www.gsm1888.ro

Libertatea de conştiinţă - principii fundamentale

A.T.Jones - joi 1 iunie 2006

Dumnezeu a creat toate făpturile inteligente absolut libere. El l-a făcut pe om având drepturi egale cu celelalte făpturi inteligente, pentru a fi o fiinţă morală. Libertatea alegerii este, din punct de vedere moral, un factor esenţial. Dacă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă incapabilă de a alege, aceasta ar fi însemnat a o crea incapabilă pentru libertate. De aceea El l-a creat pe om cu dreptul libertăţii de alegere, având drepturi egale ca şi celelalte făpturi inteligente; şi El va respecta totdeauna lucrurile al căror Autor El este - în cazul acesta libertatea de alegere.

În secolele nesfârşite ale despotismului imperial păcătos, din zilele lui Cain şi până la Tiberiu Cezar, oamenii fuseseră subjugaţi atât de nemilos şi sistematic încât li se răpise orice urmă a individualităţii. Apoi a venit Hristos pe pământ şi, în trup şi cu chip de om, el a stabilit pentru fiecare fază a experienţei omeneşti individualitatea omului pe baza ei veşnică şi originară (Matei 25, 15). De aceea, fără un creştinism originar şi cu adevărat curat, nu poate exista individualitate adevărată.

Este adevărat că biserica lui Israel a părăsit calea dreptăţii şi a procedat complet greşit prin asumarea autorităţii de a decide ce trebuiau şi ce nu trebuiau să creadă şi să înveţe membrii bisericii respective. Şi această întâmplare a fost scrisă pentru a arăta tuturor bisericilor şi tuturor oamenilor, pentru totdeauna, că fiecare biserică este la fel de abătută de la calea dreptăţii, şi la fel de greşită atunci când îşi asumă autoritatea de a decide ce trebuie sau ce nu trebuie să creadă şi să înveţe membrii respectivi. Tot aşa de adevărat este, şi tot atât de important să reţinem, că membrii bisericii respective au refuzat, deschis şi fără compromis, să recunoască, oricât de puţin, vreo autoritate de acest fel. Lucrurile acestea au fost scrise, de asemenea, pentru a arăta tuturor membrilor bisericii ca şi ei să procedeze la fel dacă vor să fie credincioşi lui Dumnezeu, adevărului, lor înşişi şi tuturor oamenilor, după cum erau aceştia.

Cei trei tineri evrei au procedat corect când au refuzat să recunoască dreptul autocraţiei de a controla domeniul religiei. Daniel a procedat corect când a refuzat să recunoască dreptul unui guvern care stăpâneşte prin lege de a controla domeniul religiei. Domnul Isus a procedat corect când a refuzat să recunoască dreptul bisericii de a-şi impune voinţa prin puterea civilă. Apostolii şi ucenicii Domnului Isus au procedat corect când au refuzat să recunoască dreptul bisericii de a decide sau de a dicta ce trebuie, sau ce nu trebuie, să creadă şi să înveţe membrii ei. În fiecare dintre aceste cazuri Dumnezeu a dovedit, prin intervenţia puterii Sale miraculoase, că toate aceste persoane au procedat corect. Prin aceasta nu s-a dovedit doar că aceştia au avut dreptate, ba mai mult, că dreptatea lor era divină. În fiecare dintre aceste cazuri raportul biblic a fost scris cu scopul ca toate puterile şi toţi oamenii să ştie pentru totdeauna că procedeul acesta este corect din punct de vedere divin. Şi oricine, care vrea să ia apărarea lui Dumnezeu aşa cum au făcut-o toţi aceştia în situaţia lor, va putea să înţeleagă aceasta.

Aceştia sunt oamenii care au ţinut onoarea lui Dumnezeu vie înaintea lumii în timpul vieţii lor, şi din veac în veac; şi unii ca aceştia au păstrat dreptatea şi integritatea vie pe pământ. Ba putem să zicem chiar că tocmai aceste persoane binecuvântate, şi altele asemenea lor, au ţinut în viaţă această lume.

Nicio autocraţie, niciun guvern legat de lege, nicio confederaţie compusă din biserică şi stat, şi nicio biserică ca atare, nu a ţinut onoarea lui Dumnezeu la înălţime, nu a stat de partea dreptăţii, şi nu a păstrat integritatea omului în această lume. Căci întreaga istorie confirmă că toate aceste organizaţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a submina şi a distruge orice individualitate şi integritate a omului, pentru a nimici dreptatea, şi a-L exclude pe Dumnezeu din locul care I se cuvine, din sufletul omului şi din lume.

Nu, nu aceştia, ci binecuvântatul individ, cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, a fost acela care a înţeles şi a păstrat dreptul divin al individualităţii în religie. Unii ca Daniel, Hristos şi Pavel, ca Wycliffe şi ca Luther, care au stat singuri în lume şi în biserică, şi contra lumii şi contra bisericii - unii ca aceştia au păstrat onoarea lui Dumnezeu, au ţinut cunoştinţa, dreptatea şi adevărul viului Dumnezeu, ţinând astfel şi lumea în viaţă.

Iar acum, şi pentru timpul care vine – când se dezvoltă în mijlocul bisericilor, şi se impune asupra lumii denominaţionale, naţionale şi internaţionale, o FEDERAŢIE confesională, pe baza religiei şi cu privire la religie - când toate acestea vor urmări un singur lucru, şi anume impunerea prin autocraţii, prin guverne bazate pe supremaţia şi inflexibilitatea legii, prin biserici în legătură cu şi controlând puterea civilă, şi prin biserici ca atare; când toate acestea, deci, vor lucra împreună şi în acelaşi timp, pentru a impune şi a exercita autoritate absolută în domeniul religios - în vederea tuturor acestor lucruri este tocmai acum nevoie, şi mai mult ca oricând înainte, de a se înţelege, a se vesti, şi a se păstra dreptul divin al individualităţii în religie şi libertatea religioasă în mod desăvârşit.

Solia 1888 şi păcatele Babilonului

Gili Cârstea - vineri 2 iunie 2006

O întrebare legitimă se ridică în mintea unor cititori atunci când observă desele noastre referiri la infiltrările subtile ale filosofiei babiloniene în credinţele şi practicile bisericii rămăşiţei: Ce legătură au acestea cu neprihănirea lui Hristos? De ce acordăm atâta atenţie unor elemente periferice şi secundare, în loc să ne concentrăm asupra aspectelor vitale ale soliei 1888? În loc de a face publice anumite aberaţii “locale,” nu ar fi mult mai eficient să oferim bisericii exemple concrete de neprihănire, de pocăinţă şi viaţă fără păcat prin exemplu personal?

Noi credem că solia neprihănirii lui Hristos este cu adevărat solia îngerului al treilea din Apocalips 14. Credem, de asemenea, că ea va fi dusă după modelul Domnului Hristos. Deşi misiunea Sa principală era descoperirea caracterului lui Dumnezeu, El confrunta biserica şi Sinedriul cu uriaşa conspiraţie demonică ce înfăşurase de secole religia şi spiritualitatea naţiunii. Atâta timp cât vraja învăţăturilor false despre Tatăl plutea în aerul slujbei de la sanctuar, orice solie de adevăr prezent rămânea fără efect. Acesta este motivul pentru care solia lui Hristos este atât de greu de definit în termeni doctrinari.

Este uşor de observat acest model în viaţa tuturor slujitorilor lui Dumnezeu. Ei au descoperit lumină nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci când au dorit să o comunice fraţilor lor s-au confruntat cu realităţi uluitoare, pe care până atunci nu le văzuseră şi nici nu le credeau posibile.

Noi am fost crescuţi şi educaţi în credinţa că suntem un popor de preoţi ai lui Hristos, un popor deosebit, chemat să lumineze lumea cu slava caracterului lui Dumnezeu - o ultimă şi finală avertizare că istoria omenirii este gata să se încheie. Să ne fie deci iertată credinţa şi speranţa că Dumnezeu ne-a chemat la o lucrare specială în aceste ultime zile. Să ne fie iertată iniţiativa de a studia şi oferi bisericii descoperirile noastre la subiectul care, ni se spune, va trebui să “înghită” toate celelalte subiecte – Domnul, neprihănirea noastră. Să ne fie iertată îndrăzneala de a scormoni prin molozul erorilor în căutarea mărgăritarelor de mare preţ ale adevărului adventist; nu facem decât să ne supunem sfatului pe care l-am primit prin vocea profetică, deşi înţelegem că deranjăm teribil pe cei însărcinaţi oficial cu această misiune.

Hristos ne mustră teribil atunci când ne aplecăm să cercetăm Scripturile pentru a găsi mântuire personală, dar nu vedem că ele vorbesc despre El. Este la fel de aberant să studiezi istoria sacră şi să nu descoperi cum a fost Hristos răstignit iar şi iar în generaţia prezentă a bisericii lui Dumnezeu.

Noi credem că Dumnezeu ne călăuzeşte către descoperirea marilor adevăruri rămase acoperite din ziua cincizecimii, şi, de asemenea, către adevăruri cu totul noi, absolut necesare încheierii lucrării lui Dumnezeu. De aceea ne simţim chemaţi să facem dese referiri la contextul actual, astfel ca poporul nostru să poată vedea corect rolul şi locul credinţei lui Isus în cadrul general al marii controverse dintre Hristos şi Satana. Pentru cei care se simt mai confortabil cu explicaţiile sorei White, iată despre ce este vorba:

“Dumnezeu a trimis în fiecare generaţie pe slujitorii Săi să mustre păcatul, atât în lume cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să asculte lucruri plăcute, iar adevărul curat, nefardat, nu este acceptat. Când şi-au început lucrarea, mulţi reformatori erau hotărâţi să procedeze cu mare prudenţă în combaterea păcatelor bisericii şi ale naţiunii. Ei sperau să poată aduce pe oameni înapoi la doctrinele Bibliei prin exemplul unei autentice vieţi de credinţă. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor aşa cum a venit asupra lui Ilie, determinându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; ei nu au putut să se abţină să nu predice cuvintele clare ale Bibliei – doctrine pe care nu erau dispuşi să le prezinte. Ei au fost constrânşi să declare cu zel adevărul şi pericolele ce ameninţau sufletele. Ei au rostit cuvintele lui Dumnezeu, fără teama de consecinţe, iar poporul a fost obligat să asculte avertizarea.”

