Adevăruri vechi într-un cadru nou

Gili Cârstea - miercuri 16 noiembrie 2005

De foarte multe ori în istoria mântuirii lumina nouă trimisă poporului lui Dumnezeu nu a fost altceva decât o nouă perspectivă a unui adevăr cunoscut, o altă faţă a unui principiu înţeles sau aplicat parţial. Sora White numea aşa ceva “un adevăr vechi într-un cadru nou,” şi spunea că cele mai multe învăţături ale Domnului erau adevăruri vechi ale Scripturii peste care tradiţia şi ignoranţa vremii depusese praf şi moloz. Aşa a fost cu Luther, aşa a fost cu Jones şi Waggoner şi nu ar trebui să mire pe nimeni dacă aşa va fi lumina abundentă a ploii târzii din vremea sfârşitului.

Întrebarea este, suntem noi pregătiţi pentru aşa ceva?

Un asemenea caz este credinţa noastră despre natura Domnului Hristos. Autorii Noului Testament au scris – şi noi credem – că Mesia a fost a doua Persoană a dumnezeirii, care a migrat într-un corp omenesc şi a devenit Mântuitorul lumii. De două mii de ani creştinătatea susţine această poziţie, exprimată foarte clar de Ioan în Evanghelia lui: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14).

La fel şi sora White scrie peste tot în vasta ei operă că Omul Isus Hristos a fost Dumnezeu-Fiul Cel existent din veşnicii, care S-a îmbrăcat cu natura umană “pentru ca omul pierdut să poată comunica cu El şi să trăiască” (ST 20 ianuarie 1890). Cu toate acestea, ea insistă să studiem cu perseverenţă subiectul întrupării lui Hristos, afirmând că el este o mină bogată, care va răsplăti pe cercetătorul serios.

De ce să studiem întruparea, dacă lucrurile sunt clare iar subiectul este închis?

Eu aş sugera că nici un subiect legat de împărăţia lui Dumnezeu nu este închis. Cu excepţia, poate, a bunătăţii lui Dumnezeu, insondabilă, eternă, monumentală. Iar lucrul cel mai interesant este că elementele care conduc spre noi orizonturi se află exact în pasajele care afirmă un adevăr vechi. Am putea spune că adevărul vechi oferă el însuşi cadrul pentru lumină nouă, împingând cunoaşterea lui Dumnezeu tot înainte, spre nivele nebănuite de generaţiile trecute.

Aşa se face că Ioan, care ne spune că Cel ce S-a făcut trup a fost Cuvântul, spune lucruri care ne pun pe gânduri. Spune, de exemplu, că Hristos aproape nu scăpa nici o ocazie de a Se numi Fiul omului. Putea fi El fiul omului dacă în realitate era Dumnezeu Fiul? Tot Ioan Îl citează pe Hristos afirmând că Tatăl locuieşte în El. Această afirmaţie, corelată cu cea din capitolul doi în care El spune că este un templu (Ioan 2:19-21), oferă o altă perspectivă, diferită de cea adoptată de noi în prezent. Poate că Moise a avut dreptate afirmând că Mesia va fi ridicat „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi”?

Noi spunem că Hristos a luat un trup omenesc şi S-a dezbrăcat de atributele dumnezeirii, pe care le-a preluat după înălţare. Şi sunt multe afirmaţii în Scriptură şi în Spiritul Profeţiei în această direcţie. Dar cum a renunţat la aceste atribute, deşi scriitorii inspiraţi notează o mulţime de fapte ale Lui care în nici un caz nu sunt atribute ale unui om?

A vindecat paralitici, a deschis ochii orbilor, a înviat pe Lazăr. Acestea sunt atribute ale dumnezeirii, nu ale omenirii. Cum explica Isus aceste fapte ieşite din comun? Dacă El era Dumnezeu Fiul ar fi trebuit să spună că acestea sunt faptele Sale, făcute prin puterea creatoare prin care a făcut „toate lucrurile” (Ioan 1:3). De ce oare vorbea aşa: „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10)?

La fel se întâmplă şi cu Spiritul Profeţiei. Deşi în multe locuri sora White spune că Hristos era Dumnezeu Fiul coborât printre oameni în trup omenesc, uneori ea schimbă complet registrul, aşa cum o face în capitolul În templul Său din Hristos lumina lumii. După mine, acest pasaj este de o profunzime extremă. Este ca un fulger luminos într-o noapte întunecată, plasând discuţia despre natura lui Hristos la un nivel absolut ameţitor. Ea spune acolo că în Hristos s-a realizat scopul etern al lui Dumnezeu de a locui „în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.”

În fiecare „fiinţă creată?” Cum să se realizeze acest scop cu Hristos, dacă El era Dumnezeu şi nu o fiinţă creată?

Acest gen de afirmaţii ne pot ajuta să obţinem o imagine mai clară asupra Celui a cărui cunoaştere este viaţa veşnică. Mai ales dacă le vedem în lumina pe care o aruncă sutele de paragrafe care vorbesc despre părtăşia de natură divină.

„Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei...” Ferice de cei ce vor persevera în descoperirea acestei taine, reuşind să-şi întoarcă privirile spre Cel pe care L-au străpuns, plângându-L ca pe un întâi născut (Zah 12:10). Adevărurile rămase acoperite de la ziua cincizecimii aşteaptă să strălucească peste acest popor favorizat, aducând Mireasa la maturitatea cerută de importanţa extraordinară a evenimentelor pe care le trăim.

"Religia Israelului apostaziat"

Robert J. Wieland - joi 17 noiembrie 2005

Câteva luni după Minneapolis, Ellen White a văzut una dintre cele mai plastice şi înfricoşătoare viziuni ale ei: “Am fost impresionată de faptul că o mare primejdie stătea înaintea noastră, în inima lucrării” (TM 460-471).

Se părea că nimeni nu împărtăşea povara sufletului ei, dar Domnul a încurajat-o să creadă că El nu-Şi va părăsi biserica. “Îmi erau arătate lucruri pe care nu le înţelegeam, dar mi-a fost dată asigurarea că Domnul nu va permite ca poporul Său să fie învăluit în ceaţa scepticismului şi necredinţei lumeşti şi legat în legăturile lumii” (p. 460).

Ar fi putut ea oare să sesizeze câţi dintre tinerii de astăzi au fost învăluiţi în ceaţa aceasta şi legaţi în legăturile lumii, mulţumiţi cu o simplă “credinţă într-o Fiinţă Supremă,” lipsiţi de un concept clar al lucrării Marelui Preot în ziua cosmică a ispăşirii?

Mulţi dintre tinerii noştri găsesc plictisitoare această carapace goală a adventismului, deoarece el a pierdut viziunea sanctuarului pe care au avut-o pionierii şi solia 1888 care conţinea vestea cea bună şi plină de speranţă. Viziunea lui Ellen White de la Salamanca a legat această goliciune de eşecul din 1888. Ea a prevăzut, ca urmare a acelei necredinţe, că apostazia vechiului Israel ne va afecta şi pe noi:

"Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse şi ele dau încă roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepţia şi orbesc înţelegerea acelora care vin în contact cu solia şi solii...

"Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să laşi loc scepticismului. La mulţi strigătul inimii a fost: 'Nu vrem ca acest om să domnească peste noi.' Baal, Baal, este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?" (TM 467, 468; 1890).

Putem să răspundem la întrebarea ei foarte simplu: viitorul la care deja am ajuns.

