Cincizecimea și nunta Mielului
Gili Cârstea - marți 1 noiembrie 2005
Cineva întreba recent: Se poate spune că la Cincizecime, când peste ucenici s-a revărsat Duhul Sfânt, a fost realizat cu ei scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice?
Răspunsul este un categoric nu. Ca să folosim expresia biblică, aceea a fost o arvună (2 Cor 1:22; 5:5; Efes 1:14), o garanție palpabilă pentru o realitate glorioasă care se afla în viitor. A fost ploaia timpurie, o revărsare limitată a Duhului Sfânt. Ea trebuia să producă o recoltă de suflete peste tot în lume, un grup care să alcătuiască Mireasa lui Hristos. Peste ei urma să vină ploaia târzie, o revărsare fără precedent care producea nunta.
Intenția lui Dumnezeu a fost însă ca ziua ispășirii pentru cei vii, și deci unirea cu natura divină, să se petreacă foarte repede după Cincizecime, dacă evanghelia aceasta a împărăției ar fi fost înțeleasă, apreciată și dusă de grupul ucenicilor în toată lumea. Din păcate, doar Pavel a predicat-o, în timp ce apostolii din Ierusalim aveau dubii serioase că aceasta ar fi calea consacrată. Reticența lor de a înainta în slava crescândă a soliei sanctuarului a dus la eșecul bisericii din Efes, care și-a pierdut dragostea dintâi, adică acea arvună a Duhului Sfânt.
Spiritul Profeției ne ajută să înțelegem acest lucru, afirmând că ziua Cincizecimii a lăsat nedescoperite și neînțelese adevăruri mari, care urmează să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în toată puritatea lor (FCE 473).
Este interesant de observat felul cum s-a desfășurat lucrarea lui Dumnezeu sub puterea ploii timpurii. Oameni simpli, fără pregătire școlară dar mânați de o sfântă consacrare, au spus deschis bisericii că teologia populară este o ruină, că metaforele vechiului legământ trebuiesc reanalizate, că templul cu jertfele lui era doar o pildă despre natura și lucrarea lui Hristos, Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu. Ei aduceau învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice, dar acest lucru nu se făcea prin putere sau tărie, ci prin călăuzirea Duhului Sfânt.
Sub ploaia târzie lucrarea se va face tot prin puterea convingătoare a Duhului Sfânt. Am fost avertizați că Domnul va proceda în această ultimă lucrare foarte diferit de ordinea firească a lucrurilor, și pe o cale care va fi contrară planurilor omenești... Lucrătorii vor fi surprinși de mijloacele simple pe care le va folosi El spre a îndeplini și desăvârși lucrarea Sa în neprihănire (TM 300).
Ni s-a mai spus că Domnul va face în zilele noastre o lucrare pe care puțini o anticipează. El va ridica dintre noi oameni care sunt pregătiți mai degrabă de ungerea Duhului Sfânt decât de instituțiile științifice (5 T 81).
În ploaia timpurie, atunci când Dumnezeu a ridicat oameni pregătiți de ungerea Duhului Sfânt, biserica i-a maltratat și a respins categoric solia lor. Ar fi nepotrivit să ne așteptăm la o reacție asemănătoare și în cazul ploii târzii?
Un lucru este cert: Scopul lui Dumnezeu se realizează în timpul zilei ispășirii pentru cei vii. Aceasta nu a avut loc, deoarece adevărurile mari, care au fost ascunse și neînțelese din Ziua Cincizecimii încă nu sunt descoperite și apreciate de rămășiță, ceea ce împiedică realizarea nunții și blochează sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, care anunță că taina lui Dumnezeu s-a sfârșit. Taina lui Dumnezeu este Hristos în voi.
Până atunci, cu umilință și zel ar trebui să ne aplecăm asupra Cuvântului lui Dumnezeu spre a descoperi și predica acele adevăruri mari, rămase neînțelese din ziua Cincizecimii. Este singura cale prin care se va putea deschide pentru biserica rămășiței un izvor pentru păcat și necurăție (Zah 13:1).