Ascultaţi ce urmează:

“În acelaşi fel va fi proclamată şi solia îngerului al treilea. Pe măsură ce se apropie timpul ca ea să fie vestită cu putere mare, Dumnezeu va lucra prin instrumente umile, conducând minţile celor care s-au consacrat slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai degrabă prin ungerea Duhului Sfânt, decât prin educaţia instituţiilor de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, rostind cuvintele pe care Dumnezeu li le va da.”

Apoi urmează o explicaţie despre lucrarea lor, şi cum va fi proclamată solia îngerului al treilea. Ascultaţi:

“Păcatele Babilonului vor fi dezvăluite. Rezultatele îngrozitoare ale impunerii poruncilor bisericii de către autorităţile civile, invazia spiritismului, dezvoltarea rapidă dar mascată a puterii papale – toate acestea vor fi demascate. Prin aceste avertizări solemne, poporul va fi trezit” (GC 606).

Acesta este cadrul real în care trebuie să înflorească şi să dea roade în acest popor solia neprihănirii lui Hristos. Competiţia care se desfăşoară sub ochii omenirii este între neprihănirea lui Hristos şi fărădelegea lui Satana, între taina evlaviei şi taina nelegiuirii. Nu este posibil să o prezinţi pe una fără să o demaşti pe cealaltă. Nu poţi lăuda caracterul lui Dumnezeu fără să ataci nebuniile Babilonului, şi nici să apreciezi pe mesagerii lui Dumnezeu fără să pui în dificultate pe preoţii lui Baal.

“Să stai în apărarea adevărului şi neprihănirii când majoritatea ne părăsesc; să duci luptele Domnului când campionii sunt puţini – acesta va fi testul nostru” (5 T 136).

Mesagerii lui Dumnezeu din ultima generaţie

Gili Cârstea - sâmbătă 3 iunie 2006

După toate informaţiile pe care acest popor le-a acumulat de-a lungul secolelor, câteva evenimente caracteristice sfârşitului marii controverse sunt de netăgăduit, fiind acceptate nu numai de segmentul conservator din biserică, dar chiar şi de ultra-liberali, cei care nu prea mai cred în interpretarea profetică de la geneza bisericii rămăşiţei. Este vorba de marea strigare, ploaia târzie şi sigilare, evenimente care vor declanşa reacţii violente în societate.

Între noi şi aceste momente finale nu se află decât o redeşteptare a adevăratei evlavii, a cărei taină este “Hristos în voi,” aşa cum spunea apostolul Pavel.

Ce va declanşa redeşteptarea la o autentică evlavie în acest popor? Ce soluţie va găsi Dumnezeu pentru zguduirea acestui uriaş adormit, ale cărui resurse imense sunt risipite în direcţii lipsite cu totul de importanţă? Va reuşi solia neprihănirii lui Hristos să polarizeze biserica şi să producă acea reînviorare de la faţa Domnului? Vom asista la introducerea unor erezii nimicitoare, care vor produce teribila cernere despre care am fost avertizaţi?

Profetul Isaia pare să sugereze o cale de urmat în această direcţie. Deşi pare o soluţie confuză, se va dovedi că efectele vor fi apreciabile. Mai întâi pare o veste tristă, pe care noi o ascultăm cu destulă reticenţă:

„Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu” (Isa 58:1-2).

Neplăcută sarcină. Cine să o ducă la îndeplinire, când “casa lui Iacob” face tot ce îi stă în putere spre a împiedica publicarea păcatelor ei? Cine să-şi ridice glasul “ca o trâmbiţă,” ca apoi să fie prezentat ca un alarmist caraghios, ale cărui “vestiri” sunt pură ficţiune deoarece nu scrie despre ele în revistele sau pe siturile bisericii? Cine s-ar angaja să strige în “gura mare” despre lucruri pe care este periculos chiar să le şuşoteşti pe la colţuri?

Solia din capitolul 58 are o pereche în capitolul 40, la fel de problematică, ba poate chiar mai problematică, deşi pare cât se poate de pozitivă şi aducătoare de speranţă:

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui. Un glas strigă: ‘Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit’” (Isa 40:1-5).

Cele două solii par opuse, deşi ele sunt parte a aceluiaşi întreg, în deplină armonie cu lucrarea Duhului Sfânt în marea zi a ispăşirii.

Sigur, poporul se bucură de mângâiere, pare o sarcină uşoară şi nimeni nu ar trebui să aibă ceva împotrivă. Dar în ce constă “vorbitul de bine”? Se pare că avem de-a face cu elemente ciudate. “Sfârşitul robiei?” “Ispăşirea fărădelegii?” Ce limbaj prăfuit din secolul 19 este acesta? Cine mai îndrăzneşte să amintească ceva pe la amvoanele noastre despre ştergerea păcatelor, eliberarea de sub robia firii pământeşti, sigilare sau neprihănire practică între închiderea harului şi revenirea Domnului Hristos? Acestea sunt concepte extrem de nocive şi ofensatoare pentru comunitatea de credinţă în care biserica rămăşiţei se pare că a fost acceptată după istovitoare negocieri şi compromisuri.

Se pare că Laodicea suportă mai bine o critică virulentă a păcatelor obşteşti decât vestea bună că s-a găsit soluţia pentru netezirea drumului pentru Dumnezeul nostru, astfel ca SLAVA Domnului să se descopere magistral, luminând pământul cu farmecul inegalabil al lui Hristos, care este caracterul lui Dumnezeu.

Dubla solie din Isaia este vestită chiar în zilele noastre,  deşi puţini au ochi de văzut şi urechi de auzit. Un popor care a “părăsit legea Dumnezeului său” este avertizat că Baal s-a aşezat pe tronul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu. Cei care vor lua în serios apelul lui “Ilie” vor începe să-şi întoarcă privirile “spre Cel pe care L-au străpuns” (Zah 12:10), descoperind în solia neprihănirii lui Hristos slava şi măreţia caracterului lui Dumnezeu. Aceasta va fi gloria soliei îngerului al treilea, şi nici toată diplomaţia iadului nu va reuşi să împiedice luminarea pământului cu slava acestui înger.

Pentru o astfel de solie chiar este nevoie de oameni “zeloşi, fermi, hotărâţi şi cu convingeri categorice” (TM 410), pregătiţi mai degrabă de Duhul Sfânt decât de universităţile lumii şi independenţi de principiile, mentalităţile şi practicile acestei lumi.

Ororile trecutului şi tăcerea lui Dumnezeu

Gili Cârstea - duminică 4 iunie 2006

Vizitând recent complexul lagărelor de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, suveranul pontif a declarat presei internaţionale:

„Într-un loc ca acesta, cuvintele devin neputincioase; rămâne doar o tăcere îngrozitoare, o tăcere care este ea însăşi un strigăt din inimă către Dumnezeu: ‚De ce, Doamne, ai rămas tăcut? Cum ai putut să tolerezi toate acestea?’”

Regimul nazist a măcelărit peste şase milioane de oameni, evrei, ţigani, oponenţi politici, cetăţeni de categoria a treia. Papa se întreabă acum de ce a tăcut Dumnezeu în faţa acestor nelegiuiri îngrozitoare şi cum a putut să tolereze executarea lor.

Înţelegem şi noi că declaraţia este mai mult pentru presă şi pentru publicul polonez, Benedict neavând mari probleme în înţelegerea fenomenului. Dogmele pe care este construită biserica lui susţin, justifică şi provoacă asemenea acte de distrugere în masă.

Preluând conceptele iudaice greşite despre caracterul lui Dumnezeu şi amestecându-le cu ocultismul oriental preluat din Babilon, aşezându-le în limbajul familiar al Noului Testament, catolicismul a produs doctrina iadului, unealta cea mai eficientă prin care a ţinut în robie populaţia Europei pentru o mie cinci sute de ani. Iată cum sună această doctrină, exprimată de un teolog adventist, în termeni adventişti: „Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.”

Nu Îl prezintă bisericile creştine pe Dumnezeu procedând exact aşa de la potop încoace? Şi dacă El pedepseşte „până la exterminare” pe opozanţi, biserica de ce nu ar proceda la fel? Nu este ea însărcinată cu lucrarea unui astfel de Dumnezeu pe pământ?

Benedict are de răspuns unor întrebări şi mai presante decât aceasta a tăcerii lui Dumnezeu la holocaust. El trebuie să se întrebe cum a putut Dumnezeu să tolereze biserica, în timp ce milioane de evrei şi creştini erau măcelăriţi de Inchiziţie sau de sabia împăraţilor sub controlul şi la porunca Romei. Dar el nu îşi pune astfel de întrebări. Tăcerea lui Dumnezeu în acest caz este, pentru Benedict, semnul de aprobare pentru aplicarea dreptăţii şi o permanentă încurajare de a continua pe acest drum.

Regimul nazist nu a făcut decât să pună în practică doctrina bisericii că Dumnezeu pedepseşte până la exterminare pe opozanţii Săi, iar Hitler a acţionat sub binecuvântarea Vaticanului, cu care avea un Concordat. Iată ce spunea el în 1936 episcopului Berning de Osnabruch: „Eu nu fac decât ceea ce biserica a făcut timp de 1500 de ani, doar că o fac mai eficient” (Peter de Rosa, Vicars of Christ: The Dark Side of the Papacy, p. 5).