Experienţa de după 1888 a traumatizat-o pe Ellen White, pentru că a văzut aproape cu oroare cât de puternic va încerca Satana să distrugă unicitatea misiunii acestui popor. Câţiva ani mai târziu, ea spunea:

"Lucrurile pot continua în mijlocul unei prosperităţi aparente; dar Satana este treaz şi studiază, plănuind cu îngerii cei răi un nou plan de atac mai cu succes... Marea luptă se va înteţi şi mai mult şi va deveni din ce în ce mai hotărâtă. O minte se va ridica împotriva altei minţi, planuri împotriva altor planuri, principii de origine divină împotriva principiilor lui Satana. Adevărul, în fazele lui diferite, va fi în conflict cu minciuna în formele ei mereu diferite şi crescânde şi care, dacă va fi posibil, va înşela chiar pe cei aleşi...

"Pastori nesfinţiţi se coalizează împotriva lui Dumnezeu. Ei preamăresc pe Dumnezeu şi pe zeul acestei lumi cu aceeaşi răsuflare. Deşi cu gura Îl primesc pe Hristos, ei îl îmbrăţişează pe Baraba şi, prin acţiunile lor, spun: “Nu pe acest om, ci pe Baraba”... Lăsaţi ca înşelătoria şi mărturia mincinoasă să fie întreţinute de o biserică care a avut lumină mare şi dovezi mari, şi acea biserică va respinge solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va primi cele mai iraţionale afirmaţii, presupuneri şi teorii false...

"Mulţi vor sta la amvoanele noastre cu torţa profeţiei false în mâinile lor, aprinsă de la făclia demonică a lui Satana...

"Conflictul va deveni din ce în ce mai înverşunat. Satana va controla situaţia şi se va da drept Hristos. El va denatura, va aplica greşit şi va perverti tot ce va putea, pentru a înşela" (TM 407-411; 1897).

Este oare cazul să ne preocupe pe noi astăzi în mod serios toate aceste preziceri în legătură cu închinarea la Baal, sau a fost numai o problemă temporară, limitată la Battle Creek, în secolul al XIX-lea? Reacţia noastră normală la această prezicere inspirată este: “Imposibil! Incredibil! Om fi noi “nenorociţi” şi aşa mai departe, dar nu putem fi chiar în halul acesta de sărăcie  spirituală!” Pe de altă parte, conştiinţa ne spune totuşi că ceva este greşit. Poate totuşi este adevărat.

Taina evlaviei - un adevăr foarte preţios

Gili Cârstea - vineri 18 noiembrie 2005

“Unirea dintre natura divină şi cea umană este unul dintre cele mai preţioase şi mai misterioase adevăruri ale planului de răscumpărare. Despre el scrie Pavel când spune: ‘Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu a fost descoperit în trup’ - 1 Tim 3:16 KJV” (5 T 746).

Atunci când spune că Dumnezeu a fost “descoperit în trup,” Pavel nu credea că El a luat doar o înfăţişare omenească ocazională. Nici Ioan nu doreşte să spună că Hristos era Dumnezeu cu o înfăţişare omenească, atunci când a spus că “S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” După sesiunea din 1888, sora White a înţeles cât de departe este credinţa noastră de realităţile profunde despre care vorbeau apostolii în cuvinte atât de simple.

În şi prin Hristos, omenirea a fost conectată din nou cu Dumnezeu, legătură care se rupsese în Eden. Planul de mântuire nu cerea ca Fiul lui Dumnezeu să fie unit din nou cu natura lui Dumnezeu. Acesta este un non-sens larg răspândit în teologia creştină. Din contră, familia omenească avea nevoie să fie făcută din nou un templu al lui Dumnezeu prin Duhul. Sămânţa lui David trebuia legată din nou la izvorul vieţii. Sămânţa femeii trebuia să fie făcută o locuinţă în care să-Şi găsească odihna Creatorul. Dacă nu ar fi aşa, spiţa neamului lui Hristos redată de apostoli ar fi o glumă cu totul deplasată.

Lucrul preţios şi misterios în acelaşi timp este că familia omenească păcătoasă, degradată şi condamnată la pieire, a fost legată din nou la sursa vieţii, producând astfel Omul Isus Hristos, prima fiinţă din noua familie divino-umană, al doilea Adam. În acest fel a fost zdrobit capul şarpelui.

Primul Adam a fost făcut “un suflet viu,” pe când Noul Adam a fost făcut “un duh dătător de viaţă.” Aceasta înseamnă că toţi cei ce vor avea “credinţa lui Isus” vor fi făcuţi temple ale lui Dumnezeu, urmând pe Fratele lor mai mare pe calea consacrată care pătrunde “dincolo de perdea.” Aceasta este “calea nouă şi vie” pe care Hristos a deschis-o pentru copiii primului Adam, prin “perdeaua dinăuntru” (Evr 10:20). Este singura cale care duce la desăvârşirea “cerută de cugetul” nostru. Acesta este gândul lui Hristos.

El nu poate fi exprimat mai clar decât în cuvintele următoare:

“Hristos a demonstrat că este posibil ca omul să se prindă prin credinţă de puterea lui Dumnezeu. El a arătat că păcătosul, prin pocăinţă şi exercitarea credinţei în neprihănirea lui Hristos, poate fi împăcat cu Dumnezeu şi să devină părtaş de natură divină, biruind stricăciunea care există în lume prin poftă” (SM 223-224).

“Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

“Dumnezeu Se oferă să unească divinitatea Sa cu omenescul nostru şi când supunem permanent şi deplin voinţa noastră naturii divine, păcatul este aruncat afară, iar desăvârşirea creştină în Hristos este atinsă. Nu putem estima la justa valoare importanţa unirii dintre divinitate şi umanitate” (TM 47).

Şi totuşi, aceste descoperiri glorioase nu au reuşit să impresioneze rămăşiţa până acum. Estimarea pe care a făcut-o Duhul lui Dumnezeu asupra credinţei bisericii acum un secol rămâne perfect valabilă pentru teologia bisericii rămăşiţei:

“Mulţi dintre voi nu pot deosebi lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu… Există printre noi bărbaţi, în poziţii de răspundere, care susţin că… o credinţă asemenea cu cea a lui Pavel, Petru sau Ioan, este… învechită şi inacceptabilă pentru timpul prezent. Este socotită ca absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă” (5T 74, 79).

"Îmi vor fi o comoară deosebită"

Gili Cârstea - sâmbătă 19 noiembrie 2005

Capitolele trei şi patru din Maleahi sunt de o importanţă deosebită pentru cei din biserica rămăşiţei care iau în serios implicaţiile credinţei lor că solia neprihănirii lui Hristos este cea care va pregăti Mireasa pentru nunta Mielului.

La jumătatea pasajului, profetul face o declaraţie importantă cu privire la cei despre care a vorbit la începutul capitolului trei: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu” (Mal 3:17).

Cine sunt aceşti “ei” despre care Dumnezeu declară că vor fi “o comoară deosebită” pentru El, în ziua aceea specială când Solul legământului va intra “deodată” în templul Său?

Aceşti “ei” sunt oameni din poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului care au o singură prioritate: urmăresc şi aşteaptă un eveniment esenţial, numit ziua ispăşirii pentru cei vii, când va intra “deodată” în templul Său “Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi” (Mal 3:1).

De ce este numit Domnul aici ca fiind “Solul legământului”? Deoarece lucrarea care urmează să fie făcută “în templul Său” este cea descrisă de Ezechiel în capitolul 31, şi reluată de Pavel în Evrei: “Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei” (Evr 8:10-11).

