"Credinţa lui Isus" în noi dimensiuni   (II)

Gili Cârstea - joi 1 decembrie 2005

- Isus crede că în prezent se desfăşoară o puternică lucrare de rătăcire, care va aduce omenirea întreagă la picioarele lui Satana: “Satana este foarte grăbit să-şi pună în aplicare planurile pentru ultimul mare conflict, unde fiecare va trebui să se decidă. După ce evanghelia a fost proclamată în lume timp de aproape două mii de ani, Satana mai prezintă încă omenirii scenele pe care le-a prezentat lui Hristos. El face să treacă prin faţa lor, într-un mod foarte minunat, împărăţiile acestei lumi în toată slava lor. El oferă aceste lucruri tuturor celor care vor accepta să i se închine. El caută astfel să-i aducă pe toţi sub stăpânirea lui. Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu. Se împlineşte profeţia din Apocalips, că tot pământul se mira după fiară” (AU 1 ianuarie 1901).

- Isus crede că singurii oameni de pe pământ care nu vor putea fi amăgiţi de Satana vor fi cei care cunosc şi cred solia îngerului al treilea: „Am văzut un tren care circula cu viteza fulgerului. Îngerul m-a îndemnat să privesc cu atenţie. Am privit cu atenţie asupra acelui tren. Se părea că întreaga lume era îmbarcată în el şi că nu mai rămăsese nimeni pe jos. Îngerul a spus: ‘Ei sunt legaţi împreună, gata pentru foc.’ Apoi mi-a arătat pe conductorul trenului, care arăta impunător şi prezentabil, şi căruia toţi pasagerii îi acordau atenţie şi respect. Eram uimită şi am întrebat pe îngerul meu însoţitor cine este. El a spus: ‘Este Satana. El este conducătorul, prezentându-se ca un înger de lumină. El a luat lumea în captivitate. Oamenilor li se prezintă amăgiri puternice, ca să creadă o minciună şi astfel să poată fi condamnaţi. Acest agent, cel mai înalt în funcţie după el, este mecanicul, şi sunt şi alţii în diferite funcţii după cum este nevoie, iar ei toţi merg cu viteza fulgerului la pierzare.’ L-am întrebat pe înger dacă nu a mai rămas nimeni. El m-a îndemnat să privesc în direcţia opusă, unde am văzut un grup mic călătorind pe o cărare îngustă. Toţi păreau foarte hotărâţi, strâns uniţi în adevăr. Îngerul a spus: ‚Îngerul al treilea îi leagă, îi sigilează pentru grânarul ceresc’” (EW 88).

Deşi cea mai mare parte dintre membrii bisericii privesc cu nepăsare aceste noi dimensiuni ale credinţei lui Isus, trebuie să recunoaştem că tot mai mulţi încep să analizeze cu seriozitate aceste grave acuzaţii aduse nouă de Martorul Credincios. În această zbatere dintre acceptare şi negare, ochii multora se vor deschide în faţa strălucirii uimitoare a caracterului lui Dumnezeu descoperit în neprihănirea lui Hristos. Şi vor căpăta astfel... credinţa lui Isus.

În căutarea sângelui vărsat

Gili Cârstea - vineri 2 decembrie 2005

Un capitol important din marea controversă, căruia va trebui să i se răspundă în procesul final, va fi găsirea adevăraţilor vinovaţi pentru sângele vărsat pe această planetă, începând cu sângele lui Abel.

În prezent, omenirea – inclusiv biserica – are un răspuns care pare sigur, după toate dovezile istoriei. Cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti au fost provocate de Dumnezeu, începând cu potopul şi terminând cu cele şapte plăgi, lista incluzând cataclismele naturale, cele mai multe războaie şi molimele evului mediu. Satana este cotat pe locul doi în această listă, el fiind responsabil pentru distrugerea supuşilor lui Dumnezeu, cei pe care nu i-a putut convinge altfel să rămână de partea lui, enumeraţi în lista lui Pavel din Evrei 11.

Dumnezeu a trimis în fiecare generaţie mesageri care să răstoarne această credinţă, dar biserica s-a împotrivit mereu, considerând că dovezile din vechime sunt de necombătut.

În vremea sfârşitului însă, când lumina “celuilalt înger” va începe să lumineze pământul cu slava lui – care este o dezvoltare a soliei neprihănirii lui Hristos – biserica va începe să priceapă că TOT sângele vărsat pe pământ va trebui căutat în ograda altcuiva.

Îngerul din Apocalips 18 anunţă că Babilonul cel mare a devenit o locuinţă a demonilor, şi că prăbuşirea lui a avut loc datorită uneltirilor lui nelegiuite, făcute în numele lui Dumnezeu, care au periclitat viaţa locuitorilor pământului, ameţind neamurile cu “vinul” desfrânării ei. Un glas din cer anunţă în detaliu consecinţele prăbuşirii lui, ca apoi să ne surprindă cu fraza finală: Nimicirea lui este definitivă, iar motivul principal al prăbuşirii Babilonului este că “toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (Apoc 18:23-24).

Că Babilonul cel mare este vinovat de “sângele proorocilor şi al sfinţilor” este convinsă toată lumea. Surpriza vine din cuvintele următoare: “Şi al tuturor celor care au fost junghiaţi pe pământ.”

Îngerul care vorbeşte aici ne avertizează că nu este departe ziua când omenirea va descoperi uimită că sângele tuturor celor care au fost junghiaţi pe pământ se află în curtea Babilonului cel mare. Observaţi, îngerul nu spune că Babilonul este responsabil doar de sângele “proorocilor şi sfinţilor,” ci şi de al “tuturor” celor care au fost omorâţi pe pământ.

De ce nu spune îngerul că sângele unei mari părţi dintre locuitorii  pământului se găseşte în Ierusalimul ceresc? Creştinii se mândresc cu acţiunile de pedepsire ale lui Dumnezeu, gen potopul sau Sodoma şi Gomora. Ei consideră că Dumnezeu a procedat cu dreptate în aceste misiuni de pedepsire în masă, ca o dovadă că El are puterea şi determinarea să pună lucrurile la punct.

Chiar savanţii bisericii rămăşiţei declară că Dumnezeu este autorul celor mai devastatoare operaţiuni de distrugere în masă. Ei consideră că oponenţii lui Dumnezeu, oameni care au respins harul lui Hristos, sunt pedepsiţi “până la exterminare” de mânia unui Dumnezeu ofensat. Ei nu reuşesc încă să coreleze mesajul crucii cu slava îngerului din Apocalips 18, acea slavă care, ni se spune, “va lumina pământul.”

Când solia neprihănirii lui Hristos va începe să lumineze pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu, omenirea va înţelege repede motivul pentru care a crezut ea că responsabilitatea pentru sângele tuturor celor junghiaţi se află pe umerii lui Dumnezeu. Cineva a avut interesul, şi a reuşit să ofere vinul Babilonului “tuturor împăraţilor pământului,” pentru ca “toate neamurile” să fie amăgite de vrăjitoria lui.

Când va începe să aibă “o slabă licărire” despre ce înseamnă “solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea,” atunci îngerul bisericii Laodicea va descoperi valoarea declaraţiei din Apocalips, că sângele “tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (Apoc 18:23-24) se află în ograda Babilonului cel mare şi nu pe zidurile Noului Ierusalim, aşa cum a propovăduit el ani de zile.