Nu ne aşteptăm ca întrebarea lui Benedict despre tăcerea lui Dumnezeu să producă vreun efect printre membrii Curiei Romane, dar ar fi potrivit ca ea să producă efecte într-o audienţă mult mai sensibilă şi la fel de responsabilă de tirania nazistă ca şi Vaticanul. Conducerea bisericii rămăşiţei din Europa acelei perioade a păstrat aceeaşi tăcere complice ca toate celelalte instanţe implicate. Deşi rolul ei era acela de a avertiza societatea despre pericolul închinării în faţa unui Dumnezeu fals, biserica a lăsat să se înţeleagă că războiul şi tirania fac parte din planurile lui Dumnezeu, cărora trebuie să ne supunem.

Apostolul Ioan are prevestiri sumbre pentru viitorul omenirii. El spune că tirania va fi din nou instaurată pe această planetă, iar motivul rămâne acelaşi: O confuzie fatală prin care Dumnezeu este înlocuit cu Satana, pusă la cale de instanţele religioase ale lumii. Mulţimea de oameni, mai vulnerabilă ca niciodată în faţa erorii mascată sub straie religioase, are nevoie tocmai de solia încredinţată acestui popor despre caracterul lui Dumnezeu şi procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii în marea controversă.

La încheierea vizitei în Polonia, suveranul pontif a avertizat lumea „să persevereze în fidelitatea faţă de Hristos şi faţă de Biserică,” altfel s-ar putea să avem probleme: „Toţi creştinii trebuie să se simtă angajaţi să dea această mărturie pentru ca să evităm ca omenirea celui de-al treilea mileniu să cunoască din nou orori similare celor de la Auschwitz-Birkenau.”

În lumina istoriei sângeroase a Europei aflată sub controlul papalităţii, mesajul este clar şi nu trebuie să mire pe nimeni: „Ar fi bine să perseveraţi în fidelitatea faţă de biserică, dacă vreţi să nu ne puneţi în situaţia de a apela din nou la barbarie spre a vă aduce pe drumul cel bun.”

Şi totuşi, câţi activişti adventişti nu se visează plutind pe covorul zburător al ecumenismului alături de oameni cu o asemenea mentalitate...

Un personaj al profeţiei în lumina reflectoarelor

Gili Cârstea - luni 5 iunie 2006

Societatea este răscolită în aceste zile de interesul exploziv pentru scenarii profetice, stârnit şi întreţinut de farmecele presei moderne şi de tehnicile hollywoodiene. Lumea pare interesată de secretele Bibliei, de conspiraţiile noii ordini mondiale şi în special de publicaţiile senzaţionale despre antihrist. Pasajele biblice despre acest personaj misterios sunt întoarse pe toate părţile şi publicate pe toate căile, fiecare nou dictator fiind încadrat şi măsurat după detaliile profetice.

Este interesant că în ultimul timp cercetătorii profeţiei par să descopere un alt personaj principal şi misterios din Apocalips 17, căruia nu i s-a dat atenţia cuvenită până în prezent. Este vorba despre o femeie îmbrăcată în stacojiu, cu o cupă de aur în mână şi călărind pe o fiară.

Pentru noi, cei care eram obişnuiţi cu descoperirile Spiritului Profeţiei la aceste subiecte, nu este uimitor că alţii încep să descopere adevărul profetic. Uimitor şi demn de remarcat este faptul că subiectul a dispărut subit din predicile şi din publicaţiile bisericii. Şi aceasta tocmai acum, când „femeia” a început să ameţească pe împăraţii pământului cu licoarea ei fatală, iar „fiara” pe care o coordonează atent se dezvoltă într-o putere globală sub ochii uimiţi ai întregii lumi. Singura explicaţie viabilă a acestui fenomen este o rapidă şi secretă dezvoltare a influenţei femeii, a cărei ameninţare pare să paralizeze orice referire la scopurile şi mişcările ei. Pastorii, redactorii şi scriitorii adventişti par să repete cuvintele apostolului, ridicând neputincioşi din umeri: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc 13:4).

Acum, tragedia stă în faptul că fiara nu ar fi pus nicio problemă nimănui niciodată dacă ea nu se afla la ordinele unei femei depravate. Exemplul martirilor este elocvent: Este relativ uşor să te împotriveşti, chiar până la moarte, unei puteri civile opresive, când ştii că ea se află declarat împotriva lui Dumnezeu. Este mult mai greu să te împotriveşti atunci când puterea opresivă declară că ea este locţiitoarea lui Hristos pe pământ, că este în slujba lui Dumnezeu şi că tot ce doreşte este pacea, liniştea şi prosperitatea naţiunilor. Cu o astfel de putere străjerii de pe zidurile Sionului nu par dispuşi să lupte, preferând să facă piruete diplomatice pe la ferestrele bordelului şi să semneze alianţe secrete prin intermediari de doi bani, după negocieri secrete derulate pe parcursul unor ani buni.

Scriptura ne spune demult că vinul Babilonului poate ameţi pe oricine, dar abia în ultimul timp am putut constata efectele lui ascunse. De la primele picături înghiţite el produce o misterioasă şi euforică senzaţie de măreţie istorică, dând impresia consumatorului că el este omul momentului, salvatorul civilizaţiei, ultima speranţă a umanităţii împotriva denigratorilor credinţei creştine ameninţate mortal. Toate bisericile protestante sunt lovite de această ameţeală stupidă, alergând disperate să sprijine ameninţata credinţă apostolică şi universală. Păgânii pun în primejdie buna credinţă creştină, şi este timpul să dăm laoparte luptele intestine şi ciorovăielile de cartier spre a duce lumii evanghelia „cu o singură voce.”

Nu este prima oară când doamna de la bordel procedează astfel. În timpul evului mediu, când Sfântul Imperiu Roman era lovit mortal de lumina Reformaţiunii, ea a apelat la şmecheria cu pericolul extern spre a împiedica naţiunile să scuture jugul clerical de pe umerii oamenilor. Pericolul musulman a fost invocat şi atunci, ceea ce a produs enorme vărsări de sânge şi pierderi materiale. Acest lucru pastorii adventişti ar trebui să-l ştie, chiar dacă nu se mai predă la seminar.

Şi ar mai trebui să ştie un lucru: Roma este blândă ca un miel atunci când se află în minoritate, vicleană ca o vulpe atunci când este la egalitate, şi sângeroasă ca un tigru atunci când este în majoritate.

În lume nu există popor mai informat şi pregătit să avertizeze lumea despre intenţiile malefice ale doamnei de moravuri uşoare din capitolul 17 al cărţii lui Ioan decât biserica rămăşiţei. Ea a fost binecuvântată de Dumnezeu cu lumină specială în această privinţă, şi i s-a încredinţat misiunea de mare cinste de a revărsa binecuvântarea asupra acestei lumi disperate. De ce oare ratăm sistematic cele mai importante evenimente ale istoriei? De ce ţinem neapărat să demonstrăm că nu suntem demni de încredere când sunt în joc interese majore? Sigur, este normal să fim ţinta celor mai furibunde atacuri, căci duhurile care se ocupă de întreaga operaţiune ştiu bine ce potenţial avem. Nu este acesta cel mai serios motiv să ne îndeplinim misiunea?

Citam zilele trecute dintr-un pasaj interesant, pe care îl voi reda acum în întregime:

“Să stai în apărarea adevărului şi neprihănirii când majoritatea ne părăsesc; să duci luptele Domnului când campionii sunt puţini – acesta va fi testul nostru. Acum este timpul să adunăm căldură din răceala altora, curaj din laşitatea lor, loialitate din trădarea lor. Naţiunea va fi de partea marelui conducător rebel” (5 T 136).

Sigur că autoarea se referea aici la naţiunea din care făcea parte. Dar după o sută de ani de atunci nouă începe să ni se pară că nu ar fi exclus ca aici să fie vorba despre denominaţiunea din care făcea ea parte. Am fi cei mai fericiţi oameni din lume să se demonstreze că ne-am înşelat; privind însă în istoria sacră, observăm că unii ca noi nu au avut parte de o asemenea fericire.

„Răceală,” „laşitate,” „trădare.” Trei atitudini teribile care au zugrăvit mereu reacţia poporului lui Dumnezeu atunci când s-a confruntat cu băutura ameţitoare din cupa purtătoare de amestecuri ecumenice la modă, şi din care a băut cu cele mai oneste dorinţe de bine.

Părtaşi de natură divină - esenţa soliei 1888

Gili Cârstea - marţi 6 iunie 2006

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91-92).

Acesta este unul dintre cele mai elocvente citate ale Spiritului Profeţiei despre autenticitatea soliei 1888. Proclamarea ei se va transforma în marea strigare, şi va fi însoţită de revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată. După cum se spune aici, Hristos nu fusese prezentat suficient de „proeminent” în faţa lumii, deficienţă care trebuia corectată de solia trimisă la Minneapolis.

Trebuie să recunoaştem că până atunci omenirea vorbise cât se poate de frumos şi deschis despre crucea lui Isus. Am putea spune chiar că Golgota şi slava ei epuizaseră vocabularul uman, fiind subiectul miilor de predici, publicaţii, melodii şi evenimente sociale. Ce s-ar mai fi putut spune despre Mântuitorul răstignit care nu fusese spus într-un fel sau altul?

Aflaţi sub presiunea avertizărilor sorei White că ei se împotrivesc luminii trimise din cer, liderii noştri din acel timp se întrebau consternaţi ce era nou sau necunoscut în prezentările celor doi pastori tineri, care să justifice titlul onorabil de „lumină nouă.” Ei spuneau că ştiu şi cred aşa ceva de când au deschis Biblia prima oară. Acum, cineva venea să vorbească despre îndreptăţirea prin credinţă, pe care lumea o cunoştea de la Luther, iar sora White le spunea că aşa ceva este „cu adevărat” solia îngerului al treilea. Exact aceleaşi obiecţiuni se aud şi în zilele noastre.

