Conversaţii - arhiva 4

25 martie 2004

Puterea magistrală a unei ecuaţii ignorate

Donald K. Short

În anul 1905, un fiu de sânge al lui Avraam, pe nume Albert Einstein, formula ecuaţia teoriei relativităţii. Patruzeci de ani mai târziu, ca rezultat direct al acestei teorii, a explodat prima bombă atomică şi a început era nucleară. În 1905 nu exista decât o teorie, doar câteva simboluri scrise pe hârtie. Dar în aceste simboluri se găsea energie care să mute munţii şi care să producă lumină egală cu a soarelui. Au trebuit patruzeci de ani ca formula lui Einstein să ajungă o realitate vie, eminentă dovadă a premisei.

Cu mai mult de un secol în urmă, în 1848, primii credincioşi adventişti au ţinut o serie de şase conferinţe, unde au fost formulate adevărurile majore ale bisericii rămăşiţei, unde “hotarele” au fost aşezate pe baza Scripturii. Patruzeci de ani mai târziu, Domnul a hotărât ca aceste adevăruri să aducă roadă, trimiţând “o foarte preţioasă solie” în 1888.

Era o solie care urmărea să aducă “mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul... Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos... Toată puterea este dată în mâinile Sale ca să poată oferi daruri bogate oamenilor, oferind darul nepreţuit al neprihănirii Sale omului neajutorat. Dumnezeu a poruncit ca această solie să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată... Hristos mijloceşte pentru biserică în curţile cereşti, pentru cei pentru care a plătit o răscumpărare de sânge... Să nu uităm niciodată că este Cineva care poate să îndepărteze păcatul şi să salveze pe păcătos... Dumnezeu a dat slujitorilor Săi o mărturie care prezintă adevărul aşa cum este el în Isus, care este solia îngerului al treilea în tonuri clare şi distincte.”

Dar astăzi, după mai bine de un secol, formula adevărului rămâne doar nişte simboluri pe hârtie, teribil de ignorată, cu siguranţă neverificată. Şi totuşi, inerent în adevărul dat acestui popor se află suma totală a puterii Creatorului universului. Pământul întreg va fi luminat cu o slavă nemaivăzută de ochiul muritorilor. Adevărul din posesia acestui popor va umbri orice perlă de gândire produsă de toţi filozofii secolelor trecute şi va aduce la tăcere toate fanteziile teologice ale omenirii.

Pionierii acestei solii, prin rugăciune, credinţă şi studiul Cuvântului lui Dumnezeu, au ridicat un bastion al adevărului care nu poate fi combătut de Satana şi toţi îngerii lui. Pionierii aveau “adevăr prezent,” şi el este încă adevăr, dar nu mai este adevăr “prezent.” Adevărul ecuaţiei lui Einstein nu s-a alterat şi nu a scăzut nici cu o particulă până astăzi, dar adevărul formulei lui a fost dovedit de produsul pe care l-a creat. Aceasta îl face “adevăr prezent.” Adevărul formulei din mâinile bisericii rămăşiţei se va dovedi în produsul pe care îl crează. Deşi a trecut mai mult de un secol, pământul încă aşteaptă să fie “luminat de slava Sa.” Adevărul pe care îl posedăm rămâne încă o teorie, dar se va dovedi că rezultatul este sigur. Biserica rămăşiţei va deveni într-adevăr adevăratul cort. Sanctuarul va fi curăţit. Când poporul Său va înţelege solia care i-a fost încredinţată şi o va pune la probă, ea se va dovedi autentică. Confruntarea dintre Dumnezeu şi adevărul Său încă ne aşteaptă. Cât vom mai zăbovi?

26 martie 2004

Când Tata apelează la măsuri de urgenţă

Evelyn Mangîru

Încercând să explice motivul care ar fi stat la baza unor intervenţii violente din partea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor în trecut (potopul, plăgile din Egipt, omorârea lui Core, Datan şi Abiram...) unele persoane argumentează că acelea au fost nişte „măsuri de urgenţă” la care El a fost nevoit să apeleze în condiţiile păcatului.

„Măsurile de urgenţă,” cu sensul de „amendamente” la legea veşnică, sunt întotdeauna justificate într-o guvernare dictatorială. Când cel aflat la conducere îşi doreşte cu orice preţ să păstreze controlul, trebuie să apeleze la „măsuri de urgenţă.” Dar „urgenţă” pentru cine sau pentru ce? Pentru propria-i autoritate, care este pusă în pericol şi care trebuie păstrată cu orice preţ.

Analizând caracterul lui Dumnezeu, observăm că cele dintâi principii pe care Şi-a clădit Împărăţia sunt cele ale dragostei şi ale libertăţii. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să păstreze cu orice preţ controlul asupra fiinţelor care I-au întors spatele, poate că am fi înţeles necesitatea de a apela la „măsuri de urgenţă,” adică de a interpreta legea într-un mod cu totul special când vine vorba de propria Lui Persoană.

Dar pentru Dumnezeu „urgenţa” nu a fost a Lui Însuşi, de a-Şi păstra autoritatea (lucru pe care cu greu îl înţelegem privind prin ochelarii egoismului nostru adânc înrădăcinat), ci „urgenţa” era a copiilor Lui – de a-i salva din ghearele păcatului. Şi pentru acest lucru nu a fost nevoie de nici un amendament la legea Sa, de nici un compromis, de nici un tertip, de nici o interpretare a legii în funcţie de propriile interese, ci doar de o singură „măsură de urgenţă” născută din agape – sacrificiul de sine deplin şi necondiţionat. Aşa înţelege un tată iubitor să intervină „de urgenţă” în viaţa copiilor săi aflaţi în pericol.

„Violenţa naşte violenţă,” iar Dumnezeu nu putea folosi acest mijloc de constrângere şi să Se aştepte ca fiii şi fiicele Lui să mai creadă în principiile dragostei. Singurul mijloc de „constrângere” folosit de Dumnezeu este cel despre care ne vorbeşte Pavel în 2 Corinteni 5:14 (KJV) – dragostea agape, care se jertfeşte.

Studiată în lumina crucii, Biblia ne descoperă un Tată care nu poate accepta o închinare forţată, sub ameninţare. El vrea ca fiii Săi să dorească să semene cu El. Dar cum poate învăţa un fiu să semene cu tatăl său, dacă nu prin exemplu? „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” „Aţi auzit că s-a zis: ‚Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: ‚Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Matei 5:9, 38-45).

„Mulţi taţi îşi trâmbiţează bunătatea; dar cine poate găsi un tată credincios? Tatăl neprihănit umblă în neprihănirea Lui; ferice de copiii Lui după El !” (Prov. 20:6, 7 – parafrazat).