Dar trezirea din această beţie, ieşirea de sub vraja Babilonului, nu se va produce la întâmplare, sau împotriva voinţei lui. Îngerul bisericii Laodicea trebuie să intre de bună voie într-un proces de recuperare a memoriei şi de asumare a responsabilităţii pentru întunericul acumulat asupra planetei prin respingerea sistematică a soliei îngerului al treilea.

Marele Server şi clienţii lui capricioşi

Gili Cârstea - sâmbătă 3 decembrie 2005

Un server nu are pretenţii, nu aşteaptă laude, nu pedepseşte clienţii indisciplinaţi şi nu ia decizii arbitrare. El serveşte. În tăcere, perseverent, supus, modest, discret. Deşi contribuţia lui este vitală pentru buna funcţionare a reţelei, el nu cere şi nu aşteaptă recunoaşterea meritelor lui, “nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău.” Este adevărat, anumiţi clienţi vicioşi îl pot solicita peste orice limită, ajungând să-l “limiteze” sau chiar să-l blocheze. Nici în astfel de situaţii serverul nu caută să pedepsească pe infractori. El doar nu mai reuşeşte să servească.

Cazul este o foarte bună ilustraţie pentru trăsătura fundamentală a caracterului lui Dumnezeu, servirea din dragoste. El este Marele Server universal, care oferă viaţă, libertate şi fericire tuturor celor care doresc să rămână conectaţi la izvorul vieţii. Chiar pentru cei care s-au despărţit de El, aşa cum este familia omenească, deşi sunt “rupţi” de viaţa lui Dumnezeu, totuşi fluxul vieţii continuă să circule spre ei, în speranţa că vor putea fi convinşi, pe baza dovezilor, că este spre binele lor să fie reconectaţi la Marele Server.

Din păcate, cei mai mulţi oameni perseverează în blocarea şi izolarea Serverului, până când Acesta nu-i mai poate servi. Isaia o spune cu eleganţă: “Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!” (Isa 59:1-2). Iona a prins şi el o rază din splendoarea caracterului divin, înţelegând că relele care ne lovesc nu sunt o pedeapsă de la Dumnezeu, ci sunt consecinţa firească a exercitării dreptului de a alege liber: “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8).

Petru nu a reuşit să vadă în toate acestea trăsătura fundamentală a caracterului lui Dumnezeu, deşi studiase din pruncie Sfintele Scripturi. În faţa lui, cu ligheanul şi prosopul în mână, Se afla Cel pe care el Îl declarase “Sfântul lui Dumnezeu.” Se apleca să-l spele pe picioare Cel care le spusese – şi ei crezuseră – că Tatăl locuieşte în El. Mărturia explică momentul: “Petru nu putea suporta să-L vadă pe Domnul lui, despre care credea că este Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind rolul unui servitor. Tot sufletul lui s-a revoltat împotriva acestei umiliri. El nu înţelegea că Hristos pentru aceasta a venit în lume. A exclamat cu mare putere: ‘Niciodată nu-mi vei spăla picioarele’” (DA 645).

Petru voia să spună că el nu va accepta sub nici o formă ca Mesia, Unsul lui Dumnezeu, să fie un server. Cu atât mai puţin era dispus să accepte descoperirea că Tatăl este exact aşa cum Îl descoperea Fiul, adică un Serv al servilor.

Petre, Petre, te-ai îngrozi dacă ai vedea cât de mulţi îţi calcă astăzi pe urme, şi cum se revoltă tot sufletul lor la sugestia că Dumnezeu este un Server modest, discret, delicat, plin de îndurare, incapabil să producă cel mai mic disconfort clienţilor lui capricioşi, vicioşi şi obraznici. Ca şi tine, nici ei nu suportă ideea uluitoare că Părintele veşniciilor este un rob al neprihănirii, înlănţuit prin legea dragostei în poziţia de server al inteligenţelor cereşti. Mintea lor încetează să funcţioneze la gândul că Făuritorul lumilor se complace într-o poziţie de o asemenea umilinţă, modestie şi lepădare de sine.

Şi totuşi, “Hristos pentru aceasta a venit în lume.” Poporul ales reuşise performanţa de a-L prezenta pe Tatăl ca pe un dictator sângeros, un mafiot fără scrupule, aspru, neiertător, sever şi violent. Concepţia aceasta trebuia răsturnată. “Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana" (DA 22).

Petru credea, ca toţi concetăţenii lui, că lumea putea fi adusă înapoi la Dumnezeu prin forţă. Credea că servirea poate fi impusă prin forţă sau autoritate. A trebuit să înveţe lecţia umilinţei înainte de a putea vedea şi aprecia frumuseţea unei slujiri care vine dintr-o "apreciere a caracterului lui Dumnezeu." Abia atunci a putut să întărească pe fraţii lui (Luca 22:32).

Tot astfel se va întâmpla şi cu îngerul bisericii Laodicea. Când va reuşi să iasă din păienjenişul servirii impuse prin forţă, şi va descoperi calitatea unică şi splendidă a Celui ce este un Server desăvârşit, abia atunci va fi în stare să ajute pe locuitorii confuzi ai unei planete în derivă.

Forţa - ultima soluţie a oricărei religii false

Gili Cârstea - duminică 4 decembrie 2005

Întreba cineva recent (probabil ca urmare a articolului publicat zilele trecute despre “ultima soluţie”), pe baza cărei autorităţi facem noi afirmaţia că folosirea forţei ca o ultimă soluţie ar fi deplasată şi nepotrivită cu dreptatea? Nu este Scriptura suficient de clară că soarta finală a tuturor păcătoşilor este iazul de foc?

Ba da, Scriptura este suficient de clară că soarta finală a tuturor păcătoşilor este iazul de foc. Noi susţinem doar că nu Dumnezeu este cel care îi aruncă acolo. Păcatul lor permanent a declanşat o suită de circumstanţe al cărei capăt este moartea a doua. Modul lor de viaţă, asociat cu respingerea apelului lui Dumnezeu la vindecare, a ridicat un zid de despărţire care L-a împiedicat pe Dumnezeu să-i poată ajuta. Dreptul individual la libertate de alegere blochează toată puterea creatoare, iar Dumnezeu a fost dispus mai degrabă să pună în pericol siguranţa universului decât să restrângă sau să anuleze acest drept.

Scriptura, ca şi Mărturia, trebuie să vorbească pe limba tuturor, ca să nu existe vreodată scuza că solia lui Dumnezeu nu a fost destul de clară.

În lume au existat mereu două audienţe, despre care vorbeşte şi Pavel în Evrei: “Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr 5:13-14). Din cele spuse aici înţelegem că trăsătura definitorie a celor care sunt numiţi “prunci” este incapacitatea lor de a “deosebi” binele şi răul. Ei nu sunt obişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire – am zice noi astăzi, cu “cuvântul despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea” – şi de aceea nu pot vedea nimic hidos sau degradant în folosirea forţei pentru obţinerea dragostei. Ei chiar apreciază o urecheală bună, dacă aceasta i-ar ajuta să evite vreo nebunie cu costuri mari. Ca număr, categoria aceasta este copleşitoare în biserică, şi ea nu ţine seama de educaţia sau nivelul de pregătire şcolară al cuiva.