Pasajul citat conţine însă o propoziţie care schimbă complet perspectiva. Solia 1888 „invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos.” Ce este neprihănirea lui Hristos? În cea mai concisă definiţie, Dumnezeu în templul Său. O reprezentare a caracterului lui Dumnezeu locuind în trupul omenesc şi producând sfinţenie autentică, o păzire desăvârşită a legii. Era „taina lui Dumnezeu” descoperită acum în faţa lumii. Biserica şi lumea credeau că taina lui Dumnezeu este o viaţă sfântă într-un trup sfânt. Hristos a venit să răstoarne această credinţă falsă, demonstrând că taina lui Dumnezeu este o viaţă sfântă în trup păcătos, Dumnezeu descoperit în trup, singurul trup care exista în lume după căderea lui Adam.

Bisericile apostaziate, oricât de frumos ar vorbi despre Hristos şi Golgota, pierd cu totul valoarea jertfei lui Hristos prin insistenţa că taina evlaviei este Dumnezeu descoperit în trup sfânt. Astfel este eliminat rolul vital al crucii – o punte de legătură între două naturi despărţite. Hristos nu a murit spre a-I oferi lui Dumnezeu un pretext să-Şi întoarcă privirea de la păcatele noastre şi să pretindă că ele nu există. Îndreptăţirea nu este un surogat ieftin pentru o problemă mortală, aşa cum este păcatul. Nimănui nu i-ar conveni să meargă la spital şi să-l audă pe medic declarând că boala lui nu există deoarece aşa a afirmat asistenta. Bolnavii au nevoie de vindecare, nu de declaraţii de sănătate bună din partea medicului, deşi ei sunt pe moarte.

Când s-a despărţit de Dumnezeu în Eden, omenirea a murit. Ea nu are nevoie de declaraţii înlocuitoare, ci de refacerea legăturii cu natura divină. Exact aşa ceva a fost Hristos, primul exemplar al familiei omeneşti în care cele două naturi despărţite au fost unite din nou. De aceea este numit Fiul omului şi Fratele nostru mai mare, capul noii familii divino-umane.

Solia 1888 pune într-o lumină complet nouă jertfa lui Hristos şi valoarea neprihănirii Sale, iar esenţa ei este părtăşia cu natura divină:

„Hristos a luat asupra Sa corp omenesc şi a dat viaţa Sa ca jertfă pentru ca omul, devenind părtaş de natură divină, să poată avea viaţă  veşnică” (3 SM 141).

„Nu există decât o singură cale de scăpare pentru noi, şi anume în a deveni părtaşi de natură divină” (3 SM 197).

„Hristos a demonstrat că este posibil ca omul să se prindă prin credinţă de puterea lui Dumnezeu. El a arătat că păcătosul, prin pocăinţă şi exercitarea credinţei în neprihănirea lui Hristos, poate fi împăcat cu Dumnezeu şi să devină părtaş de natură divină, biruind stricăciunea care există în lume prin poftă” (1 SM 223.224).

„Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

„Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu a putut să aibă aceeaşi natură ca omul, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut şi El ca noi în faţa aceloraşi ispitiri.

Dacă El nu avea natura omului, atunci nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, atunci nu putea fi ispitit ca şi omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze ispitei, atunci nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să poarte luptele omului, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne arată că omenescul trebuie să copieze modelul: omul trebuie să devină părtaş de natură divină” (1 SM 408).

Ad Majorem Dei Gloriam

Gili Cârstea - miercuri 7 iunie 2006

Cei care urmăresc dezvoltarea mişcării ecumenice sunt uimiţi de eficienţa şi discreţia cu care planurile de reunificare spirituală a Europei sunt puse în aplicare. În elanul pentru refacerea unităţii „trupului lui Hristos,” orice referire la Reformaţiunea protestantă este evitată cu grijă, iar unele confesiuni neo-protestante chiar deplâng fragmentarea din creştinism, numind-o „un scandal.”

Voci autorizate se exprimă tot mai des în favoarea concordiei religioase ca singură soluţie pentru o pace reală între naţiuni. De la romano-catolici la adventişti, toţi par fermecaţi de noul val de prietenie ce a început să se propage în comunităţi, printre membrii clerului şi între teologi. Cei care până mai ieri erau eretici sau sfinţi au devenit peste noapte simpli „fraţi despărţiţi.” Ceea ce până nu demult era considerat a fi „fiicele Babilonului” şi „mama spurcăciunilor pământului” devin acum „biserici surori” decise să colaboreze mai intens pentru convertirea lumii.

În spatele acestui uimitor avânt ecumenic se află zeci de ani de negocieri teologice, întâlniri pastorale, colaborări în diverse domenii, însoţite uneori de presiuni politice sau chiar de ameninţări deschise. Cert este că s-a creat astfel un baraj de ceaţă teologică în spatele căreia se dezvoltă solid o nedisimulată simpatie faţă de Roma, necunoscută de la Reformaţiune încoace.

Deşi divergenţele teologice sunt departe de a fi rezolvate, ceea ce pare a fi o temelie comună pentru unitate este concepţia generală despre caracterul lui Dumnezeu. Toate bisericile implicate în noul eurocumenism susţin doctrina despre iad, despre pedeapsa finală şi despre focul lui Dumnezeu, în diverse forme şi variaţiuni. Toate prezintă lumii un Dumnezeu violent, care aprobă o pocăinţă obţinută prin constrângere. Toate susţin că folosirea forţei împotriva ereticilor este justificată, şi toate sunt dispuse să recurgă la asemenea practici ca ultimă soluţie.

Profeţia descoperă că omenirea, în ultima fază a istoriei sale, va fi condusă de un trio infernal – balaurul, fiara şi proorocul mincinos – care se va ridica împotriva lui Dumnezeu şi va persecuta pe sfinţii Celui Prea Înalt. Satana, puterea civilă şi biserica oficială îşi vor uni forţele în ultima încercare de a alunga de pe pământ influenţa şi autoritatea lui Dumnezeu, declarând că ele urmăresc doar ad majorem dei gloriam, o şi mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu? Să fim serioşi. De-a lungul istoriei ei milenare, biserica nu a făcut decât să desfigureze dincolo de recunoaştere slava lui Dumnezeu prin violenţa fără margini cu care a tratat pe supuşii ei. Milioane au fost torturaţi, spânzuraţi şi arşi pe rug de dragul „slavei” lui Dumnezeu aşa cum o cunoaşte biserica. Oameni bravi, morali şi paşnici au fost măcelăriţi pentru ad majorem dei gloriam, iar viitorul este sumbru, căci bisericile se coalizează din nou spre a impune omenirii un astfel de Dumnezeu violent.

O asemenea amăgire nu va putea fi demascată decât cu adevărata slavă a lui Dumnezeu, adică prezentarea corectă a caracterului Său non-violent. Nimic altceva nu va reuşi să demaşte conspiraţia spirituală care se clădeşte sub ochii noştri în numele lui Dumnezeu. Domnul nostru S-a îngrijit ca generaţia finală a poporului Său să dispună de unica solie capabilă să contracareze monumentala fabricaţie a lui Baal, trimiţând la timp elementele de autentificare a slavei lui Dumnezeu în solia 1888.

În loc să caute argumente puerile spre a-şi justifica prezenţa în alianţa nesfântă, pastorii adventişti ar trebui mai degrabă să pregătească biserica pentru ultima solie de har, exprimată foarte clar de Dumnezeu:

“Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii este o descoperire a caracterului dragostei Sale” (Parabole 283).

Când omenirea va cunoaşte caracterul lui Dumnezeu, alianţa spurcată dintre balaur, fiară şi profetul mincinos îşi va pierde puterea de vrajă asupra lumii, iar pământul va fi luminat de slava caracterului lui Dumnezeu aşa cum este el descoperit în Hristos. Doar o asemenea solie va produce “secarea apelor,” va duce la demascarea întregii conspiraţii, va expune pe Baal aşezat în templul lui Dumnezeu şi va lămuri pentru totdeauna valoarea şi locul legii în univers.

Caracterul lui Dumnezeu reprodus desăvârşit în inimile copiilor Săi va fi argumentul real şi unic ce va putea duce vreodată la ad majorem dei gloriam în această ultimă bătălie.

Barometru divin pentru vremuri de furtună

Gili Cârstea - joi 8 iunie 2006

În taifunul religios care se apropie, Dumnezeu ne-a dat cel mai eficient barometru spre a măsura corect presiunea în biserică şi societate:   

“Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru dreptate, oamenii asociaţi cu îngerii răi aduc suferinţă asupra semenilor lor pentru a-i converti la ideile lor religioase; dar Hristos se arată totdeauna plin de îndurare, căutând să câştige inimile oamenilor prin descoperirea dragostei Sale…

Nu poate exista dovadă mai clară că avem spiritul lui Satana decât dispoziţia de a răni şi distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau acţionează contrar ideilor noastre” (DA 487).

Sub pretenţia “râvnei pentru dreptate” urmează să se petreacă sub ochii noştri cele mai spectaculoase scamatorii ale Satanei. Omenirea este îngrămădită ca o turmă spre superstiţiile evului mediu, iar religia organizată se prezintă tot mai des ca unica soluţie pentru relele sociale pe care tocmai ea le-a declanşat.

Hristosul ecumenic – acum numai zâmbete, toleranţă şi iubire frăţească – va dovedi curând adevăratul lui caracter. Omenirea va remarca prea târziu că unealta lui de căpătâi este forţarea conştiinţei.

Cei care privesc dincolo de cortină pot observa uşor cum funcţionează şi se aplică aceste tehnici moderne prin care bisericile sunt adunate laolaltă din “râvna pentru dreptate.” În ultimul timp apar tot mai des “pericole” la adresa creştinismului, pe care naivii le pun pe seama secularismului şi umanismului. Credinţa lumii civilizate pare ameninţată de pericole mortale, ceea ce trebuie neapărat să producă o apropiere în faţa duşmanului comun. “Codul lui Da Vinci,” “Evanghelia lui Iuda,” “Fiara,” toate acestea au căpătat proporţii globale – deşi ele nu sunt decât ficţiune – şi sunt prezentate ca fiind o ameninţare serioasă la adresa ordinii sociale. Bisericile se întrec să ia poziţie, apar la televiziune, publică declaraţii oficiale, îşi împing membrii să se manifeste, să iasă în stradă, să-şi strige indignarea. Chiar şi biserica rămăşiţei a căzut în această capcană, după cum ne informează ANN. Conferinţa Generală pregăteşte o declaraţie oficială despre “Codul lui Da Vinci.”

