat în biserica din Capernaum și a explicat că misiunea Lui era să ofere noroadelor Pâinea Vieții care Se coboară din cer, adică Spiritul Sfânt care este adevărata viață. El a tras puțin de colțul perdelei care acoperea Sfânta Sfintelor, astfel ca poporul Lui să priceapă că gloria lui Dumnezeu nu este nici prin putere, nici prin tărie, ci prin spiritul jertfirii de sine al mielului pe care îl duci la tăiere. Efectul acelei predici? Șaptezeci de ucenici Îl părăsesc. Motivul? Limbajul acesta este prea de tot. Ah, de câte ori nu spunem noi astăzi la fel, când Dumnezeu mai strălucește peste noi câte o rază din gloria caracterului Său
Cum alergăm disperați după paragrafe care o combat, cum o mai răsucim până devine de nerecunoscut, ca apoi s-o expunem deriziunii publice
Spuneți că noi n-am fi făcut așa dacă trăiam atunci? Hai să vedem: - Martorul Credincios spune că îngerul bisericii noastre este orb. Prea de tot
- Trebuie să devenim păratși de natură divină. Prea de tot
- Dumnezeu Se află în proces, în boxa acuzării. Prea de tot
- Dumnezeu nu omoară ființe inteligente, căci El este neprihănit după standardul legii. Prea de tot
- Hristos a fost părtaș al naturii noastre căzute, ca fiecare urmaș al lui Adam. Prea de tot
Astăzi, când Duhul Sfânt începe să ridice de peste Scriptură câte un colț al măhramei lui Moise, cât de mulți repetă greșeala celor șaptezeci, nemulțumiți că o asemenea vorbire este prea de tot. 18 aprilie 2004 Marea luptă dintre Hristos și ucenicii Lui - partea a doua Gili Cârstea Cei doisprezece au fost și ei ofensați de vorbirea prea de tot a lui Isus; cârteau și ei ca și noi astăzi, dar nu au îndrăznit să plece. Chemați să își clarifice poziția printr-un clar Voi nu vreți să vă duceți? curajosul Simon Petru își ia inima în dinți și formulează poziția grupului: Doamne, la cine să ne ducem? (La credința moartă a teologilor noștri farisei? La marii noștri savanți saduchei cu noua lor teologie? La zeloții violenți și tulburați de naționalismul lor bolnav?) Tu ai cuvintele vieții veșnice. Cuvintele, da
dar faptele, acele fapte pe care Petru le aștepta din partea Celui Uns nu se vedeau. Să fii Unsul lui Israel și să te ții așa departe de tronul lui David era pentru ucenici culmea naivității politice. Acest conflict a marcat toată perioada misiunii lui Isus alături de ucenicii Săi. Într-o seară, refuzați de locuitorii unui sat, ucenicii vor să folosească armele lui Dumnezeu: Să cadă foc din cer peste batjocoritori, așa ca pe vremea lui Ilie. Da, Acela era Dumnezeu, așa visau ei să cucerească lumea. De ce să nu înceapă chiar acum, ca o avertizare pentru băieții de la Conferința Generală, în cazul că le vine vreo idee
Hristos le taie scurt elanul: Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Ucenicii sunt în agonie. Ce duh? Duhul lui Dumnezeu, care i-a făcut pulbere pe toți obraznicii de o mie de ani încoace. Acest Mesia chiar nu a citit Biblia? Nu a auzit până acum de potop, de Sodoma, de Ahab și teologii lui, de ursoiacele lui Elisei, de Uza, de hoardele de madianiți, amaleciți, asirieni sau egipteni expediați printr-un singur gest în somnul de veci? În noaptea aceea nu numai că au poposit la vreo stână pe câmp, dar chiar n-au putut să doarmă de furie. Era tot mai clar că s-au înșelat cu privire la Mesia. El nu reprezenta pe Tatăl, așa cum Îl cunoșteau ei. Și nu înțelegeau acest conflict între El și Tatăl. Fiul Omului a venit să salveze, iar Tatăl vine să nimicească? Atunci cum se potrivește ce spune El, că Eu și Tatăl una suntem? Mintea ucenicilor era sfâșiată de aceste contradicții fatale. Altă dată, când le-a spus că la Ierusalim