Templul lui Dumnezeu
Donald K. Short - miercuri 2 noiembrie 2005
Hristos a fost permanent confruntat cu situația în care trebuia să vorbească unor oameni care aveau urechi, dar nu auzeau. Chiar și ucenicii Săi, ca și cărturarii și fariseii, nu reușeau să înțeleagă adevărurile noi care le erau prezentate. Era, după cum spunea El, ca și când ai pune "un petic nou la o haină veche," sau "vin nou în burdufuri vechi" (Matei 9,16.17).
Noi putem înțelege acest subiect dacă suntem atenți la afirmația lui Isus: "Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2, 19). Iudeii nu mai auziseră până acum o lăudăroșenie așa stridentă - o clădire care fusese ridicată în 46 de ani, să fie zidită de acest tâmplar în trei zile; "dar El le vorbea despre templul trupului Său" (versetul 11). Ucenicii au înțeles acest lucru abia după înviere. Ce înseamnă el pentru rămășiță, rămâne încă să fie descoperit.
Scrierile lui Pavel ne spun că Isus știa despre ce vorbește. Când a spus "templu," nu Se referea la clădirea din piatră de la Ierusalim. Scriptura afirmă clar:
"Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt... Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu, și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar templul sunteți voi (engl.)... Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului cel viu, cum a zis Dumnezeu: "Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu" (1 Corinteni 6,19; 3,16; 2 Corinteni 6,16).
Trebuie să înțelegem că acest "templu al lui Dumnezeu" este legat vital de noul legământ. Aluzia că Dumnezeu va "locui" și va "umbla" cu poporul Său, aduce imediat Epistola către Evrei în prim plan: "Iată legământul pe care îl voi face cu ei după acele zile... voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor" (Evrei 10,16).
Astăzi putem vedea clar din istoria sacră că preoția levitică și ceremoniile sistemului ei nu desăvârșeau poporul. Ritualurile zilnice și anuale repetate mereu nu au rămas decât un tip. Ele nu reprezentau decât un capitol în procedura lui Dumnezeu cu poporul Său. Ele trebuiau să-i pregătească pentru adevărul pe care și îngerii îl găseau prea greu de crezut, că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu" spre a realiza o schimbare în inimile omenești. Lucrarea care trebuia făcută era de a "curăți" conștiința și de a pregăti un popor "desăvârșit pentru vecie," fără "vină" în fața tronului lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este clar că, în final, ființele omenești trebuie să devină locuința Duhului Sfânt. Acest lucru dă viață adevărului despre sanctuarul ceresc. "Calea Ta, O, Dumnezeule, este în sanctuar" (Pslami 77,13 engl.). Locuința lui Dumnezeu nu este un loc izolat, departe în univers.
Interesul Său pentru omenire a făcut ca Fiul Său să devină pentru veșnicie un membru al familiei umane, ca să știm că El are un interes suprem față de "templul lui Dumnezeu... și acesta sunteți voi."
Mesagerii cerești și problemele lor
Gili Cârstea - joi 3 noiembrie 2005
Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! (Isa 58:1).
Această însărcinare din partea Domnului nu a fost niciodată ușoară, nici pentru Isaia sau Ieremia, nici pentru alți mesageri, cum au fost Jones și Waggoner. Poporul lui Dumnezeu a fost mereu în situația ingrată de a nu reuși să discearnă între neprihănire autentică și produsele contrafăcute ale teologiei populare. Iar împotrivirea a venit aproape întotdeauna de la păzitorii doctrinei, așa cum constata serva Domnului în 1888. Deși Jones și Waggoner nu au pretins niciodată că ei ar fi ceva special, curajoasa Ellen a identificat solia lor ca fiind lumină din cer pentru un popor aflat în întuneric. Ea chiar a văzut misiunea lor în termenii chemării adresate lui Isaia. Ascultați:
Mustrarea Domnului va fi asupra celor care sunt gardieni ai doctrinei, dar care blochează calea ca poporul lui Dumnezeu să nu primească mai multă lumină. O mare lucrare trebuie să fie făcută, iar Dumnezeu vede că frații noștri conducători au nevoie de mai multă lumină, ca ei să se poată uni cu solii pe care El îi va trimite, spre a îndeplini lucrarea pe care trebuie să o realizeze. Domnul a ridicat soli și i-a împuternicit cu Duhul Său, zicând: Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! Nimeni să nu-și asume riscul de a se interpune între popor și solia din cer. Solia lui Dumnezeu va ajunge la popor; și dacă nu va mai fi nici o voce care să o prezinte, pietrele vor striga. Fac apel la fiecare pastor să caute pe Domnul, să dea la o parte mândria, să renunțe la lupta pentru supremație și să-și umilească inima înaintea lui Dumnezeu. Comunitățile noastre sunt slabe din cauza împietririi inimii și necredinței celor care trebuiau să aibă credință (EGW 1888 Materials, 992).
