www.gsm1888.ro

"O influenţă cerească" şi originea ei

Gili Cârstea - duminică 1 ianuarie 2006

„Noi toţi trebuie să recunoaştem că este timpul ca o influenţă înviorătoare, cerească, să fie adusă în comunităţile noastre.”

Aşa spunea sora White (în paragrafele citate ieri), iar noi toţi recunoaştem că este timpul ca o influenţă înviorătoare să fie adusă în comunităţile noastre. Problema este că biserica nu ştie de unde să ia acea „influenţă,” fiind sfâşiată de divergenţe majore cu privire la acest subiect.

Unii propun o întoarcere la faptele moarte. Ei spun că Dumnezeu Şi-ar întoarce faţa spre noi dacă ne-am depărta de păcatele favorite, personale sau denominaţionale.

Alţii insistă să ne orientăm spre teologia bisericilor populare. Ei spun că distinctivele adventiste ne împiedică să colaborăm eficient cu cei ce vor să-L prezinte lumii pe Hristos cu o singură voce.

Majoritatea mută din biserică nu face nimic special. Aşteaptă să se întâmple ceva, şi între timp caută să se aşeze cât mai bine în lumea aceasta.

De unde trebuie luată influenţa înviorătoare, cerească? Dumnezeu ne spune clar de unde trebuie luată: 

„Solia lui Dumnezeu a fost prezentată poporului cu claritate şi putere. Ea este chiar solia pe care Dumnezeu doreşte să o dea bisericii Sale acum. Refuzul vostru de a o asculta, împotrivirea voastră, deşi nu va opri această lucrare, va aduce o mare pierdere sufletelor voastre.”

„Solia” despre care se vorbeşte aici este cea pe care ea a descris-o astfel:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91-92).

Aceasta este sursa sigură pentru influenţa cerească necesară comunităţilor noastre. Singura problemă este că poporul nostru a fost învăţat mai bine de un secol că solia nu a fost de la Dumnezeu, sau că ea nu este a îngerului al treilea. Între timp, fiecare administraţie a experimentat diverse tehnici de a aduce în biserică influenţa cerească, dar aceasta s-a dovedit la fel de eluzivă ca marea strigare, pentru care ne antrenăm de ani de zile fără nici o finalitate.    

Acum, la cumpăna dintre ani, nu ne-ar strica un moment de sobrietate, în care să cântărim opţiunile şi să ne întrebăm ce vrem să facem cu această solie şi cu lumea. Nu există în faţa noastră decât două alternative:

„Lumea este o a doua Sodomă. Sfârşitul este chiar asupra noastră. Este oare rezonabil să credem că nu există nici o solie care să pregătească un popor spre a sta în picioare în ziua Dumnezeului cel Mare? De ce această puternică retragere? Se va stinge solia îngerului al treilea în întuneric? Sau va lumina ea tot pământul cu slava ei? Se va stinge oare lumina Duhului Sfânt, iar biserica va rămâne lipsită de harul lui Hristos, ca piscurile Ghilboa, care nu au nici rouă, nici ploaie?”

Suntem încă la răscrucea periculoasă în care ne-a lăsat conflictul din jurul neprihănirii lui Hristos. Putem decide să lăsăm solia 1888 să lumineze tot pămîntul cu slava ei, sau o putem lăsa să se stingă în întuneric. O a treia variantă nu există.

Te simţi implicat în această criză? Dacă nu, este vremea să iei o hotărâre finală, căci timpul parcă şi-a pierdut răbdarea, iar sub norul gros de beznă care ascunde caracterul lui Dumnezeu, Satana se pregăteşte să curme alte milioane de vieţi nevinovate. Dacă nu crezi că această solie este singura care poate lumina pământul, cel puţin nu împiedica pe alţii să o plaseze în această poziţie. „Refuzul vostru de a o asculta, împotrivirea voastră... nu va opri această lucrare,” ea doar va dezonora pe Dumnezeu câţiva ani în plus, ani pe care odată îi vom regreta amarnic.

Natura păcatului

Gili Cârstea - luni 2 ianuarie 2006

Dumnezeu ne-a avertizat că Satana a urmărit cu asiduitate trei domenii în care a deformat adevărul: Caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte de dispută în marea controversă [aici].

Despre ultimul punct s-a discutat cu moderaţie de-a lungul întregii perioade de existenţă a bisericii. Despre caracterul lui Dumnezeu se discută în prezent din ce în ce mai serios, ceea ce este un lucru bun. Din păcate, extrem de puţine surse analizează natura păcatului şi deformările aduse de Satana la acest subiect. Foarte puţini autori se apleacă asupra acestui subiect, mai ales că el pare deja epuizat de declaraţia tranşantă a Scripturii că „păcatul este călcarea legii” (1 Ioan 3:4). Dacă este atât de simplu şi clar, de ce a făcut Satana „eforturi permanente” de a reprezenta greşit natura păcatului?

Ar fi posibil ca aceste reprezentări greşite să fi infectat şi concepţia adventistă despre natura păcatului? Câţi dintre noi nu consideră că păcatul înseamnă doar anumite fapte aflate sub condamnarea legii? Cât de mulţi au îmbrăţişat explicaţia că păcatul va fi eradicat de Dumnezeu prin distrugerea lui fizică, iar toţi cei care au fost găsiţi cu păcat în ei vor muri din această cauză?

Pentru ochiul perceptiv şi persistent, istoria marii controverse oferă destule informaţii despre păcat şi natura lui. Anumite evenimente ne ajută să înţelegem că păcatul nu dispare prin eliminarea fizică a păcătoşilor. Un asemenea caz este potopul.

Cele câteva miliarde de locuitori ai pământului cedaseră definitiv în faţa păcatului, omul ajunsese un rob, căci „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6:5). Singurul care mai păstra o legătură cu neprihănirea era Noe, „un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (6:9).

Era de aşteptat ca potopul să şteargă fărădelegea şi păcatul de pe pământ. Dar ce observăm? Păcatul şi-a luat perechea şi a urcat în corabie alături de celelalte animale. Ce căuta păcatul în corabie? Arca nu fusese construită pentru aşa ceva, iar el nu ceruse voie lui Noe să urce la bord. Păcatul trebuia să rămână afară şi să piară odată cu adoratorii lui. Cum a reuşit el să facă saltul dincoace de potop?

Potopul ne învaţă că păcatul nu poate fi eradicat prin executarea păcătoşilor. Înecarea lor nu pune capăt păcatului. Din contră, observăm că atunci când păcătoşii sunt măcelăriţi, păcatul sare la minţile neprihăniţilor cu şi mai mare agresivitate şi eficienţă.

Sodoma şi Gomora ne învaţă că arderea păcătoşilor, la temperaturi oricât de ridicate, nu pune capăt păcatului. Din contră, arderea lor nu a împiedicat păcatul să infecteze mintea celor salvaţi din Sodoma, şi care în Sodoma fuseseră la adăpost de efectele lui devastatoare. Lot s-ar fi prăbuşit de groază dacă i-ar fi spus cineva că el urma să facă, odată salvat din Sodoma, exact lucrurile de care se scârbise cât era în ea. Cum a reuşit păcatul să se furişeze afară din zona calamitată? Cum a reuşit el să scape de puterea focului din cer? Nu ar fi fost normal ca o asemenea prăpădenie să sterilizeze mintea celor salvaţi, astfel ca păcatul să nu mai aibă acces la ea?

La sfârşitul istoriei avem din nou un foc din cer care se coboară să-i nimicească pe păcătoşi, iar noi spunem că acel foc va fi cel eficient, care va distruge păcatul şi pe păcătoşi pentru totdeauna.

Cum a reuşit Satana să ne facă să credem că păcatul se distruge prin foc, prin apă sau prin sabie? Nu observăm noi că el s-a furişat mereu de pe scaunul electric şi ne-a stricat spectacolul ori de câte ori ne-am pregătit să-i cântăm prohodul? De ce credem noi că încă un foc va reuşi să-l dea gata?

Aşa cum a dovedit încă de la naşterea lui, păcatul a avut o predilecţie pentru minţile neprihăniţilor. Îngerii lui Dumnezeu, fiinţe cu o capacitate morală şi spirituală uriaşă, s-au dovedit vulnerabili la infecţie, deşi trăiau în neprihănire. Dacă arderea păcatului şi a gazdei lui ar fi rezolvat problema, arderea lui Satana ar fi încheiat controversa de la început. Dumnezeu ne spune însă că păcatul s-ar fi strecurat fără nici o problemă de pe rugul pe care ar fi ars Satana, şi ar fi infectat întregul univers, semănând mizerie şi moarte prin toate galaxiile de-a lungul timpului.

Atunci nu se înţelegea – iar Dumnezeu nu mai era crezut, fiind sub acuzaţiile lui Satana – că moartea este urmarea desprinderii voluntare de izvorul vieţii (DA 764). Dacă Satana şi cei ce se deconectaseră de la izvorul vieţii ar fi fost lăsaţi să suporte consecinţa firească a gestului lor, ei ar fi murit instantaneu, dar universul ar fi tras concluzia că au fost omorâţi de Dumnezeu, lucru care ar fi adus teroare, suspiciune şi o slujire produsă de frica morţii. Frumoasa creaţiune a lui Dumnezeu s-ar fi transformat într-un gulag mai sumbru decât iadul.

Nu, păcatul nu se distruge prin foc, sau prin anihilarea păcătoşilor. Păcatul este aruncat în nefiinţa din care a ieşit doar atunci când fiinţele inteligente înţeleg natura guvernării lui Dumnezeu, apreciază neprihănirea şi acceptă prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt locuind în templul inimii. Când aceste lucruri vor fi înţelese şi apreciate de Mireasa lui Hristos, Dumnezeu Se va da la o parte dintre păcătoşi şi moartea a doua, iar ei vor putea avea ceea ce şi-au dorit, dispărând pentru totdeauna din prezenţa slavei Creatorului lor blând şi iubitor. Vor putea fugi „departe de faţa Domnului” pentru totdeauna.