Prin urmare, Solul legământului cel veşnic urmează să intre în templul Său spre a scrie acolo “legile Mele.” Este calea divină prin care cele două naturi, umană şi divină, se unesc. O asemenea lucrare face ca oamenii să-L “cunoască” pe Domnul, adică să fie conectaţi la izvorul vieţii, căci “să Te cunoască pe Tine” este viaţă veşnică (Ioan 17:3).

Ziua pe care o pregăteşte Dumnezeu cu asiduitate este ziua ispăşirii finale, îndelung amânată, evitată, refuzată şi chiar urâtă de poporul care se numeşte cu numele Domnului. Natura umană se cutremură la gândul de a fi confruntată cu neprihănire pură. Aceasta este un foc mistuitor pentru egoismul nociv al firii pământeşti. Mireasa a evitat cu îndărătnicie să-L urmeze pe Mire dincolo de “perdeaua dinlăuntru.” Ea s-a mulţumit să-L lase pe El să intre în prezenţa sfinţeniei în locul ei, nepăsătoare la costul imens pe care l-a achitat cerul spre a face posibilă această “trecere” dincolo de perdea a omului căzut. Biserica rămăşiţei se mulţumeşte cu mijlocirea lui Hristos, aşteptând să fie mântuită “în” şi nu “din” păcatele ei, sperând şi predicând că biruinţa îi va fi oferită doar ca o declaraţie juridică la apariţia lui Hristos pe nori. Ea nu crede că Solul legământului are de făcut o lucrare chiar în inima şi mintea ei, o lucrare de ştergere a păcatului, de îndepărtare a nelegiuirii şi de aşezare în templul inimii a neprihănirii veşnice.

Când scrie “Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu,” Maleahi ne transmite parcă trepidaţia inimii lui Dumnezeu la realizarea unei noi lucrări de creaţiune a Soarelui Neprihănirii. Din bezna impenetrabilă a dezmăţului planetar, Dumnezeu pune înaintea universului spectator un grup de oameni care stau “fără vină” înaintea scaunului de judecată, oameni “fără pată, zbârcitură, sau ceva de felul acesta,” o adevărată comoară în şedinţa excepţională a procesului lui Dumnezeu. Ei Îl urmează pe Miel “oriunde merge El,” căci au descoperit la timp calea consacrată către desăvârşirea creştină şi au păşit pe urmele lui Hristos în experienţa părtăşiei de natura divină. În sfânta sfintelor, creuzetul familiei divino-umane, fărădelegea “fiilor lui Levi” va fi curăţită “cum se lămureşte aurul şi argintul” (Mal 3:3), omul cel vechi este “pironit împreună cu Hristos,” iar neprihănirea veşnică este sigilată pentru vecie în caracterul lor.

Aceasta a fost esenţa soliei 1888. Din păcate, ei nu i s-a permis să fie decât “începutul” lumini îngerului a cărui slavă urma să umple tot pământul. Nu i s-a permis să ajungă la poporul nostru, şi “prin acţiunea propriilor noştri fraţi” a fost ţinută departe de lume.

Dar Dumnezeu nu a abandonat proiectele pentru “ziua aceea” şi nu a modificat “scopul Său din veacuri veşnice” chiar dacă rămăşiţa face tot ce îi stă în putere spre a evita să se confrunte cu “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.” El va face din cei de pe urmă păcătoşi ai ultimei generaţii, oameni care au moştenit toate defectele strămoşilor lor, o “comoară deosebită.”

Aşteptând timpul glorios când “toţi Mă vor cunoaşte,” să nu pierdem nici un moment în împlinirea misiunii la care am fost chemaţi, spunând Miresei lui Hristos: “Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6:3). Să facem acest lucru cu răbdare, cu umilinţă, cu respect, chiar dacă observăm tot mai dureros că evlavia poporului nostru este “ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curând” (Osea 6:4). Ploaia de primăvară – “un învăţător al neprihănirii” – va veni cu siguranţă, iar Solul legământului va avea, “în ziua aceea” o comoară deosebită.

Mesageri ai neprihănirii

Dennis Hokama - duminică 20 noiembrie 2005

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are nevoie din ce în ce mai mult de o explicaţie satisfăcătoare în ce priveşte întârzierea celei de-a doua veniri. Teza respingerii soliei prezentată de Wieland şi Short a atins o coardă sensibilă în adventism.

Wieland şi Short pot cunoaşte ceva sau pot să nu cunoască nimic despre 1888, sau despre neprihănirea prin credinţă. Ei chiar i-au mărturisit lui Leroy Froom: “Mărturisim că nu cunoaştem nimic mai mult în această chestiune decât a fost scris în lucrările lui Ellen G.White.” Şi-au petrecut toată viaţa studiind, nu 1888 şi neprihănirea prin credinţă în sine, ci 1888 şi neprihănirea prin credinţă aşa cum a rezultat din scrierile lui Ellen White şi a celor doi soli (A.T. Jones şi E.J. Waggoner) susţinuţi de sora White. Acest lucru au făcut ei cunoscut în mod sincer încă de la început, şi nu s-au schimbat.

Indiferent dacă aceasta este o cale potrivită pentru a descoperi adevărul despre 1888 şi motivul acestei lungi întârzieri a celei de-a doua veniri, sau nu, nu acesta este subiectul acestui material. Dar istoria ne va arăta că odată admise premisele lor, ei şi-au dovedit că îşi pot apăra formidabil tezele împotriva întregii opoziţii timp de peste o jumătate de secol.

Aceia care n-au fost de acord cu punctele lor de vedere de-a lungul ultimei jumătăţi de secol, fără ca mai întâi să renunţe la logica lor, ca Froom şi Knight, şi-au frânt suliţele doveditoare în logica aceea de granit. Pe de altă parte, teologii care au respins public logica lor, punând la îndoială integritatea istorică a lui Ellen G.White, cum ar fi Desmond Ford şi chiar Robert Brinsmead, curând s-au plasat într-o poziţie teologică divergentă cu fraţii chiar mai mare decât cea a lui Wieland şi Short. Astfel că impasul este foarte probabil să continuie.

Ceea ce nu poate fi tăgăduit este faptul că Ellen White a scris extrem de negativ despre sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis din 1888 şi despre toţi cei care s-au opus atât ei cât şi soliei celor doi – Jones şi Waggoner. Aceia care s-au opus ei atunci, s-au simţit pe deplin justificaţi în demersul lor, bazându-se pe aparenta contradicţie a afirmaţiilor făcute de Ellen White mai înainte. Ellen White a negat acuzaţia aceasta, la aceasta alăturându-se desigur şi Wieland şi Short.

Dar indiferent dacă ei au dreptate în ce o priveşte Ellen White, 1888, neprihănirea prin credinţă sau cauza Marii Întârzieri, cine poate contrazice concluzia că în timp ce au dus lupta cea bună, Wieland şi Short nu au descoperit izvorul tinereţii?

Mesajul perdelei sfâşiate

Gili Cârstea - luni 21 noiembrie 2005

„Dar Isus a scos un strigăt tare, şi Şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Marcu 15:37-38).

Ce semnificaţie avea ruperea acelei perdele dintre Sfânta şi Sfânta Sfintelor, exact în momentul în care Hristos a murit pe cruce? Ce mesaj comunica acea sfâşiere bisericii de atunci şi celei de astăzi?

Această perdea specială însemna mult în simbolistica planului de mântuire. Ea despărţea cele două încăperi ale templului, domeniul oamenilor şi cel al marelui preot. Ea făcea diferenţa între iertare şi desăvârşire, între acoperire şi ştergerea păcatelor; am putea spune, între ploaia timpurie şi cea târzie.