După spectaculoasa demonstraţie de pe vârful muntelui Carmel, unde a fost onorat de Dumnezeu cu o clară şi fără echivoc susţinere a întregii lui solii că academia lui Israel bate câmpii, Ilie coboară în capitală. Era normal să fie primit cu laude şi recunoştinţă la curte. Din contră, este ameninţat cu moartea printr-o depeşă de la cabinetul doi. Marele nostru profet – şi care dintre noi ar fi făcut altfel? – îşi ridică ambasada şi fuge în pustie. Dezamăgit şi epuizat fizic, el cere lui Dumnezeu să-i ia sufletul. (De unde vedem ce concepţie avea el despre moarte). Apoi a adormit.

După ce îngerul l-a încurajat cu prezenţa şi hrana divină, Ilie a avut şi el parte de cele 40 de zile prin care au trecut şi alţii în cunoaşterea lui Dumnezeu. Singur cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Ilie avea nevoie de adevărata instruire în legile şi purtările lui Dumnezeu, pe care muntele Carmel nu i le dezvăluise. Apelul suna aşa: „Fii gata pentru o întâlnire cu Mine, de care s-ar putea să fii foarte surprins.”

„Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stîncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii” (1Regi 19:11-13).

Câte milioane de credincioşi de-a lungul timpului au fost siguri că Dumnezeu este şi în uragan, şi în cutremur, şi în foc, peste tot în Scriptură. Toate nimicirile şi ororile istoriei sunt puse pe umerii Săi. Este făcut vinovat pentru potop, pentru Sodoma şi Gomora, pentru dezastrele care au lovit Egiptul, pentru şerpii din pustie, pentru bolile care au decimat pe Israel şi pentru toate masacrele redate pe paginile Scripturii.

In contrast, cât de puţini au auzit susurul blând şi liniştit care străbate Biblia de la un capăta la altul: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?... Mi se zabate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă” (Osea 11:8).

Astăzi, poporul acesta al nostru, ameţit şi bezmetic, se repede afară din peşteră ori de câte ori aude uraganul, simte cutremurul sau vede focul. Ei se bucură să vadă în acţiune braţul puternic al unui Dumnezeu „drept.” Dar, de câte ori am făcut aşa, ne-am trezit nas în nas cu Baal.

Ilie a învăţat lecţia. A înţeles că ultima tuşă la caracterul unui profet pe picior de plecare va fi o descoperire a caracterului lui Dumnezeu. Acum, cu câteva ore înainte de marea plecare, nu ar fi înţelept din partea noastră să urcăm cu umilinţă pantele muntelui Horeb, ca să înţelegem şi noi că Dumnezeu nu a fost niciodată nici în furtună, nici în cutremur, şi nici în foc?

Subiectul despre dispariţia definitivă a Cuvântului – Fiul lui Dumnezeu – pe care noi îl discutăm sub numele de “moartea a doua” este extrem de controversat. El produce nedumerire şi reţinere pentru unii, consternare şi chiar repulsie pentru alţii.

Noi nu credem că acest subiect trebuie impus oamenilor. Nici nu credem că are vreo contribuţie la “mântuirea” cuiva, dacă acesta este ţelul copiilor lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu ar putea spune aşa celor care se opun acestei vederi: “Nici o problemă, Eu vă voi vindeca pe toţi cei care aveţi încredere în Mine. Sunteţi bineveniţi. M-aş fi bucurat, totuşi, să am alături prieteni sensibili, care pot aprecia corect agonia prin care am trecut.”

Cât s-ar fi bucurat Dumnezeu să aibă alături câţiva prieteni care să înţeleagă sacrificiul Său, fără să fie traşi de mânecă. Dar, pentru un Serv al servilor, agonia se suportă singur, fără reclamă, aluzii sau apropo-uri.

Aşa s-a întâmplat pe MMM faza 1: Avraam trebuia să fie singur în agonia lui. Nu se putea bucura de consolarea soţiei, prietenilor sau a servitorilor. Trebuia să calce singur “în teasc” durerea insuportabilă a despărţirii pe veci de iubitul inimii lui. Singur pe Moria este principiul dragostei “care nu se laudă.” Faza 1 vorbea însă despre următoarele.

Tot aşa s-a întâmplat pe MMM faza 2: Fiul omului a fost şi El singur pe Moria, părăsit de prieteni, greşit înţeles de poporul Său, lipsit chiar de aprobarea tăcută a Tatălui. El a gustat agonia prin care a trecut Avraam ca reprezentant al omului. Dar şi mai mult, El a intrat acolo în părtăşia intimă a celor care au pătruns până la capăt în profunzimea dragostei jertfitoare, care “nu se umflă de mândrie.” Faza 2 vorbea însă despre faza 3.

Aşa s-a întâmplat pe MMM faza 3: Spre a stopa urgia care începuse să secere pe locuitorii cerului, Cuvântul, fără să-L forţeze cineva, S-a aşezat între vii şi morţi. Astfel urgia a încetat. Dar pe El L-a costat viaţa. Fapta s-a petrecut pe “vârful” magnificului Moria ceresc, departe de ochii universului. Acolo nu a existat o mână care să oprească urgia. Ea a lovit chiar în pieptul lui Dumnezeu. Agape nu caută folosul său. Tatăl S-a întors singur de pe Moria 3. Bobul de grâu a fost zdrobit definitiv, iar agonia a sfâşiat inima lui Dumnezeu. Dar nu a venit să Se laude înaintea universului. Acest fel de gest nu poate fi rostit. El ori este perceput de prieteni, ori rămâne după cortină pe veci.

Slavă Domnului, prieteni de astăzi sunt dispuşi să tragă cortina la o parte. Ei “urmează pe Miel oriunde merge El,” iar El a mers acum pentru noi pe Moria 3, acolo unde, în imensitatea veşniciei, Cuvântul a stopat urgia (Numeri 16,48) ca să putem avea noi astăzi un Fiu al omului, Fiul lui Dumnezeu.

Da, inima Tatălui a fost alinată de Fiul Lui născut din femeie şi înfiat, dar cicatricea pierderii Cuvântului nu se va şterge niciodată. Ea a rămas gravată nu numai în inima lui Dumnezeu, ci şi în palmele Fiului omului, acolo unde vom găsi noi inspiraţia pentru o dragoste fără sfârşit.

Magnific munte Moria, magnifică dragoste… Insondabilă… O, de şi-ar întoarce poporul acesta ochii spre Cel pe care L-au străpuns cu adevărat!

Din păcate, acesta nu este un subiect care poate fi trâmbiţat de străjeri. El ori este perceput în dragoste, ori va rămânea pururea printre umbre şi cruci.

Matei 10:28 – “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.”

R: Oameni uniţi cu rebeliunea lui Satana; în context, cei care nu vor ca vocea lui Dumnezeu să fie auzită pe pământ.