Domeniu esenţial pentru ultima generaţie

Gili Cârstea - marţi 3 ianuarie 2006

Aşa cum Ioan 3:16 este cel mai complet verset din Scriptură (şi cel mai neînţeles), citatul din Hristos, lumina lumii despre scopul lui Dumnezeu este cel mai valoros, profund şi complet enunţ al credinţei lui Hristos pentru ultima generaţie.

Nici un autor, în toată istoria creştinismului, nu a reuşit o asemenea pătrundere în taina şi scopul lui Dumnezeu, nici unul nu a reuşit să cuprindă în câteva cuvinte o asemenea bogăţie de concepte. Nici chiar Pavel, Jones sau Prescott, deşi ei au înţeles corect despre ce este vorba. Dumnezeu a vrut să avem acces la mărgăritarul de mare preţ prin intermediul celei mai slabe şi modeste slujitoare a Sa, o persoană fără educaţia oferită de lumea aceasta.

În acest paragraf se află toată istoria planului de mântuire. El este cheia care deschide domeniul vast al noului legământ, o lucrare realizată „dincolo de perdea,” acolo unde natura divină este grefată în spiritul omenesc. „‚Vă voi da o inimă nouă’ (Ez.36,26). Nu este aceasta, înnoirea omului, cea mai mare minune care poate fi realizată?” (RH3 sept.1892). “Această schimbare este minunea minunilor. O schimbare realizată prin Cuvânt este una dintre cele mai mari taine ale Cuvântului. Nu o putem înţelege; doar putem crede... O cunoaştere a acestui mister procură cheia pentru toate celelalte. Ea deschide sufletului comorile universului, posibilităţile dezvoltării infinite” (ML 26).

Acum, la început de an, îmi face plăcere să redau acest paragraf în integralitatea lui magnifică, deoarece cred că în el se află ascunse comorile insondabile ale tainei lui Dumnezeu, acea taină care aşteaptă să fie descoperită sub trâmbiţa a şaptea:

"Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezenţa Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templul pentru Dumnezeu. Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi de urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul" (DA 161).

Ca să nu existe dubii despre autoritatea acestor declaraţii absolut revoluţionare, autoarea ne oferă versetele biblice pe care este clădită această viziune:

Moise: „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Ex 25:8).

Maleahi: „Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal 3:1-3).

Pavel: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor 3:16). „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Ef 2:21-22).

Prescott şi A.T.Jones au scris şi ei despre taina lui Dumnezeu, Hristos în voi, dar niciodată atât de profund sau complet [aici].

Templul din Ierusalim avea un singur scop: Să fie o dovadă vizibilă despre natura guvernării divine, prin care fiinţele inteligente sunt părtaşe de natura lui Dumnezeu. Viaţa în neprihănire nu este posibilă fără unirea dintre cele două naturi, cea creată şi cea divină. Acest principiu a fost urmat de la crearea primului serafim, până la om. A fost întrerupt de păcat, mai întâi în viaţa lui Lucifer şi a îngerilor care l-au urmat, apoi în viaţa primilor noştri părinţi.

Pasajul nu ne spune că scopul cerului va fi realizat din nou la revenirea lui Hristos, ci „prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.” Aceasta înseamnă că în Hristos avem o fiinţă creată, plus locuirea Duhului Sfânt, conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice. El a fost, deci, un membru al familiei omeneşti în care despărţirea produsă de Adam a fost anulată, iar Dumnezeu reuşeşte din nou să locuiască în inima unui pământean, pentru prima oară de la căderea lui Adam.

Este cea mai fascinantă veste care se poate oferi omenirii noastre confuze. Dumnezeu doreşte să refacă locuinţa Sa în templul inimii fiecărei persoane de pe pământ, aşa cum a refăcut-o în persoana lui Isus Hristos, Fratele nostru mai mare.

Acesta este un domeniu de cercetare esenţial pentru ambasadorii lui Hristos, dacă ei îşi înţeleg menirea de a deveni Mireasa lui Hristos. Dumnezeu ne invită să păşim dincolo de perdea, acolo unde sunt puse împreună cele două naturi despărţite.

Trâmbiţa a şaptea aşteaptă să sune, anunţând vestea bună că taina lui Dumnezeu s-a sfârşit, că perdeaua dintre cele două despărţituri a devenit inutilă, iar slava lui Dumnezeu aşteaptă să lumineze pământul din templul sufletului celor o sută patruzeci şi patru de mii care au credinţa lui Isus.

Poarta către "calea veşniciei"

Gili Cârstea - miercuri 4 ianuarie 2006

Singura cale pentru dreptate pe care o recunoaşte inima firească este pedepsirea vinovaţilor cu moartea, după ce vinovaţii respectivi au fost mai întâi torturaţi pe măsura vinovăţiei lor. Aceasta este, în esenţă, poziţia bisericii asupra dreptăţii lui Dumnezeu.

Omenirea întreagă este însetată după dreptate, dar toţi se uimesc cât de nedreaptă este aplicarea dreptăţii. Tot aşa va fi şi în împărăţia luminii, tot la fel este administrată acolo dreptatea pe care toţi o cerem cu disperare? Când vom ajunge în cer vom constata că la temelia sistemului juridic divin se află principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”?

Se pare că orbirea de care suferă îngerul bisericii Laodicea provine din folosirea abuzivă a soluţiei „ochi pentru ochi” în explicarea dreptăţii lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este aşezat în postura unui executor judecătoresc. Legea spune că pedeapsa pentru păcătoşi este moartea, iar Dumnezeu trebuie să o aplice, dacă doreşte să fie drept, aşa cum pretinde şi cum Îl dorim. Păi ce s-ar alege de frumosul nostru univers dacă Dumnezeu nu S-ar supune şi El principiului „ochi pentru ochi”?

Este adevărat că Dumnezeu este drept şi aplică corect dreptatea, dar nu după legea talionului, ci conform principiului „ceea ce semeni, aceea vei secera” aflat la temelia libertăţii de alegere.

Natura umană însă are adânc fixată în structura ei răzbunarea ca formă de exprimare a dreptăţii. Este posibil că David a reuşit să pătrundă acest paradox: „O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei” (Ps 139:19-22).

Privind în sufletul lui, a descoperit acolo ură, sete de sânge şi răzbunare contra vrăjmaşilor lui Dumnezeu. El socotea că uciderea celor răi ar rezolva problema. Odată cu înlăturarea răilor ar veni fericirea celor buni. Tragedia este – şi David nu pare să înţeleagă aceasta – că cei buni şi cei răi sunt toţi copiii Tatălui nostru ceresc, pe care El îi iubeşte fără discriminare, în ciuda alegerii lor distrugătoare. Pilda fiului risipitor susţine din plin această afirmaţie.

Dragul nostru David îşi ia totuşi o precauţie de bun simţ, fiind dispus să recunoască faptul că s-ar putea să fie complet greşit în această evaluare a dreptăţii. El continuă:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps 139:23-24).

Ce fericire ar fi dacă îngerul bisericii Laodicea şi-ar lua şi el această precauţie de bun simţ! Ce plăcut ar fi pentru urechile universului să declare şi el, alături de David, că n-ar fi exclus să se afle – cu privire la caracterul lui Dumnezeu – pe o cale rea. Cât de uşor ar putea fi el vindecat şi dus „pe calea veşniciei” dacă ar fi dispus să asculte apelul sfâşietor al cerului că „puterea constrângătoare nu se află decât sub guvernarea lui Satana” (DA 759). Ce repede ar afla astfel biserica din gura lui că în planul de guvernare al lui Dumnezeu „nu se foloseşte forţa brutală spre a forţa conştiinţa” (COL 77). Cât de eficient ar fi lumea noastră zguduită din letargia aceasta mortală, dacă ar ajunge la urechile ei că „dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate” (DA 22).

Dacă bunul prieten Natan ar fi venit la David cu asemenea raze preţioase de lumină despre caracterul şi guvernarea divină, am fi avut astăzi sute de volume cu psalmi, căci el ar fi înţeles cât de departe este inima lui de „calea veşniciei,” şi n-ar mai fi putut să doarmă de bucurie că a prins o rază preţioasă din slava lui Hristos.

Toate evenimentele din Scriptură au fost înregistrate pentru ca rămăşiţa poporului lui Dumnezeu să înţeleagă că folosirea forţei a produs totdeauna rebeli. Ele sunt pilde grăitoare despre cât de jos se poate ajunge atunci când fiinţele inteligente sunt supuse unei jurisdicţii bazată pe forţă şi constrângere.

Da, Dumnezeu este drept. El nu Se va amesteca să constrângă pe cineva în exercitarea dreptului la liberă alegere. Nu va suci mâna la spate celor care aleg fărădelegea în locul neprihănirii. El va veghea, cu toată dreptatea, ca nimeni să nu încalce dreptul indivizilor de a se despărţi de izvorul vieţii, dacă aşa doresc.

Luther a prins şi el o asemenea rază preţioasă şi a încercat să o pună în practică, atât cât a reuşit şi el: „Doar prin Cuvânt trebuie să răsturnăm ceea ce s-a ridicat prin violenţă. Nu voi face uz de forţă împotriva bigoţilor şi necredincioşilor... Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este chiar esenţa credinţei” (GC 189).

Superb!

Iar noi am putea adăuga, fără să greşim, că „libertatea este chiar esenţa credinţei lui Isus,” acea credinţă pe care o vor avea sfinţii ultimei generaţii.