Biserica din timpul lui Hristos avea multe de înţeles din sfâşierea acelei perdele. Ei trebuiau să vadă în ea încetarea sistemului de preoţi intermediari; se deschisese o cale directă şi liberă la Dumnezeu; iertarea nu se mai făcea prin intermediul mielului de jertfă. Dar ei nu au înţeles şi nu au vrut să accepte aceste schimbări spectaculoase în credinţa şi practica lor religioasă. Au privit la sfâşierea perdelei ca la un accident inexplicabil şi lipsit de semnificaţii spirituale. Teologii din sinedriu nu au găsit în profeţie nici un indiciu că ar urma să se întâmple un asemenea eveniment, sau că el ar avea vreo importanţă religioasă. Au continuat practicarea unui serviciu divin lipsit complet de orice valoare, în ciuda avertizărilor lui Pavel că sistemul ceremonial şi-a încheiat misiunea.

Ce înseamnă sfâşierea perdelei pentru generaţia noastră?

Sensul primordial este că despărţirea dintre natura umană şi natura divină – produsă prin păcatul lui Adam – a încetat, unirea fiind refăcută în Hristos. Nu mai există motiv de separare, lumea fiind împăcată cu Dumnezeu „în Hristos” templul lui Dumnezeu. De acum, se deschisese o cale consacrată, „dincolo de perdea,” pe care erau invitaţi să păşească locuitorii întregului pământ, „începând din Iudeea.” Oamenii erau chemaţi să calce pe urmele lui Hristos direct în prezenţa slavei lui Dumnezeu, devenind astfel părtaşi caracterului şi neprihănirii Sale. Mijlocirea trebuia să înceteze, aducând neprihănire veşnică în locul acoperirii prin iertare permanentă, căci scopul final al locuirii Duhului Sfânt în templul inimii este desăvârşirea de caracter, o viaţă în armonie perfectă cu legea lui Dumnezeu, aşa cum putea fi ea observată în viaţa lui Hristos.

Dar aceste lucruri nu au fost înţelese de creştinii primei generaţii, în ciuda eforturilor disperate făcute de Pavel. Nici chiar ucenicii nu au fost prea receptivi la asemenea profunzimi ale scopurilor lui Dumnezeu. Astăzi putem vedea bine că, la întrebarea lui Pavel: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?” ei au răspuns cam şovăitor, fără convingerea că ar exista ceva real în această propunere. Nu este aceasta şi reacţia noastră? Deşi lor nu li se părea ceva grav, mărturia ne spune că gestul lor a lăsat adevăruri mari „nedescoperite şi neînţelese” de la ziua cincizecimii. Taina evlaviei a rămas acoperită, ascunsă „dincolo de perdea,” o perdea inutilă, ridicată de orbirea noastră şi menţinută două milenii.

Dumnezeu a sfâşiat perdeaua în Hristos. De ce oare se luptă biserica rămăşiţei să cârpească acea perdea sfâşiată? Singurul răspuns acceptabil este că Mireasa nu este pregătită sau dispusă să privească în faţă slava lui Dumnezeu neacoperită, nu este gata să fie confruntată cu caracterul dragostei Sale, nu doreşte să prezinte lumii o asemenea dragoste, cotată în teologia modernă ca fiind „neputincioasă.”

Când Hristos a făcut pasul final în prezentarea Tatălui Său ca un Serv al Servilor, perdeaua din templu s-a rupt de sus până jos. Aceasta era o invitaţie de a privi la Dumnezeu fără teamă şi groază. Şekina nu mai este doar privilegiul marelui preot odată pe an, ci darul lui Dumnezeu în Hristos pentru orice păcătos dispus să fie vindecat.

Dar această invitaţie este dispreţuită până astăzi. Măhrama zace peste Bibliile noastre, iar noi ne întrebăm mereu de ce oare a doua venire se tot amână. Ne grăbim să spunem lumii că evenimentele prevestesc apropiata revenire a lui Hristos, deşi le punem viaţa în mare primejdie evitând să le oferim soluţia salvatoare, în care nu credem nici noi.

Trâmbiţa a şaptea va suna doar atunci când un popor va fi pregătit să spună şi să arate lumii că „taina lui Dumnezeu s-a sfârşit,” că „Hristos în voi” s-a realizat şi nu trebuie să sperie pe nimeni că Dumnezeu doreşte să locuiască în noi.

Cuvântul despre neprihănire şi imaturitatea rămăşiţei

Donald K. Short - marţi 22 noiembrie 2005

Există o moştenire slăvită la dispoziţia poporului lui Dumnezeu. Dar ei nu o pot primi până când nu îi înţeleg splendoarea, nu îi înţeleg valoarea şi apreciază implicaţiile ei. Tatăl fiului rătăcitor nu a fost dispus să-şi încredinţeze întreaga avere în mâinile fiului său plecat de acasă decât atunci când acesta s-a maturizat. Tânărul nu şi-a recunoscut orbirea laodiceană decât atunci când sensul valorii i s-a modificat drastic. El şi-a căpătat vederea în cocina de porci. Atunci a început să se scârbească de motivaţiile lui egoiste, iar această maturitate a dat la iveală nevoia lui. Şi-a văzut goliciunea, iar foamea lui era o reflectare a foamei sufletului. "Ferice de cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi" (Matei 5,6).

Ca şi fiul rătăcitor, Israel a văzut darurile lui Dumnezeu prin prisma mândriei lui naţionale. Ei erau preocupaţi de obsesia grandorii naţionale, şi moştenirea lor veşnică a ajuns astfel un deşert pustiu. În mâinile fiilor rătăcitori orbi şi dominaţi de poftă, tainele lui Dumnezeu erau ca mărgăritarele aruncate la porci. Poate rămăşiţa să înţeleagă acest pericol? Şi noi suntem copiii lui Abraam.

Fiul rătăcitor trebuia să se maturizeze ca să poată aprecia tot ce a făcut tatăl pentru el. De la naştere şi până la vremea adolescenţei arogante, el a fost hrănit şi protejat clipă de clipă. Ce diferenţă între ce vedeau ochii lui, şi ce înţelegea mintea lui! El era orb în faţa realităţii că "haina cea mai bună" şi inelul cu sigiliul tatălui trebuiau reţinute până când urma "să-şi vină în fire" şi să înţeleagă valoarea averii tatălui (Luca 15, 11-32). A existat oare în întreaga istorie un "fiu rătăcitor" mai potrivit decât ce-a de-a şaptea biserică?

Ce vedea şi experimenta acest fiu pierdut în mintea lui, trebuia curăţit prin experienţă, până când urma "să-şi vină în fire." Atunci nebunia lui subconştientă a fost descoperită, şi a înţeles adevărul situaţiei lui. A trebuit să treacă de la visele de grandoare la înţelegerea sobră a cunoaşterii adevăratei baze a vieţii. A învăţat pocăinţa, şi cu zdrobire de inimă a hotărât: "Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune, Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta" (versetul 18). Când a văzut că păcatul lui este "împotriva cerului," lucrurile au putut să se schimbe. Abia atunci a primit "sigiliul" aprobării tatălui său. Aşa va fi şi cu ultima biserică.

Imaturitatea este un lucru normal la copii sau tineri. Dar vine o vreme când ea trebuie să cedeze locul responsabilităţii, şi acest lucru nu numai că se aşteaptă de la un adult, dar este obligatoriu. Fanteziile copilăriei, poveştile frumoase şi melodiile de culcare trebuiesc înlocuite de problemele reale ale vieţii. "Voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva care să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău" (Evrei 5, 12-14). Şi epistola continuă spunând că este timpul să lăsăm învăţăturile elementare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem temelia pocăinţei de păcat pe faptele moarte (Evrei 6,1).