Autoritatea pe baza căreia noi declarăm că Dumnezeu nu foloseşte forţa ca ultimă soluţie este NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS, viaţa Lui exemplară ca templu al Duhului Sfânt. El a fost o revelaţie a felului în care acţionează Dumnezeu în legătură cu făpturile Sale căzute în păcat. O neprihănire după lege nu cunoaşte ameninţarea, manipularea, constrângerea, loviturile de avertizare, tortura şi nici un fel de altă violenţă fizică, psihică sau verbală. Orice orb ar trebui să vadă că, dacă Dumnezeu nu foloseşte asemenea unelte împotriva lui Satana, care este tratat cu demnitate în ciuda faptelor lui reprobabile (Zah 3:2, Iuda 1:9), cu atât mai puţin acceptabil ar fi ca El să le folosească împotriva oamenilor, infinit mai puţin vinovaţi decât aliatul lor rebel.

Privim frumuseţea caracterului divin, care nu a ripostat atunci când a fost lovit, nu a ameninţat ca să evite suferinţa sau umilinţa, nu a promis răzbunare opozanţilor lui. “Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?” (Isa 53:7-8).

Categoria din care face parte cărturarul nostru, care a declarat că “folosirea forţei este, însă, ultima soluţie” (vezi subiectul din 25.11.2005, sau articolul de aici), are nevoie încă de limbajul fricii spre a păstra decenţa cuvenită. Doar astfel de stimulente le pot oferi siguranţa şi cadrul legal pentru o viaţă religioasă satisfăcătoare. Nefiind pregătiţi să privească în faţă slava lui Dumnezeu, evitând să fie confruntaţi cu neprihănire pură, ei doresc să se mai încălzească puţin în spatele medierii, să mai zăbovească puţin în faţa perdelei dinlăuntru, să se mai bucure puţin de jertfa lui Hristos văzută prin măhrama lui Moise. De aceea Dumnezeu continuă să le vorbească pe limba lor, oferindu-le nenumărate exemple pe care ei le înţeleg şi le apreciază. Dar aceasta este o religie moartă.

Celor însetaţi după neprihănire Dumnezeu le descoperă, amestecate printre metafore şi pilde adresate pruncilor, perlele caracterului divin. Una dintre acestea, care străluceşte uimitor la acest subiect, se află în Signs din 6 mai 1897. Serva Domnului discută acolo principiile Babilonului, cel mai evident dintre ele fiind dispoziţia de a folosi forţa ca ultimă soluţie spre a obţine supunere. Concluzia ei?

“Forţa este ultima soluţie a oricărei religii false” (ST 6 mai 1897).

Doriţi să vă testaţi autenticitatea religiei? Dacă socotiţi că Dumnezeu foloseşte forţa ca ultimă soluţie, fiţi siguri că religia dumneavoastră este o religie falsă.

În vremea sfârşitului va exista o presiune uriaşă asupra omenirii spre a o face să accepte că folosirea forţei împotriva celor care nu primesc religia universală este după voia lui Dumnezeu. Un rol determinant în această direcţie îl vor avea profesorii de teologie. Ei vor face toate eforturile spre a demonstra cu Scriptura că religia adevărată prevede folosirea forţei ca ultimă soluţie. Teologii adventişti, în marea lor majoritate, pregătesc biserica pentru o astfel de poziţie fatală, crezând sincer că astfel aduc “o slujbă lui Dumnezeu.”

Cu toată expertiza lor, în ciuda acreditărilor academice din spatele cărora vorbesc, timpul va dovedi că violenţa, sub toate formele ei, nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana, şi că “forţa este ultima soluţie a oricărei religii false.”

Şi profeţii pot minţi   (I)

A.Graham Maxwell - luni 5 decembrie 2005

După cum raportează cartea Genezei, primul care a pretins că nu se poate avea încredere în Dumnezeu a fost şarpele, în grădina Eden. Cartea Apocalips, ultima dintre cele 66, identifică şarpele acuzator ca fiind "Diavolul şi Satana, cel care înşeală întreaga lume." Este descris ca lider al rebeliunii din cer, care a avut ca rezultat alungarea lor din cer. Numele Diavol şi Satana înseamnă acelaşi lucru, adversar, acuzator. Chiar Isus, care era atât de amabil cu cei mai mari dintre păcătoşi, l-a numit "mincinos şi tatăl minciunilor."

"Dumnezeu v-a minţit," spunea Satana primilor părinţi ai rasei umane. "Cum puteţi avea încredere într-un dumnezeu care nu spune adevărul? Nu veţi muri dacă mâncaţi din fructul oprit."

"În realitate, dacă mâncaţi din fructul oprit veţi deveni mai asemănători cu Dumnezeu. Cât de egoist poate fi, să vă lipsească de ceva aşa de binefăcător! Cum poate fi aşa lipsit de inimă şi neiertător, ca să vă ameninţe cu moartea la prima abatere? Un Dumnezeu iubitor ar oferi măcar o a doua şansă. ‘Ori vă supuneţi, ori muriţi!’ Cum puteţi să vă închinaţi cuiva aşa de răzbunător şi sever? Un asemenea Dumnezeu pretenţios şi arbitrar nu este demn de închinarea şi încrederea voastră."

Dacă Dumnezeu este aşa cum L-a prezentat Satana, Adversarul are dreptate că nu are sens să ai încredere într-un asemenea tiran. Prin urmare, nu există nici o posibilitate de a stabili prietenia şi libertatea oferite de Isus ucenicilor Săi.

Dar Cel împotriva căruia îşi îndrepta Satana acuzaţiile nu era altul decât Isus Însuşi. Cel ce a venit să ne aducă adevărul este Creatorul universului.

A răspuns Dumnezeu acestor acuzaţii? Credem noi că răspunsul Lui este o temelie suficientă pentru încrederea noastră?

Asemenea acuzaţii nu pot fi respinse prin simple dezminţiri. Chiar dacă dezminţirile vin de la Dumnezeu Însuşi, cum putem şti dacă ele sunt adevărate? Satana a făcut şi el afirmaţii, uneori cu mari demonstraţii de autoritate şi forţă.

Dar nici dezminţirile, nici demonstraţiile de forţă nu pot restabili integritatea şi încrederea. Chiar Isus avertiza împotriva acceptării simplelor afirmaţii, chiar dacă aparent ele sunt însoţite de puteri supranaturale.

El vorbea despre apariţia unor conducători religioşi, care vor face tot felul de declaraţii false, chiar pretinzând că ei sunt Hristos. Ei vor face semne mari şi minuni spre a dovedi autenticitatea afirmaţiilor lor. "Să nu-i credeţi," spunea Isus.

"Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. Vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: "Eu sunt Hristosul" şi vor înşela pe mulţi."

"Dragi prieteni," avertiza apostolul Ioan mai târziu, "nu vă încredeţi în toţi cei ce pretind că au Duhul, ci încercaţi-i să vedeţi dacă au Duhul care vine de la Dumnezeu. Căci au apărut mulţi profeţi mincinoşi."