Î: Bun, atunci cine poate ucide şi sufletul, adică în moartea a doua? Dumnezeu, sau Satana?

R: Cred că întrebarea corectă ar fi: CE poate ucide şi sufletul, adică moartea a doua?

R: Păcatul, despărţirea de izvorul vieţii. O voinţă opusă lui Dumnezeu, care doreşte să folosească libertatea de o manieră letală.

R: O foarte mare parte. El a fost proponentul unei asemenea experienţe exotice, care mai târziu s-a dovedit toxică. Fiinţele cereşti, sincere şi nebănuitoare, confruntate cu o minciună puternică, şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu şi au ales despărţirea de izvorul vieţii.

Î: Vrei să spui că Dumnezeu nu poate să ucidă “sufletul,” vreau să zic moartea a doua, finală, moartea adevărată?

R: Sub nici o formă. Caracterul Său (legea Sa) face din El prizonierul neprihănirii. El este Vindecătorul acolo unde păcatul inventat de Lucifer a produs o asemena distrugere. Atâta vreme cât Dumnezeu rămâne în cadrul legii Sale, El nu va folosi puterea păcatului, deoarece El nu are nici o legătură cu păcatul.

Î: Sugerezi că Dumnezeu nu este implicat nici măcar în uciderea “trupului”?

R: Versetul nostru este clar: Nu vă temeţi de acei criminali religioşi care vor să vă îngrozească spre a renunţa la încrederea în Dumnezeu. Nu vă temeţi de Sinedriu, nu vă temeţi de Inchiziţie, nu vă temeţi de elita mondială care vă cere să vă închinaţi la Baal spre a salva omenirea.

R: Uite ce a făcut în cazul lui Iov. A folosit elementele naturii, cercetarea medicală, spre a-i omorî copiii şi a-l forţa să renunţe la încrederea în Dumnezeu. Dacă nu a reuşit aşa, a recurs la slujitorii lui spre a-l convinge pe Iov că a fost mâna lui Dumnezeu.

Î: O ultimă întrebare: Expresia “CEL” din versetul nostru, sigur nu se referă la Dumnezeu?

R: Atâta timp cât te consideri un servitor, ar fi mai bine să crezi că este vorba de Dumnezeu. În situaţia în care te afli, în căutarea mântuirii, frica este mai bună decât încumetarea şi păcatul. Dar dacă te consideri un prieten al lui Dumnezeu, dispus să-ţi sacrifici viaţa veşnică pentru reputaţia Prietenului tău, vei vedea destul de repede că Dumnezeu nu este nimicitorul, aşa cum au spus duşmanii Săi. Prietenii nu pot vedea în acea expresie din 10:28 pe Dumnezeu. Pentru ei este straniu cum pot sugera unii că, pe planeta noastră, Satana îi omoară pe cei neprihăniţi, Dumnezeu îi omoară pe cei păcătoşi, iar, la judecata finală, doar Satana va fi găsit vinovat.

R: Exact. Dar sunt tot la fel de multe cele care Îl onorează pe Tatăl nostru ceresc.

Direct sau indirect, mulţi din poporul nostru încep să se exprime cu privire la conflictul din jurul caracterului lui Dumnezeu în aceste ultime zile. Ideile se conturează din ce în ce mai clar, iar prăpastia dintre lumină şi întuneric se adânceşte tot mai mult.

Spre a justifica intervenţiile violente ale lui Dumnezeu în vechime, unii încep să propună bisericii o variantă ciudată a marii controverse. Evident jenaţi de standardul neprihănirii, care este legea morală, ei spun că Dumnezeu este deasupra legii, şi prin urmare, nu trebuie să judecăm acţiunile Sale prin prisma acestei legi. El guvernează universul după legea dragostei, pe care ei o văd a fi altceva decât cele zece porunci.

Întrebarea noastră este: Care este această lege a dragostei care ni se propune şi cum sună ea? Prin ce definim dragostea, ca să ştim ce face şi ce nu face ea?

Un soţ îşi adoră soţia, îi declară zilnic dragoste eternă, dar într-o zi o găseşte în pat cu alt bărbat şi îi împuşcă pe amândoi. Dragoste?

Un rege îşi iubeşte supuşii până la sacrificiu, dar măcelăreşte fără milă pe locuitorii unei provincii care nu mai vor să trăiască sub jurisdicţia lui.

Un dictator îşi iubeşte naţiunea, dar elimină de pe scenă, prin crimă, pe toţi cei care îndrăznesc să ridice glasul împotriva abuzurilor lui.

O biserică, da, Filadelfia, biserica iubirii frăţeşti, exclude fără nici o remuşcare pe membrii ei care au început să nutrească pasiune pentru apropiata revenire a lui Hristos, cum a fost cazul familiei sorei White.

Cum apreciem binele şi răul fără un standard? Cum putem şti dacă o faptă este bună sau rea, fără un model universal valabil?

Sigur, până la izbucnirea rebeliunii din cer, dragostea şi armonia care existau acolo nu cereau o exprimare publică a legii. Aceasta era scrisă în minţile tuturor şi funcţiona ireproşabil. Dar în clipa când cineva a strigat că sistemul este greşit, în aceeaşi clipă a fost nevoie de un standard. Deoarece atacul viza fundamental guvernarea lui Dumnezeu, era imperios necesară o exprimare a caracterului lui Dumnezeu. De acum, lumile aveau nevoie să ştie ce face şi ce nu face Dumnezeu.

Rebelii spuneau că nu mai vor să trăiască sub jurisdicţia divină dacă nu se aduc anumite modificări în ordinea cerească. Astfel, Dumnezeu a fost obligat să detalieze pentru toţi felul în care este El, a trebuit să dea o descriere a temeliilor pe care stă pacea. Aşa a apărut LEGEA. Mulţi îngeri au fost uimiţi. Nici nu ştiau că există aşa ceva. Dar atunci când este confruntată cu nelegiuirea, dragostea trebuie cântărită, măsurată, evaluată.

De acum, lumile puteau răspunde la acuzaţiile aduse de Lucifer. Iar Dumnezeu a făcut încă un pas, a mers o milă în plus, a întors şi celălalt obraz. El a acceptat ca acţiunile Sale să devină un caz public, un subiect de analiză colectivă. El S-a aşezat de bună voie pe banca acuzării în procesul intentat de heruvimul luminos şi sfânt.

Putea, din dragoste pentru milioanele de vieţi torturate şi distruse, să spulbere grupul de rebeli. Avea puterea fizică şi uneltele necesare. După un asemenea gest, ca să nu existe comentarii, putea reprograma conştiinţa copiilor Săi rămaşi lângă El. Nimeni nu ar mai fi ştiut nimic despre o rebeliune.