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există hrană mai tare decât solia celor trei îngeri. Doar persoanele mature au ochi destul de buni să suporte slava ei deplină. Cei care aleg să rămână copii, hrănindu-se cu lapte, vor fi cei care vor "bea din vinul mâniei lui Dumnezeu" şi nu vor putea rezista "în faţa Mielului" (Apocalips 14,6-12). Domnul Isus a încercat să explice acest adevăr când zugrăvea evenimentele sfârşitului. Când spunea "Vai de femeile însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea,"(Matei 24, 19.20) se referea oare în realitate la aşa ceva? Şi când apela la ascultătorii Săi spunând "rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna sau într-o zi de sabat" interesul Lui era pentru greutăţile anotimpului friguros sau călcarea sabatului? Toate aceste afirmaţii sunt în tiparul Apocalipsei, când "urâciunea pustiirii" îşi va atinge apogeul.

Teologia unui Hristos "altfel decât noi"   (I)

M.L.Andreasen - miercuri 23 noiembrie 2005

Hristos S-a angajat să-i facă pe oameni biruitori; El S-a pus garant pentru aceasta. Nu este o sarcină uşoară; dar lucrarea de ispăşire nu poate fi încheiată înainte, sau fără ca El să împlinească acest lucru. Şi astfel, Hristos continuă să-Şi ducă la îndeplinire această sarcină.

Din ultima generaţie de oameni, din rândul celor mai slabi dintre cei slabi, Hristos a ales un grup care să demonstreze că omul poate birui aşa cum El a biruit. Hristos va fi îndreptăţit şi glorificat în cei 144000. Ei vor dovedi că este posibil ca omul să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu sub toate aspectele, şi că omul poate, în cele din urmă, să stea „înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor” (Marea Luptă 614). Se spune despre ei că „vor sta fără mijlocitor în mijlocul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu.” (Marea Luptă 649). „Ei sunt aleşii, uniţi cu Hristos în marea familie din ceruri. Ei au biruit, după cum şi El a biruit” (MS. 28 noiembrie 1897). Ne este adresată invitaţia: „Acum, în timp de  Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos” (Marea Luptă 623).

    În epistola sa către efeseni, apostolul Pavel prezintă această lucrare ca fiind o taină. El spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efeseni 5:31,32). Căsătoria simbolizează aici unirea dintre Hristos şi biserică, realizată prin ispăşire. În conformitate cu această imagine, la sfârşitul timpului de probă se face anunţul: „A venit nunta Mielului, şi soţia Lui s-a pregătit… I s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat; inul curat este neprihănirea sfinţilor” (Apocalipsa 19:8). După cum soţul şi soţia sunt una, tot astfel Hristos şi biserica sunt acum una. Ispăşirea, adevărata ispăşire, ispăşirea finală, ispăşirea deplină a fost făcută. „Familia din ceruri şi familia de pe pământ sunt una” (HLL 835).

    Practic orice adventist a citit ultimele capitole din Marea Luptă, care descriu înspăimântătoarea luptă prin care va trece poporul lui Dumnezeu înainte de sfârşit. Aşa cum Hristos a fost încercat la culme în ispitirea din pustie şi în grădina Ghetsemani, tot astfel vor fi testaţi şi cei 144000. Va părea că sunt lăsaţi să piară, că rugăciunile lor rămân fără răspuns, asemenea cererii lui Hristos din Ghetsemani. Dar credinţa lor nu va ceda. Asemenea lui Iov, ei exclamă: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El” (Iov 13:15).

    Demonstraţia finală a ceea ce Dumnezeu poate face din om va avea loc în ultima generaţie, când omenirea este împovărată cu toate defectele şi slăbiciunile pe care rasa umană le-a acumulat în timpul a şase mii de ani de păcat şi fărădelege. După cum spune sora White, ei suportă „rezultatele lucrării marii legi a eredităţii” (HLL 48). Slăbiciunea umană va fi supusă celor mai puternice ispite ale Satanei, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se descopere în mod minunat. „Va fi un ceas de teribilă agonie pentru sfinţi. Zi şi noapte ei strigă la Dumnezeu pentru eliberare. După toate aparenţele, nu au nici o cale de scăpare” (EW 283).

Teologia unui Hristos "altfel decât noi"   (II)

M.L.Andreasen - joi 24 noiembrie 2005

Conform noii teologii, pe care conducătorii noştri au acceptat-o şi o susţin, cei 144000 vor fi supuşi unor ispite incomparabil mai puternice decât cele întâmpinate de Hristos. Pentru că, în timp ce ultima generaţie va purta slăbiciunile şi patimile strămoşilor, ei pretind că Hristos a fost scutit de toate acestea. Hristos, spunem noi, n-a moştenit nici una dintre patimile „care îi afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine 383). De aceea El Şi-a îndeplinit lucrarea la un nivel mai înalt, cu totul diferit de cel al oamenilor care sunt nevoiţi să lupte cu patimile moştenite, şi deci n-a cunoscut şi n-a experimentat adevărata putere a păcatului. Dar nu de un astfel de salvator am eu nevoie. Am nevoie de Unul care „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 4:15). Acest surogat pe care ni-l prezintă conducătorii noştri trebuie respins şi va fi respins. Mulţumim lui Dumnezeu că „nu avem un mare preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; căci în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

   Dar mai este o problemă cu această nouă teologie; ea Îl acuză pe Dumnezeu că ar fi plănuit să-i înşele şi pe oameni şi pe Satana. Iată situaţia:    

     Satana susţine în mod constant că Dumnezeu ar fi nedrept în pretenţia Sa ca omul să împlinească legea, acest lucru fiind imposibil de realizat.

    Dumnezeu susţine că este posibil, şi, pentru a-Şi dovedi afirmaţia, S-a oferit să-L trimită în lume pe Fiul Său. Fiul a venit, a împlinit Legea, şi l-a provocat pe om să-L convingă de păcat. El a fost găsit fără păcat, sfânt şi fără vină. El a dovedit că legea poate fi ţinută, şi poziţia lui Dumnezeu apărată; şi că pretenţia Sa ca omul să împlinească poruncile Sale este justificată. Dumnezeu a ieşit învingător, iar Satana a fost înfrânt.

    Dar apare o problemă; pentru că Satana pretinde că Dumnezeu n-a jucat cinstit. L-a favorizat pe Fiul Său, L-a scutit de „efectele marii legi a eredităţii” cărora le sunt supuşi toţi oamenii; L-a „scutit de patimile şi întinăciunile care-i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine 383). El n-a scutit întreaga omenire, ci doar pe Hristos. Acest fapt invalidează desigur lucrarea lui Hristos pe pământ. El nu mai este, de acum înainte, acela dintre noi care a demonstrat puterea lui Dumnezeu de a-l păzi pe om de păcat. El a fost un înşelător, pe care Dumnezeu L-a tratat preferenţial, şi care n-a fost afectat de patimile moştenite, asemenea celorlalţi oameni.

    Satana nu prea întâmpină dificultăţi în a-i face pe oameni să accepte această părere; Biserica Catolică o acceptă; la timpul cuvenit, evanghelicii şi-au dat consimţământul, iar în 1956 conducătorii Bisericii Adventiste au adoptat şi ei acest punct de vedere.