Descriind eforturile lui Satana de a trage în tabăra lui întreaga lume chiar înaintea celei de-a doua veniri a lui Isus, Ioan spune că Diavolul va folosi autoritate şi putere însoţite de minuni mari, făcând să se pogoare foc din cer înaintea oamenilor. Rezultatul va fi că "toţi locuitorii pământului" vor fi amăgiţi, cu excepţia celor puţini, rămaşi loiali lui Dumnezeu.

Şi profeţii pot minţi   (II)

A.Graham Maxwell - marţi 6 decembrie 2005

Cu foarte mult timp în urmă, Moise avertizase pe copiii lui Israel să nu se lase amăgiţi de minuni. "Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise, şi va face o minune sau un semn ca să te facă să te închini unor dumnezei la care nu te-ai închinat mai înainte; chiar dacă minunea sau semnul se împlineşte, să nu te duci după el."

În Vechiul Testament este descrisă istoria unui profet din Iuda trimis de Domnul cu o solie la regele Ieroboam. După îndeplinirea misiunii, el trebuia să refuze orice ofertă de ospitalitate şi să se întoarcă acasă pe alt drum.

Acest "bărbat al lui Dumnezeu" era un slujitor credincios al Domnului, obişnuit să se supună fără să pună la îndoială vocea autorităţii.

"Dumnezeu a zis! Eu cred! Este suficient!" era calea lui umilă, dar vulnerabilă, de a determina adevărul.

Profetul şi-a transmis solia. Dar când împăratul l-a invitat să rămână la masă, răspunsul a fost fără ezitare:

"Chiar dacă mi-ai da jumătate din averea ta, tot nu voi rămânea la tine, să mănânc sau să beau cu tine. Domnul mi-a poruncit să nu mănânc şi să nu beau nimic şi nici să nu mă întorc pe acelaşi drum."

Fiii unui bătrân profet care locuia în apropiere au spus tatălui lor despre profetul din Iuda şi solia lui pentru împărat.

"Pe unde a plecat?" a întrebat bătrânul.

Ei i-au arătat drumul. "Puneţi şaua pe măgarul meu" a spus el băieţilor săi, şi a pornit în urmărirea profetului. L-a găsit odihnindu-se sub un stejar pe marginea drumului.

"Tu eşti profetul din Iuda?" a întrebat bătrânul.

"Eu sunt."

"Vino cu mine acasă, să iei ceva să mănânci."

"Nu pot. Dumnezeu mi-a poruncit cu asprime să nu mă opresc să mănânc cu nimeni pe drum. Şi când Dumnezeu îmi spune ce este de făcut, pentru mine este de ajuns."

"Nici o problemă," a spus bătrânul, "şi eu sunt profet ca tine, şi Domnul a trimis la mine un înger să-mi spună să te iau acasă la mine şi să te găzduiesc." Dar bătrânul profet minţea.

"Vrei să spui că Dumnezeu a schimbat planul? Fie; dacă 'Dumnezeu zice, eu cred!'" Înşelat, omul din Iuda a plecat cu bătrânul profet.

Povestea are un sfârşit trist, iar cineva ar putea să întrebe: "De ce a fost aşezată în Biblie această întâmplare?" Tânărul profet nu avea nici un motiv să bănuiască faptul că bătrânul îl minte. Ar fi fost grosolan să sugereze aşa ceva. Dar nu avea nici un motiv să accepte fără să pună la îndoială contradicţiile dintre cele două porunci ale lui Dumnezeu. Dacă cel puţin şi-ar fi rezervat, cu politeţe, dreptul de a cerceta…

Cât de des auzim astăzi afirmaţii ale învăţătorilor religioşi care spun că Dumnezeu, prin îngeri sau Duhul Sfânt, le-a spus una sau alta. Ar fi nepoliticos din partea noastră să negăm ce spun ei. În plus, Dumnezeu a vorbit deseori pe această cale.

Dar Dumnezeu ne-a şi avertizat să ne păzim. Şi profeţii pot minţi.

Arta nimicirii indirecte   (I)

Gili Cârstea - miercuri 7 decembrie 2005

Cei care au ochi să citească istoria printre rânduri pot constata uşor operaţiuni secrete de eliminare a inamicilor incomozi prin intermediul altor grupuri inamice, sau a căror discreditare ar servi cauza celor interesaţi. Să trimiţi o echipă Swat să rezolve o treabă murdară este un lucru uşor şi nu necesită prea multă inteligenţă sau expertiză. Arta desăvârşită este să rămâi curat pe mâini atingând obiectivul prin intermediul celor de dincolo de baricadă. Vrei să compromiţi o mişcare ostilă? Angajezi o echipă de băieţi buni, le aranjezi identităţi false şi îi ajuţi să lovească ţinte strategice, pe care adevăraţii terorişti nici în gând nu le-ar putea atinge. Băieţii buni au grijă să “piardă” la faţa locului un act de identitate sau un testament de luptă, apoi chemi presa să vadă “dovezile” şi să condamne infamia la ore de maximă audienţă. Dacă se poate aranja ca operaţiunea să fie transmisă în direct este şi mai bine.

Reuşiţi să-l vedeţi pe Satana într-un astfel de rol? Este suficient de isteţ spre a-şi păstra mâinile curate, mai ales că el ştie cel mai bine că odată va veni ziua marilor clarificări. Lui i-ar fi uşor să distrugă fără intermediari pe toţi locuitorii planetei care au ales jurisdicţia lui. Dar asta ar fi o treabă barbară, nedemnă de capacităţile lui speciale în materie de amăgire. În plus, scopul este discreditarea lui Dumnezeu. Nu ar fi mult mai elegant, mai distractiv şi mai eficient dacă ar putea cumva să-şi lovească ţintele prin intermediul oamenilor? Şi nu ar fi cu atât mai satisfăcător şi măreţ dacă ar putea lovi pe dizidenţii incomozi prin mâna celor care se declară supuşii lui Dumnezeu?

Analizând dezastrele din istorie, de cele mai multe ori la faţa locului nu se poate găsi absolut nici o amprentă a Satanei. Sunt chiar rarisime cazurile când el a acţionat direct, adică fără intermediari umani. De aceea, cei mai mulţi creştini nu reuşesc să vadă că la originea lor se află Marele Arhitect al terorii, fiind obligaţi să recunoască astfel că ele nu puteau fi produse decât de Dumnezeu, şi să le declare bune, drepte şi necesare.

Observaţi maniera în care Satana L-a tratat pe Domnul Hristos. Nu s-a atins nici cu un deget de El. Nu a făcut decât să stârnească pasiunile josnice ale lui Irod, iar acesta a ştiut imediat ce are de făcut.

În pustie s-a prezentat ca un înger de lumină venit direct din cer, elegant, stilat şi modest, spre a-L anunţa pe Isus că cerul nu împărtăşeşte pretenţia Lui mesianică, şi că totul este o amăgire a Satanei.

Arta nimicirii indirecte   (II)

Gili Cârstea - joi 8 decembrie 2005

Deoarece planul a eşuat, a urmat faza următoare, distrugerea reputaţiei şi soliei Lui, exacerbând zelul cărturarilor lui Israel pentru legea lui Moise. Spera astfel ca poporul să-I întoarcă spatele definitiv, considerându-L un eretic. Dar mulţi din popor, şi, mai grav, mulţi militari romani, începeau să vadă în El o soluţie viabilă pentru lipsa de orizont a civilizaţiei lor. Atunci a declanşat faza finală. În şedinţă de lucru, Sinedriul a decis eliminarea Lui fizică. Condamnarea era solid susţinută de dovezi: Strica legea lui Moise, batjocorea templul, lucra cu puterea lui Beelzebub şi ridica poporul împotriva orânduirii civile, împotriva împăratului. A fost judecat, condamnat şi executat.