Putea, din dragoste pentru milioanele de îngeri pierduţi în rebeliune, să opereze o mică schimbare în creierul lui Lucifer, care ar fi devenit pe viaţă un doberman credincios la picioarele stăpânului său. Putea chiar să nu îl creeze deloc. Sau să îl trimită într-o misiune importantă într-un colţ al universului uitat de lume, şi să îl facă „dispărut” în misiune. Existau multe opţiuni.

Dar într-o împărăţie a libertăţii, neprihănirii şi transparenţei, toate aceste opţiuni sunt complet inacceptabile. Din această cauză avem marea controversă şi un proces public în care Dumnezeu S-a aşezat de bună voie în boxa acuzaţilor. El Şi-a propus să demonstreze, prin dovezi, că acuzaţiile aduse sunt nefondate. Dar un proces în care cel acuzat este deasupra legii, ni se pare o comedie de cel mai prost gust. Aşa ceva se propune astăzi bisericii pentru a se putea susţine că El este la originea dezastrelor din trecut, şi totuşi este neprihănit.

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1:1).

„Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ianuarie 1890).

De ce era nevoie de cineva care să descopere în faţa lumii caracterul Tatălui? Nu era suficient felul în care Dumnezeu a vorbit în vechime (prin Vechiul Testament) „în multe rânduri şi în multe feluri” despre Sine şi maniera în care procedează El?

Observaţi curajul cu care EGW foloseşte cuvintele. Ea nu spune că acesta a fost unul dintre scopuri, ci SCOPUL misiunii Sale.

Hristos putea produce o variantă a adevărului veşnic care ar fi fascinat omenirea. Dar nu a făcut aşa. El S-a limitat doar să interpreteze într-o lumină complet diferită toată istoria sacră. După interpretarea Lui, Moise era de nerecunoscut, cel puţin în ochii savanţilor lui Israel. Pentru ei, Nazarineanul vorbea o limbă străină. Nu au fost deloc dispuşi să tolereze răspândirea în popor a Vechiului Testament după Isus din Nazaret.

Nici ucenicii nu erau prea dispuşi să înghită noua lumină a Scripturilor, versiunea IDN. Multe explicaţii ale Învăţătorului erau în contradicţie flagrantă cu textul Bibliei. Deşi vorbeau ebraica, nu citeau la fel versetele. Dar după conflictul acela din satul samaritean neospitalier, când au cerut să cadă peste localnici focul lui Ilie din cer, ucenicii n-au mai îndrăznit să-L confrunte pe Învăţătorul cu noile Lui idei despre Moise. Nu suportau să li se spună că nu ştiu de ce duh sunt însufleţiţi.

Elita lui Israel ar fi fost dispusă să primească adevăruri noi, proaspăt aduse din cer pe o farfurie de aur. Dar ce făcea noul rabin popular nu era decât o alterare evidentă, o stâlcire a textelor Bibliei, o interpretare aberantă a unor lucruri deja cunoscute şi acceptate în comunitatea academică a poporului lui Dumnezeu. Aşa ceva ei nu puteau numi lumină nouă.

Ca să prezinte adevărul despre caracterul Tatălui, Isus nu făcea altceva decât să pună cunoscutele versete ale Bibliei într-un cadru nou. Dar puse în acest cadru, ele însemnau ceva cu totul diferit de ceea ce auzise poporul până atunci. Iar savanţii lui Israel, constatând că nu au unelte să măsoare noua interpretare, strigau disperaţi poporului să rămână la vechile hotare.

Situaţia aceasta s-a repetat de-a lungul întregii istorii şi continuă să se repete şi astăzi.

un înalt oficial din Bet Din Ha-Go-Dol, în mijlocul febrei despre lumină nouă a anului 34 d.H.

Î: Prea cinstite Zerah, ca înalt oficial al Sinedriului, aş dori să vă întreb de ce dumneavoastră, elita teologică a naţiunii, aţi refuzat pe Iosua din Nazaret?

R: Au existat mai multe motive. El spunea că este fiul divin al lui Dumnezeu. Combătea religia strămoşilor noştri. Pretindea că este Mesia. O asemenea pretenţie putea fi teribil de periculoasă pentru…

Î: De ce credeţi că El nu putea fi Mesia? Nu vorbea Moise despre El ca fiind “un profet ca mine, din mijlocul tău, dintre fraţii tăi”?

R: Da, eram conştienţi de aceste versete. Din această cauză am ascultat cu atenţie la tot ce avea el de spus. Noi am format o Comisie de Supraveghere şi Analiză. Foarte profesională. Cele mai strălucite minţi din Sinedriu. Am adunat tot ce a spus el, toate discursurile lui, iar apoi le-am comparat cu Scriptura. Îţi spun, imaginea finală a fost tulbure de tot, ca să nu spun mai mult. Contradicţii extrem de puternice. O hermeneutică oribilă în toate poziţiile lui. Ceaţă deasă.

Î: Nu credeţi că El a încercat să aducă o pespectivă proaspătă în religia lui Israel?

R: Interpretările fanteziste nu vor produce niciodată reînviorare. Tot ce făcea el era să tragă de versete spre a se potrivi agendei lui. Nu putem numi aşa ceva lumină nouă. El Îl prezenta pe Dumnezeul nostru ca pe un laş neputincios, unul care iubeşte pe duşmanii noştri. Chiar sugera că Dumnezeu îi binecuvintează pe păcătoşi.

Î: Care este viziunea dumneavoastră despre lumina nouă? Cum ar trebui să arate un adevăr nou în accepţiunea Sinedriului?

R: Dumnezeu a vorbit prin Moise despre un mare conducător care va duce pe Israel la glorie. Noi suntem destinaţi să ajungem “capul” şi nu “coada” pe scena internaţională. În acest context nu este nici un loc pentru acest Iosua din Nazaret. Iehova a spus “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar el a spus: “Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Asemenea logică înseamnă ruină naţională în două luni. Noi am decis să rămânem la Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura este temelia noastră sigură, de neschimbat, desăvârşită.

Î: Eu cred că afirmaţia cu obrazul este o regulă de convieţuire foarte plăcută…

R: Regulă de convieţuire zici? Tâmpenie! O să-ţi înghiţi imediat cuvintele, dacă în casa ta dă buzna un roman sângeros, îţi izbeşte de perete fetiţa de doi ani şi îţi violează soţia. Priveşte în trecut, la Dumnezeul nostru atotputernic, cum a înecat miliarde la potop, cum a ars Sodoma şi Gomora, cum a spulberat pe scârboşii de asirieni, cum a hrănit peştii mării cu armata lui Faraon. Un mare Izbăvitor, o impecabilă maşină de luptă pentru scumpul Lui popor. Eşti dispus să renunţi la aşa ceva pentru un ţăran visător şi dragostea lui neputincioasă?