solia Sa nu va fi acceptată, iar cei din poziții de răspundere Îl vor omorî, Petru a sărit din nou la luptă: Să te ferească Dumnezeu să pățești așa ceva, Învățătorule. Dar el era din nou însuflețit de un alt spirit, în nici un caz acela al Tatălui. Înapoia Mea, Satano! Lui Petru greu i-a intrat în cap că Fiul nu face decât ce vede pe Tatăl făcând. Iar ucenicii vedeau complet diferit pe Tatăl făcând, față de cum Il vedea Fiul. Destul de târziu, dar au înțeles că vina era la ei, că un alt spirit îi controla și le prezenta pe Tatăl în Scriptură într-o lumină complet diferită de felul cum Il vedea Fiul. Aceasta se pare că este și controversa noastră cu Fiul. Nici noi nu vedem pe Tatăl în Vechiul Testament așa cum Il vedea Fiul. Este timpul să cumpărăm de la El alifia pentru ochi. Dacă la El a fost așa de valoroasă, de ce să nu avem încredere că folosind-o vom ajunge și noi la aceeași imagine despre Tatăl? 19 aprilie 2004 Aripile tămăduitoare ale Soarelui Neprihănirii Gili Cârstea Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură (Maleahi 4:1). Ultimul profet al Vechiului Testament vorbește despre o zi pe care o pregătește Dumnezeu, o zi glorioasă, plină de lumină, ca lumina a șapte sori. Ziua aceasta, în care Domnul va vindeca rana fiicei poporului Său, este ziua în care deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți. Este ziua ispășirii pentru cei vii. Efectul ei este unul binecuvântat pentru cei care L-au așteptat și dorit pe Solul legământului. Acesta va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul. Solul legământului cel veșnic va scrie în mințile copiilor Săi caracterul lui Dumnezeu, legea morală, fundamentul de neclintit al neprihănirii. Va fi o zi în care oameni păcătoși vor deveni plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Vor deveni părtași de natură divină. Vor fi făcuți asemenea Fratelui lor prin lucrarea plină de dragoste a Celui care a fost făcut asemenea fraților Săi. Ziua aceasta care vine are însă un efect negativ asupra celor care nu au căutat și dorit pe Solul legământului. Ei vor fi lăsați în voia minții lor blestemate care se va deschide total controlului demonilor. Pe măsură ce lumina despre caracterul lui Dumnezeu avansează cu noi raze strălucitoare, în aceeași măsură ea devine întuneric și o mare amăgire pentru cei care au batjocorit neprihănirea lui Hristos. Deoarece nu au dorit să creadă că solia îngerului al treilea este despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, numind-o lumină falsă, strălucirea acestei zile este pentru ei o beznă de nepătruns. Din această cauză vor fi făcuți să creadă o minciună. Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui (Maleahi 4:2). Această neprihănire vindecătoare nu este nimic altceva decât o clară descoperire a caracterului lui Dumnezeu, o lămurire finală a confuziilor pe care heruvimul acoperitor le-a adus cu privire la lege. Vindecarea aceasta se va produce prin scrierea caracterului lui Dumnezeu în inimile poporului Său. Atunci și cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, și a ascultat; și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, și cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujește. Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește (Maleahi 3:16-18). Chiar în aceste zile, cei ce se tem de Domnul vorbesc unul cu altul despre neprihănirea lui Hristos. Chiar în aceste zile Dumnezeu pregătește o comoară deosebită care să strălucească de slava lui Hristos în ultima confruntare de pe muntele Carmel. În aceste zile universul spectator arde de nerăbdare privind cum hainele de in strălucitor și curat sunt gata să fie puse pe umerii acestei comori deosebite. Acesta este un timp unic în istoria lumilor, pentru care proorocii Bibliei ar da orice să-l poatră trăi. Iar noi, binecuvântații veacurilor, ne purtăm cu o nepăsare complet năucitoare. 