Problema „scutirii” este cea care l-a determinat pe Petru să-L ia pe Hristos deoparte şi să-I spună: „Departe de Tine lucrul acesta, Doamne, să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” fapt care L-a mâniat atât de tare pe Hristos, încât i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:22,23).  Hristos n-a dorit să fie scutit. El i-a spus lui Petru: „Nu cunoşti lucrurile care sunt de la Dumnezeu.” Tot astfel şi astăzi sunt unii care nu percep lucrurile lui Dumnezeu. Ei gândesc că este doar o problemă de semantică. Dumnezeu să aibă milă de ei şi să le deschidă ochii asupra lucrurilor Sale. Prin această capitulare a conducătorilor adventişti în faţa monstruoasei doctrine a unui Hristos „scutit,” ultima „redută” din calea Satanei a fost abandonată.

Ne rugăm din nou ca Dumnezeu să-Şi salveze poporul.

"Ultima soluţie" în ecuaţia mântuirii   (I)

Gili Cârstea - vineri 25 noiembrie 2005

Citeam de curând un comentariu al unui cărturar adventist din ţara noastră preţuit de poporul nostru, mai ales pentru faptul că este printre puţinii care mai ştiu ceva despre Minneapolis şi chiar declară că el apreciază solia 1888. Poziţia lui m-a făcut să înţeleg mai bine logica înalţilor demnitari ai lui Israel atunci când au fost confruntaţi cu “neprihănirea veşnică” (Dan 9:24) descoperită în fiul unui tâmplar anonim din Nazaret.

Îmi imaginez comentariile lor caustice în pauzele şedinţelor din Sinedriu, pe marginea discursurilor publice ale Domnului Hristos. Cred că au fost teribil de revoltaţi la auzul concepţiei Lui despre caracterul Tatălui, oglindit în Scriptură. Cum era posibil ca un membru al poporului ales, educat în respect şi teamă faţă de scrierile lui Moise şi ale proorocilor, să răstălmăcească cu asemenea candoare afirmaţiile clare ale Scripturii? El susţinea că ceea ce s-a spus în vechime înseamnă altceva decât au înţeles ei. De exemplu, “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Noul profet din Nazaret spunea că legea aceasta trebuie înlocuită cu întoarcerea celuilalt obraz. Exista aşa ceva în Scriptură? Categoric nu. El nu oferea nici un suport biblic. Totul era bazat doar pe autoritatea personală, pe un “aşa vă spun Eu” (Mat 5:21-48).

Savanţii lui Israel aveau exemple multiple şi clare că Dumnezeu nu a procedat niciodată astfel, şi nici nu a recomandat poporului Său să procedeze aşa. Existau versete suficiente care dovedeau fără tăgadă că Dumnezeu a răspuns cu violenţă maximă, uneori chiar excesivă, la obrăznicia sau nesupunerea omenească. Nu a fost violenţă excesivă atunci când a omorât patruzeci de copii pentru că l-au jignit pe omul Lui? Nu era suficient, în acest caz, insultă pentru insultă, aşa cum cerea legea? 

Sigur, aveau şi ei cunoştinţa faptului că Dumnezeu este dragoste, că este bun, milos şi îndelung răbdător. Dar toate acestea până la un punct. Atunci când oamenii depăşesc limitele răbdării divine, dragostea încetează şi intră în funcţiune violenţa – ameninţare, constrângere şi apoi pedeapsă capitală.

Cum s-a transmis această imagine deformată despre Tatăl până în secolul 21, deşi noi avem Golgota sub ochi în toată splendoarea ei? Ascultaţi ce spune cărturarul nostru despre care vorbeam mai sus:

“Dumnezeu nu foloseşte forţa violentă în locul forţei iubirii. Dar când toate mijloacele harului s-au epuizat, El recurge la violenţă, deşi nu-I face plăcere. În Apocalipsa 20 citim: 'Un foc s-a pogorât din cer şi i-a mistuit!'. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Sodoma, cu Nadab şi Abihu, cu vrăjmaşii lui Ilie (Gen. 19:24; 2 Rg. 1:10, 12, 14; 1 Cr. 21:26; 2 Cr. 7:1; Lc. 9:54; 17:29; Ap 10:1; 13:13; 20:9). Pe alţii, Dumnezeu i-a distrus în alte moduri (i-a înghiţit pământul, au fost ucişi de fiare, muşcaţi de şerpi, ucişi cu pietre de concetăţenii lor LA PORUNCA LUI DUMNEZEU, sau spânzuraţi, decapitaţi ori arşi, la aceeaşi poruncă divină. Biblia este suficient de clară în această privinţă şi nu admite răstălmăciri, aşa cum încearcă unii să interpreteze. Mesajul este clar. Cine nu se supune Creatorului, mai devreme sau mai târziu va primi pedeapsa meritată, fiind deconectat de la sursa vieţii. Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie.”

"Ultima soluţie" în ecuaţia mântuirii   (II)

Gili Cârstea - sâmbătă 26 noiembrie 2005

Această poziţie este o respingere categorică a misiunii şi învăţăturii lui Isus Hristos, o variantă modernă a vechiului “Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel!” (Isa 30:11). Hristos nu a predicat niciodată aşa ceva, iar viaţa Lui nu a fost nimic altceva decât o oglindire fidelă a felului în care trăieşte Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Tatăl locuia în El, şi nu a recurs niciodată la violenţă atunci când El sau ucenicii Lui au fost maltrataţi. Pentru El, ultima soluţie nu este “folosirea forţei,” aşa cum susţine teologul nostru, ci facerea de bine dusă până la sacrificiu de sine.

Deşi poziţia lui este oficială şi larg răspândită în poporul nostru, ea nu este cu nimic mai bună decât a cărturarilor din Sinedriu acum două mii de ani. A susţine că Dumnezeu este dragoste, ca apoi să amendezi afirmaţia cu “dar când toate mijloacele harului s-au epuizat, El recurge la violenţă, deşi nu-I face plăcere” este mai dăunător decât a spune franc în faţă că Dumnezeu este ură.

Ce valoare are susţinerea unui criminal adus în faţa tribunalului, şi care spune curţii: “Ştiţi, eu sunt un cetăţean corect, respect legea, îmi iubesc semenii, dar uneori, când nu mai am nici o soluţie, devin violent şi omor oameni. Vă spun, domnule judecător, nu-mi face nici o plăcere, dar nu văd cum aş putea proceda altfel.” Ar putea fi el declarat nevinovat pe baza acestei mărturii? Ar putea, în două cazuri: Dacă este declarat nebun, sau dacă judecătorul este corupt.

Când spune “El recurge la violenţă,” rabinul nostru explică în detaliu ce înseamnă aceasta. Nu este vorba de violenţă de limbaj, sau cel puţin psihică. Este vorba de omor în masă, uneori de genocid, aşa cum rezultă din versetele pe care le citează.

Dar cea mai problematică este ultima parte a acestui citat. Autorul spune: “Mesajul este clar. Cine nu se supune Creatorului, mai devreme sau mai târziu va primi pedeapsa meritată, fiind deconectat de la sursa vieţii. Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie.”

Aceasta este cea mai surprinzătoare deformare a adevărului, rezultată din pana vreunui cărturar modern. El susţine că măcelul din vechime, indicat prin versete, este opera lui Dumnezeu şi transmite mesajul că nesupunerea va fi rezolvată cu deconectare “de la sursa vieţii.” Prin urmare, homosexualii din Sodoma erau conectaţi la sursa vieţii, iar Dumnezeu i-a deconectat prin foc. Straniu. Noi ştiam că omenirea a fost deconectată de la sursa vieţii odată cu păcatul lui Adam, atunci când natura divină a fost despărţită de natura umană, iar actul a fost unul voit, conştient şi împotriva dorinţei lui Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Adam s-au născut deconectaţi de la sursa vieţii, iar scopul lui Dumnezeu este să ne reconecteze la această sursă. Mărturia ne spune că acest scop al lui Dumnezeu a fost realizat, pentru prima oară de la căderea lui Adam, în persoana lui Isus Hristos, care a fost făcut un templu al lui Dumnezeu prin Duhul (DA 161), iar cele două naturi despărţite prin păcat au fost unite din nou.