Deocamdată, ultima generaţie este în confuzie, oscilând între „calea rea” a nimicirii păcătoşilor şi „calea veşniciei,” cea a dragostei jertfitoare. Obsedată de propria siguranţă, Laodicea nu poate pătrunde dincolo de perdea, unde importantă este bunăstarea celorlalţi şi nu propria mântuire.

Când vom fi capabili să spunem cu sinceritate, ca Pavel, „căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos” (Rom 9:3) pentru fraţii noştri care acum bâjbâie prin Babilon, abia atunci vom fi pregătiţi pentru slava măreaţă a îngerului din Apocalips 18. Atunci vom avea o viziune corectă despre dreptatea unui Dumnezeu care este Tată, şi va fi sănătos să ni se deschidă poarta către „calea veşniciei.”

Un idol ascuns

Gili Cârstea - joi 5 ianuarie 2006

Israelul spiritual, ca şi cel după trup, are o mulţime de idoli. Unii sunt recunoscuţi, alţii sunt ascunşi. Printre cei din urmă se află şi nemurirea păcatului şi a păcătoşilor. Sigur, nu veţi găsi aşa ceva printre cele 27 de credinţe fundamentale, dar propuneţi o discuţie despre nimicirea păcătoşilor şi veţi constata imediat cât de venerat este acest idol printre noi, şi cât de adânc este el ancorat în conştiinţa adventistă.

- Dumnezeu nu omoară pe nimeni!

- Cum aşa? Scriptura spune clar că Dumnezeu va trimite foc din cer spre a-i nimici pe păcătoşi.

- Dar păcătoşii nu sunt tot copiii Lui?

- Ba da, dar ei au refuzat oferta mântuitoare a Tatălui lor iubitor, s-au împietrit în păcat şi nu se mai poate face nimic pentru ei. Au depăşit limitele răbdării divine şi a le permite să mai trăiască în mizeria păcatului ar fi un act de cruzime din partea lui Dumnezeu.

- Prin urmare, cei care se împietresc în păcat şi nu mai pot fi ajutaţi de Dumnezeu, pot continua să trăiască la infinit în păcat, şi singura cale de a scăpa de ei este intervenţia lui Dumnezeu?

- Aşa spune Scriptura că se va întâmpla...

Astfel de dialoguri au loc la nesfârşit în poporul nostru. Nimeni nu-şi dă seama că asemenea explicaţii nu fac altceva decât să susţină minciuna lui Satana din Eden că păcatul nu omoară pe nimeni. Păcatul este nemuritor şi inofensiv. Viaţa se poate dezvolta corect şi fără ameninţări sau pericole, dacă nu ar interveni pedepsele divine. Păcătoşii ar trăi veşnic dacă nu s-ar amesteca Dumnezeu.

Idolul acesta este adorat în cele mai multe căminuri şi comunităţi adventiste. Peste trupul lui hidos s-a aruncat haina evlavioasă a intervenţiei miloase şi plină de dragoste a lui Dumnezeu de a le curma viaţa spre a-i împiedica să continue o viaţă de mizerie şi suferinţă. Din acest motiv oamenii nu mai înţeleg că ei de fapt susţin nemurirea păcatului.

Este această creaţie a lui Satana cu adevărat nemuritoare? Se poate trăi la nesfârşit despărţit de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu S-ar retrage complet de pe pământ, şi nu S-ar mai amesteca sub nici o formă în treburile planetei, iar omenirea ar ajunge la o pace trainică prin tratative şi înţelegeri politice, ar continua viaţa la nesfârşit? Ar reuşi comunitatea ştiinţifică să îmbunătăţească calitatea vieţii, să reducă riscurile de îmbolnăvire şi să asigure condiţii de viaţă decente pentru toţi locuitorii planetei? Ar reuşi o religie globală, chiar croită după doctrina adventistă, să impună respect, dragoste şi slujire pentru alţii?

Se pare că aceasta este credinţa omenirii, iar esenţa ei este ascunsă în susţinerea că păcatul nu omoară pe nimeni, acest idol care otrăveşte sufletele a milioane de oameni.

Tămâind de zor în faţa acestui idol scârbos, poporul nostru nu-şi dă seama că omenirea se bucură de fiecare gură de aer, de fiecare bucată de pâine şi de fiecare strop de apă doar datorită intervenţiei pline de dragoste – dar cât de costisitoare – a Părintelui nostru ceresc. Îngerii lui Dumnezeu depun eforturi fenomenale pentru menţinerea unor condiţii de viaţă optime, aşteptând ca omenirea să audă din gura acestui popor vestea că moartea nu este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci consecinţa firească a despărţirii de Dumnezeu în care a fost târât Adam la început.

Fără mantaua de protecţie a harului divin care înconjoară planeta, noi ne-am fi sugrumat demult unii pe alţii. Fără influenţa Duhului Sfânt asupra inimilor celor din funcţii de răspundere, armele nucleare construite ca un instrument de descurajare ar fi transformat demult planeta aceasta în praf şi pulbere.

Dar omenirea nu crede aşa ceva, iar comunitatea adventistă nu are nimic de spus la acest subiect, gripată în credinţa absurdă că păcătoşii nu vor pieri decât la intervenţia nimicitoare a lui Dumnezeu. Din acest motiv, omenirea va ajunge să trăiască un viitor pe care nu-l crede posibil, ajungând să-L gonească definitiv pe Dumnezeu din treburile ei.

Viitorul nu sună deloc bine, ci cât se poate de sumbru:

„Când El (Hristos) părăseşte sanctuarul, întunericul acoperă pe locuitorii pământului. În acel timp teribil, cei neprihăniţi vor trebui să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Protecţia de care s-au bucurat cei răi este îndepărtată, iar Satana are control deplin asupra celor rămaşi nepocăiţi. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a luat sfârşit. Lumea a lepădat îndurarea Sa, a dispreţuit dragostea Sa şi a călcat în picioare legea Sa. Cei răi au depăşit limitele timpului lor de încercare; Duhul lui Dumnezeu, refuzat cu încăpăţânare, a fost în cele din urmă retras. Rămaşi fără adăpostul harului divin, ei nu mai au nici o protecţie contra celui rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului în marea strâmtorarea finală. Pe măsură ce îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile cumplite ale patimilor omeneşti, toate elementele războinice se vor dezlănţui. Întreaga lume va fi scufundată într-o ruină mai teribilă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime” (GC 614).

De ce va ajunge omenirea într-o asemenea situaţia disperată?

Deoarece a crezut că se poate descurca fără amestecul lui Dumnezeu, amăgită de duhuri de demoni care i-au spus că păcatul nu omoară pe nimeni, şi că toate problemele ei vin din insistenţele lui Dumnezeu de a-Şi impune jurisdicţia asupra oamenilor.

Cum contribuie la această situaţie devastatoare idolul ascuns al adventismului, că păcatul este nemuritor şi trebuie stârpit de Dumnezeu?

Scandalul crucii în ultima generaţie

Gili Cârstea - vineri 6 ianuarie 2006

Scandalul crucii a început cu o bătălie în jurul sanctuarului şi se va încheia cu o altă bătălie al cărei punct culminant va fi tot sanctuarul. De fapt, toată istoria păcatului este o controversă asupra sanctuarului, căci sanctuarul este o pildă despre funcţionarea guvernării divine, despre ordinea creaţiunii şi legătura dintre Creator şi fiinţele create.

Ca toate celelalte făpturi inteligente din univers, Adam şi Eva au fost creaţi ca nişte temple în care să locuiască Dumnezeu. Dar au cedat propunerii de a renunţa la acest privilegiu, crezând că astfel vor păşi în sfere superioare de existenţă. Templul a rămas pustiu, devenind repede o locuinţă pentru „orice pasăre necurată şi urâtă,” o „peşteră de tâlhari.”

Prin naşterea Domnului Hristos, pentru prima oară de la căderea lui Adam, scopul lui Dumnezeu era refăcut pe această planetă. Un fiu al omului devenea „o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.” Al Doilea Adam a rezistat până la moarte, şi încă moarte de cruce, tentaţiei de a Se desprinde de izvorul vieţii. Aşa a devenit El capul unei noi familii de oameni, părtaşi de natură divină.

Dar odată cu înălţarea Sa la cer parcă s-a dezlănţuit iadul împotriva celor care prinseseră o rază din secretul vieţii lui Hristos. Autorităţile ecleziastice şi-au pus în joc toate capacităţile spirituale, politice şi administrative spre a dezminţi credinţa propagată de ucenici că sanctuarul ar ascunde o învăţătură spirituală diferită de practica uzuală a bisericii.

O perioadă, după încarcerarea lui Petru, ucenicii s-au bucurat de o oarecare toleranţă, dar lucrurile s-au schimbat radical după declaraţia lui Ştefan în faţa Sinedriului că Dumnezeu nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti. În faţa unei asemenea declaraţii îndrăzneţe, care nega practic toată istoria lui Israel, marele preot şi-a sfâşiat haina, gest cu consecinţe fatale pentru întreaga naţiune până în ziua de azi. Observând că i se închide gura, Ştefan a adăugat repede că gestul nu este altceva decât o ultimă împotrivire faţă de intenţia Duhului Sfânt de a intra în templul inimii, spre a convinge pe oameni de păcat, neprihănire şi judecată.

Saul din Tars privea cu satisfacţie zelul aprins al fraţilor care aruncau cu pietre în Ştefan spre a proteja credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În timp ce pietrele acelea striveau templul lui Dumnezeu, în Pavel se aprindea o dorinţă năvalnică de a şterge de pe faţa pământului clica de eretici care stricau doctrina sanctuarului. Nu bănuia că el va deveni campionul acelei doctrine urâcioase pe care se pregătea să o combată prin violenţă fizică.

El era sincer. Credinţa fundamentală a bisericii era atacată frontal, iar el simţea că Dumnezeu are nevoie de o mână forte pentru apărarea bisericii.