Î: Nu, nu sunt. Dar, învăţătorule Zerah, această imagine despre Dumnezeu nu este cam violentă? Înţeleg că dumneavoastră numiţi legea lui Moise ca fiind o lege a libertăţii şi dragostei. Nu împiedică această lege omorârea fiinţelor omeneşti?

R: Am impresia că glumeşti. Dumnezeu nu este sub jurisdicţia vreunei legi. El este Regele suprem al universului, Olarul care face tot ceea ce doreşte cu lucrarea Lui. Este deasupra oricărei legi. Îndrăzneşti să…

R: Un nebun cere socoteală marelui Creator pentru faptele Lui!? Unde te crezi? În războaiele lui Iov?

Î: Ah, apropo de Iov. Ce credeţi despre poziţia lui Iov, care susţinea că Dumnezeu nu este la originea acestor acte oribile?

R: Dar tu ce crezi despre poziţia magistrală a lui Elifaz & comp în apărarea lui Dumnezeu? Ce imagine frumoasă despre Dumnezeu. Mari patrioţi!

Î: Deci spuneţi că Iosua din Nazaret urmărea să denigreze caracterul lui Dumnezeu?

R: Fără discuţie. Nu a venit cu nici o idee nouă, sau cu o solie din partea lui Dumnezeu. Doar cu cel mai josnic mod de a-l citi pe Moise printre rânduri. Interpretări fanteziste.

Î: Nu a făcut El la fel ca ceilalţi prooroci, combătând religia falsă a zilei printr-o chemare la adevărata semnificaţie a cuvintelor lui Dumnezeu?

R: Mă faci să râd. Profeţii chemau pe împăraţii apostaziaţi ai lui Israel înapoi la Dumnezeu…

R: Mă rog, decizii destul de greşite. Conflicte de personalitate. Dar nu este cazul aici. Învăţătorul din Nazaret nu chema poporul înapoi la Dumnezeu, ci departe de Dumnezeu, la un gen de religie neputincioasă în numele dragostei. N-am văzut în viaţa mea asemenea depărtări de la Scriptură. Ai auzit ce spunea, că trupul lui este templul lui Dumnezeu? Nebunie curată. Ce facem cu templul nostru binecuvântat, cu Şekina în sfânta sfintelor, cu mielul ca ispăşire pentru păcat? Poţi spune, în curăţie de inimă, că Scriptura nu este clară la acest subiect?

Î: Aşa este, nu pot. Deşi ucenicii Lui o ţin una şi bună că El a fost Mielul lui Dumnezeu.

R: Ce ucenici? O gaşcă de derbedei şi pescari inculţi, incapabili şi să citească Oracolele Sfinte, dar să le înţeleagă. Noi avem adevărate furtuni intelectuale pentru un singur termen, iar tu vrei să-mi spui că aceşti nimeni văd lumină nouă în Biblia noastră? Să fim serioşi…

R: Desigur. El va veni, iar naţiunea lui Israel va demonstra lumii ce fel de Dumnezeu avem şi ce fel de mântuire aduce El. Plecaţi-vă înaintea Lui, cât mai este timp.

Ne îndreptăm cu paşi tot mai repezi spre sfârşitul marii controverse universale, când Satana încearcă cu disperare „să reprezinte greşit adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569) iar tensiunile conflictului spiritual ajung aproape de paroxism. Serviciul ceresc de protecţie a martorilor este avertizat să „nu vatăme pământul” (Apoc. 7.3) până când oamenii se vor decide de partea cui vor fi martori.

Expresia „până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru” indică faptul că minţile acestora s-au clarificat în ce priveşte slujirea şi sensul ei în marea controversă cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Iar grupul de martori nu va fi alcătuit din oameni „aleşi” în mod arbitrar de Dumnezeu, ci „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă.” Vestea bună este că cei care vor dori să-L înţeleagă pe Dumnezeu nu vor fi frânaţi de deosebirile de rasă, de limbă, de castă, de obiceiuri culturale sau de tradiţii. Aceştia sunt, de fapt, cei 144.000 (multiplu de 12 – număr ce indică universalitatea).

Dar haideţi să vedem ce este în mintea acestor martori cu ocazia ultimei şedinţe din procesul intentat lui Dumnezeu. Până acum, am fost obişnuiţi să înţelegem versetul 10 în sensul „Mântuirea este a noastră.” Adică NOI eram cei salvaţi, NOI eram cei mântuiţi. Dar Biblia spune: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului.” Are Dumnezeu nevoie să fie mântuit? Are Mielul nevoie să fie salvat?

Odată cu lansarea acuzaţiilor la adresa lui Dumnezeu, Acesta a acceptat să fie investigat în mod deschis, juriul universal urmând să ia decizia în procesul în care Tatăl nostru a ajuns în boxa acuzaţilor. Dar după ce juriul deliberează, bucuria umple atât sala universului, cât şi inimile juraţilor „îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.” Aceştia au încetat cu mult timp în urmă să se mai gândească la propria lor soartă, iar acum „strigau cu glas tare, şi ziceau: „Dumnezeu este nevivovat! Dumnezeu este neprihănit!” Şi pentru a dovedi aceasta, iată că Mielul A FOST JUNGHIAT ca să şteargă orice lacrimă de îndoială din ochii universului! Dragostea a dovedit din nou că sacrificiul suprem de sine este singurul antidot împotriva păcatului şi singura garanţie a vieţii!

Dar cum are nevoie Mielul să fie salvat? Evident că numai post-mortem, întrucât jertfa Sa a fost totală. În mintea lor va rămâne memorat pe veci caracterul neprihănit al Fiului, care a acceptat să moară EL în locul universului.

Şi dacă această jertfă supremă avea menirea să şteargă orice lacrimă din ochii copiilor Lui, iar în Univers să se restabilească pacea şi armonia de la început, cine se va găsi să şteargă lacrimile din ochii Tatălui rămas singur?

Jertfa a fost adusă, Mielul a „plătit” păcatul, unicul Fiu născut din Tatăl a murit de moartea a doua, trecând definitiv şi irevocabil în inexistenţă, oferindu-ne nouă posibilitatea de a fi înfiaţi în locul Său, în sânul Tatălui. Există în univers vreo fiinţă capabilă să înţeleagă perfect durerea din inima Tatălui? Omul Isus Hristos a demonstrat prin propria-I viaţă că a înţeles pe deplin caracterul Tatălui şi durerea lui Dumnezeu pricinuită de despărţirea definitivă de Fiul Său.

„Şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” De fapt, de mult timp Tatăl ne tot şterge lacrimile, dar ele nu încetează să apară. Atâta timp cât avem grijă de noi şi de ochii noştri înlăcrimaţi, tânguindu-ne mereu „ce să fac ca să fiu mântuit?” nu vom fi o reflectare desăvârşită a dragostei Sale. Dragostea se jertfeşte pe sine, „nu caută folosul său.” Dragostea este dispusă să sufere totul, chiar moartea a doua. Dar până când nu vom fi dispuşi să ne „întoarcem privirile spre Dumnezeu, pe care L-am străpuns” (Zaharia 12:10), nu Îl vom putea plânge PE EL „cum plânge cineva pe singurul lui fiu,” ci ne vom plânge mereu PE NOI, în ciuda dorinţei Tatălui de a ne şterge lacrimile. Oare când va începe poporul acesta să şteargă lacrimile Tatălui?

Într-o emisiune tv, câţiva specialişti din mass-media îşi exprimau îngrijorarea cu privire la efectul nociv pe care îl au asupra psihicului uman ştirile de tipul celor de la ora 5: Accidente, crime, violuri – toate descrise în detaliu şi având un impact profund asupra privitorului.

Trecând însă dincolo de deontologia jurnaliştilor, care sunt de multe ori puşi în postura de a face echilibristică între ceea ce este într-adevăr de interes public şi ceea ce creşte rating-ul, noi ne întrebăm cine este responsabil, în contextul marii controverse, pentru faptele teribile care apar la ştirile de la ora 5.

1. În Isaia 24:1-6 ni se spune: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii... Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării, şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei...”

Citind însă un comentariu al lui Ellen G. White (Tragedia veacurilor, pag. 589, 590), răspunsul apare complet diferit:

2. „Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor... Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război...

Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - Îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-Şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ‚Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’ (Isaia 24:4, 5).”

Ar trebui şi noi, ca şi unii jurnalişti, să facem echilibristică între două variante de ştiri, una care, credem noi, creşte „rating-ul” în biserică – frica de Dumnezeu, cealaltă reprezentând un adevăr de interes universal – Dumnezeu nu ucide? Noi nu credem că Dumnezeu ne cere să facem echilibristică, ci să fim dispuşi să înţelegem un adevăr pe care tânjeşte de mult să-l comunice omenirii.

De ce a ales Dumnezeu să ne spună prin Ellen White că cel din cauza căruia „ţara este tristă” nu este El, aşa cum a lăsat să se înţeleagă în Isaia, ci Satana? Ce vrea El să ne descopere? Nu cumva El aşteaptă încă un popor care să nu mai „rupă legământul cel veşnic” şi căruia să îi poată vorbi altfel decât prin limbajul vechiului legământ, un popor care să dorească să înţeleagă caracterul şi maniera în care lucrează El?

Vor exista reportaje gen ora 5 uluitoare şi care vor duce omenirea la agonie, dacă Mireasa refuză să înţeleagă şi să dea lumii ştirea de primă pagină, ştirea care va pune capăt marii controverse – ştirea despre caracterul lui Dumnezeu.

Nu ar fi timpul să reevaluăm cazul Core – Caiafa cât mai repede cu putinţă?

Unii comentatori au sugerat că Iov este prima carte scrisă de Moise, deşi locul ei este la jumătatea Scripturii. Dacă acest lucru este adevărat, s-ar putea să găsim aici o lecţie importantă.

Când a început războiul în cer, iar controversa s-a mutat pe pământ, prima grijă a lui Dumnezeu a fost să stabilească principiile din marea controversă: originea morţii, natura păcatului şi rolul lui Dumnezeu ca Vindecător al rănilor produse de păcat.

Prima Sa grijă a fost scrierea cărţii lui Iov. Înaintea raportului creaţiunii, a poporului ales, a legii, a sanctuarului sau chiar înainte de Mesia. Prima comunicare scrisă pentru om a urmărit să arate cât se poate de clar motivul pentru moarte. În cartea lui Iov, El a clarificat splendid detaliile şi dinamica nimicirii. Moartea nu este o pedeapsă pentru păcat. Moartea nu este o slăbiciune în guvernarea lui Dumnezeu. Moartea nu este o parte a vieţii. Dumnezeu nu are nici o parte în ea.

La sfârşitul marii controverse, fiecare limbă va mărturisi că moartea nu este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Moartea nu este o unealtă pentru disciplină. Moartea nu este o măsură de urgenţă ca răspuns la rebeliune. Premisa cărţii lui Iov va fi apreciată prin produsul ei final din cartea Apocalips.

Cum se face că, astăzi, ne este aşa frică să clădim pe premisa fundamentală din cartea lui Iov? De ce susţinem că Dumnezeu este drept să omoare milioane – în ciuda premisei lui Iov – dar acceptăm că la sfârşit nu Dumnezeu este vinovat pentru moartea a doua, o concluzie corectă a premisei lui Iov? Marele Adversar va specula cu mare succes această slăbiciune

Un alt călcâi al lui Ahile din marea controversă este afirmaţia uluitoare că Dumnezeu este deasupra legii. Dacă este aşa, imposibil să mai vorbim despre Dumnezeu în proces. Un Dumnezeu deasupra legii poate face orice şi nu trebuie să dea nici o socoteală. Aceasta a fost principala acuzaţie a lui Satana şi din această cauză a cerut schimbarea legii sau schimbarea lui Dumnezeu pe tronul universului.

Legea desăvârşită a libertăţii este LEGEA LUI DUMNEZEU, adică, ea descrie acţiunile, deciziile, logica, emoţiile, şi comportamentul social al lui Dumnezeu. Acestea sunt chiar temeliile eternităţii, standardul de neatins al neprihănirii, al dragostei. În decizia iubitoare de a accepta marea controversă şi analizarea cazului Său, Dumnezeu se deschide pe Sine spre analiză. El încurajează obţinerea adevărului pe baza dovezilor. “Veniţi şi vedeţi dacă vă puteţi clădi viitorul pe temeliile pe care Eu le-am aşezat. Dacă nu, sunteţi liberi să alegeţi orice altă opţiune. Dar nu mă acuzaţi pe Mine pentru consecinţele dezastruoase.”

El chiar a fost de acord ca fiii Lui să construiască o guvernare paralelă bazată pe alte legi, folosind puterea Sa supranaturală spre a-i menţine în viaţă, doar de dragul clarificării că împărăţia Sa este bazată pe libertate completă de alegere. Prima grijă a lui Dumnezeu a fost să arate clar că moartea este rezultatul despărţirii voluntare de izvorul vieţii. Pentru ca marea controversă să se poată încheia, este imperativ ca familia omenească să înţeleagă acea premisă fundamentală.

Pentru acest motiv, El ne-a dat cartea lui Iov. Citeşte, înţelege, alege şi dă slavă lui Dumnezeu.

Adevărul din versetele de mai jos este recunoscut de toate curentele din creştinism: Hristos a fost fără păcat.

„El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

“Nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui” (Isaia 53:9).