Nici un tribunal de pe lume nu L-ar putea condamna pe Marele Arhitect al terorii pentru cele întâmplate atunci în Ierusalim. Toate dovezile posibile indică completa responsabilitate a conducătorilor poporului ales. Fără excepţie.

Uluitor este că poporul lui Dumnezeu de astăzi chiar nutreşte o credinţă, declarată cu jumătate de gură, că Hristos a fost omorât de Dumnezeu, într-un ritual de ispăşire a păcatelor lumii pe care Isus le luase asupra Lui. Nu este aceasta cea mai fabuloasă mistificare pe care şi-o putea dori Marele Arhitect? Nu a fost scopul lui permanent acela de a atribui lui Dumnezeu caracterul, faptele şi manevrele lui depravate? A reuşit perfect. Astăzi oamenii numesc operaţiunile ascunse ale Satanei ca fiind “acte ale lui Dumnezeu.”

Nu aşa a fost la potop, la Sodoma şi Gomora, Uza, Irod, Iuda, Anania şi Safira, nenumăratele cutremure, tsunami, katrine, 9/11 sau câte or mai fi fost? Nicăieri nu se văd amprentele diavolului, pe când numeroşi martori declară că la faţa locului era Dumnezeu. Sau oamenii Lui. Iar creştinii predică de la amvoanele lor că operaţiunea a fost executată de mânia lui Dumnezeu. O pedeapsă sfântă, dreaptă şi bună.

Aşa va fi şi la sfârşit. Satana foloseşte constrângerea spre a împinge omenirea pe un drum fără întoarcere, apoi va declara că dezastrele provocate de propriile noastre acţiuni sunt o pedeapsă de la Dumnezeu pentru neascultare. De aceea oamenii vor fi stupefiaţi când vor înţelege cine a stat în spatele tuturor nimicirilor de pe pământ. Cu mare zguduire interioară ei se întreabă: “Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?” (Isa 14:16-17).

Da, acesta este Marele Arhitect al terorii, creierul din spatele oricăror acţiuni criminale, planificatorul unei noi ordini planetare fără amestecul lui Dumnezeu şi fără fundamentele neprihănirii.

De ce oare nu vede îngerul bisericii Laodicea acum cine este “omul” care face să se cutremure pământul şi preface lumea în pustie? Cum se face că el nu înţelege cum funcţionează arta nimicirii indirecte?

Tâlharii ultimei generaţii

Gili Cârstea - vineri 9 decembrie 2005

Când căutăm exemple spre a dovedi cât de uşor este să fii mântuit, folosim deseori cazul tâlharului pocăit, răstignit alături de Hristos pe cruce. Suntem mişcaţi de dragostea Mântuitorului, de iertarea şi mila Lui pentru un păcătos ce şi-a recunoscut vina chiar în ultimele secunde ale ceasului al doisprezecelea.

Uneori ni se pare însă cam simplistă calea aceasta de a strecura în împărăţie oameni care nu dau dovadă de schimbare şi al căror caracter nu a fost transformat într-o viaţă “întreagă.” Dacă este sigur să emigrezi în împărăţia luminii printr-un simplu “vreau şi eu acolo,” aşa cum se pare că a fost cazul cu tâlharul nostru, atunci la ce bun legea, sabatul, sanctuarul, reforma sanitară, lucrarea misionară şi nesfârşitele confruntări teologice sau ideologice? De ce să credem şi să ne purtăm diferit de fraţii noştri creştini din alte biserici, dacă o simplă mărturisire că Isus este Mântuitorul lumii ne poate duce pe toţi acolo unde sperăm să ajungem?

Dacă citim însă raportul Scripturii cu privire la acel eveniment important, observăm un detaliu marcant, care schimbă complet datele problemei. Să revedem ce spune Luca:

“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea, şi zicea:

- Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi!

Dar celălalt l-a înfruntat, şi i-a zis:

- Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.

Şi i-a zis lui Isus:

- Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!

Isus a răspuns:

- Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:39-43).

Aţi observat? “Omul acesta n-a făcut nici un rău.” Acest tâlhar declara aici, în faţa lumii, că Omul Isus Hristos nu a făcut “nici un rău.” Singur împotriva tuturor, el declara neprihănirea lui Hristos.

Preoţii cei mai de seamnă susţineau că El este un făcător de rele: “Drept răspuns, ei i-au zis: ‘Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale’” (Ioan 18:30).

Poporul din Ierusalim fusese convins de asemenea acuzaţii şi strigase şi el cu toată inima „răstigneşte-L!” deşi Pilat nu dorea să-L condamne.

Ucenicii Lui, cei care ar fi trebuit să ştie că El nu este un făcător de rele, se ascundeau prin oraş de frica represiunii, deşi locul lor era la piciorul crucii, strigând cât se poate de tare că Hristos este neprihănit, şi că ei sunt martori ai nevinovăţiei Lui.

În acele clipe grele, doar un tâlhar condamnat la moarte a reuşit să declare public neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu oferea acolo lumii ultima rază de lumină asupra caracterului Său nonviolent, „ca un miel pe care-l duci la tăiere,” şi nu s-a găsit decât un tâlhar care să vadă, să aprecieze şi să declare frumuseţea acelui caracter.

Omenirea, inclusiv biserica rămăşiţei, se află astăzi din nou la stânga şi la dreapta lui Hristos răstignit, iar subiectul controversei a rămas acelaşi: „Este omul acesta neprihănit?”

„În lume există numai două categorii de oameni, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu Îl cunosc. Omul spiritual aparţine primei categorii, omul firesc aparţine celei de-a doua, iar categoria de care aparţinem este determinată de concepţia noastră despre caracterul Tatălui şi al Fiului” (Review and Herald, 10 feb 1891).

La stânga şi la dreapta lui Hristos, cele două categorii de oameni privesc sacrificiul lui Dumnezeu şi au reacţii contradictorii. Unii au o concepţie greşită despre acest caracter, şi se întreabă de ce un Dumnezeu atotputernic nu Se salvează pe El Însuşi şi nu îi salvează şi pe ei, încheind mai repede această tragedie sângeroasă. Ceilalţi văd în jertfa lui Hristos frumuseţea caracterului divin şi declară fără teamă că Dumnezeu nu este aspru, neiertător, pretenţios, sever sau arbitrar, aşa cum îl declară duşmanii Lui. Ei mărturisesc că Dumnezeu nu este un făcător de rele, şi că evenimentele istoriei trebuiesc analizate din nou în lumina care se revarsă de pe Calvar.

Tâlharii ultimei generaţii, răstigniţi alături de Hristos, vor vedea pentru ultima oară caracterul paşnic al Soarelui neprihănirii, când se vor dechide cărţile şi vor ieşi la iveală fapte şi evenimente ţinute departe de ochii lumii până acum. Suntem interesaţi în acest proces?