20 aprilie 2004 Pedeapsă divină în patria fărădelegii Gili Cârstea Înainte de rebeliunea lui Lucifer, viața universului se desfășura în interiorul neprihănirii veșnice, în hotarele legii, care era o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Din această cauză, armonia și pacea nu permiteau nici un loc pentru neînțelegere, conflict, suferință sau moarte. Creatorul și ființele create locuiau în interiorul acestui cerc al legii desăvârșite a libertății, în pace, dragoste și respect reciproc. Ei locuiau în patria neprihănirii. Lucifer, devenit Satana, a creat o lume complet opusă, o țară a fărădelegii, un teritoriu nou în afara neprihănirii. Deși proiectul inițial fusese anunțat ca fiind o glorioasă patrie a libertății și fericirii, pe parcurs ea s-a dovedit o sclavie inumană, producătoare de agonie, disperare și moarte veșnică. Spre a salva aparențele, marele amăgitor a propus gloatelor lui că Dumnezeu ar fi vinovat pentru toate relele din regatul fărădelegii. El și-a folosit puternica și strălucitoarea lui minte spre a așeza în spatele lui Dumnezeu consecințele naturale ale locuirii într-o țară a fărădelegii. Așa a ajuns Dumnezeu să fie acuzat că a pedepsit și va pedepsi până la exterminare pe toți cei care vor refuza oferta Sa de har salvator. Satana a stat ascuns în spatele tuturor evenimentelor violente ale istoriei, arătându-L cu degetul pe Dumnezeu ca fiind vinovat. Deși Dumnezeu Se afla la locul faptei doar ca să salveze ce se putea salva, El a fost arestat ca făptaș al crimelor oribile pe care le producea fărădelegea, marea invenție a rebelilor. Noi suntem uluiți privind cum păzitorii legii Îl prezintă pe Dumnezeu operând în țara fărădelegii, cu armele fărădelegii, pentru cauza neprihănirii. Orbire mai mare decât aceasta este greu de imaginat. Dumnezeu nu poate opera în afara neprihănirii, peste caracterul Său. Nelegiuirea este absolut străină firii Lui. La fel, Satana nu poate folosi armele neprihănirii; ele sunt complet străine caracterului lui. De ce vor teologii noștri să arunce o punte între lumină și întuneric? De ce vor ei să convingă rămășița că Dumnezeu poate folosi arme păcătoase și totuși să rămână sfânt? Cum pot ei aprecia un Dumnezeu sfânt făcător de rele? De ce doresc ei să-L scoată pe Dumnezeu din patria neprihănirii, dacă făcând așa acuzația lui Satana este susținută? În interiorul neprihănirii, Dumnezeu oferă viață. În afara neprihănirii nu există viață. În regatul fărădelegii nu există nimic altceva decât moarte. Dumnezeu nu intervine în regatul fărădelegii spre a aduce moarte, deoarece ea există acolo în toată furia ei. Tot ce poate face Dumnezeu, acolo unde voința liberă a cuiva permite, este să salveze pe cei care au ochi să vadă realitatea. El este disperat de orbirea noastră, și face orice efort potrivit cu neprihănirea spre a ne salva. Dincolo de această frontieră, El este neputincios. Propriul Său caracter a făcut din El un prizonier al neprihănirii. De ce vrem noi să facem din El un sol al nelegiuirii? Trăim astăzi o glorioasă experiență când, sub lucrarea neobosită a Duhului Sfânt, oameni de pe toate continentele încep să descopere amprentele lui Satana în toate cazurile de genocid ale istoriei. În lumina caracterului blând al lui Dumnezeu încep să se vadă toate manevrele lui Satana de a-și acoperi urmele. Ne apropiem vertiginos de ultima ședință a procesului în care Tatăl nostru ceresc, sub ochii întregului univers, va fi declarat, pe baza dovezilor, nevinovat de tot sângele vărsat în această patrie a fărădelegii. Ce fascinație poate exista în această nechibzuită insistență că Dumnezeu este la originea nimicirilor planetare? 