După ce Saul a devenit Pavel, doctrina scârboasă pe care o combătuse a ajuns să aibă o aşa influenţă asupra lui încât a devenit proponentul ei major, depăşind copleşitor nivelul de înţelegere al celorlalţi apostoli. El a înţeles că esenţa credinţei este Hristos în voi. Cu exemplul vieţii monumentale a lui Hristos în faţa ochilor, el a sondat profunzimile Scripturii ca nimeni altul, oferind bisericii din toate veacurile concepţia corectă a legământului cel veşnic, despre care vorbise Domnul prin Ieremia. În ciuda reticenţei ucenicilor, el a propus cu ardoare o interpretare spirituală a evenimentelor trecutului, oferindu-ne cheia corectă de cercetare a Scripturii. Ne-a lăsat un testament nepreţuit prin definirea credinţei ca fiind hypostasis, un legământ prin care Duhul Sfânt locuieşte şi scrie în inima omenească slava – caracterul – lui Hristos.

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ nu se va încheia fără o ultimă convulsie globală declanşată de conflictul din jurul sanctuarului. Deşi geografia doctrinei s-a schimbat, noi având acum un sanctuar ceresc, obiectul controversei a rămas acelaşi – scopul lui Dumnezeu de a locui în templul inimii. Cohorte de cărturari şi-au pus pana la lucru, speriaţi ca şi Saul din Tars de pericolele credinţei ciudate, la graniţa cu panteismul, că nunta Mielului nu poate avea loc dacă natura divină nu se uneşte cu natura umană. Ei vor să păstreze biserica în credinţa că judecata de cercetare este o operaţiune rituală, desfăşurată de Hristos asupra rapoartelor din cer, lucrare ce nu afectează pe credincioşii de pe pământ decât întâmplător şi nesemnificativ. Ei nu cred că păcătoşii ultimei generaţii pot trăi neprihănirea lui Hristos, şi nu cred că soluţia pentru o asemenea performanţă ar fi părtăşia cu natura divină.

Acum două milenii, bătălia a fost la prima uşă a sanctuarului. Acum, ea se desfăşoară la cea de-a doua uşă, la intrarea în sfânta sfintelor, acolo unde omul şi Dumnezeu se „întâlnesc,” unde omul ajunge să-L „cunoască” (Osea 2:16-20) pe Creatorul şi cei doi să devină una.

Prin iscusinţa savanţilor creştini, perdeaua sfâşiată la moartea lui Hristos a fost cusută la loc, iar accesul credincioşilor în locul prea sfânt al părtăşiei de natură divină a fost blocat. Dumnezeu este obligat să stea închis în sfânta sfintelor şi să acopere ceremonial păcătoşenia moderată a urmaşilor Săi la infinit.

Noi spunem că aceasta este o soluţie imorală, ineficientă şi scandaloasă, căci fără prezenţa Duhului Sfânt în templul inimii nu există neprihănire, iar a declara pe cineva neprihănit când el trăieşte în păcat şi nu are nici o perspectivă de a scăpa din acea robie, este un exerciţiu de inutilitate. Nu, neprihănirea lui Hristos nu este o manta care să ascundă mizeria omenească la infinit. Ea acoperă pe păcătosul conştient de starea lui disperată, până când acesta reuşeşte să vadă măreţia soluţiei divine descrise de Pavel în Romani 8 – locuirea Duhului în templul inimii.

Furaţi de iureşul vieţii, s-ar putea să nu fim foarte conştienţi de acest lucru, şi totuşi, în aceste zile se dă o bătălie hotărâtoare în faţa celei de-a doua uşi a sanctuarului. Curând, nimeni nu ştie cât de curând, urmează să sune trâmbiţa a şaptea, anunţând că taina lui Dumnezeu a luat sfârşit. Aceasta înseamnă că scopul lui Dumnezeu de a locui în fiecare fiinţă creată, deşi a fost pentru atât de mult timp un mister printre oameni, acum s-a realizat şi va fi expus înaintea universului – îngeri şi oameni.

Există ceva mai important decât un astfel de eveniment?

Libertatea de alegere şi legea păcatului   (I)

Evelyn Mangîru - sâmbătă 7 ianuarie 2006

Cel mai de preţ dar al omului este libertatea de alegere. Ca fiinţe inteligente create de un Dumnezeu al dragostei, fericirea noastră nu ar fi posibilă dacă nu s-ar întemeia pe alegerea personală.

Există însă o diferenţă majoră între a-ţi dori să alegi ceva şi a alege cu adevărat, practic, acel lucru. Dacă plec de acasă cu gândul că atunci când voi ajunge la magazin, între kiwi şi ciocolată voi alege să cumpăr kiwi, nu înseamnă că am şi ales kiwi. Înseamnă doar că mi-aş dori să aleg kiwi. Procesul de alegere nu este încheiat, parafat, autentificat, până când nu a fost pus în practică. Este foarte posibil ca atunci când voi ajunge în magazin pofta de ciocolată să răzbească asupra nevoii de vitamina C şi să-i cer vânzătorului ceea ce i-am cerut de atâtea ori mai înainte: ciocolata preferată.

Cum se poate exercita libera alegere în condiţiile păcatului? Ştim că păcatul ne-a făcut robi. Un rob nu are dreptul să aleagă. El doar îndeplineşte ceea ce-i porunceşte stăpânul său. El poate avea dorinţe, vise, idealuri. Dar la ce bun dacă nu le poate pune în practică?

Cum poate un păcătos să aleagă să-L slujească pe Dumnezeu?

Dacă dreptul meu de alegere a binelui este paralizat de o lege mai presus de voinţa mea – legea păcatului – nu înseamnă oare că eu nu beneficiez de libertatea de alegere? Şi nu înseamnă că de fapt nu există nici o speranţă de salvare pentru mine, întrucât nu pot alege mântuirea?

Nu.

Problema porneşte de la o înţelegere greşită a libertăţii de alegere. Noi suntem obişnuiţi să credem că şi punerea în practică a alegerii personale depinde tot de persoana noastră, ea realizându-se prin forţe proprii. „Eu spun, eu fac. Dacă am spus că voi fi bun, voi fi bun! Dacă am spus că voi sluji pe Dumnezeu, voi sluji pe Dumnezeu!”

Pavel a pus punctul pe i: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”

Libertatea de alegere nu trebuie confundată cu capacitatea de a pune în practică propria voinţă. „Am voinţa,” dar „n-am puterea.” Eu am libertatea de a alege să zbor, dar dacă voi încerca să pun în practică acest lucru, consecinţele ar putea fi costisitoare.

Libertatea de alegere este singurul lucru pe care păcatul nu ni l-a putut lua! El însă ne-a deconectat de la Sursa care făcea posibil ca noi să punem în practică voinţa binelui. Tot Pavel identifică foarte bine cauza pentru care el nu putea face binele pe care vroia să-l facă, ci răul pe care nu vroia să-l facă: „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Rom. 7:18-23).

Libertatea de alegere şi legea păcatului   (II)

Evelyn Mangîru - duminică 8 ianuarie 2006

Libertatea de alegere este ceea ce ne permite să decidem în forul nostru interior ce ne place şi ce nu place. Nici un regim dictatorial care a existat vreodată pe acest pământ nu a putut suprima cu adevărat libertatea de alegere a omului. A putut doar să-i ia acestuia mijloacele de a-şi pune în practică propria voinţă şi să-l intimideze, făcându-l să creadă şi să accepte că este prizonier şi că nu are altă şansă decât să se supună necondiţionat. Au existat însă şi oameni care au continuat să creadă în libertate şi au fost dispuşi să-şi asume orice risc pentru a ajunge acolo unde o puteau exercita. Ei au înţeles să nu se teamă „de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul.” Ceea ce înrobeşte cu adevărat este frica. Atunci când asculţi glasul fricii eşti în stare să renunţi la orice, inclusiv la libertate. Iar frica este arta răului.

Dumnezeu ne-a creat liberi şi suntem liberi. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de acest lucru. Dar nu numai atât. El ne pune la dispoziţie şi puterea de a ne exercita libertatea. Această putere se găseşte în neprihănirea lui Hristos. Aşa cum păcatul dictează în noi împlinirea răului, neprihănirea face posibilă împlinirea binelui. Noi suntem cei care decidem care lege va domni în inimile noastre – legea păcatului sau legea neprihănirii. Noi suntem cei care, în virtutea libertăţii de alegere, decidem care este puterea care va lucra în mădularele noastre – puterea binelui sau puterea răului.

Dar este suficient să avem libertatea de alegere şi puterea de a exercita această libertate?

Vom vedea că nu.

Cum pot decide ce este cel mai bine pentru mine dacă nu sunt informat?

Aş vrea să revin la ilustraţia cu ciocolata şi kiwi. Cum pot decide ce să cumpăr? Ciocolata îmi place foarte mult. Am mâncat de nenumărate ori şi nu este nici o îndoială că aş mai mânca de multe ori. Am şi câteva ciocolate preferate. Să presupunem însă că despre kiwi nu ştiu mai nimic şi că nu am mâncat niciodată. Aşadar, am toate motivele să aleg ciocolata, şi nici un motiv să aleg kiwi.

La ce bun că am libertatea de alegere, că am şi puterea de a-mi exercita această libertate, dacă nu am discernământ?

Cum pot alege eu binele, dacă tot ce cunosc este răul?

Ei bine, Dumnezeul nostru plin de dragoste nu ne-a lăsat în această situaţie disperată. El nu a încetat să ni Se descopere din prima clipă a păcatului – mielul de jertfă, legea, Isus Hristos... Tot ce a trebuit să facem noi a fost să privim. Să privim mielul, să privim legea, să-L privim pe Hristos, şi privind să fim schimbaţi.

Dar cum putem fi schimbaţi doar prin faptul că privim?