„Bătălia finală din marea controversă este chiar în faţa noastră, când Satana, cu toată ‚puterea şi semnele’… va lucra spre a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, spre a înşela, dacă va fi posibil, chiar pe cei aleşi. Dacă a existat vreodată un popor în mai mare nevoie de lumină din cer în permanentă creştere, este poporul pe care, în această vreme de pericole, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul sfintei Sale legi şi să justifice caracterul Său în faţa lumii. Cei cărora li s-a încredinţat o asemenea misiune sacră trebuie să fie sensibilizaţi, vitalizaţi şi elevaţi de adevărurile pe care pretind că le cred" (5T746).

Sara lui Avraam: Mama noastră până la sfârşit

Gili Cârstea - sâmbătă 10 decembrie 2005

Biserica rămăşiţei pretinde, corect, că ea este continuatoarea reformei protestante. Susţinând credinţa apostolilor, ea se mândreşte cu un pedigree ale cărei ramificaţii se întind până la Avraam, părintele tuturor credincioşilor. Am putea spune însă, privind istoria noastră denominaţională, că am moştenit mai mult toanele Sarei decât statornicia şi demnitatea soţului ei.

Familia aceasta de moştenitori ai neprihănirii lui Hristos a avut aprinse şi îndelungate sesiuni de rugăciune pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de ei şi să-i binecuvânteze cu cel puţin unul dintre miile de urmaşi promişi care se profilau pe firmament. Nu a existat altar familial în care Sara să nu strige la Dumnezeu după „puterea” şi „fericirea” de a deveni mama tuturor credincioşilor. Dar anii treceau şi binecuvântarea nu se ivea. Când nu mai exista nici o posibilitate naturală ca ei să obţină un urmaş, Sara descoperă într-o bună zi că este însărcinată. Bucurie mare? Ascultaţi ce spune Sara: „Dumnezeu m-a făcut de râs; oricine va auzi, va râde de mine” (Gen 21:6).

Aşa s-a întâmplat mai mereu cu poporul lui Dumnezeu. De câte ori ne-a binecuvântat, ca răspuns la îndelungi şi înfocate rugăciuni, El ne-a făcut de râs.

Poporul ales se rugase sute de ani să le fie trimis Mesia. Dumnezeu a răspuns, oferindu-le un Învăţător al neprihănirii venit din Nazaret, lucru care i-a umplut de ruşine până în ziua de azi. Ei aşteptau un conducător viteaz, iar Dumnezeu le-a trimis o mână de pescari din Galileea, care „aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice” (TM 70).

Mai recent, continuatorii reformei protestante aşteptau şi ei cu dor sosirea ploii târzii şi a marii strigări, fără să ştie nimic despre cadoul genetic moştenit de la mama Sara. Sperau că ploaia târzie va fi zgomot şi lumină, putere şi spectacol public. Dar Dumnezeu ne-a făcut din nou de râs, trimiţând tot „un învăţător al neprihănirii” în persoana celor doi pastori tineri, Jones şi Waggoner. Ca şi înaintaşii lor, ei aduceu învăţături noi şi ciudate care pun şi astăzi în mare dificultate teologia adventă, iar cei mai mulţi cărturari ai noştri se simt şi se exprimă exact ca Sara atunci când a sosit binecuvântarea.

Generaţia prezentă a bisericii rămăşiţei se roagă şi ea, şi speră că Dumnezeu va revărsa peste noi, cândva, Duhul Său în măsură bogată, împuternicind biserica să proclame lumii „ultima solie de har.” Deşi nu crede că „marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos” în 1888 la Minneapolis, biserica speră încă într-o intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu pentru încheierea lucrării.

Ce vom face dacă şi de data aceasta El ne va trimite nişte anonimi lipsiţi de orice pregătire teologică, fără farmece deosebite, care vor aduce „învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice”? Vom suporta noi ruşinea aceasta mai bine decât înaintaşii noştri? Vom recunoaşte că nu ne-am făcut datoria de a săpa „sub gunoiul erorilor” spre a descoperi adevărurile „mari” rămase ascunse de la ziua cincizecimii? Ne vom cere scuze, ca nişte bărbaţi de caracter, celor care au încercat să ne ajute în toţi aceşti ani să privim la caracterul lui Dumnezeu prin prisma crucii de la Golgota? Vom recunoaşte în faţa bisericii şi a lui Dumnezeu că am ţinut „departe de lume” unica soluţie la nenorocirile omenirii, împiedicând solia neprihănirii lui Hristos să pregătească Mireasa pentru nunta Mielului? Vom plânge „între tindă şi altar” fragmentarea fără precedent din biserică, adusă de încăpăţânarea noastră că „avem tot adevărul” şi nu avem nevoie de „buruienile” teologice ale solilor lui Dumnezeu declaraţi a avea „acreditare divină”?

Este evident că ne este ruşine să spunem lumii ceva despre solia 1888, dar ea este exact binecuvântarea pentru care se rugase poporul acesta patruzeci de ani. Poate ne fac de râs cei care insistă că binecuvântarea era ascunsă chiar în solia „neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea,” aşa cum a fost ea „prezentată de fraţii Jones şi Waggoner.” Suntem revoltaţi de câte ori cineva ne reproşază că la Minneapolis L-am tratat pe Hristos „exact cum L-au tratat iudeii,” şi continuăm să-L tratăm la fel până astăzi.

Dacă Dumnezeu va rămânea consecvent – aşa cum Îl cunoaştem – cu siguranţă ne va face din nou de râs în descoperirea ultimelor raze de lumină, a ultimei solii de har către lume. Când Solul Legământului Se va pregăti să intre „deodată” în templul Său, poporul acesta va demonstra pentru ultima oară că nu ştie ce aşteaptă de la „ziua Domnului” (Amos 5:18).

"Slava Domnului răsare peste tine"   (I)

Gili Cârstea - duminică 11 decembrie 2005

Zilele trecute aminteam de curajul şi viziunea tâlharului de pe cruce, căruia i s-au deschis ochii să vadă neprihănirea, slava lui Dumnezeu „pe faţa lui Isus Hristos” (2 Cor 4:6). El a văzut-o atunci când lumea lui, de pe mapamond sau de la picioarele crucii, se zbătea în bezna deformărilor lui Satana, dar măgulindu-se cu anticul şi deplasatul „noi Te cunoaştem, noi, Israel!” (Osea 8:2).

Doar un tâlhar a putut să declare că omul „acesta,” Omul Isus Hristos, „nu a făcut nici un rău.”

Oamenii decenţi, corecţi, păzitori ai legii, păzitori ai sabatului, păzitori ai reformei sanitare, respectabili, oneşti, spirituali, educaţi, cultivaţi, docţi, au spus despre acelaşi Om că este „un făcător de rele.”

Istoria ne spune că tâlharul a avut dreptate iar liderii lui Israel au fost eronaţi.

Şi totuşi, poporul Israel a urmat orbeşte pe conducătorii lui până în ziua de astăzi. Ei neagă autenticitatea rapoartelor vremii, resping categoric scrierile apostolilor şi batjocoresc pe naivii care spun că văd în Biblia lor dovezi ale mesianităţii lui Isus Hristos. Pentru ei, sola scriptura înseamnă Vechiul Testament şi resping absolut orice altă scriere care ar avea pretenţia că este inspirată de Dumnezeul lor, autorul Scripturii.