21 aprilie 2004 Fiul, doctoria pentru ochi și exemplul lui Ilie Gili Cârstea Când a început să prezinte lumii pe Tatăl, Fiul a reușit să șocheze pe toată lumea, de la grupul intim de tineri care se adunase în jurul Lui, până la savanții cei mai titrați ai lui Israel, în frunte cu marele preot. De câte ori au încercat să propună o soluție la problemele actuale cu care se confruntau, ucenicii au fost mustrați aspru, chiar avertizați că nu știu de ce duh sunt însuflețiți. Dar ucenicii erau sinceri. Ei văzuseră pe Tatăl cum procedează în situații de urgență și considerau potrivit ca Fiul să procedeze la fel. Peste tot în Scriptură ei vedeau cum dușmanii lui Dumnezeu sunt măcelăriți fără milă. Vedeau cum oameni din poporul ales au fost spulberați atunci când s-au ridicat împotriva planurilor divine, sau au călcat legea. Ei chiar l-au citat pe Ilie, care a folosit puterea lui Dumnezeu extrem de violent, așa cum credeau ei. Ucenicii înțeleseseră corect din Scripturi că Mesia va fi trimisul lui Dumnezeu care va face pe Israel capul și nu coada printre națiunile pământului. Dacă este trimisul lui Dumnezeu, gândeau ei, nu ar trebui să se poarte ca Dumnezeu? Cum se explică această prăpastie între concepția ucenicilor despre Dumnezeu și cea a Fiului omului? Isus din Nazaret fusese educat în mentalitatea iudaică a vremii, ca și ucenicii. Mama lui Isus avea aceeași sursă de informații ca și mamele ucenicilor Lui. Toți foloseau aceeași Scriptură pentru lumină și adevăr. Toți ascultaseră același gen de predici în fiecare sabat la adunare. Trăiau sub același cer spiritual și beau din aceeași stâncă spirituală. De ce nu aveau același orizont? Din cauza doctoriei pentru ochi. Isus avea această doctorie scrisă adânc în inima Lui. Duhul lui Dumnezeu locuia deplin în El și Îi arăta tot ce face Tatăl. El citea complet diferit pe Moise. El înțelegea motivul acoperirii adevărului cu o măhramă. El vedea că Tatăl a trebuit să le vorbească limbajul violenței din cauza împietririi inimii lor, ca și Iosif cu frații săi. Isus vedea amprentele Nimicitorului peste tot în vechime, acolo unde au avut loc dezastre și violențe. Doar așa se poate explica expresia Lui atunci când ucenicii au cerut să cadă focul așa cum a făcut Ilie. Îngerul bisericii rămășiței este sfătuit să cumpere de la Hristos, Fratele nostru mai mare, alifie pentru ochi. Motivul acestei recomandări este extrem de serios. Îngerul nostru are exact aceleași concepții despre Dumnezeu ca și ucenicii. El vede și prezintă și altora pe Dumnezeu ca fiind la originea dezastrelor planetare peste tot în Scriptură. Îngerul nostru este convins că citește corect Scriptura. Dar Martorul Credincios spune că Îngerul nostru nu știe de ce duh este însuflețit. Dacă dorește să-L slujească pe Hristos, el are nevoie urgentă de alifia pentru ochi pe care doar Hristos o posedă. Fără ea, noi vom continua să strigăm ca și Sinedriul: Dacă nu ar fi un făcător de rele nu l-am da noi în mâinile tale. Alifia lui Hristos ne va face imediat să constatăm că Dumnezeul neprihănirii a venit pe planeta asta să caute și să salveze ce era pierdut. El a fost pe urmele Nimicitorului ca salveze ce se putea salva. A venit să deschidă ochii orbilor. Astăzi orbii sunt mai numeroși ca niciodată. Ei strigă pe toate căile că Dumnezeu este izvorul morții. Singura noastră salvare este să ne ungem ochii cu alifia lui Hristos, să învățăm să vorbim despre lucrurile spirituale cu o vorbire învățată de la Duhul Sfânt. Orice altă hermeneutică se va dovedi fatală acestui popor. 