Tot ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu nu poate opera nimic în viaţa noastră fără permisiunea noastră. El ne-a dat libertatea de a alege dacă Îi vom permite sau nu să ne elibereze de păcat. Şi ca să Se asigure că vom lua această decizie în cunoştinţă de cauză ne-a pus la dispoziţie şi toate informaţiile de care aveam nevoie despre planul de mântuire. Privind la acest plan, adică analizându-l, studiindu-l, decidem dacă ne place sau nu, dacă suntem de acord cu el sau nu, dacă îl apreciem sau nu. Şi pe baza acestei decizii Îi răspundem lui Dumnezeu dacă vrem să-Şi îndeplinească cu noi scopul Său din veacuri veşnice sau vrem mai degrabă să pierim.

Aşadar, Dumnezeu ne dă atât libertatea de alegere, cât şi puterea de a alege şi discernământul pentru a face o alegere inteligentă. Prin toate acestea Dumnezeu i-a oferit omului libertatea deplină şi şansa deplină de a scăpa de sub robia păcatului. Nu există nimic care să ne împiedice să facem alegerea cea bună. Suntem liberi.

Distracţii copilăreşti în incinta sanctuarului

Gili Cârstea - luni 9 ianuarie 2006

Omenirea se distrează ca să mai uite de necazuri, şi nu-şi dă seama că de fapt distracţia o distrage de la preocupări care vizează chiar supravieţuirea neamului omenesc.

Biserica rămăşiţei are şi ea parte de o campanie vastă de distragere de la realităţile teribile ale vremii sfârşitului, începând cu grijile zilei de mâine şi terminând cu zelul de a boteza cât mai mulţi oameni. În plus, are parte tot mai des de mesaje de avertizare că s-a rătăcit, că trebuie să renunţe la doctrinele specifice şi să se întoarcă la mama-biserică pe care a părăsit-o cu atâta uşurătate în 1844.

A existat mereu o atracţie specială în acest popor de a încerca o revizuire a schiţei profetice din Daniel 8:14, care este chiar temelia credinţei noastre. Oamenii văd că timpul se scurge, iar profeţiile nu se împlinesc. A doua venire fiind „fericita noastră nădejde,” este normal ca oamenii să-şi îndrepte atenţia spre acel moment glorios, să caute nodul care să ne scoată basma curată în faţa batjocoritorilor de tot felul.

Recent, un alt frate al nostru ne spune cum a devenit el un „adventist fericit” descoperind eroarea din calculul celor 2300 de seri şi dimineţi. El anunţă biserica rămăşiţei că acea perioadă profetică se încheie în anul 2009, iar evenimentul legat de acea dată ar fi războiul de la Armaghedon.

Au mai fost şi alţii înaintea lui care au încercat o nouă interpretare a celor 2300 de ani profetici, după ce dr. Ford a pus în discuţie integritatea doctrinei sanctuarului. Cu aceeaşi seriozitate profetică, Larry Wilson avertiza biserica, prin 1992, despre iminenţa revenirii lui Hristos în 1998, precedată de o serie de dezastre catastrofale începând cu 1994, inclusiv impactul cu un asteroid gigant, ca meniul să fie complet iar audienţa mulţumită că autorul respectă schiţa profetică. Autorul ne asigura că, în situaţia în care sfârşitul nu va veni în 1998, el va reexamina cu seriozitate schiţa pe care ne-o propunea. Nu am mai auzit nimic despre el. Apoi a urmat un concetăţean de-al nostru din diaspora care, tot pe baza unui calcul revizuit al profeţiei din Daniel, ne asigura că sfârşitul va fi în 2127, sau aşa ceva. Acum, tot un fiu al plaiurilor mioritice ne propune o dată a sfârşitului emanată din revizuirea perioadei profetice de 2300 de seri şi dimineţi. Anul este 2009, sau imediat după el.

Toate aceste încercări, pe care eu le socotesc distracţii, au o slăbiciune fatală: ele neglijează complet versetul pe care se bazează profeţia în cauză. Fiecare dintre aceste propuneri profetice văd încheierea celor 2300 de seri şi dimineţi ca indicând sfârşitul lumii, deşi versetul spune cât se poate de clar: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit” (Dan 8:14). Deşi expresia „curăţit” este încă dezbătută, unii traducători spunând că ar fi corect „justificat,” „refăcut,” „adus la starea de mai înainte,” totuşi perioada priveşte SANCTUARUL şi nu revenirea lui Hristos. Desigur, doar dacă nu ţinem morţiş să repetăm eroarea mileriţilor şi să susţinem şi noi că sanctuarul este pământul, care trebuie curăţit prin foc.

De ce oare nu se concentrează poporul nostru asupra sanctuarului, aşa cum spune profetul, şi încearcă să mute intenţia profeţiei asupra celei de-a doua veniri?

Pot fi mai multe motive, dar eu insist că noi repetăm eroarea iudeilor, care „n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu” (DA 161).

Noi privim cu tot atâta mândrie edificiul măreţ al doctrinei sanctuarului, cu schiţa profetică ce ne-a făcut o mişcare internaţională şi a dat nume şi sens misiunii noastre. Deşi toată doctrina adventistă gravitează în jurul lui Daniel 8:14, fără de care chiar am fi o şleatcă patetică de derbedei înfumuraţi, nu este de mirare că noi ratăm tocmai valoarea şi puterea ascunse în ecuaţia pusă pe hârtie de pionieri cu atâta efort şi suferinţă? Nici noi nu înţelegem însemnătatea „clădirii” la care privim cu atâta mândrie, şi de aceea punem în dificultate poporul, care se întreabă dacă nu cumva este o greşeală la temelia clădirii. După zeci de ani de predicare adventistă în care „scopul lui Dumnezeu” nu a fost nici măcar menţionat, nu este normal ca oamenii să se întrebe dacă totuşi doctrina sanctuarului este neproductivă şi trebuie reevaluată? Dacă templul este o „pildă,” iar noi nu reuşim să vedem învăţătura din ea, nu este de mirare că vin unii acum să demoleze tot edificiul, pe care îl socotesc învechit şi nefolositor.

În 1844, Dumnezeu a oferit pionierilor o formulă, o ecuaţie capabilă să propulseze oricând acest popor direct în centrul evenimentelor finale. În ea există puterea creatoare de a face un popor părtaş de natură divină şi de a încheia istoria păcatului cu o biruinţă zdrobitoare a neprihănirii. Când şi-a formulat ecuaţia glorioasă, Einstein a pus pe hârtie doar câteva simboluri, dar în acele simboluri se găsea putere care să zgâlţâie din temelii planeta. Peste patruzeci de ani, formula lui a devenit realitate, iar scepticii au avut ocazia să privească măreţia acelei formule modeste pe care o ridiculizaseră.

Formula pionierilor adventişti, că după 2300 de seri şi dimineţi sanctuarul va fi curăţit, putea să ne trimită direct în viitorul glorios al încheierii lucrării. Acum unul dintre noi vine şi spune că acea formulă din secolul 19 ne-a trimis în preistoria religiei. Tradiţional şi ritualistic s-ar putea să fim în preistoria religiei, dar schimbarea formulei, sau maltratarea violentă a lui Daniel 8:14 nu ne va duce nicăieri – mă rog, ne-ar putea duce în creştinismul post-modern, în biserica emergentă a secolului 21, dar în nici un caz la ziua ispăşirii pentru cei vii şi la nunta Mielului.

Ecuaţia adventistă este despre curăţirea sanctuarului şi nicidecum despre a doua venire. Aceasta din urmă depinde total de cea dintâi, şi fără ea nu poate avea loc sub nici o formă. Este singura explicaţie validă a întârzierii celei de-a doua veniri.

Atâta timp cât neglijăm, sau evităm, curăţirea sanctuarului în ultima ei fază, a curăţirii celor în viaţă, putem să tragem mult şi bine de profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi, în toate direcţiile şi oricât de violent, că nu vom obţine nimic semnificativ.

Doar vom distrage atenţia acestui popor de la chemarea lui înaltă, aceea de a deveni temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu în ultima demonstraţie asupra validităţii guvernării divine.

Mesagerii lui Dumnezeu şi limitele lor

Donald K. Short - marţi 10 ianuarie 2006

Scopurile declarate ale lui Dumnezeu au fost încurcate în mintea oamenilor, de la speranţele deşarte ale Evei pentru primul ei născut şi până în ziua de astăzi. Atât de des actorii de pe scena istoriei au fost legaţi la ochi faţă de lucruri pe care generaţiile următoare le-au văzut cu mai multă claritate. Dovezile pentru o astfel de afirmaţie sunt atât de clare, încât generaţia prezentă ar putea începe să se întrebe care sunt lucrurile pe care nici ea nu le vede.

Înalta poziţie de profet nu este nici ea o garanţie pentru percepţie sută la sută. "Profetul nu este făcut să înţeleagă deplin lucrurile descoperite lui," chiar dacă el a avut o mare dorinţă să le înţeleagă. Ucenicii, în legătură directă şi zilnică cu Hristos, nu au înţeles solia. Când au fost trimişi să propovăduiască "s-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie," ei nu Îl puteau vedea pe Mesia decât ca un rege vremelnic. Chiar solia pe care o purtau se baza pe capitolul nouă din Daniel, dar ei nu puteau înţelege că "după şaizeci şi două de săptămâni Unsul va fi stârpit" (Marcu 1,15; Daniel 9,26). Ochii lor se îndreptau spre deliciile unei împărăţii pământeşti.

Un raţionament asemănător l-a făcut pe Ioan Botezătorul să ajungă la aceeaşi greşeală. El nu a înţeles natura lucrării lui Hristos, aşteptând ca naţiunea iudaică să fie eliberată de cotropitorii ei imperiali.