Nici pentru ea nu a fost ușor să spună scumpilor ei prieteni din conducerea bisericii că ei au interceptat lumina din cer, împiedicând poporul să descopere neprihănirea lui Hristos prezentată de oameni împotriva cărora ei aveau atâtea obiecții. Dar nu a fost mereu aceasta calea cea mai potrivită de a ne umili inima înaintea lui Dumnezeu?
Când cerul consideră că avem nevoie disperată de mai multă lumină, de ce oare o trimite prin persoane împotriva cărora există atâtea reproșuri? De ce nu alege El persoane cu autoritate, cu o reputație impecabilă, apreciați de popor și a căror onestitate nu poate fi pusă în discuție? Nu ar fi posibil ca atunci când este nevoie de mai multă lumină să fie foarte mare nevoie mai întâi de multă umilință autentică, până acolo încât să fim dispuși să primim adevăruri noi chiar de la cei împotriva cărora avem cele mai multe obiecțiuni?
Exact așa a fost în 1888. Cu câtva timp înainte de acea sesiune, între cei doi soli și oficialii Conferinței Generale se crease o stare de tensiune cu privire la legea din Galateni. Gardienii doctrinei, cum îi numește sora White, erau destul de iritați de concepțiile noi și ciudate pe care Ellet J. Waggoner începuse să le împrăștie în biserică, mai ales că ele combăteau poziția oficială susținută ferm de președintele Butler.
Timpul ploii târzii se apropie, iar poporul bisericii rămășiței urmează să primească lumină abundentă, lumină care va lumina pământul cu slava lui Dumnezeu. Ce vom face dacă Domnul ne va lua din nou prin surprindere, folosind ca soli persoane indezirabile, cu probleme, lipsite de pregătire superioară și aparent lipsite și de răbdarea sfinților? Vom fi noi dispuși să ne umilim inimile înaintea lui Dumnezeu, analizând adevărul pe baza valorii lui obiective și nu umbrit de reputația mesagerilor?
Lucrurile minunate ale Legii (I)
Gili Cârstea - vineri 4 noiembrie 2005
David spunea: Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale! (Ps 119:18). Probabil aceasta ar trebui să fie cea mai fierbinte rugăciune a urmașilor lui Hristos de astăzi, dacă avem încredere că Dumnezeu Însuși ne-a spus că mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii (Ms 15, 1888). Continuând această propoziție, și referindu-se la solia neprihănirii lui Hristos adusă de frații Waggoner și Jones, îngerul spunea: Această solie, înțeleasă în adevăratul ei caracter, și proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei (idem).
Înțeleasă în adevăratul ei caracter, solia era despre credința lui Isus, credință care făcea ca sfințenia Legii și natura umană păcătoasă să poată fi aduse din nou în armonie. Când este scrisă în mintea omenească, Legea produce neprihănire autentică, acea neprihănire veșnică (Dan 9:24) despre care vorbea profetul Daniel. Hristos a fost vitrina cerească în care universul putea privi lucrurile minunate ale Legii.
Urmașii mișcării advente nu au reușit să vadă prea bine lucrurile minunate ale legii. Ei s-au complăcut să privească legea sub aspectul ei prohibitiv. În 1888 Domnul a dorit să corecteze această tendință, deschizând drumul către orizonturile noi și luminoase ale Legii descoperite în Hristos. Primul pas era să corecteze eroarea de a vedea în Legea din Galateni doar latura ei ceremonială, deși Duhul vorbea acolo în special despre Legea morală:
Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință.' În acest pasaj, Duhul Sfânt vorbește, prin apostolul Pavel, în special despre legea morală...