Ce sens are să pedepseşti cu deconectarea de la sursa vieţii un om care este deja deconectat? O persoană deconectată nu mai trebuie omorâtă, deoarece pedeapsa capitală stă tocmai în acea deconectare, care este un act deliberat al individului, şi nicidecum, dar NICIDECUM o decizie a justiţiei divine. Ar trebui să ştim că fiinţele create, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om” se despart de izvorul vieţii atunci când aleg să părăsească drumul neprihănirii, din diverse motive. Deconectarea se produce când cineva alege fărădelegea (DA 764), din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni. A spune că Dumnezeu deconectează pe cineva este sinonim cu a spune că Dumnezeu forţează pe cineva să păcătuiască, ceea ce este aberant.

"Ultima soluţie" în ecuaţia mântuirii   (III)

Gili Cârstea - duminică 27 noiembrie 2005

Planul de mântuire este exact invers. Dumnezeu urmăreşte să-i convingă pe păcătoşi să se lase conectaţi la izvorul vieţii, iar efortul lui Dumnezeu în această direcţie a mers până la sacrificiu de Sine. Toţi cei ce se vor lăsa convinşi, privind la Hristos, vor fi reconectaţi. Ceilalţi vor fi lăsaţi să se bucure de alegerea pe care au făcut-o, refuzând să se lase făcuţi părtaşi de natură divină. Ei se vor prăbuşi în moartea a doua, iar Dumnezeu va trebui să Se consoleze cu gândul că neprihănirea cere respectarea libertăţii de alegere. Iar noi vom fi acolo, în acel ceas greu pentru Dumnezeu, spre a confirma că nu se mai putea face nimic pentru aceşti copii ai Săi. Chiar ei vor recunoaşte că Dumnezeu a procedat corect cu ei, şi că locul lor este în iazul de foc. Cu toate acestea, pentru inima lui Dumnezeu va fi o tortură imensă, egală doar cu dragostea pe care a investit-o în ei de-a lungul timpului. Atunci se va vedea clar adevărul spuselor lui Dumnezeu, când a avertizat că în clipa în care o fiinţă neprihănită face alegerea liberă de a trece de partea fărădelegii, ea va “muri negreşit.” Se va putea constata şi minciuna diavolului, când a contracarat declaraţia lui Dumnezeu, afirmând: “Hotărât că nu veţi muri.” Până atunci, orbirea noastră colectivă ne va mângâia orgoliul că am înţeles corect adevărul şi stăm tare la vechile hotare.

Ultima propoziţie din citatul în discuţie este şi mai elocventă: “Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie,” spune cărturarul nostru.

Vreau şi eu să ştiu care dictator nu a folosit forţa ca ultimă soluţie. Nimeni nu recurge la forţă până nu a epuizat toate mijloacele de persuasiune spre a obţine supunere. Nici chiar Hitler nu a apelat la “ultima soluţie” fără ca mai înainte să epuizeze toate metodele amăgirii şi constrângerii. Nici chiar Satana nu apelează la violenţă decât după ce şi-a exersat toate şmecheriile de a câştiga pe urmaşii lui Hristos de partea lui. “Cei aleşi” sunt mai preţioşi dacă trec alături de el decât dacă sunt omorâţi. Cu cei mai mulţi dintre ei nu a reuşit manevra, şi a apelat la ultima soluţie: “Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evr 11:36-38).

Cât mai trebuie să treacă până când profesorii noştri vor descoperi “farmecul inegalabil” al Tatălui în viaţa şi cuvintele lui Hristos?

“Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22).

Unde este "lumina crescândă" a soliei?

Gili Cârstea - luni 28 noiembrie 2005

Există o certitudine, afirmată de Scriptură şi susţinută de Spiritul Profeţiei, despre o dezvoltare spectaculoasă a înţelegerii adevărului mântuitor în timpul din urmă: “Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui” (Isa 30:26). Contextul acestui pasaj este, fără umbră de îndoială, acela al evenimentelor finale.

Mărturia spune şi ea acelaşi lucru:

“Cu dragoste şi teamă spun celor în faţa cărora stau astăzi [delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din 1890] că există multă lumină pentru noi, şi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări” (Ms 36, 1890).

“Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 22 nov., 1892).

“Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent... Însoţitorul meu a spus: “Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei” (Ms 15, 1888).

“Există putere pentru acest popor. Eu ştiu sigur. Dumnezeu mi-a descoperit acest lucru de mulţi ani, iar acum a sosit timpul. Vreau să ştiu dacă... vom accepta mai multă lumină şi mai multă cunoştinţă” (Ms 56, 1890).

“Mi-a fost pusă întrebarea: “Credeţi că Domnul mai are lumină nouă pentru noi ca popor?” Răspund că El are pentru noi lumină nouă, şi totuşi ea este preţioasa lumină veche care trebuie să strălucească din cuvântul adevărului. Avem doar sclipiri ale razelor de lumină care trebuie să vină peste noi” (RH 3 iun., 1890).

“Mi-au fost puse întrebări: “Sora White, credeţi că Domnul mai are lumină nouă pentru noi, ca popor?”  Am răspuns, “Cu siguranţă! Nu numai că aşa cred, ci vorbesc în cunoştinţă de cauză. Ştiu că există adevăr preţios pe care trebuie să-l descoperim, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu” (3 SM 174).

Exact aceasta este dilema bisericii rămăşiţei: Dacă lumina slavei lui Dumnezeu va fi de şapte ori mai puternică atunci când va lega El “rana fiicei poporului Său,” dacă există “adevăr preţios” pentru ultima generaţie, unde este acest adevăr, unde este lumina crescândă a soliei îngerului al treilea?

Aceasta este o întrebare legitimă, iar îngerul bisericii Laodicea ar trebui să răspundă cât mai curând la ea. Cei care flămânzesc după neprihănire urmăresc cu atenţie publicaţiile bisericii spre a descoperi această lumină în creştere.

- Ei privesc în Review (sau în variantele lui locale) şi nu o găsesc.

- Ascultă şi vizionează predici de pe tot mapamondul via internet, şi nu o descoperă.

- Citesc disertaţii pe siturile elitiste ale academiei adventiste, şi nu descoperă nimic nou, sau măcar ceva vechi într-un cadru nou.

- Studiază lucrările de diplomă ale absolvenţilor din facultăţile adventiste, unde constată mai mult negarea sau evitarea credinţelor specifice, decât descoperirea adevărurilor “ascunse şi neînţelese” din ziua cincizecimii.

- Frecventează conversaţiile de pe forum, unde constată o furibundă negare chiar a “începutului” soliei, ca să nu mai vorbim de recunoaşterea că ar exista vreo slavă “crescândă” a ei.

În contextul soliei 1888, Mărturia a mai făcut o predicţie tulburătoare: “Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).

Biserica va trebui să identifice urgent cine sunt cei care etichetează solia îngerului al treilea (aşa cum numea ea solia 1888) ca fiind “lumină falsă.” Este vital să ştim care este acea lumină care urmează să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu, şi în ce constă slava ei “crescândă.” Va trebui să ştim cine sunt cei care “refuză să înainteze” în slava crescândă a soliei. Dar, mai important decât toate acestea va fi să aflăm dacă şi unde sunt cei care cred cu toată inima că solia 1888 a fost “începutul” luminii îngerului din Apocalips 18, să verificăm dacă ei “înaintează” în slava ei crescândă şi să participăm la dezvoltarea ei “de şapte ori mai mare.”