După felul în care reacţionează, bisericile protestante nu par să înţeleagă ce se petrece aici. Ele nu sunt conştiente că anumiţi băieţi cu ochi albaştri, din ograda aceea care susţine că lucrează pentru o mai mare slavă a lui Dumnezeu, sunt experţi în a crea o problemă, ca apoi să vină cu o soluţie producătoare de efecte durabile pentru interesele lor.

Europa se află în aceste zile în chinurile naşterii şi transformării ei într-o super-putere mondială, sub controlul şi autoritatea bisericii, care se îngrijeşte ca fiara să aibă neapărat un “suflet” romano-catolic, iar bisericile “surori” sunt invitate să participe la măreaţa realizare. Dar este greu să convingi pe membrii lor că măreaţa întreprindere este voia lui Dumnezeu, mulţi dintre ei cunoscând personal barbaria religiei atunci când aceasta începe să fie mânată de viziuni politice. Ce bine prinde vârtejul acesta de “pericole,” şi ce front unit produce el în vastul şi discordantul peisaj confesional european!

Lumea, biserica, dar mai ales biserica rămăşiţei, au urgentă nevoie să înţeleagă că “misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească.” Dar cum să accepte îngerul bisericii Laodicea acest comandament divin, când el este convins că Dumnezeu pedepseşte „până la exterminare” pe opozanţii Săi? Această slăbiciune mortală ne va arunca în braţele mişcării ecumenice mai repede decât toate celelalte eforturi şi strategii, căci credinţa aceasta este îmbrăţişată fără rezerve de toate confesiunile. Şi el este cel mai puternic argument în favoarea folosirii forţei împotriva disidenţei religioase din aceste zile.

Paragraful acesta din Hristos lumina lumii ar trebui imprimat cu litere de foc pe pereţii instituţiilor noastre, afişat la intrarea în toate comunităţile noastre şi expus pe prima pagină a publicaţiilor noastre. El conţine un principiu vital de care omenirea va avea cea mai mare nevoie, căci amăgirile experimentate pe trupul ei letargic vor fi extrem de viclene. Se va manifesta un efort colosal de a converti pe unii „la ideile religioase” ale altora, în numele lui Hristos şi pentru pacea naţiunilor, iar ultimul argument va fi constrângerea.

Acesta este un teren comun de închinare la Baal, şi va fi teribil de greu de depistat tocmai din cauză că biserica a lepădat avertizarea cuprinsă în solia neprihănirii lui Hristos:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre. Baal, Baal este alegerea... Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?” (TM 467).

Biserica şi lumea vor fi ajutate enorm dacă vor vedea deosebirea marcantă dintre calea lui Hristos şi calea balaurului de a câştiga adorarea mulţimilor. Balaurul foloseşte constrângerea, pe când Hristos foloseşte „prezentarea dragostei Sale.”

De partea cui suntem?

„Nu poate exista dovadă mai clară că avem spiritul lui Satana decât dispoziţia de a răni şi distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau acţionează contrar ideilor noastre.”

Libertatea înseamnă dreptul de a spune NU

Gili Cârstea - vineri 9 iunie 2006

Se supune împărăţia lui Dumnezeu acestui concept despre libertate?

Domnul Hristos a declarat în câteva rânduri că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Dacă nu este din lumea aceasta, putem afla cumva care sunt regulile după care se conduce guvernarea divină? Ne dorim să fim printre cei acceptaţi în noua împărăţie, ne rugăm pentru aceasta şi încercăm să trăim diferit de lume spre a convinge că apreciem regulile noii împărăţii. Ştim deja că în noua împărăţie nu se minte, nu se fură, nu se ucide, nu se comite adulter. Dar cum este cu dreptul de a spune NU?

Religia învaţă pe oameni că guvernarea divină este un fel de dictatură, şi că orice abatere de la norme va fi întâmpinată cu asprime maximă. Nu aşa este explicată fapta Evei din Eden? Un gest aparent neînsemnat, şi fără urmări serioase, a declanşat o tragedie de proporţii epice, datorită inflexibilităţii legii. Dumnezeu este astfel prezentat ca fiind sever, aspru, intransigent, interesat mai degrabă de supravieţuirea sistemului decât de bunăstarea cetăţenilor.

Lunga istorie a neamului omenesc pare presărată cu evenimente explicate după acelaşi tipar. Oricine a îndrăznit să pună la îndoială preceptele divine, să combată deciziile cereşti sau să batjocorească pe trimisul lui Dumnezeu a fost tratat cu violenţă maximă. Potopul, Sodoma, Core, căderea Ierihonului, Uza, Ilie şi gărzile regale, Elisei şi urşii, Ieroboam şi mesagerul Domnului – toate aceste episoade violente sunt prezentate ca o dovadă a ferocităţii unui Dumnezeu în a cărui împărăţie nu este sănătos să spui NU.  

Tot la fel este prezentată şi revolta lui Lucifer în ceruri. Un grup de îngeri au început să pună la îndoială ordinea şi regulile guvernării divine, iar răspunsul lui Dumnezeu a fost prompt, radical şi violent – alungarea din cer.

Această mentalitate despre guvernarea divină – pe care noi o considerăm cu totul greşită – a produs milioane de atei şi necredincioşi de-a lungul timpului, plus o armată de servitori tremurând de frica stăpânului. Cine are interesul să propage o astfel de imagine despre guvernarea divină, şi implicit despre caracterul lui Dumnezeu? De ce oare evenimentele violente ale trecutului nu sunt văzute şi explicate în lumina vieţii şi exemplului Domnului Hristos?

Isus Hristos a fost întruchiparea fidelă a principiului enunţat de Moise şi aşezat ca normă eternă pentru poporul lui Dumnezeu: “Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deut 30:19). Viaţa şi învăţăturile Lui au adus înaintea lumii un alt Dumnezeu, cu totul deosebit de cel pe care îl cunoştea omenirea. Stăpânul autoritar al universului era prezentat ca un tată iubitor, un prieten adevărat, un iubit plin de drăgălăşenie, un ajutor sigur la vreme de nevoie.

Această imagine i-a pus chiar şi pe ucenici în dificultate. Ce facem cu Iehova cel din vechime, care nimicea pe vrăjmaşii Lui? Cum s-ar putea păstra respectul pentru lege şi ordine fără un stăpân capabil să impună respect prin forţă? Nu au înţeles nimic nici atunci când Hristos le-a prezentat pilda fiului risipitor, un exemplu elocvent despre cum se poate spune NU în familia lui Dumnezeu, care sunt consecinţele şi care este reacţia autorităţii.

Hristos a descoperit un Tată şi o guvernare divină în care dreptul etern de a spune NU a fost garantat prin sânge. Împărăţia lui Dumnezeu nu este un lagăr nazist şi nici un gulag comunist. Ea nu este – şi nu a fost niciodată – o capcană cu multe intrări şi fără nicio ieşire. Chiar existenţa rebeliunii lui Satana, prelungită până în zilele noastre, este o dovadă că în împărăţia luminii este garantat nu numai dreptul de a spune NU, ci şi dreptul de a explica motivele pentru care alegi să spui NU. Lumea noastră este parte a acestui drept, în care îngerii revoltaţi au libertatea să expună valoarea unei guvernări alternative şi superioritatea unui sistem fără legea lui Dumnezeu.

În ciuda efectelor devastatoare ale acestui experiment stupid, omenirea încă nu este convinsă de ororile guvernării lui Satana, ceea ce o pregăteşte pentru cea mai teribilă sclavie pe care a cunoscut-o lumea vreodată. Noul feudalism care se conturează deja va fi opera unei religii în care singurul argument pentru o moralitate superioară este frica de focul iadului.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume. Şi ea garantează dreptul de a spune NU.

Te internezi pe riscul tău

Gili Cârstea - sâmbătă 10 iunie 2006

O statistică a RID (Committee to Reduce Infection Deaths) spune că anual se îmbolnăvesc două milioane de americani, dintre care 90.000 vor muri, iar aceasta înseamnă mai mult decât SIDA, cancerul de sân şi accidentele auto luate împreună. Un nou super-virus? O pandemie globală? Altă conspiraţie? Nu, doar infecţii contractate în urma unei vizite sau şederi în spital.

“Este o ironie tragică faptul că în fiecare an… o persoană la fiecare cinci minute moare din cauza unei infecţii luată tocmai din locul în care ar trebui să se simtă cel mai în siguranţă,” spune dr. Betsy McCaughey, PhD, fondator şi preşedinte al RID.   

“Spitalele noastre plutesc pe o mare de bacterii,” spunea un alt epidemiolog renumit, iar motivul pentru riscul înalt de îmbolnăviri este lipsa de interes pentru un minim de igienă a personalului sanitar. Regulile stricte de igienă au fost abandonate şi se contează pe folosirea extensivă şi iraţională de antibiotice.

Un ziarist glumeţ propunea ca la intrarea fiecărui spital să se afişeze clar şi în mai multe limbi anunţul: “Te internezi pe riscul tău.”

M-a făcut să mă gândesc, cu amărăciune, că aceasta este şi situaţia cu biserica rămăşiţei. Deseori, la adunări administrative încinse, pastorii noştri nu uită să ne aducă aminte că biserica nu este un club pentru sfinţi, ci un spital pentru păcătoşi. Şi este corect. Aici vin tot felul de oameni, cu diverse probleme şi interese, cu concepţii stranii despre dreptate, moralitate, demnitate, decenţă. Celor mai mulţi le lipseşte o minimă cunoaştere a principiilor neprihănirii, dar vin cu speranţa că vor fi ajutaţi, vindecaţi şi sprijiniţi să ducă o viaţă spirituală corectă.