Refuzul de a renunța la păreri preconcepute și de a accepta acest adevăr se află în mare parte la baza opoziției manifestate la Minneapolis față de solia Domnului transmisă prin frații Waggoner și Jones. Prin stârnirea acelei opoziții, Satana a reușit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtășească. Vrăjmașul i-a împiedicat să obțină eficiența pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, așa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă și, prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost într-o mare măsură ținută departe de lume (The EGW 1888 Materials, 1574)..
Lucrurile minunate ale Legii (II)
Gili Cârstea - sâmbătă 5 noiembrie 2005
Proprii noștri frați nu au crezut că solia era despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu Legea. Ei vedeau doar aspectul juridic al păzirii Legii. Complicațiile care rezultă din călcarea ei erau privite ca fiind o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, așa cum se crede și astăzi, chiar de unii care pretind a aprecia solia 1888, și asta în ciuda adevărului exprimat cât se poate de clar:
Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca așteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul aduce el însuși pedeapsa asupra lui. Propriile lui acțiuni declanșează o suită de circumstanțe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului și-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă ușurință. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, și rezultatul sigur este ruina și moartea (idem).
Sistemul juridic divin nu se bazează pe penalități impuse. Dumnezeu nu pedepsește pe cei care aleg să nu țină seama de el. Faptele făcute în contradicție cu Lege declanșează o suită de circumstanțe care în final duc la moarte. Ele plasează pe păcătos într-un mediu ostil, o lume a nelegiuirii, în care neprihănirea nu mai poate opera. Iar scopul neprihănirii este acela de a proteja viața. Cei ce se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei (Iona 2:8). Iona nu spune aici că Dumnezeu își retrage îndurarea. Îndurarea este îndepărtată prin dreptul inalienabil al fiecărei ființe create de a alege liber cum dorește să acționeze.
Legea este o exprimare a gândului lui Dumnezeu; când o primim în Hristos, ea devine gândul nostru; ea ne ridică deasupra dorințelor și înclinațiilor firești, deasupra ispitelor care conduc la păcat. Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, și nu li se întâmplă nici o nenorocire - nimic nu-i face să se poticnească (The EGW 1888 Materials, 1574).
Refuzul de a vedea acest unic aspect din spectrul vast al lucrurilor minunate ale Legii se află încă la baza opoziției manifestate în prezent împotriva soliei din partea Domnului transmisă prin frații Waggoner și Jones. Ce glorioasă va fi ziua când îngerul Bisericii Laodicea va striga cu sinceritate: Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!
Paharul oferit generației finale (I)
Donald K. Short - duminică 6 noiembrie 2005
Slava creațiunii ieșită din mâinile lui Dumnezeu urma să fie mărită și mai mult prin crearea lui Adam și a Evei după "chipul" Său. Ei erau unici, nu doar "duhuri slujitoare," ci ființe după asemănarea Sa, spre a avea stăpânire asupra pământului. În plus, ei urmau să aibă comuniune cu Dumnezeu față către față. Acest lucru urma să le dezvolte aprecierea față de Creator și să ofere lui Dumnezeu o părtășie care să satisfacă caracteristica predominantă a caracterului Său - dragostea pentru fiecare persoană. Dar planul a fost stricat, lucru care L-a lăsat pe Dumnezeu în situația de a lupta să-l aducă pe om înapoi în poziția originară a comuniunii față către față. El este obligat să facă acest lucru, căci sunt copiii Săi. Măreția acestui plan este prezentată rămășiței în gânduri superbe:
"Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veșnice ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie templul lui Dumnezeu. Întunecată și mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuiește în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în fața fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înțeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu... Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a dat de știre misiunea Lui de a curăți inima de murdăria păcatului, de dorințele pământești, de plăceri egoiste și de obiceiuri rele, care strică sufletul" (DA 161)
Dacă omul nu ar fi acceptat să păcătuiască, nu ar fi fost nevoie de un templu în zilele lui Israel. Omul, așa cum a fost creat, ar fi continuat să fie templul lui Dumnezeu, iar comuniunea nu ar fi fost ruptă. Nu ar fi fost nevoie de un mijlocitor. Această înțelegere ne spune cu o forță specială nouă, celor care avem adevărul despre sanctuar/judecată, că atunci când "inima omului devine din nou templul Său," nevoia de mijlocitor va lua sfârșit. Înlocuirea va avea sfârșit, deoarece înlocuirea și desăvârșirea nu se pot împăca. Confruntarea cu eul în lumina crucii va înlătura scuza de a-L ucide pe Dumnezeu. Depravarea inimii omenești va fi expusă, iar omul va accepta să ia loc pe cruce cu Hristos.