O pervertire identică afectează pe păzitorii luminii de astăzi. Dumnezeu face şi astăzi „să lumineze lumina din întuneric,” (2 Cor 4:6), tot cu privire la caracterul guvernării Sale oglindit în viaţa lui Hristos, iar poporul Său ales se complace să prefere mai mult varianta diavolului. Acesta, profitând de limbajul întunecat – cu care Dumnezeu a fost obligat să comunice cu nişte „copii” care aveau nevoie de lapte – a perverit cu asemenea măiestrie înţelesul Scripturii, încât au fost înşelaţi chiar şi cei mai prestigioşi reprezentanţi ai poporului sfânt.

Priviţi la Nicodem, unul dintre cei mai buni, mai sinceri şi mai devotaţi savanţi ai poporului lui Dumnezeu. El nu reuşea să înţeleagă esenţa împărăţiei lui Dumnezeu, că atingerea desăvârşirii nu se face pe calea dezvoltării spirituale, ci prin schimbarea inimii, o nouă naştere, aşezarea unui duh nou în templul inimii. El nu înţelegea că slava lui Dumnezeu este caracterul Său, care trebuie inscripţionat pe tablele unei inimi noi, în care să guverneze neprihănirea. El se mulţumea, la fel ca Pavel-fost-Saul, cu o aderare riguroasă la un set de credinţe şi practici definite de biserică, fiind „tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Fil 2:5-6). Ne bucurăm totuşi că Nicodem, ca şi Pavel, a reuşit să vadă în Hristos Templul lui Dumnezeu, făcând astfel „să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” Dar cea mai mare parte dintre colegii lor au fost amăgiţi de scamatoriile lingvistice ale heruvimului căzut.

Slava Domnului răsare peste tine"   (II)

Gili Cârstea - luni 12 decembrie 2005

Controversa nu s-a schimbat în zilele noastre, punctul ei central rămânând acelaşi: Este legea lui Dumnezeu o transcriere fidelă a caracterului şi guvernării lui Dumnezeu? În termenii şi optica tâlharului de pe cruce, este Dumnezeu „nevinovat” de sângele vărsat, sau este „un făcător de rele”? Confruntată cu o serie de dezastre nimicitoare, omenirea începe să facă inventarul suferinţelor ei ancestrale, caută motivele şi vinovaţii pentru relele planetare, începe să scormonească în spatele unor cazuri declarate închise de istoria oficială. „Cunoştinţa va creşte,” îi spunea îngerul lui Daniel, şi odată cu creşterea cunoştinţei va veni o nouă percepţie a implicării lui Dumnezeu în toate necazurile omenirii.

Nu ar fi înţelept pentru păzitorii luminii să fie găsiţi în acest proces ca lideri de opinie în cel mai fenomenal caz juridic din istoria lumii? Aceasta mai ales pentru că ei au fost chemaţi în luminile rampei tocmai pentru acest scop, aşa cum spune Isaia: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine.  Căci iată, întunericul acopere pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui [caracterul Lui] se arată peste tine” (Isa 60:1-2).

Cu o asemenea binecuvântare înainte, ce căutăm noi alături de detractorii legii lui Dumnezeu, declarând la unison cu ei că nimicirile planetare sunt „acte ale lui Dumnezeu”? Aşteptăm să ne spună „tâlharii” că Dumnezeu este Tatăl nostru şi nu un monstru setos de sânge, că Omul Acesta nu foloseşte ameninţarea şi constrângerea spre a-Şi realiza dorinţele? Vrem să convingem lumea să vină la pocăinţă terorizată de un Dumnezeu drept?

Atâta timp cât susţinem asemenea aberaţii, nu va folosi nimănui că suntem păzitori ai legii, ai sabatului, ai reformei sanitare, oricât ne-ar lăuda lumea pentru ele prin revistele ei prestigioase. Să trăim „unsprezece ani în plus” doar ca să continuăm acuzaţiile împotriva lui Dumnezeu nu este nici o ispravă, dar absolut nici una.

Să fii găsit printre activiştii lui Satana în timp ce „slava Domnului răsare peste tine” va fi cea mai teribilă amăgire în care a căzut vreodată îngerul oricărei biserici.

Istoria oficială şi variantele ei incomode   (I)

Gili Cârstea - marţi 13 decembrie 2005

De ce sunteţi adventist şi nu iudeu, catolic, baptist sau penticostal?

Motivul principal este că aţi avut acces la, şi aţi crezut o variantă incomodă, contestată şi exilată a istoriei oficiale a poporului lui Dumnezeu. Aţi descoperit informaţii şi comentarii despre evenimente şi fapte pe care poziţia oficială le contestă, sau le evită, atunci când nu mai poate să le nege.

Aşa a fost în anul 34.

În mijlocul bisericii se întâmplau lucruri tulburătoare, şi apăruseră credinţe noi şi stranii, iar o parte nesemnificativă a poporului spunea că noul profet din Nazaret este Mesia cel aşteptat. După un studiu atent, pe parcursul a câţiva ani, Sinedriul a ajuns la concluzia că este vorba de o fraudă, că noile învăţături sunt contrare Scripturii şi dăunătoare bunăstării bisericii. Aceasta era istoria oficială.

A existat şi o istorie alternativă. Câţiva ucenici ai noului învăţător au predicat în toată lumea, şi au pus pe hârtie, viaţa lor alături de Isus, cuvintele şi faptele Lui în atmosfera tensionată din biserica acelei vremi. Dar mărturia lor nu a reuşit să impresioneze poporul în aşa măsură încât acesta să refuze istoria oficială. Cărturarii evrei au părut mai credibili decât susţinătorii noilor credinţe, aşa că naţiunea a rămas la vechile hotare. Până în ziua de astăzi.

Dacă nu credeaţi istoria alternativă, acum eraţi iudeu, tăiat împrejur a opta zi după scripturi, serbaţi Yom Kippur cu devoţiune, aşteptaţi să vină Mesia spre a face din Israel „capul” şi nu coada, visaţi la rezidirea templului, iar între timp vă războiaţi cu arabii pentru un hectar de pământ sfânt, ameninţându-i cu arma nucleară pentru diverse infracţiuni. Deoarece aţi avut acces la varianta neoficială, şi aţi crezut-o, aţi scăpat de galaxia de învăţături care, oricât de „meşteşugit alcătuite” ar fi ele, tot „basme evreieşti” rămân, aşa cum spunea marele apostol (Tit 1:14).

Istoria oficială şi variantele ei incomode   (II)

Gili Cârstea - miercuri 14 decembrie 2005

Aşa a fost în anul 1844.

În mijlocul bisericii apăruse o febră a iminentei reveniri a lui Hristos. Oameni fără studii sau pregătire de specialitate spuneau lumii că au descoperit în Scriptură o schiţă profetică ce indică un eveniment major în toamna lui 1844. Profeţia spunea că atunci va avea loc curăţirea sanctuarului, iar ei vedeau în această operaţie focul curăţitor al zilelor din urmă şi arătarea pe nori a Mântuitorului lumii. Filadelfia a luat în serios avertizarea lor, şi a încredinţat cazul şcolilor de teologie şi specialiştilor ei în profeţia biblică. Aceştia au declarat că noua interpretare a curăţirii sanctuarului este pur speculativă, iar schiţa celor două mii trei sute de seri şi dimineţi nu poate fi susţinută cu două versete (Num 14:34; Dan 8:14) scoase din context. Ei au declarat că isteria din biserică nu are o temelie biblică, iar susţinătorii noilor credinţe sunt amăgiţi. Aceasta este istoria oficială.