Bucuroşi că ne-au trecut pragul, şi astfel noi am ajutat nişte suflete să vină la adevăr, facem tot posibilul să treacă printr-o cât mai superficială pregătire pentru botez. Neglijând complet să respectăm regulile de igienă, interesul nostru este concentrat îndeosebi să descoperim maladiile urâcioase de care suferă noul venit şi să-l ajutăm să scape de ele. Aşa se explică de ce foarte rar o comunitate poate fi infectată de virusul unui singur nou-venit, dar toţi nou-veniţii se infectează cu bacilul nostru laodicean.

Această fatalitate nu este nouă şi nici specifică poporului nostru. Biserica vremii Domnului Hristos era şi ea o ameninţare sanitară pentru victimele care băteau la porţile ei, iar Domnul este dureros de sincer cu ei: “Voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Mat 23:15).

Este un fel de a spune că noi ne dăm peste cap să convingem un potenţial pacient să se opereze la noi de apendicită, şi după ce a fost operat se îmbolnăveşte şi moare de SIDA.

Biserica lui Hristos trebuia să fie locul cel mai sigur de pe pământ, iar personalul să respecte cu stricteţe regulile de igienă. Dar acestea au fost înlocuite de tot felul de tratamente alternative, importate din medicina populară, şi care contează pe şocuri de antibiotice mai mult decât pe regula simplă a mâinilor spălate corect.

Aşa cum spitalele de azi plutesc pe oceane de bacterii, la fel biserica se sufocă sub miile de aberaţii teologice importate din creştinismul popular. Împotriva lor personalul nostru sanitar pare lipsit de soluţii, şi nu observă cum indiferenţa, plictiseala şi rutina au infectat biserica mondială. Nimeni nu se trezeşte să înţeleagă că ne închinăm unei statui care nu poate ajuta:

“Cu cine Mă veţi pune alături, ca să Mă asemănaţi? Cu cine Mă veţi asemăna, şi mă veţi potrivi? Ei varsă aurul din pungă, şi cântăresc argintul în cumpănă; tocmesc un argintar să facă un dumnezeu din ele, şi se închină şi îngenunchează înaintea lui. Îl poartă, îl iau pe umăr, îl pun la locul lui; acolo rămâne, şi nu se mişcă din locul lui. Apoi strigă la el, dar nu răspunde, nici nu-i scapă din nevoie. Ţineţi minte aceste lucruri, şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor” (Isa 46:5-8).

Iar Iacob ne îndeamnă: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!” (Iac 4:8).

O astfel de igienă spirituală ar fi necesară astăzi. De ce să aşteptăm până când Dumnezeu va fi adus în situaţia să pună El Însuşi la uşa noastră un afiş: “Te internezi pe riscul tău.”

Dragostea de Babilon duce la robie în Babilon

Gili Cârstea - duminică 11 iunie 2006

De ce a trebuit să plece Israel în robia babiloniană? Care au fost motivele care L-au obligat pe Dumnezeu să permită o asemenea catastrofă naţională? A făcut El ceva să împiedice un astfel de eveniment tragic?

Raportul biblic nu lasă loc pentru confuzie la acest subiect. Au existat motive clare, şi prezentate pe larg, care nu puteau duce decât la un astfel de deznodământ.

Sub domnia unor împăraţi vanitoşi, dispuşi la orice compromis spre a face din Israel “capul şi nu coada,” poporul ales a alunecat tot mai departe de adevăr pe drumul împrietenirii cu neamurile din jur. Spre a fi luaţi în serios de marile naţiuni ale lumii, ei socoteau că trebuie să se conformeze standardelor internaţionale, să atingă acelaşi nivel teologic, politic şi cultural, obţinând recunoaştere din partea instanţelor abilitate. Spre acest deziderat înalt, schimbările trebuiau începute de la bază, poporul trebuia pregătit spre a-şi ocupa locul onorabil în forumul naţiunilor. Preoţii lui Israel au înţeles repede că cea mai bună metodă pentru modernizarea religiei naţionale va fi asimilarea subtilă a unor practici şi credinţe păgâne, modificate genetic şi botezate cu nume familiare spre a nu şoca pe cei mai perceptivi. Aşa a ajuns poporul ales să se închine lui Baal şi Astarteei, să aducă turte împărătesei cerului şi să umble “prin grădini” şi sub orice copac verde.

Deşi casa lui Israel a făcut tot ce depindea de ea spre a fi primită în clubul select al naţiunilor, Domnul o avertizează că speranţa ei este deşertăciune şi goană după vânt:

“Părinţii voştri M-au batjocorit şi mai mult, arătându-se necredincioşi faţă de Mine. Şi anume, când i-am dus în ţara pe care jurasem că le-o voi da, şi ei şi-au aruncat ochii spre orice deal înalt şi spre orice copac stufos, acolo şi-au adus jertfele, acolo şi-au adus darurile de mâncare care Mă mâniau, acolo şi-au ars miresmele de un miros plăcut, şi acolo şi-au turnat jertfele de băutură… Voiţi voi să vă spurcaţi în felul părinţilor voştri şi să curviţi alergând după urâciunile lor? Da, aducându-vă darurile de mâncare, trecându-vă copiii prin foc, vă spurcaţi şi azi prin idolii voştri. Şi Eu să Mă las să fiu întrebat de voi, casa lui Israel! Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeul, că nu Mă voi lăsa întrebat de voi! Nu veţi vedea împlinindu-se ce vă închipuiţi, când ziceţi: ‘Vrem să fim ca neamurile, ca familiile celorlalte ţări, vrem să slujim lemnului şi pietrei!’” (Eze 20:27-32).

Ieremia ne ajută să înţelegem care era starea naţiunii imediat înainte de captivitatea babiloniană:

- “M-au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea lucrării mânilor lor” (1:16).

- “Mi-aţi spurcat ţara şi Mi-aţi prefăcut moştenirea într-o urâciune” (2:7)

- “Preoţii n-au întrebat: ‘Unde este Domnul?’ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sunt de niciun ajutor” (2:8).

- “Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (2:13).

- “De mult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile, şi ai zis: „Nu mai vreau să slujesc ca un rob!” (2:20).

- “Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele” (4:22).

Visul acesta de grandoare naţională, asociat cu idolatria şi sprijinit de prooroci mincinoşi s-a dovedit formula ideală pentru dezastru. Au dorit să fie ca neamurile, ca “familiile celorlalte ţări,” dispreţuind onoarea de a fi un popor deosebit, un popor sfânt care să ducă lumina adevărului slavei lui Dumnezeu până la marginile pământului.

Morala este evidentă: Când doreşti să trăieşti ca babilonienii trebuie să mergi în Babilon. Ei nu puteau rămâne în ţara sfântă, deşi trăiau ca păcătoşii. Acesta este motivul pentru care au fost duşi în ţara al cărei mod de viaţă îl practicau.

“Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău, şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor” (Ier 2:19).

Acestea au fost scrise pentru învăţătura noastră, ca să înţelegem odată cum s-a întâmplat de am ajuns în mijlocul Babilonului, legaţi în lanţuri şi cu ochii scoşi.

O reformă naţională este posibilă, dacă...  (I)

Gili Cârstea - luni 12 iunie 2006

“Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor” (Ezra 1:1), deoarece Domnul ajunsese la exasperare cu “duhul” adormit al lui Israel, care nu mai reuşea să vadă măreţia chemării lui, mulţumindu-se să trăiască la umbra imperiului cu bucata de pâine ieftină care i se arunca în fiecare dimineaţă.

A fost nevoie de o poruncă imperială asociată cu oferte materiale irezistibile spre a convinge pe “sfinţii” Celui Prea Înalt să-şi părăsească traiul comod din Babilon si să se întoarcă la Ierusalim spre a reconstrui sanctuarul. Cartea lui Ezra este o ruşine veşnică pentru poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Ea descoperă nimicnicia şi depravarea la care pot ajunge oamenii atunci când batjocoresc înalta cinste de a descoperi lumii slava lui Dumnezeu. Ascultaţi un fragment din decretul imperial:

“Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:4).

Absolut jenant pentru obrazul lor, şi extrem de umilitor pentru Dumnezeu, în contextul marii controverse. Nu poate exista degradare mai mare decât să trebuiască să fii momit cu argint şi aur spre a te convinge să-ţi îndeplineşti misiunea prin care ai devenit ceva şi te lauzi cu acel ceva.

Au luat averile şi au plecat. În fruntea poporului se aflau oameni importanţi, despre care profeţii vorbesc cu mare respect: Zorobabel, marele preot Iosua, Neemia şi alţii. Iată câteva declaraţii inspirate, ca să ne facem o idee despre valoarea lucrării pe care trebuiau să o realizeze ei:

„Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta, şi tot mâinile lui o vor isprăvi; şi veţi şti dacă Domnul oştirilor m-a trimis la voi” (Zah 4:9).

“Căci cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe? Aceşti şapte vor privi cu bucurie cumpăna în mâna lui Zorobabel. Aceşti şapte sunt ochii Domnului, care cutreieră tot pământul” (Zah 4:10).

“Acum fii tare, Zorobabel! zice Domnul. Fii tare şi tu, Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot! Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul, şi lucraţi! Căci Eu Sunt cu voi, zice Domnul oştirilor” (Hagai 2:4).

“Atunci el a luat din nou cuvântul, şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, şi sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor!” (Zah 4:6).

Şi într-adevăr, templul a fost ridicat de aceşti oameni, cu eforturi deosebite şi în circumstanţe nefavorabile. Dar Zorobabel şi tovarăşii lui trebuiau să înţeleagă că lucrarea nu a depins de puterea, tăria, credincioşia şi pioşenia lor. Deşi erau angajaţi în cea mai sfântă lucrare, inimile lor erau încă scufundate în idolatrie, dar nu ştiau, iar această boală s-a transmis până în zilele îngerului bisericii Laodicea.