Î: Pe baza cărui standard îl declară aceşti scriitori pe Isus ca fiind fără păcat?

R: Pe baza singurului standard al neprihănirii prin care oamenii pot defini păcatul: cele zece porunci, legea morală a lui Dumnezeu.

R: Da, a spus că motivul principal a fost prezenţa Tatălui în inima Sa. “Legea Ta este în fundul inimii Mele.” În El se realizase o unire dintre cele două naturi, umană şi divină, ceea ce noi numim “nunta.”

Î: Dacă acesta a fost motivul, putem spune că Dumnezeu se poartă la fel ca Isus?

R: Citeşte explicaţia Lui: „Adevărat, adevărat vă spun, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19).

Î: În acea parte a Bibliei Dumnezeu a ucis milioane. Dar se pare că Fiul nu a făcut “întocmai.”

R: Exact. Aceasta este dilema noastră. Poate Fiul a avut un cod secret de acces în Vechiul Testament?

R: O explicaţie splendidă: “Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face.” În fiecare dimineaţă Tatăl lumina înţelegerea Fiului, arătându-I implicaţiile, cauzele, efectele şi consecinţele tuturor acţiunilor Sale din trecut în relaţiile cu oamenii. Pentru Hristos, temelia marii controverse era istoria sacră. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, mintea Sa analiza evenimentele fără măhramă.

R: Moise şi-a pus măhrama pe faţă spre a proteja pe fraţii lui. Slava (caracterul) lui Dumnezeu de pe faţa lui Moise era de nesuportat pentru ei. Poporul acela cu ceafa înţepenită avea nevoie de un Dumnezeu uman şi violent, care să se potrivească stării lor jalnice. De ce insistăm noi astăzi să privim la Dumnezeu prin măhramă? Din acelaşi motiv. Vrem un Dumnezeu “drept” şi care să ne facă dreptate în conflictele cu vrăjmaşii noştri. Ne facem că nu ştim că vrăjmaşii noştri sunt alţi copii ai Săi. Vrem un judecător, un luptător à la Hollywood. Dar Fiul a spus: “Tatăl nu judecă pe nimeni.” El este Marele Vindecător pentru rănile produse de marele adversar.

Î: Dar nu există şi un verset care spune: “Eu fac rana şi tot eu o vindec”?

R: Ba da, dar exact aceasta este măhrama prin care priveşte omul. Este marea tragedie a omenirii. Spunând că nimeni nu poate veni (ajunge, pricepe) la Tatăl decât prin El, Isus ne invita să privim la El, dacă dorim să înţelegem cum se poartă Tatăl. Isus era blând, deoarece privise la Tatăl; era nonviolent deoarece privise la Tatăl; era fără vină deoarece văzuse că Tatăl este fără vină; vindeca bolnavii deoarece văzuse că aceasta este menirea Tatălui.

Î: Înţeleg. Poate acesta este secretul expresiei “să avem gândul lui Hristos.”

Noi, oamenii, suntem prin natură înclinaţi spre un sentiment de competenţă, deşi realitatea este exact opusă (vezi Apocalips 3:14-21). Comisia Naţională pentru Terorism este obligată de fapte să admită eşecul tragic al ambelor partide aflate la putere. Aceste audieri publice sunt o demonstraţie despre cum oameni la nivelul de vârf al conducerii omeneşti pot fi “orbi.”

Fostul consilier pentru terorism, Richard Clarke, a apăsat pe un buton rar folosit atunci când şi-a cerut scuze în faţa naţiunii pentru eşecul de a o proteja. Faptele care ies la lumină vorbesc despre o confuzie endemică în ambele administraţii înainte de 9/11, de eşecuri, o „suită de bâjbâieli prezentate în detalii grăitoare,” după cum spune New York Times. „Profunde neînţelegeri...” „încercări eşuate” de a face ceva eficient, „dispute aprinse,” „tensiuni grave.” „Se conturează o realitate tulburătoare: Oricare ar fi fost paşii greşiţi ai guvernului... a existat mereu un cor izolat... în special la nivelele de jos... avertizând că se poate întâmpla o tragedie,” „atât de îngrijoraţi de dezastrul care se apropie încât erau gata să demisioneze, ca protest.”

Există paralele izbitoare în istoria poporului lui Dumnezeu. Ieremia şi Ezechiel avertizau că dezastrul naţional va lovi naţiunea, dacă nu are loc o pocăinţă la cel mai înalt nivel al conducerii. Totdeauna ei au fost un “cor izolat” care tremurau la cuvântul Domnului, mereu izolaţi şi ignoraţi. În primele zile ale apostolilor, Pavel avertiza că “după plecarea mea, lupi răpitori se vor furişa printre voi, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30). Din nou, un “cor izolat” a tras alarma, care a rămas neluată în seamă. A urmat marea alunecare de la credinţă, erezii păgâne s-au infiltrat în biserică, care au dus la apostazia din Evul Întunecat.

Dar cel mai sever test al credinţei creştine este încă în faţa noastră. Confuzia din cele două administraţii americane a dus la cel mai tragic atac terorist care s-a produs vreodată pe teritoriul nostru. În domeniul spiritual, toţi cei care vor dori să-L urmeze pe Isus de acum înainte vor trebui să “vegheze,” deoarece “ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului” (Luca 21:35-36). Un autor înţelept a spus că tot ce este “pământesc” în noi va trebui distrus. “Pământesc” nu înseamnă neapărat păcat. Dar ar putea fi periculos de aproape de “lumesc,” ceea ce înseamnă păcat.

Bătălia finală din marea controversă este chiar în faţa noastră, când Satana, cu toată “puterea şi semnele…” va lucra spre a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, spre a înşela, dacă va fi posibil, chiar pe cei aleşi. Dacă a existat vreodată un popor în mai mare nevoie de lumină din cer în permanentă creştere, este poporul pe care, în această vreme de pericole, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul sfintei Sale legi şi să justifice caracterul Său în faţa lumii. Cei cărora li s-a încredinţat o asemenea misiune sacră trebuie să fie sensibilizaţi, vitalizaţi şi elevaţi de adevărurile pe care pretind că le cred (5T746).

Marele conflict pe care l-a creat Satana în curţile cereşti va fi curând, foarte curând, încheiat pentru totdeauna. Curând, toţi locuitorii pământului îşi vor ocupa poziţia, fie pentru, fie împotriva guvernării divine. Acum, ca niciodată mai înainte, Satana îşi exercită puterea amăgitoare spre a încurca şi distruge pe oricine. Noi suntem chemaţi să trezim poporul la realitatea marilor evenimente care ne stau în faţă. Trebuie să-i avertizăm pe cei care se află chiar în faţa prăpastiei. Poporul lui Dumnezeu trebuie să facă orice efort spre a combate minciunile lui Satana şi a răsturna barierele lui. Noi trebuie să prezentăm clar oricărei fiinţe din lumea întreagă dispusă să asculte, principiile în discuţie din marea controversă, principii de care depinde destinul veşnic al fiecărui suflet. Noi trebuie să confruntăm poporul de pretutindeni cu întrebarea: “Pe cine urmaţi voi, pe marele apostat în opoziţie faţă de legea lui Dumnezeu, sau pe Fiul lui Dumnezeu care declara: Eu am păzit poruncile Tatălui Meu?” (7T141).