22 aprilie 2004 Judecata lui Dumnezeu și locul nostru prima parte Gili Cârstea Fiul Omului ne-a spus destul de lămurit că Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El (Ioan 3:17). Prin urmare, Fiul nu judecă pe nimeni. Înseamnă aceasta că Tatăl va judeca pe oameni? Două capitole mai departe, tot Fiul Omului ne spune că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, care, s-a spus mai înainte, nu a venit să judece lumea. Ca nu cumva să punem acest lucru la îndoială, Fiul repetă acest lucru în capitolul 12: Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Dacă Tatăl nu judecă pe nimeni, Fiul nu judecă pe nimeni, iar Mângâietorul nici atât, El având o slujbă cu totul diferită, atunci cine va judeca lumea? Există un moment în marea controversă care aruncă lumină asupra acestui subiect. După ce trei ani și jumătate poporul ales a fost expus unei solii extrem de clare despre caracterul lui Dumnezeu, mai marii acestui popor ajung la concluzia că solia este o amăgire de la Satana, iar solul este sub blestemul lui Dumnezeu și trebuie condamnat. Isus din Nazaret, solul neprihănirii lui Dumnezeu, este anchetat înaintea Sinedriului, instanța teologică a națiunii, și este găsit a fi eretic și un pericol social. Decizia fiind luată, ei duc pe făcătorul de rele înaintea lui Pilat, pe atunci instanța civilă în astfel de situații. După ce judecă și el cazul, Pilat spune că omul este nevinovat după standardele prin care judecă el. Dar frații noștri insistă că Isus este un făcător de rele (Ioan 18:30). Amenințat cu Cezarul, Pilat mai face o încercare de salvare a situației, oferindu-se să libereze pe Baraba. Dar ei insistă că omul de condamnat este Isus, făcătorul de rele, nu Baraba, eroul național. Deoarece Tatăl locuia deplin în Fiul, ei condamnau de fapt pe Tatăl. Tatăl și caracterul Său a fost târât prin sălile de judecată, civile sau teologice. Fiul și Tatăl au fost găsiți vinovați ca fiind făcători de rele, căci Isus spunea mereu, corect, că Tatăl, care locuiește în El, face aceste lucrări ale Lui. Ei amândoi au fost judecați și găsiți vinovați. Pe amândoi I-au condamnat la moarte prin crucificare. Bineînțeles că nu știau ce fac. Dar au făcut-o. Și ar fi trebuit să știe ce fac. Acum ajungem la întrebarea inițială. Cine judecă pe oameni? În cazul de mai sus, răspunsul este evident. Judecând pe Tatăl și pe Fiul, ei au hotărât singuri care este poziția lor. Mai mult, și-au hotărât și pedeapsa: Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri. Au avut acest curaj nebun deoarece erau siguri 100% că au înțeles corect și au făcut o judecată dreaptă. Nu spusese Fiul așa: Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele? Prin urmare, atunci când Dumnezeu trimite lumină în lume, iar oamenii nu cred solia Sa, prin chiar acest fapt ei se judecă singuri. Ei compară lumina cu întunericul și aleg întunericul. Aceasta este judecata. Părinții noștri spirituali au judecat, au comparat, au ales și au plătit consecințele propriei lor alegeri. Nici Fiul și nici Tatăl nu i-au judecat. Nu este aceasta calea neprihănită a lui Dumnezeu, nici prin putere, nici prin tărie? Mâine vom aplica generației noastre acest model despre judecată. Este timpul nostru în instanță, nu? Parcă așa susținem, că suntem un popor al judecății, Laodicea. 