Zorobabel şi Iosua aveau, prin vocea profetică, cele mai puternice argumente că ei sunt oamenii lui Dumnezeu, argumente pe care puţine personaje ale istoriei le-au avut. Cu o asemenea acreditare, cine ar fi îndrăznit vreodată să sugereze că ei au ceva probleme cu idolatria?

Spre a remedia problema, Domnul a mişcat din nou inima dictatorului imperial, care a aprobat deplasarea lui Ezra la Ierusalim, spre a învăţa pe fraţii lui legea lui Dumnezeu. Ascultaţi:

„Artaxerxe, împăratul împăraţilor, către Ezra, preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, şi aşa mai departe: Am dat poruncă să se lase să plece aceia din poporul lui Israel, din preoţii şi din Leviţii lui, care se află în împărăţia mea, şi care vor să plece cu tine la Ierusalim. Tu eşti trimis de împăratul şi de cei şapte sfetnici ai lui să cercetezi în Iuda şi Ierusalim, după Legea Dumnezeului tău, care este în mâinile tale… Oricine nu va păzi întocmai Legea Dumnezeului tău şi legea împăratului, să fie osândit la moarte, la surghiun, la o gloabă sau la temniţă” (Ezra 7:12-26).

De ce era nevoie de cineva care să înveţe “pe fraţii lui” legea la Ierusalim, când fraţii lui aveau aprobarea Domnului, binecuvântarea Lui, un succes formidabil în lucrare şi în plus aveau în mijlocul lor pe profeţii Hagai şi Zaharia? Aceasta pare o aroganţă de nedescris.

O reformă naţională este posibilă, dacă...  (II)

Gili Cârstea - marţi 13 iunie 2006

Şi totuşi, Ezra avea o misiune importantă, căci ea izvora dintr-o pasiune care ar trebui să ne aprindă şi nouă inimile astăzi: “Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10). Fraţii lui de la Ierusalim lucrau cu zel pentru Domnul, dar se pare că ei nici nu adânceau, şi prin urmare nici nu împlineau legea Domnului. Totuşi, măreţia acelor fraţi s-a dovedit în faptul că au primit cu umilinţă “adâncirea” legii lui Ezra, şi nu s-au împotrivit cu aroganţă, deşi poziţia lor favoriza un refuz categoric faţă de propunerile lui Ezra.

Istoria este cunoscută. Ajunşi la Ierusalim, Ezra şi tovarăşii lui au adus la templu darurile împăratului Artaxerxe, după ce s-au odihnit trei zile de călătoria lungă şi obositoare. Acum se întâmplă ceva: “După ce s-a sfârşit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, şi au zis: ‘Poporul lui Israel, preoţii şi Leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări, şi au făcut urâciunile lor, ale canaaniţilor, hetiţilor, fereziţilor, iebusiţilor, amoniţilor, moabiţilor, egiptenilor şi amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora. Şi căpeteniile şi dregătorii au fost cei dintâi care au săvârşit păcatul acesta’” (Ezra 9:1-2).

Nici nu luase bine contact cu realitatea şi Ezra a fost confruntat dureros cu puternica apostazie a poporului său: “Când am auzit lucrul acesta, mi-am sfâşiat hainele şi mantaua, mi-am smuls părul din cap şi perii din barbă, şi am stat jos mâhnit… ‘Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri’” (Ezra 9:3-6).

De ce oare Ezra este şocat de starea poporului său, în timp ce marele preot Iosua, Zorobabel, Neemia, alături de proorocii Zaharia şi Hagai, nu au nimic de spus şi nu văd nicio problemă în nelegiuirea în care se scufundau? Din simplul motiv că se complăcuseră în diversitatea culturală din Babilon, şi nu considerau că este necesar să “adâncească” Legea Domnului. Ei cunoşteau adevărul şi nu credeau că Dumnezeu mai are lumină nouă pentru poporul Său.

Avem în acest episod trist un model de pocăinţă pe care biserica rămăşiţei încă nu pare dispusă să-l trateze cu respectul cuvenit. Acei oameni din Ierusalim aveau toată autoritatea şi toate argumentele să respingă constatările şi soluţia lui Ezra. Conducători, preoţi şi profeţi – iar aceşti profeţi erau chiar dintre cei autentici – se găseau într-o sfântă unanimitate că totul este bine în Israel. Dar când a apărut cineva care “adâncise” cunoaşterea Legii – caracterul lui Dumnezeu – ei au recunoscut nelegiuirea din Israel şi s-au întors la Domnul din toată inima. Ei nu au stat să se întrebe cine este cel ce-i acuză, ce pregătire are sau cine l-a trimis. Nu s-au întrebat de ce oare nu a trimis Domnul lumina prin ei, care aveau autoritate. Nu s-au simţit umiliţi la posibilele reacţii din popor, care se întreba: “Dacă acesta ar fi adevărul, de ce fraţii noştri conducători şi proorocii nu l-au cunoscut până acum?”

Pentru Zorobabel şi Iosua a fost infinit mai greu decât pentru Butler şi Smith în 1888. Aceştia din urmă aveau mărturia Spiritului Profeţiei care confirma că solia este de la Dumnezeu, pe când primii aveau pe Zaharia şi pe Hagai de partea lor. Şi totuşi s-au pocăit atunci când cineva a “adâncit” pentru ei Legea lui Dumnezeu.

Jones şi Waggoner au încercat să “adâncească” şi ei neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, şi, cu toate că au avut de partea lor pe proorocul Domnului, biserica a respins solia lor. Dacă sora White ar fi fost de partea lui Smith şi Butler, la ora actuală nu mai existau în analele istoriei adventiste nici măcar numele de Jones, Waggoner sau Minneapolis.

Istoria lui Israel din acele vremi demonstrează că este posibilă o pocăinţă naţională, dacă se găseşte cineva care să “adâncească” Slava neprihănirii lui Hristos, iar conducătorii bisericii dau laoparte ideile preconcepute, dezbracă aroganţa clericală şi aleargă la Domnul pentru confirmarea soliei.

Acum, când templul lui Dumnezeu zace în ruine şi aşteaptă demult să lumineze pământul, este timpul să analizăm cu multă seriozitate istoria noastră denominaţională din 1888 în lumina cărţii lui Ezra.

Sanctuarul şi poporul ales în ecuaţia marii controverse

Gili Cârstea - miercuri 14 iunie 2006

Deşi majoritatea creştinilor cred că templul de la Ierusalim era locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, şi speră să-l vadă reconstruit ca o componentă a evenimentelor ultimelor zile, pentru iubitorii soliei advente este clar că templul nu era decât o metaforă şi un simbol pentru o realitate infinit mai profundă. Iată cea mai bună definiţie despre scopul sanctuarului:

„Templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezenţa Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lume.

Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templul pentru Dumnezeu. Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161).

Sanctuarul era, deci, o reprezentare a lui Mesia şi a scopului lui Dumnezeu în creaţiunea fiinţelor inteligente.

Înţelegând acest lucru, este ameţitor să ne gândim ce eforturi colosale a făcut Dumnezeu de-a lungul secolelor spre a păstra nestinsă această flacără despre scopurile Sale. Ne imaginăm cu câtă pasiune a căutat Dumnezeu un popor căruia să-i încredinţeze această cunoaştere profundă a guvernării Sale, iar când poporul pe care l-a ales a scăpat din robia egipteană, prima Lui grijă a fost să-i încredinţeze lumina despre sanctuar.

Istoria lui Israel este înfăşurată în istoria sanctuarului. De la momente de grandoare naţională la apostazii teribile, naţiunea a avansat în timp doar în relaţie cu sanctuarul. Atunci când uitau scopul lui sau îi denaturau întrebuinţarea urma imediat plecarea în robie şi pierderea prerogativelor naţionale. Atunci când se întorceau la Domnul cu toată inima, primul lucru era construirea sau refacerea sanctuarului. Fără sanctuar, Israel nu exista şi nu conta ca naţiune, iar istoria modernă a demonstrat acest lucru.

Priviţi perioada robiei babiloniene. Câte răsturnări spectaculoase de situaţie pe harta globală, câtă vărsare de sânge şi câtă suferinţă, cu imperii care se ridică şi se prăbuşesc, doar pentru că poporul lui Dumnezeu nu a reuşit să vadă scopul sanctuarului, pervertind obiectul spre a servi unei subtile închinări la Baal. Ieremia şi Ezechiel nu lasă loc la îndoieli în această privinţă. Deşi elita lui Israel părea credincioasă misiunii încredinţate, rostind cu abnegaţie lozinca naţională – „Templul Domnului, Templul Domnului” – ei transformaseră sanctuarul într-o peşteră de tâlhari; şi nu ştiau.

Ca să readucă pe Israel în ţara sfântă, şi astfel să poată reaprinde lumina despre scopul Său veşnic, Dumnezeu a trebuit să-l impresioneze pe Cir, să-l convingă pe Dariu şi să trezească „duhul” lui Artaxerxe, iar lucrul acesta nu a fost deloc uşor, dacă privim din perspectiva marii controverse. Stăpânitorul acestei lumi veghea cu un interes desăvârşit ca lumina sanctuarului să rămână în beznă pe vecie. Au fost bătălii teribile în jurul acestui templu, iar îngerul lasă să străbată, cu modestie, o informaţie despre situaţia complicată în care a fost pus Dumnezeu de neseriozitatea poporului ales: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Dan 10:12-13).  

Ştiind că Dumnezeu nu foloseşte constrângerea şi ameninţarea cu forţa, ne imaginăm ce energii enorme au fost folosite de Duhul Sfânt spre a mişca inimile acestor împăraţi prin legea dragostei. Ne imaginăm presiunea formidabilă ce apăsa pe umerii acestor monarhi, prinşi între susurul blând al Duhului şi taifunul patimilor demonice stârnit de balaur. Între timp, Israel nu ştia cum să se aşeze mai confortabil în ţara tuturor posibilităţilor, iar singura lui preocupare rămăsese aceea de a face un dolar în plus.