Totuşi, orbirea ucenicilor nu era fără leac. A venit ziua când şi-au înţeles greşeala, înţelegând că serviciul de la templu, jertfele şi ritualul, trebuie să înceteze. Dar între blocajul lor mental şi înţelegerea cerească se afla un Ghetsemani, o Golgota, un mormânt şi o înviere. Membrii bisericii nou născute trebuiau să cunoască locul crucii în viaţa lor. Doar aşa putea Hristos, în cuvinte şocante, să le deschidă urechile să audă ce spun Scripturile:

"'O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?' Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El... 'Iată ce vă spuneam cînd eram încă cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în proroci şi în Psalmi.' Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile" (Luca 24,25-27.44.45).

Ucenicii nu erau singuri în această neînţelegere, căci şi Pavel era în beznă, cu totul devotat unei idei greşite, până i s-a luminat mintea şi i s-au deschis ochii. Studiase şi el profeţiile Vechiului Testament, dar adevărul ascuns în ele era dincolo de puterea lui de înţelegere. După ce a primit viziunea, a fost în stare să scrie Epistola către Evrei, arătând bisericii lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc. Dacă ar fi înţeles acest lucru mai devreme, istoria bisericii primare ar fi fost cu totul alta.

Există un motiv serios pentru care Isus a început de la Moise, a continuat cu profeţii şi a adus pe ucenici până la perdeaua sfâşiată din templu. Toată viaţa naţiunii iudaice se desfăşura în jurul serviciilor de la templu. Şi totuşi, când a venit adevăratul Miel, nu a fost recunoscut. Serviciile de la templu ajunseseră un ritual, un scop în sine. Ceremoniile erau un gen rafinat de mântuire prin fapte. Participanţii nu reuşeau să vadă nevoile propriilor inimi şi să înţeleagă urmarea păcatului oglindită în fiecare jertfă - moartea. Dar Hristos a dus pe ucenici dincolo de perdeaua ruptă, dându-le o viziune a lucrării Sale viitoare. Ei au prins o frântură din lucrarea Sa "la dreapta lui Dumnezeu."

Crimă şi onoare

Gili Cârstea - miercuri 11 ianuarie 2006

Zilele trecute CNN anunţa o crimă înfiorătoare petrecută în Pakistan, una dintre multele săvârşite în numele onoarei.

Ahmed Nazir, un muncitor sărac din Gago Mandi, în estul provinciei Punjab, a tăiat gâtul fetei sale de 25 de ani sub acuzaţia de adulter. Apoi, sub privirile îngrozite ale soţiei lui, a înjunghiat pe celelalte trei fetiţe ale familiei, de 8, 7 şi 4 ani, spre a nu le da ocazia, când se vor face mari, să calce pe urmele surorii lor. Intervievat la poliţie de Associated Press, Ahmed a declarat că a ales această cale spre a-şi păstra onoarea intactă („Suntem oameni săraci şi nu avem nimic altceva de protejat decât onoarea noastră”) şi că singurul lui regret este că nu a avut timpul să omoare şi pe băiatul care-i dezonorase fata şi să-i incendieze casa.

Societatea este îngrozită în faţa unor asemenea orori, iar organizaţiile pentru drepturile omului cer pedepse tot mai aspre pentru astfel de fapte. Deşi legile ţării sunt destul de blânde faţă de crimele pentru onoare, Nazir riscă pedeapsa cu moartea.

De unde şi-au însuşit aceşti oameni noţiunile morale despre onoare, corectitudine şi pedeapsă? Chiar din Coran, acolo unde se spune că Alah procedează exact la fel şi cere credincioşilor Lui să procedeze în consecinţă. Onoarea trebuie apărată cu orice preţ, chiar dacă aceasta cere să devii un criminal. Ahmed nu a schiţat nici un gest de regret pentru crimele lui. El şi-a făcut datoria de părinte aşa cum cere Alah şi credinţa. Mai departe nu este treaba lui să evalueze consecinţele. Pe el îl interesează doar împlinirea dreptăţii şi apărarea onoarei.

Nu aşa Îl prezentăm şi noi pe Dumnezeu? Nu interpretăm şi noi multele fapte de violenţă din Scriptură ca urmărind apărarea onoarei lui Dumnezeu? Nu spunem noi, de la amvon sau în presă, că Dumnezeu Şi-a apărat onoarea la potop, Sodoma şi Gomora, Uza, Anania şi Safira sau alte cazuri de distrugere violentă? Nu îl cităm noi pe Isaia cu această coloratură când spunem că aşa vor sfârşi toţi cei care batjocoresc Numele Domnului? „De aceea, cum mistuie o limbă de foc miriştea, şi cum arde flacăra iarba uscată, tot aşa, ca putregaiul le va fi rădăcina lor, şi floarea li se va risipi în vânt ca ţărâna, căci au nesocotit legea Domnului oştirilor, şi au dispreţuit cuvântul Sfântului lui Israel” (Isa 5:24). Nu spunem noi lumii că Dumnezeu este dezonorat atunci când legile Lui sunt călcate? Nu prezentăm noi păcatul ca fiind o ofensă morală adusă autorităţii, autoritate care este îndreptăţită să aplice pedepse pentru corectarea indisciplinei?

Acum ne îngrozim pentru că un oarecare Ahmed a recurs la ultima soluţie în apărarea onoarei lui de familist riguros. Nu părem deloc deranjaţi când spunem lumii că pentru Dumnezeu este acceptabil, ca ultimă soluţie, să aplice pedeapsa capitală atunci când regulile sunt încălcate. Şi pretindem că această teologie este susţinută de Scriptură. Scriptura lui Ahmed spune şi ea acelaşi lucru despre Alah, iar el, ca un drept-credincios, este fericit să facă exact aşa cum face Dumnezeul lui.

Da, este adevărat că Numele lui Dumnezeu este batjocorit „cât este ziulica de mare” (Isa 52:5), şi că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit” (Gal 6:7), problema este că noi am înţeles greşit ce face Dumnezeu atunci când nu Se lasă să fie batjocorit. Noi am înţeles, la fel ca Ahmed Nazir, că Dumnezeu pune mâna pe satâr şi taie gâtul batjocoritorilor Lui. Pavel şi Moise au înţeles altfel.

Când spune că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit,” Pavel adaugă imediat: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal 6:7). Semeni fărădelege, culegi roada ei, care este moartea. Semeni neprihănire, culegi roada ei dătătoare de pace. Poate fi mai simplu decât atât?

Moise ne spune şi el ce face Dumnezeu atunci când Îşi apără onoarea. La Cadeş-Barnea, când poporul vorbea să ucidă cu pietre pe Caleb şi Iosua, Dumnezeu îi propune lui Moise să nimicească pe toţi acei răzvrătiţi care au batjocorit Numele şi minunile pe care le făcuse în mijlocul lor, iar pe el să-l facă un neam mare. Moise a refuzat categoric, şi a cerut să se arate „puterea Domnului” în toată mărimea ei, definită astfel: „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea... Iartă, deci, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici” (Num 14:10-24).

Ahmed Nazir nu a suportat ruşinea pe care i-a făcut-o fiica lui, şi a omorât-o. Prin această jertfă, onoarea familiei a fost spălată, iar el este un om integru, onorabil şi eliberat de vină. Iertarea adulterului ar fi însemnat, slăbiciune, laşitate, necredincioşie, umilinţă şi ruşine veşnică în societatea lui. „Decât fără onoare, mai bine mort,” a gândit el. Onoarea mai presus de orice.

Dacă în împărăţia luminii onoarea se apără prin crimă, ne aşteaptă o veşnicie mai sumbră decât bezna iadului, şi vom tremura cu preceptele legate la gât, nu cumva să dezonorăm pe cine nu trebuie.

Păcatul necredinţei

Robert J. Wieland - joi 12 ianuarie 2006

Neprihănirea lui Hristos poate curăţi acum de cel mai mare păcat al tuturor timpurilor. După cum spune Ioan 3:14-19, este păcatul necredinţei, şi nu doar ignoranţa pasivă a lipsei de cunoaştere, este păcatul activ al refuzului de a crede adevărul. „Cel care crede nu este judecat...” Acel „nu” descoperă cea mai neagră vinovăţie a păcatului.

Dar ce este necredinţa, ce este păcatul refuzului de a crede adevărul? Este păcatul comis de cei mai neprihăniţi oameni de pe pământ, cei la care a fost trimis Mesia, Mântuitorul lumii. Ei L-au transformat pe Prinţul slavei în Mielul lui Dumnezeu, prin intermediul celor care L-au junghiat. Crucea lui Hristos îşi întinde braţele peste tot universul lui Dumnezeu – adevărul veşniciei încapsulat în timp la Calvar, ca să-l putem noi „vedea.”

Necredinţa este păcatul cultivării unor inimi de piatră care nu pot fi topite, al ochilor care nu pot vărsa lacrimi de pocăinţă, al sufletelor care „privesc crucea uimitoare” cu răceală şi indiferenţă. Este păcatul inimilor insensibile la agape, dragoste care „constrânge” orice suflet credincios spre o consacrare deplină faţă de Cel care a suferit a doua moarte în locul nostru. Este un păcat otrăvitor, sortimentul cel mai subtil şi distrugător din toate timpurile.

Necredinţa este păcatul care a infiltrat marea biserică mondială a Laodiceei, a şaptea şi ultima în timp, biserica lui Dumnezeu care torturează pe Fiul lui Dumnezeu înviat şi Îi produce dureri acute de stomac (Apoc 3:14-21). Fiecare individ care mărturiseşte credinţă în Hristos este un micro-cosmos al bisericii mondiale, nici unul mai sfânt decât celălalt, toţi împărtăşind acelaşi păcat colectiv al necredinţei, toţi cu o nevoie disperată de pocăinţă colectivă înaintea lui Dumnezeu, toţi aşteptând pe Ilie cel făgăduit din vechime care să proclame o ispăşire finală a reconcilierii inimilor.