Dacă avem Spiritul lui Hristos şi suntem împreună lucrători cu El, suntem datori să continuăm lucrarea pentru care a venit El. Adevărurile Bibliei au fost din nou ascunse de obiceiuri, tradiţie, şi doctină falsă. Învăţăturile eronate ale teologiei populare au produs mii şi mii de necredincioşi. Aceste erori şi inconsistenţe, pe care mulţi le declară a fi învăţătura Bibliei, deşi ele nu sunt decât interpretări false, au fost adoptate în timpul secolelor de întuneric papal. Mulţimile au fost făcute să nutrească o concepţie eronată despre Dumnezeu, aşa cum iudeii, amăgiţi de tradiţiile şi erorile vremii lor, aveau o concepţie falsă despre Hristos. “Căci dacă ar fi ştiut, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” Este datoria noastră să descoperim lumii adevăratul caracter al lui Dumnezeu (5T 710).

Prin evenimentele descoperite în desfăşurarea marii controverse, Dumnezeu va demonstra principiile regulilor Sale de guvernare, care au fost falsificate de Satana şi de toţi cei care au fost amăgiţi de el (PP 79).

De la începutul marii controverse, scopul lui Satana a fost de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu şi de a incita la rebeliune împotriva legii Sale; iar acest lucru a părut a fi încununat de succes. Mulţimile pleacă urechea la amăgirile lui Satana şi se aliniază împotriva lui Dumnezeu. Dar în timpul acestei lucrări a fărădelegii, scopurile lui Dumnezeu înaintează spre împlinirea lor; Dumnezeu face cunoscut tuturor fiinţelor inteligente justiţia şi bunăvoinţa Sa. Prin înşelătoriile lui Satana, întreg neamul omenesc a devenit călcător al legii lui Dumnezeu, dar prin jertfa Fiului Său a fost deschisă o cale prin care omul să se poată întoarce la Dumnezeu. Prin harul lui Hristos, ei pot fi făcuţi în stare să împlinească legea Tatălui Său. Astfel, în toate generaţiile, din mijlocul apostaziei şi rebeliunii, Dumnezeu a adunat un popor credincios Lui – un popor “care are în inimă legea Sa” (PP 338).

Stenoza mitrală este o modificare patologică a orificiului mitral al inimii, produsă de sudarea valvelor cu îngustarea orificiului, împiedicând scurgerea sângelui din atriu în ventriculul stâng în timpul diastolei. Principalele simptome sunt: dispneea, hemoptiziile, emboliile arteriale, tusea, palpitaţiile, durerile toracice, vocea răguşită. Netratată, boala poate duce la deces.

Atunci când au ales să ignore sfatul Creatorului, primii noştri părinţi au fost afectaţi de SMP - stenoza mitrală cauzată de păcat. Orificiile inimilor lor au început să se îngusteze, şi dragostea lui Dumnezeu a încetat să mai curgă prin inimile lor ca mai înainte. Ei sufereau acum de prima boală apărută în univers, iar simptomele nu au întârziat să apară:

- dispneea: Omul nu mai putea respira aerul cerului – era prea tare pentru plămânii lui slăbiţi acum...

- hemoptiziile: Omul a început să verse sânge – sângele fratelui său...

- emboliile arteriale: Omul a început să se comporte ciudat, parcă ceva anume i-ar fi întunecat mintea...

- tusea, frecventă şi exagerată la efort: Omul şi-a pierdut vigoarea; dintr-o dată orice faptă bună a devenit o povară, o poruncă greu de îndeplinit...

- palpitaţiile: Omul a devenit hipersensibil. El a început să se teamă chiar şi de cel mai bun Prieten al său şi să se ascundă printre copaci atunci când El se apropia...

- durerile toracice: Apăsarea pe care a început să o simtă în piept, l-a făcut pe om să-şi piardă verticalitatea şi să meargă cu privirea mereu îndreptată spre pământ...

- vocea răguşită: Acum omul nu mai putea cânta în corul ceresc cântece de slavă în cinstea celui mai bun Prieten al lui...

Şi toate acestea pentru că omul alesese să se joace cu un virus letal – păcatul.

Nici inima Creatorului nu a rămas neafectată, însă nu de boală, ci de durere. Era durerea dragostei infinite care îşi vede copilul pe patul morţii. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:8). Cine poate simţi împreună cu Agape? Cine poate simţi împreună cu Dumnezeu?

În laboratorul dragostei, tratamentul fusese conceput „înainte de întemeierea lumii.” „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,” încât nu putea risca să o piardă fără să fi făcut tot ce era posibil pentru a o salva (Efeseni 1:4; Ioan 3:16). Şi iată că, spre nefericirea tuturor fiinţelor necăzute în păcat, a venit ziua când a fost nevoie de acest tratament. Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu a trecut în locul fiinţei condamnate la dispariţie... În condiţiile păcatului, aceasta era tot ce putea face Dumnezeu pentru a-Şi salva copiii de la o moarte iminentă. S-a dat pe Sine în persoana Fiului Său. „...Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine...” şi „...tămăduirea era sub aripile Lui...” (2 Cor. 5:19; Maleahi 4:2).

Astăzi, tratamentul este la îndemâna oricui, oriunde. Toţi avem prescripţie medicală gratuită şi nimeni nu a suferit vreodată reacţii adverse la vreo doză de agape. Eficienţa tratamentului este garantată de Marele Medic.

Fiecărui om care suferă de SMP în spitalul acestei planete i se spune astăzi: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale. Ridică-ţi ochii împrejur, şi priveşte: toţi se strâng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe, şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, şi îţi va bate inima şi se va lărgi...” (Isaia 60:1-5).

Când vom privi slava Domnului – caracterul Său – vom începe să înţelegem cu ce dragoste ne-a iubit. Atunci Îi vom permite să efectueze marea operaţie pe cord de care avem atâta nevoie. Şi când El ne va lărgi inimile, agape va curge din nou prin venele noastre ca mai înainte şi vom alerga neobosiţi pe calea poruncilor Sale (vezi Ps. 119:32 – KJV). Vindecarea noastră va fi cea mai puternică mărturie în favoarea Prietenului şi Medicului nostru în cadrul marii controverse.