În ciuda apostaziilor lor succesive, Domnul a reuşit să menţină sanctuarul în picioare, ca o emblemă eternă a scopului Său pentru sufletul omenesc. Apoi a făcut un pas şi mai surprinzător: A ridicat Adevăratul Sanctuar, locul locuinţei lui Dumnezeu, şi L-a pus alături de metaforă, ca Israel şi lumea să privească şi să admire “soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet.”

„Dar iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie.” Ei au preferat metafora şi au distrus realitatea. În acest moment au dispărut complet din calculele marii controverse.

Mişcarea adventă s-a născut şi ea în sanctuar, iar istoria ei este legată într-o îmbrăţişare fatală de înţelegerea corectă a sanctuarului ceresc. Scopul sanctuarului a rămas acelaşi: descoperirea intenţiei lui Dumnezeu de a locui în fiecare fiinţă creată, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om.” Noi repetăm însă eroarea lui Israel, preferând să vedem sensuri mântuitoare în metaforă, în timp ce refuzăm cu obstinaţie să privim dincolo de simbol, către scopul lui Dumnezeu, acela de a face din noi temple sfinte pentru locuirea Sa.

Dacă Dumnezeu a făcut asemenea eforturi în trecut spre a menţine în picioare o clădire care nu reprezenta nimic altceva decât o pildă, este vremea să înţelegem ce eforturi depune cerul astăzi pentru a străpunge bariera care ne împiedică să vedem taina lui Dumnezeu ascunsă în sanctuar şi să mobilizeze un popor pentru luminarea lumii cu slava Sa.

Dacă am învăţat lecţia istoriei, nu este greu de înţeles că această tergiversare fără rost a asumării scopului şi misiunii noastre ne va spulbera pentru totdeauna din ecuaţia marii controverse.

Îngerul bisericii Laodicea şi pocăinţa veacurilor

Gili Cârstea - joi 15 iunie 2006

Solia Martorului credincios către îngerul bisericii Laodicea ne pune într-o situaţie cât se poate de stranie.

“Îngerul” bisericii este o expresie metaforică, şi se referă la ceea ce Scriptura numea “casa lui David,” conducerea poporului lui Dumnezeu, cu referire la toţi cei care au o funcţie de răspundere în acest popor.

Îngerul bisericii Laodicea nu este mustrat pentru lipsa de activitate sau de zel misionar. Nu i se reproşează că administrează greşit proprietatea bisericii. Nu este acuzat că abuzează de putere sau că încalcă statutul şi doctrinele bisericii. Văzută în ansamblu, activitatea îngerului este cât se poate de lăudabilă. Sunt cei mai buni fii ai acestui popor. Lucrează eficient şi depun mult efort pentru cauza lui Dumnezeu, iar uneori poverile lucrării par să-i copleşească. Sunt prinşi între ameninţări venite din afară şi pericole din interior. Lucrarea lor trebuie să mulţumească larga diversitate de caractere, unele cât se poate de ciudate. În plus, agenda impusă de angajator nu este uşor de urmat, fiind încărcată uneori peste capacitatea umană. De aceea Martorul credincios spune că ştie faptele îngerului.

De ce atunci tirada de grave acuzaţii din partea Martorului credincios?

S-a mai întâmplat odată, şi este bine să nu uităm.

Poporul lui Dumnezeu tocmai se întorsese din captivitatea babiloniană. Au revenit la casele lor cu foarte mult aur şi argint oferit de imperiu, plus un cec în alb semnat de împărat cum că pot folosi resursele imperiului după bunul plac pentru rezidirea templului.

Erau acolo, aşa cum discutam zilele trecute, cei mai buni oameni ai lui Israel: Zorobabel, un conducător integru şi strălucit, pentru care Dumnezeu nu are decât cuvinte de laudă; era marele preot Iosua, foarte apreciat de Domnul şi amintit cu veneraţie în cărţile profeţilor; era acolo Neemia, şi el un mare patriot, un bărbat de o statură morală impresionantă şi autor al unei cărţi din Biblie; erau acolo doi profeţi ai Domnului, Hagai şi Zaharia, prin care Domnul călăuzea lucrările şi întărea braţul conducătorilor. Aceşti oameni erau personaje marcante ale destinului, pe lângă care îngerul bisericii Laodicea pare un pigmeu. Se aflau atunci şi acolo sub directa călăuzire a lui Dumnezeu şi pentru un scop extrem de important, iar lucrarea lor purta semnătura cerului fără absolut niciun dubiu. Binecuvântarea lui Dumnezeu era peste ei, iar lucrarea prospera în mâinile lor.

Şi totuşi, ceva era extrem de grav în viaţa şi lucrarea lor, iar ei “nu ştiau.” Urmăriţi ce se întâmpla în spatele acestei strălucite realizări ale îngerului acelei biserici: ‘Poporul lui Israel, preoţii şi leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări, şi au făcut urâciunile lor, ale canaaniţilor, hetiţilor, fereziţilor, iebusiţilor, amoniţilor, moabiţilor, egiptenilor şi amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora. Şi căpeteniile şi dregătorii au fost cei dintâi care au săvârşit păcatul acesta’” (Ezra 9:1-2).

Cum este posibil să faci lucrarea lui Dumnezeu şi să ai un aşa mare succes, şi totuşi să practici “urâciunile” canaaniţilor, hetiţilor, fereziţilor, iebusiţilor, amoniţilor, moabiţilor, egiptenilor şi amoriţilor? În plus, aici nu era vorba despre nişte amărâţi din popor, mai lumeşti, mai zburdalnici, mai postmodernişti. Cei care dăduseră tonul şi practicau cu artă acele urâciuni erau “căpeteniile şi dregătorii,” pe care poporul, evident, i-a urmat. Şi, după cum rezultă din spusele lui Ezra, nimeni nu vedea nimic rău în spiritualitatea şi practicile bisericii. De ce nu au luat poziţie Hagai şi Zaharia? Ei nu observau ce se petrece în Israel? Se pare că nu. Acesta era un păcat necunoscut; îngerul bisericii era ticălos, nenorocit sărac, orb şi gol, dar nu ştia. Şi câtă vreme nu ştii, nu este nicio problemă.

Dar a venit momentul adevărului. Adică a venit în popor un om care “adâncise” legea Dumnezeului său, şi prin urmare avea o nouă viziune despre rolul şi locul lui Israel pe scena internaţională. Am putea spune că el avea lumină nouă, deşi expresia este destul de problematică. Oricum, ceea ce vedea el în biserică nu se potrivea cu lumina foarte preţioasă despre neprihănirea lui Hristos, lumină pe care o descoperise “adâncind” legea.

În timp ce biserica se felicita pentru marele ei succes în lucrarea lui Dumnezeu, şi era evident că se bucurau de binecuvântarea lui Dumnezeu, Ezra era îngrozit şi speriat, uluit de o aşa apostazie evidentă, deşi poporul nu vedea nimic. Cum era posibil ca Israel să practice urâciunile bisericilor “surori” fără să înţeleagă grozăvia depărtării de la căile neprihănirii?

Acesta este probabil cel mai grăitor exemplu de orbire spirituală, de necunoaştere a inimii. În acelaşi timp, este cel mai sublim exemplul de pocăinţă, de lepădare de sine şi de umilire înaintea lui Dumnezeu din partea îngerului bisericii, aproape fără precedent în istoria sacră. Doar “neamurile” au mai avut o asemenea experienţă totală, atunci când Iona a dus mesajul în Ninive. Toată lumea a fost în sac şi cenuşă, de la împărat până la animale.

Acum să revenim la îngerul bisericii Laodicea. La fel ca Zorobabel şi tovarăşii lui, el a fost chemat de Dumnezeu să poarte sarcinile lucrării într-o vreme de maximă importanţă. Lucrarea prosperă în mâinile lui, biserica se dezvoltă numeric şi instituţional, iar influenţa ei în lume nu a fost niciodată mai puternică. Începem să ne impunem rapid pe scena internaţională, iar glasul nostru se aude la cele mai înalte tribune ale societăţii. Avem o reţea misionară high-tech şi un sistem de intervenţie în caz de dezastre naturale pe care îl invidiază multe instituţii internaţionale.

În faţa acestor succese, ce sens are descrierea Martorului credincios? Cum este posibil să i se reproşeze asemenea grave neajunsuri, şi în plus să fie acuzat că nici nu îşi dă seama că se află într-o asemenea stare gravă?

Îngerul bisericii nu crede că el practică urâciunile canaaniţilor, hetiţilor, iebusiţilor, şi nici nu pare să realizeze gravitatea încuscririi cu “surorile” baptiste, luterane, penticostale sau presbiteriene. El se află tot mai des pe la primărie şi notariat semnând certificate de căsătorie, în timp ce poporul cântă bezmetic “Mulţi ani trăiască” şi îi urează “Casă de piatră.” Nu pare absolut deloc deranjat de statutul noilor alianţe, care declară lămurit că ele urmăresc “oikoumene ge,” să locuiască acest pământ în ciuda oricăror ameninţări.

Domnul a trimis în 1888 pe “Ezra,” care tocmai “adâncise” legea Domnului un pic mai mult decât “Zorobabel” şi “Neemia.” Dar ei au ratat oportunitatea veacurilor, iar biserica navighează de atunci în degringoladă, fără hartă sau busolă pe marea agitată a patimilor lumii, lume care nu-şi mai găseşte pacea.

Ce ar mai trebui să facă Dumnezeu spre a-l convinge pe îngerul bisericii Laodicea că singurul gest înţelept ar fi să urmeze exemplul lui Zorobabel şi al tovarăşilor lui? Doar astfel un Iosua modern va auzi cu urechile lui porunca divină: “Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el.”

Iar eu mă voi bucura să adaug: “Să i se pună pe cap o mitră curată!”

home