A existat şi o istorie alternativă. Câţiva mileriţi s-au întors la studiul profeţiei cu dorinţa sinceră de a afla ce s-a întâmplat, şi spre a înţelege de ce. Dumnezeu a onorat perseverenţa lor, trimiţându-le darul proorociei prin care au fost călăuziţi să afle că a început curăţirea sanctuarului şi să înţeleagă că ea este vitală pentru încheierea marii controverse. Predicarea şi publicaţiile lor au împânzit lumea, dând naştere unei mişcări internaţionale care a zguduit creştinismul anchilozat. Totuşi, mulţimea a rămas la poziţia oficială a savanţilor bisericii, alegând să creadă că lumina despre sanctuar cu legea lui Dumnezeu nu este altceva decât o încercare nereuşită de a spăla ruşinea profeţiilor neîmplinite în 1844.

Dacă nu credeaţi istoria alternativă, acum eraţi catolic, baptist sau penticostal, măgulindu-vă că aţi înţeles corect adevărul despre ziua de odihnă, nemurirea sufletului, existenţa iadului, aşteptând pre-tribulaţia, răpirea şi celelalte basme left behind. Sau poate făceaţi peregrinări la locuri sfinte, pupaţi moaşte preţioase, păzeaţi fumul alb în piaţa Sf. Petru, vânaţi apariţiile Mariei pe mapamond, stăteaţi la coadă pentru apă sfinţită şi vă bucuraţi de părtăşia cu Hristos pe calea liturghiei. Deoarece aţi avut acces la varianta neoficială a istoriei, şi aţi crezut-o, aţi scăpat de o religie impotentă, clădită pe tradiţii şi susţinută de miracol şi emoţionalism, o religie în care „pofta firii şi lăudăroşia vieţii” sunt mai degrabă virtuţi decât tarele unui ego nesfinţit.

Istoria oficială şi variantele ei incomode   (III)

Gili Cârstea - joi 15 decembrie 2005

Aşa a fost în anul 1888.

În mijlocul bisericii începuseră să circule concepte noi despre legea din Galateni, despre neprihănirea lui Hristos şi despre sanctuar, învăţături care li se păreau unora deplasate, ba chiar periculoase pentru misiunea bisericii, identificată a fi legea cu sabatul şi apropiata revenire a lui Hristos. Doi pastori tineri au adresat Conferinţei Generale, aflate în sesiune, o serie de prelegeri identificată mai târziu a fi despre „neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea,” care s-a dovedit extrem de controversată. Oficialii bisericii au declarat solia lor neavenită, contrară adevărului biblic, stânjenitoare pentru misiunea bisericii şi capabilă de frământări nedorite în interiorul denominaţiunii. S-a declanşat acolo „un tumult de patimi clericale,” cu efecte directe asupra susţinătorilor soliei. Doar prezenţa fizică a slujitoarei Domnului i-a împiedicat pe delegaţi să interzică prin vot discutarea acelor subiecte. Liderii de la Conferinţa Generală au rămas reticenţi în faţa noilor descoperiri, încercând să limiteze – pe cât le-a stat în putere – accesul celor doi soli la presa şi amvoanele adventiste. Ellen White, cea mai înfocată susţinătoare a celor doi soli, pe care i-a declarat „cu acreditare divină,” a numit solia lor a fi începutul marii strigări, „cu adevărat solia îngerului al treilea” şi lumina care „va lumina pământul cu slava ei.” Conferinţa Generală neagă până astăzi o asemenea perspectivă, discreditând pe soli împreună cu solia şi publicând extensiv autori care neagă valoarea excepţională a soliei 1888. În acelaşi timp, pe canale oficiale se descurajează, acolo unde nu se interzice direct, răspândirea literaturii ce susţine solia 1888. Biserica ştie astăzi doar că la Minneapolis poporul acesta a primit cu bucurie solia îndreptăţirii prin credinţă. Aceasta este istoria oficială.

Există şi o istorie alternativă. Câţiva pastori devotaţi cauzei lui Dumnezeu, sinceri şi curajoşi, au descoperit în arhivele denominaţionale documente ce contrazic flagrant poziţia oficială. Cu mare surprindere au descoperit că Spiritul Profeţiei nu susţine sub nici o formă istoria oficială despre 1888. Departe de a fi „o nouă accentuare” a îndreptăţirii prin credinţă, ei au descoperit că solia 1888 este numită de Ellen White drept „începutul marii strigări,” „solia îngerului al treilea cu adevărat,” „lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei” şi multe alte definiţii legate de aspectul escatologic al misiunii adventiste. Îngerul însoţitor i-a spus servei Domnului că opoziţia de la Minneapolis reprezintă o nouă răstignire al lui Hristos în persoana solilor Săi, şi că poporul repetă acolo răscoala lui Core, Datan şi Abiram. Acestea sunt afirmaţii de o gravitate extremă, şi ne-am fi aşteptat ca poporului să i se înlesnească accesul la ele, iar evenimentul să fie asumat de conducerea bisericii, cu tot vaiul de nenorociri care a rezultat din negarea lui timp de mai multe decenii. Din nefericire, mărturia ei este evitată, dosită, bagatelizată, ignorată şi considerată inoportună la amvoanele şi în presa adventistă.

Poporul nostru nu crede, sau nu cunoaşte, istoria neoficială a episodului 1888. Susţinătorii acestei „foarte preţioase solii” sunt consideraţi o mână de lunatici, producători de zarvă în biserică, elemente nesupuse care discreditează autoritatea. Publicaţiile lor sunt socotite subversive de cea mai mare parte a corpului pastoral, iar distribuirea lor – în câteva cazuri chiar posedarea lor – fiind considerate a intra sub disciplina bisericii.

Astăzi sunteţi adventist deoarece aţi aflat despre varianta neoficială a câtorva momente din istoria sacră. Şi vă bucuraţi în Domnul pentru că v-a deschis ochii să puteţi privi dincolo de istoria oficială a bisericii acelor vremuri.

Dacă odată veţi deveni un membru al Miresei lui Hristos, căreia i se va da să se îmbrace în „in subţire, strălucitor şi curat,” cu siguranţă veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru că v-a deschis ochii să vedeţi, să înţelegeţi şi să apreciaţi istoria alternativă despre neprihănirea lui Hristos din ultima bătălie a marii controverse. Acest lucru poate părea incredibil, dar, spunea cineva, „cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete.” Istoria ne învaţă că, pe acest pământ, varianta lui Dumnezeu nu a fost niciodată cea oficială. „Dispreţuit şi părăsit de oameni” în evaluarea evenimentelor cheie, Hristos continuă să nu fie „băgat în seamă” pe căile neoficiale prin care caută să vindece rănile mortale ale iubitei Sale Mirese.  

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888