23 aprilie 2004 Judecata lui Dumnezeu și locul nostru partea a doua Gili Cârstea Ioan redă în capitolul 17 rugăciunea lui Isus, în care El face o declarație foarte potrivită în contextul adevărului prezent. Domnul nostru spune că viața veșnică înseamnă o corectă cunoaștere a lui Dumnezeu, așa cum este El prezentat în viața lui Isus Hristos. Ca să nu existe reproșuri, Dumnezeu Însuși Se angajează să aducă toate argumentele și dovezile pentru o cunoaștere autentică a caracterului Său. El nu lasă această sarcină primejdioasă și plină de responsabiltăți pe seama vreunui om. El ne cheamă pe fiecare să raționăm împreună cu El. Nu poate risca viața cuiva lăsând această lucrare pe seama altcuiva. Orice adevăr trebuie clarificat direct între sufletul omului și Dumnezeu. Astfel, de câte ori vine vremea ca un adevăr nou să fie oferit lumii, Dumnezeu aduce toate argumentele pentru primirea lui. Sigur, acestea sunt prezentate de oameni, în cuvinte și imagini omenești. Dar noi trebuie să mergem personal la Dumnezeu. Doar El poate face eficient și valid acel adevăr pentru fiecare. Orice altă variantă, așa cum arată istoria, este capabilă să ne ducă, pe căile întortocheate ale minții omenești, departe de calea cea dreaptă. Cu mai bine de o sută de ani înainte, Dumnezeu ne-a avertizat că ultima solie de har va fi o descoperire a caracterului dragostei Sale. Astăzi, când este vremea ca judecata lui Dumnezeu să fie încheiată iar El să fie găsit nevinovat, cărțile Scripturii trebuiesc deschise. Ele vor spune lămurit, celor care se apleacă cu seriozitate asupra lor, că Dumnezeu nu este vinovat de toată violența din vechime. Ele vor dovedi clar că El nu este nici măcar responsabil. În fața acestor cărți deschise, fiecare dintre noi suntem invitați să privim, să analizăm și să decidem între neprihănire și fărădelege. Iudeii primului secol au avut Cartea Vie înaintea ochilor trei ani și jumătate. Au privit, au analizat și au decis: Dumnezeu întrupat a fost găsit de ei a fi un făcător de rele. Noi avem la dispoziție și Scriptura lor, și viața lui Hristos desfășurată în toată splendoarea ei, plus mărturiile unor oameni aflați sub clară influență a Duhului Sfânt, ca Pavel, Luther, Ellen White. Acum, cu toate aceste dovezi pe masă, Dumnezeu ne cheamă la ultima ședință a procesului în care se clarifică purtarea și caracterul Său în confruntarea cu fărădelegea. Laodicea înseamnă poporul judecății. Acest popor se află în situația fenomenală de a trage linia și a încheia definitiv socotelile în marea controversă. Mai mult decât oricând, Dumnezeu a promis lumină orbitoare acestei generații, dacă ea este dispusă să-și ocupe locul privilegiat care i se oferă: Isaia 30:26: Lumina soarelui va fi de șapte ori mai mare
când va lega Domnul vânătăile poporului Său. Ioel 2:28:
Voi turna Duhul Meu peste orice făptură
Osea 6:3:
și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul. Acestei generații de martori Dumnezeu îi oferă ploaia târzie, sau un învățător al neprihănirii. Noi avem nevoie să citim Biblia cu o vorbire învățată de la Duhul Sfânt. Doar așa vom putea vedea corect faptele neprihănite ale unui Dumnezeu nevinovat în toată Scriptura. Dar savanții noștri au învățat o vorbire de la școlile de teologie ale lumii, și au predicat poporului o solie potrivită acelei vorbiri. Acum, când suntem invitați în instanță, noi repetăm istoria, și nici nu ne trece prin cap că mergem pe același drum bătut de strămoșii noștri spirituali. Așa cum a promis, Dumnezeu va străluci din nou slava Sa peste planeta pământ. El Se descoperă, pe baza dovezilor istorice, ca fiind nevinovat. Caracterul Său este adus din nou în instanță, sub privirile scrutătoare ale familiei Sale universale. Fiecare moment al istoriei sacre este așezat în cadrul larg al marii