Este vremea ca “vânătăile poporului Său” să fie vindecate. Aceasta nu se face printr-un decret divin, ci prin descoperirea slavei crescânde a neprihănirii lui Hristos, când un popor matur şi informat va ajunge să aprecieze “cuvântul despre neprihănire” (Evr 5:13), fiind astfel pregătit să fie conectat la izvorul vieţii în cea mai spectaculoasă realizare a planului de mântuire: Ziua ispăşirii pentru cei vii.

Făgăduinţa lui Dumnezeu este că “există multă lumină pentru noi,” biserica rămăşiţei, şi că “odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări.” Acum este vremea să ştim de ce nu am primit acea multă lumină, şi care sunt marile binecuvântări ratate din cauza neprimirii ei.

Sfinţii ultimei generaţii şi "credinţa lui Isus"

Gili Cârstea - marţi 29 noiembrie 2005

Biserica rămăşiţei se desfată la gândul că ei i-a fost încredinţată ultima solie de avertizare către lume. Se mândreşte că a fost chemată pe scena universală şi onorată cu întreita solie îngerească, solie care o ridică deasupra creştinismului popular, diluat şi apostaziat. Poporul nostru s-a hrănit decenii la rând cu speranţa secretă că el este vizat în cuvintele Revelatorului din 14:12: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Dacă s-ar face astăzi un test în biserică, majoritatea zdrobitoare a membrilor ar constata cu surprindere că ei nu se încadrează în această categorie. Da, ei ştiu că nu păzesc încă toate poruncile lui Dumnezeu, dar li s-a spus că deficienţa este acoperită de haina îndreptăţirii, deoarece au credinţă în Isus şi în lucrarea Sa completă pe cruce. Vor păzi poruncile atunci când “trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire.” Dar nimeni nu-i va putea convinge că ei nu au credinţa lui Isus.

Care era credinţa lui Isus?

Ce credea Isus despre Sine, despre Tatăl şi despre împărăţia cerurilor?

- Isus credea că El este un templu al Duhului Sfânt şi că Tatăl locuieşte în El: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica… Dar El le vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:19-21). Poporul nostru crede că aşa ceva este panteism.

- Isus credea că viaţa Lui fără păcat este rezultatul prezenţei Tatălui în El: “Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Poporul nostru crede că va primi o putere din exterior spre a păzi legea, dar asta doar după înălţarea la cer.

- Isus credea că Tatăl nu judecă pe nimeni, şi nici El nu a fost însărcinat cu judecarea oamenilor: “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22).  “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:17-19). Poporul nostru crede totuşi că Dumnezeu va chema pe fiecare în instanţă, spre a da socoteală de faptele lui, iar Domnul Hristos va servi ca avocat al nostru.

- Isus credea că El este un membru al familiei omeneşti, şi Se intitula deseori ca Fiu al omului: “Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: 'Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?' (Mat 16:13). “Căci învăţa pe ucenicii Săi, şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia” (Marcu 9:31). “Isus i-a răspuns: 'Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul'” (Luca 9:58). Poporul nostru nu crede că El este un membru al familiei omeneşti, Fratele nostru mai mare, Al Doilea Adam.

- Isus credea că viaţa Lui este o reprezentare fidelă a caracterului Tatălui, care locuia în El: “Isus i-a zis: ‘De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:9). Poporul nostru priveşte în Vechiul Testament şi nu vede pe Tatăl procedând şi vorbind ca Fiul omului. Nu credem că toate evenimentele istoriei pot fi înţelese doar dacă sunt privite în lumina care se revarsă de la Golgota, acolo unde Tatăl a demonstrat că este un Serv al servilor.

- Isus credea că lumea aceasta este condusă de Satana: “Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). “Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Poporul nostru crede că stăpânitorul lumii acesteia este Dumnezeu. Din această cauză se crede că dezastrele planetare sunt provocate de Dumnezeu şi fac parte din planurile Sale de a aduce omenirea la pocăinţă.

- Isus credea că lumea aceasta va urî şi va persecuta până la moarte pe urmaşii Săi autentici: “Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14). “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:18-19). Poporul nostru crede că lumea trebuie să ne iubească, să ne aprecieze şi să ne laude. Din această cauză alergăm după favorurile ei şi ne mândrim cu diplomele, premiile şi articolele din presă care ne laudă. Publicaţiile adventiste sunt pline de “realizări” ale instituţiilor sau membrilor ei pe care lumea le apreciază.

“Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţa pe pământ?” (Luca 18:8). Va găsi El oameni care vor crede lucrurile pe care le credea El?

S-ar putea să fim membri ai bisericii de zeci de ani; s-ar putea să avem toată educaţia şcolară pe care o poate oferi lumea sau biserica; putem respecta la literă modul de viaţă adventist; ne putem călăuzi în afacerile bisericii după etica adventistă, dar dacă nu vom fi găsiţi având credinţa lui Isus, nu vom putea fi de nici un folos încheierii lucrării lui Dumnezeu pe pământ.

"Credinţa lui Isus" în noi dimensiuni   (I)

Gili Cârstea - miercuri 30 noiembrie 2005

Biserica rămăşiţei recunoaşte că a primit lumină adiţională, apariţia ei pe scenă fiind asigurată de noi înţelegeri ale Scripturii, confirmate în cele mai multe cazuri prin darul Spiritului Profeţiei. Lumină adiţională care se găsea în Scriptură, desigur, dar care fusese neînţeleasă sau combătută până atunci.

De atunci, Dumnezeu a continuat să vorbească poporului Său, deşi cei care i-au auzit glasul au fost destul de puţini, şi în general anonimi din marea gloată. Isus Hristos a continuat să-Şi spună părerea cu privire la multe aspecte ale adevărului. Am putea spune că El ne-a făcut onoarea să ne descopere noi dimensiuni ale credinţei Sale, credinţă pe care o vor avea sfinţii ultimei generaţii.

Nu ar fi înţelept din partea noastră să plecăm urechea la lucrurile pe care le crede Domnul nostru despre noi, dacă tot mărturisim că suntem depozitarii darului profeţiei din vremea sfârşitului?

- Isus crede că solia 1888 este de la Dumnezeu: “Solia prezentată de A.T.Jones şi E.J.Waggoner este o solie de la Dumnezeu către biserica Laodicea” (Letter S24, 1892).

- Isus crede că solia era despre neprihănirea Sa şi urma să fie însoţită de ploaia târzie: “Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

- Isus crede că delegaţii de la sesiunea CG din 1888, atunci când cerul a trimis începutul marii strigări, erau controlaţi de spiritul amăgirii: “Aceste lucruri vor fi înregistrate în cărţi ca împotriva lui Isus Hristos. Acest spirit nu se poate armoniza cu Spiritul lui Hristos, al adevărului. Ei sunt intoxicaţi cu spiritul opoziţiei şi nu ştiu, la fel ca beţivul, ce spirit le controlează cuvintele şi acţiunile. Acest păcat este o jignire la adresa lui Dumnezeu. Acest spirit nu seamănă mai mult cu spiritul adevărului şi neprihănirii decât spiritul care îi anima pe iudei să formeze un complot în a critica, a pune la îndoială şi a spiona pe Hristos, Mântuitorul lumii” (The 1888 EGW Materials, 277).

- Isus crede că biserica este încă sub impresia otrăvită a opoziţiei manifestate atunci împotriva solilor şi soliei Domnului: “Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre... Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?”  

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888