Să nu repetăm istoria răstignind din nou pe Mielul lui Dumnezeu. Să biruim acolo unde Israelul din vechime a eşuat.

"V-am condamnat pe toţi la viaţă veşnică"

Gili Cârstea - vineri 13 ianuarie 2006

Aşa cred unii că a spus Dumnezeu lumilor atunci când le-a creat. Ideea că în împărăţia lui Dumnezeu nu există moarte a produs destule bizarerii declarate doctrine biblice. Marea controversă ne învaţă că moartea a lovit chiar în inima guvernării divine, deşi Tatăl nostru ceresc nu are nici un amestec în această tragedie.

Există în împărăţia lui Dumnezeu o breşă de securitate prin care s-a infiltrat un asemenea virus letal? Dacă Dumnezeu, aşa omnipotent cum este, nu a putut împiedica ciuma păcatului, ce fel de ţară a păcii este aceasta unde ne invită să păşim prin credinţă?

Acestea sunt întrebări pe care oamenii şi le-au pus dintotdeauna, iar membrii bisericii nu şi le-au permis decât în gând, deşi răspunsurile ar fi putut să spulbere multe prejudecăţi pe care le nutrim aproape subconştient despre caracterul lui Dumnezeu.

Atunci când au luat decizia să creeze viaţă şi fiinţe inteligente, scumpii noştri Creatori au trebuit să analizeze foarte serios implicaţiile unui asemenea demers. „Vor fi copiii Noştri satisfăcuţi cu ceea ce le putem oferi Noi? Vor respecta ei regulile elementare prin care pot fi menţinute armonia, pacea, dragostea şi părtăşia? Îi vom putea convinge că Legea vieţii şi a libertăţii este o garanţie a fericirii şi prosperităţii? Vor aprecia ei că părtăşia cu natura divină este legătura la viaţă, calea pe care primesc toate binecuvântările ce decurg din statutul lor de fii? Ce vom face dacă unora nu le va plăcea lumea Noastră, şi vor dori să scape de ea? Îi vom putea constrânge să continue să trăiască într-o lume pe care o urăsc? Va fi corect să îi condamnăm la viaţă veşnică împotriva dorinţei lor?”

Pe lângă multe alte asemenea preocupări, posibilitatea ca unora să nu le placă viaţa ce li se oferă a trebuit să fie luată foarte în serios. Deoarece constrângerea şi ameninţarea cu forţa erau complet străine naturii divine şi guvernării cereşti, trebuia prevăzută o cale de scăpare, o soluţie prin care un posibil nemulţumit să poată fi eliberat dintr-o lume pe care nu o doreşte sau nu o acceptă. Viaţa nu trebuia să devină o închisoare de maximă siguranţă. Dreptul la viaţă nu este o condamnare veşnică. Jurisdicţia unei ţări poate împiedica omorul, dar nu şi sinuciderea. În ţara păcii, unde respectul pentru libertatea şi demnitatea individului sunt supreme, viaţa veşnică nu putea fi impusă. Trebuia să fie prevăzută o ieşire de siguranţă, prin care eventuali nemulţumiţi de guvernarea divină sau de relaţiile sociale ale lumii lor să poată evada, să aibă dreptul de a contesta decizia prin care au fost creaţi. Şi nu numai să o conteste, ci chiar să o anuleze definitiv, putând solicita dreptul de a se întoarce în nefiinţă.

Faptul că până la revolta lui Lucifer nimeni nu a făcut o asemenea solicitare, neavând astfel referiri la ea, nu înseamnă că această cale de ieşire nu exista. Din păcate, universul a devenit conştient de această realitate într-un mod cât se poate de brutal şi violent.

Când şi-a început campania de denigrare, Lucifer a pervertit cu mare artă această prevedere de siguranţă. El a propus îngerilor să se despartă de natura divină, să renunţe la privilegiul de a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Lor li s-a prezentat părtăşia cu natura divină ca fiind o unealtă a sclaviei, un sistem de supraveghere care îi împiedică să devină dumnezei. El sugera că această ordine este impusă pentru a servi scopurilor egoiste ale Creatorului.

Dumnezeu a făcut tot ce era posibil spre a clarifica rolul şi scopul prezenţei Duhului Sfânt „în fiecare fiinţă creată” (DA 161). El a explicat foarte clar că desprinderea voluntară de izvorul vieţii, prin gonirea Duhului Sfânt din templul inimii, duce la anihilare imediată, moarte veşnică, întoarcere instantanee la nefiinţă. Lucifer răspundea că eliberarea de prezenţa Duhului va fi adevărata libertate care îi va propulsa direct într-o sferă superioară de existenţă, iar dacă se va întâmpla să moară, aceasta va veni doar din acţiunea lui Dumnezeu de pedepsire, supărat că pierde controlul asupra situaţiei.

Minciuna aceasta a avut un asemenea impact asupra îngerilor, încât o foarte mare parte dintre ei au hotărât să renunţe la prezenţa Duhului Sfânt în ei. Datorită zvonului ce se răspândea ca focul că va fi folosită violenţa împotriva celor revoltaţi, Dumnezeu a fost constrâns să anuleze pentru un timp efectul desprinderii de izvorul vieţii. În acea clipă teribilă a intrat în funcţiune un alt proiect de siguranţă planificat la începutul creaţiunii, şi anume ceea ce noi numim astăzi Planul de mântuire. Acest plan prevedea blocarea efectelor mortale ale desprinderii de izvorul vieţii prin interpunerea Cuvântului în faţa urgiei. Fiul etern al lui Dumnezeu era dispus să întrerupă explozia cu viaţa Sa, doar pentru a oferi timpul necesar unei analize pe baza faptelor pentru cei care vor dori să ia acea decizie mortală în cunoştinţă de cauză. Pentru unii urma să fie o blocare provizorie căci, aşa cum s-a văzut, ei au ales să meargă pe calea lor în ciuda celor mai clare evidenţe. Pentru cei mai mulţi se va dovedi o intervenţie salvatoare, căci au înţeles principiile guvernării divine şi au ales reconectarea la izvorul vieţii.

Nu exista opţiune pentru situaţia critică în care se afla soarta lumilor. Ori era activat imediat planul de mântuire, ori păcătoşii erau lăsaţi să culeagă efectul deconectării de la sursa vieţii, întoarcerea instantanee în nefiinţă. Numai că riscurile celei de-a doua variante erau imense:

„Dacă Satana şi oştile lui ar fi fost lăsaţi să culeagă rezultatul final al păcatului lor, ei ar fi pierit; dar pentru fiinţele cereşti nu ar fi fost clar că acesta este rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă rea, care ar fi produs roada ei mortală de păcat şi nenorocire” (DA 764).

În cuvinte simple ca să nu şocheze, Dumnezeu ne spune aici că universul s-ar fi transformat într-un câmp concentraţional, în care teama ar fi luat locul servirii din dragoste, iar suspiciunea şi neîncrederea ar fi otrăvit universul aşa cum a otrăvit pământul.

Noi sperăm că pentru fiinţele cereşti este clar acum că moartea este rezultatul final al desprinderii de izvorul vieţii. Tot ceea ce trebuie este ca şi fiinţele pământeşti să vadă clar că moartea este rezultatul firesc al păcatului, şi nu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere. Iar acest lucru va fi înţeles corect atunci când vom percepe rolul acestui mecanism prin care se poate ieşi din împărăţia luminii dacă nu ne place acolo. Nimeni nu va fi obligat să trăiască într-o lume pe care nu o apreciază. Dumnezeu nu a spus, şi nu va spune niciodată noilor lumi create: „Fiţi bineveniţi în împărăţia Mea. Sunteţi condamnaţi la viaţă veşnică.”

Două modele în conflict - o singură premisă greşită   (I)

Gili Cârstea - sâmbătă 14 ianuarie 2006

În biserică există două viziuni majore asupra evangheliei lui Hristos, care se exclud reciproc şi care alimentează focul discordiei de foarte mulţi ani. Este modelul perfecţionist, susţinut de dreapta radicală, şi cel evanghelic, susţinut de stânga liberală. Prima grupare este  reprezentată vizibil de institutele independente precum Hartland şi Hope International, dar ea cuprinde cea mai mare parte a bisericii din ţările lumii a treia. A doua grupare este reprezentată de o parte a profesorilor din instituţiile de învăţământ superior şi cuprinde o mare parte a bisericii din ţările dezvoltate.

Deşi sunt în conflict ireconciliabil, este interesant de observat că ambele modele văd legea lui Dumnezeu ca fiind o emanaţie legislativă.

Modelul perfecţionist vede eliminarea păcatului din viaţa noastră ca obiectiv principal al evangheliei. El înţelege că a doua venire a fost amânată deoarece poporul lui Dumnezeu nu reuşeşte să ajungă la biruinţa fără de care ploaia târzie nu poate fi revărsată. Hristos a trăit în ascultare de lege având natura lui Adam după cădere, ca să ne arate că omul poate trăi în ascultare deplină de cele zece porunci. Din acest motiv conformarea cu standardul legii lui Dumnezeu devine suprem şi subordonează toate celelalte obiective ale vieţii creştine.

Modelul evanghelic este preocupat de vestea bună prin care Dumnezeu a salvat omenirea. Orice altă doctrină este subordonată asigurării mântuirii realizate de Dumnezeu, care a găsit o soluţie de scăpare pentru noi prin Hristos. El susţine că Hristos a avut o natură umană ca a lui Adam înainte de căderea în păcat. De aici rezultă că, deşi viaţa lui Hristos reprezintă un ideal înalt pe care ar trebui să-l copiem, biruinţa asupra păcatului este irelevantă, atâta timp cât „toate faptele noastre bune au ajuns ca o haină mânjită” (Isa 64:6). Acest model insistă că singura bază pentru favoarea lui Dumnezeu se află doar în meritele lui Hristos aşezate în contul nostru.