controverse. Cortina este dată la o parte, iar adevărații vinovați pentru dezastrele omenirii sunt expuși privirii. Da, Dumnezeu i-a lăsat să se ascundă, El este plin de milă și bunătate pentru slăbiciunile noastre. Dar acum a sosit timpul adevărului, iar martorii Săi încep să vadă realitatea. Ei au gândul lui Hristos, care nu făcea decât ceea ce vedea pe Tatăl făcând. Și noi am privit slava Lui, o slavă ca slava Singurului născut din Tatăl. Sub lucrarea puternică a acestui Învățător al neprihănirii, care este Duhul Sfânt, un popor va onora pe Dumnezeu, declarând că El a fost, este și va fi sfânt după standardul legii. Fericiți sfinții care se vor desprinde de limbajul învățat de la această lume, și vor accepta limbajul Duhului Sfânt, vorbind despre lucruri spirituale cu o vorbire spirituală. 24 aprilie 2004 Moise cel blând și nevoia lui Dumnezeu de pocăință Gili Cârstea Într-un articol recent din Spectrum, un adept înfocat al open view încearcă să convingă elita teologiei adventiste că Dumnezeu este deschis la schimbare, că nu vede dinainte evenimentele și reacționează la situații de urgență mai uman decât ne place nouă să credem. Spre a susține acest concept, el oferă un exemplu care se dorește a fi clasic pentru concepția despre un Dumnezeu deschis. El folosește episodul cu vițelul de aur, pe care Aron l-a oferit poporului în lipsa lui Moise, plecat pe munte la întâlnirea cu Dumnezeu. Văzând orgia care se petrece în vale, Dumnezeu reacționează violent, cerând lui Moise să-L lase în pace, deoarece are ceva de făcut: Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare. Moise intervine în favoarea poporului, se roagă, aduce argumente foarte plauzibile, la care Dumnezeu Se potolește și renunță la dorința criminală care Îl orbise o clipă. Pe asemenea raționamente se bazează acești teoreticieni moderni spre a ne convinge că Dumnezeu nu cunoaște viitorul în detaliu, fiind astfel luat prin surprindere de reacțiile imprevizibile ale copiilor Lui cu voință liberă. Ei par să creadă că Moise era mai rațional și mai echilibrat emoțional decât Dumnezeu, care avea nevoie de cineva care să-L cheme la pocăință. Pentru noi, detaliile acestui episod produc o imagine complet diferită. Dumnezeu spune lui Moise: Poporul tău pe care l-ai scos din țara Egiptului. Moise înțelege bine situația. El spune lui Dumnezeu că poporul acesta nu este al lui și nu l-a scos el din țara Egiptului. Moise înțelege principiile marii controverse, iar Dumnezeu face din acest caz o priveliște pentru universul prins în procesul lui Dumnezeu. Moise, prietenul lui Dumnezeu, știa bine regulile neprihănirii care operează în regatul păcii. El înțelegea bine că violența nu este o soluție contra rebeliunii. Potopul nu produsese o generație sfântă. Sodoma nu produsese un neam neprihănit. O soluție violentă nu are șanse să producă un neam ascultător din sămânța lui. Moise Îl cunoștea bine pe Prietenul lui. De aceea are curajul să se opună deschis propunerii lui Dumnezeu. Universul privește uluit cum un om păcătos stă în picioare, afirmând în fața lui Dumnezeu principiile neprihănirii: Nu, Doamne, Tu nu obișnuiești să procedezi așa, departe de Tine să Te mânii pe un popor întreg. Știu că inima Ta este îndurerată doar la gândul că trebuie să ne lași pe drumul nostru. Iar Dumnezeu parcă răspunde privitorilor la această scenă: Iată un om care înțelege principiile marii controverse, un prieten dispus mai degrabă să piardă el viața veșnică, decât să sufere frații lui. Așa ceva aștept Eu din partea tuturor copiilor Mei, un asemenea spirit va clădi o eternitate de neprihănire, pace și libertate. home |