Ambele modele văd legea lui Dumnezeu cam la fel cum este văzută legislaţia umană. Un corp de legiuitori elaborează un cod juridic ce defineşte natura relaţiilor umane. Legea necesită structuri care să controleze şi să impună aplicarea lor, prin măsuri coercitive bazate pe ameninţare şi forţă. Fără ele, societatea s-ar scufunda în haos, oricât de bune ar fi legile respective. Problema este că oamenii sunt dispuşi să ocolească legea în anumite situaţii, dacă ştiu că nu există consecinţe, sau că autorităţile nu vor afla. Infracţiunea nu este văzută a avea un efect direct asupra infractorului. Consecinţele neplăcute pot veni doar din sancţiunile impuse ca pedeapsă pentru călcarea legii.

Viteza legală este depăşită pe orice şosea, dacă se ştie că nu există radar sau echipaje de poliţie. Piciorul oricărui şofer sare automat pe pedala de frână la orice semnalizare cu faza lungă a partenerilor de trafic ce vin din sens opus. Teama nu este generată de călcarea legii, ci de sancţiunile impuse de autoritate.

Tot aşa este văzută legea lui Dumnezeu. Respectarea ei cere o instanţă care să impună şi să aplice pedeapsa cuvenită tuturor călcătorilor ei.

Fie că păcătoşii vor gusta personal efectele mâniei lui Dumnezeu pentru legea călcată – aşa cum rezultă din modelul perfecţionist – sau că mânia s-a abătut asupra lui Hristos iar păcătoşii nu mai sunt în pericol – aşa cum susţine modelul evanghelic – problema vine din mânia lui Dumnezeu, a cărui legislaţie a fost nesocotită. Păcatul este un act de nesupunere faţă de reguli, un abuz faţă de ordinea prestabilită. Moartea lui Hristos este văzută ca fiind o plată oferită sistemului juridic divin care să acopere infracţiunea neamului omenesc. Mânia divină acumulată prin călcarea legii s-a abătut asupra Fiului lui Dumnezeu. Jertfa Sa a satisfăcut dreptatea, a făcut legea onorabilă şi a graţiat omenirea aflată sub pedeapsă.

Trebuie să recunoaştem că fiecare dintre aceste două modele au slujit cândva scopurilor lui Dumnezeu de a ajuta omenirea, şi că limbajul acesta a servit intenţiei divine de a păstra o minimă decenţă în societate. Scriptura, ca şi lucrările sorei White, se adresează masiv acestor două moduri de gândire, ca unică punte de legătură între slava lui Hristos şi un popor îngrozit de mânia lui Dumnezeu. Dar ele nu pot produce niciodată poporul acela care va încheia marea controversă cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu.

O ilustraţie poate clarifica acest impas în care se complace Laodicea:

Spre a-şi proteja copilul, tatăl îi cere să nu iasă să se joace în stradă, pe partea carosabilă. Deşi circulaţia este foarte slabă, există riscul unui accident. Dar copilul nu înţelege natura pericolului, mai ales că nu a văzut niciodată pe cineva lovit de maşină. El face câteva incursiuni pe stradă, ca să vadă dacă i se poate întâmpla ceva, apoi fuge repede în curte. Observând tendinţa, tatăl este obligat să impună anumite pedepse pentru a descuraja abaterile acestea periculoase.

Există aici două legi operând. Una este legea naturală a probabilităţii şi cealaltă este regula impusă de tată. Deşi circulaţia este slabă, este posibil ca fiul să fie lovit de o maşină. Spre a evita o astfel de situaţie, el vine cu o lege care să împiedice posibilitatea unui accident prin constrângere, prin aplicarea unei pedepse.

Un adult poate înţelege destul de repede pericolul care pândeşte în stradă, dar un copil nu poate fi convins uşor, mai ales dacă vede pe alţi copii jucându-se acolo, iar el a încercat de câteva ori şi nu s-a întâmplat nimic. Nevăzând pe cineva lovit de maşină, copilul poate gândi că restricţiile impuse de tata nu au o bază reală, fiind hotărâri arbitrare ce urmăresc să-i strice distracţia. Poate crede chiar că pericolul de accident este o minciună a tatălui, şi că aşa ceva nu se poate întâmpla. El respectă regula doar de teama pedepsei impuse de decizia tatălui.

Dar într-o zi tragedia se întâmplă, iar băiatul ajunge la spital cu câteva fracturi serioase. Venit în grabă de la serviciu, tatăl intră pe uşa camerei de spital, ca să audă imediat din gura copilului lui îngrozit: „Tată, te rog nu fi mânios pe mine! Te rog să nu mă pedepseşti! Iartă-mă! Iartă-mă!”

În tot acest timp, copilul nu a înţeles că legea impusă de tata urmărea să preîntâmpine efectele mult mai periculoase ale legii naturale de a nu te juca pe carosabil. El a crezut că singurul risc stă în pedeapsa administrată de tata. Dar cu trecerea anilor, legea impusă îşi va pierde rostul şi va trebui abandonată, căci, ajuns la maturitate, băiatul înţelege că joaca în mijlocul străzii nu este potrivită.

Vă daţi seama ce tragedie ar fi dacă şi acum băiatul ar respecta regula bună tot de frica pedepsei tatălui, sau din respect pentru legea formulată odată de el? Un adult care nu stă în mijlocul străzii de frica pedepsei părinţilor ar fi un spectacol absolut dezolant.

Două modele în conflict - o singură premisă greşită   (II)

Gili Cârstea - duminică 15 ianuarie 2006

Vai, Israel a avut nevoie, pe toată durata existenţei lui, de legislaţie şi pedepse impuse spre a-l împiedica să se joace în stradă. Lui i s-au dat reguli şi regulamente imediat cum a ieşit din Egipt. A fost aşezat sub umbra legii lui Dumnezeu chiar din copilăria lui, spre a-l ajuta să ajungă „capul şi nu coada.” A fost pus sub „epitropi şi îngrijitori” până vor ajunge să-L cunoască pe Hristos. Dar ei au rămas nedezvoltaţi spiritual, având nevoie permanentă de ameninţarea legii spre a face ceea ce este bine, până când Dumnezeu izbucneşte consternat: „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău?” (Isa 1:5).

După întoarcerea din exil, poporul a devenit foarte hotărât să facă ceva spre a ajunge să nu se mai „joace în stradă,” ceea ce a dus la o înfricoşătoare colecţie de reguli şi regulamente care să-i împiedice să facă aşa ceva. Ele trebuiau să elimine chiar aparenţa jocului în stradă. Şi totuşi, la venirea lui Hristos, ei toţi se jucau în stradă, permanent.

Pavel, Luther, Jones şi Waggoner au văzut grozăvia unei astfel de religii, şi au făcut tot ce se putea spre a atrage atenţia poporului din vremea lor că există o cale mult mai bună decât teama de consecinţele călcării legii. Ei L-au cunoscut pe Hristos, şi au crezut că viaţa Lui neprihănită venea dintr-o realitate nouă: „legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps 40:8). Când legea este aşezată în templul inimii, ea oferă o motivaţie complet diferită pentru respect faţă de ordine şi disciplină.

Deşi pare greu de crezut, biserica rămăşiţei din aceste zile contează tot pe ameninţarea legii pentru obţinerea unui comportament decent. Ea insistă că dispreţuitorii legii, toţi cei care se joacă în mijlocul străzii, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Poporul nostru nu vede încă natura mortală a păcatului, şi nu acceptă că ar exista alt pericol în călcarea legii decât mânia legiuitorului. Acum, că mânia legiuitorului a căzut asupra lui Hristos, nu mai este absolut nici un pericol în călcarea legii. Prin urmare, păcătoşii – adică cei ce nu apreciază jertfa lui Hristos – vor trebui pedepsiţi cu moartea de legiuitor, căci altfel ar trăi la nesfârşit în mizerie.

Dumnezeu a încercat să ajute acest popor să se maturizeze, trimiţând, în marea Sa îndurare, „o solie foarte preţioasă prin fraţii Waggoner şi Jones.” Solia era o încercare de a prezenta legea în contextul neprihănirii lui Hristos. Legea urmărea să împiedice un accident mortal în mijlocul străzii până vom ajunge la Hristos, şi să înţelegem că pedeapsa este o consecinţă naturală a dispreţului faţă de legea dragostei şi libertăţii.

Vorbind „în special despre legea morală,” Duhul Sfânt spunea atunci bisericii că „legea celor zece porunci nu trebuie privită atât de mult sub aspectul ei prohibitiv, cât sub aspectul îndurării. Restricţiile impuse de ea sunt garanţia sigură a fericirii în ascultare. De îndată ce este primită în Hristos, ea lucrează în noi acea curăţire a caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. Noi privim în ea bunătatea lui Dumnezeu, care prin descoperirea înaintea oamenilor a principiilor neschimbătoare ale neprihănirii, urmăreşte să-i protejeze de relele care rezultă din călcarea legii” (The 1888 EGW Materials, p. 1574).

Poporul nostru avea nevoie să înţeleagă că nu Dumnezeu aduce pedeapsa pentru călcarea legii: „Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea” (idem).

Ce a urmat?

„Refuzul de a renunţa la păreri preconcepute şi de a accepta acest adevăr se află în mare parte la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume” (idem).

La peste o sută de ani de atunci, biserica ţine tare la aceste „păreri preconcepute,” insistând că singura cale de a ţine păcatul în frâu este ameninţarea cu pedepsele lui Dumnezeu. Între timp, facem eforturi deosebite să convingem lumea că nu este sănătos să se joace în mijlocul străzii, dacă nu s-au pus la adăpostul harului lui Hristos.

„Ce pedepse noi să vă mai dea?”

home