Lucrul care a declanșat disperarea de pe Calvar a fost îndepărtarea perdelei dintre natura divină a lui Hristos și natura păcătoasă a omului. Confruntarea dintre păcat și neprihănire este paharul oferit generației finale. Când poporul lui Dumnezeu este dispus să bea acest pahar, atunci va fi gata pentru o întâlnire față către față. Hristos Se va putea ridica să anunțe: "S-a sfârșit." Dar acest lucru nu este posibil până când nu devine realitate, și el nu poate deveni realitate până când rămășița nu înțelege ce este implicat aici. Păcatul necunoscut, vrăjmășia Laodiceei, trebuie descoperit. Dumnezeu a încercat de mii de ani să facă pe poporul Său să înțeleagă acest lucru; iată ce sfat dă El celei de-a șaptea biserici:
Paharul oferit generației finale (II)
Donald K. Short - luni 7 noiembrie 2005
"Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel despre sfințenia caracterului și cerințelor Sale... dar poporul pricepea greu lecția... Din milă pentru slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenței Sale. "Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor." El a descoperit astfel lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinței Sale, măreția caracterului ideal... Dar ei nu erau capabili, prin ei înșiși, să-l atingă. Scopul pentru care cortul fusese un simbol urma să fie împlinit în Hristos... În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Același scop a fost prezentat mult mai târziu de apostolul Pavel, vorbind despre Duhul Sfânt: "Nu știți că voi sunteți templul Duhului Sfânt?"... Poporul trebuia să coopereze la pregătirea sanctuarului și a mobilierului din el... Ei trebuiau să coopereze și în pregătirea clădirii spirituale, templul lui Dumnezeu în suflet" (Ed 35-37).
În "mila" Sa, Dumnezeu le-a dat "un simbol," dar el nu era decât un simbol. Adevăratul scop avea de-a face cu sufletul omenesc. Poporul lui Dumnezeu încă nu a cântat cântarea lui Moise și a Mielușelului. Dar este "privilegiul nostru de a ne ridica mai sus și mai sus, către descoperiri și mai clare ale caracterului lui Dumnezeu. Când Moise s-a rugat: "Te rog, lasă-mă să văd slava Ta," Domnul nu l-a certat, ci i-a ascultat rugăciunea... Păcatul este cel care întunecă mintea noastră și ne diminuează percepțiile" (MH 464).
Primind răspuns la acea rugăciune, Moise a fost acoperit de slava lui Dumnezeu. Din "milă" pentru păcătoșenia și nepregătirea poporului de a-și privi în față păcatul necunoscut, Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să-și acopere fața cu un văl, care rămâne până în ziua de astăzi. Nu este o perdea peste Șekina, ca atare, ci un văl peste inima care s-a conformat simbolurilor. Simbolurile au devenit realitate, iar clădirea spirituală pe care dorea Domnul să o construiască, templul Său în sufletul omului, întârzie încă și astăzi.
Dacă rămășița ar putea prinde o frântură din această înaltă și sfântă chemare, fascinația lumii ar dispărea ca fumul. Am înțelege atunci că noi suntem "clădirea lui Dumnezeu," "casa Lui," "templul Său," "adevăratul cort" și că interesul Său profund este pentru templul sufletului omului.
Nici o generație anterioară nu a fost confruntată cu un adevăr de o asemenea magnitudine. Destinul ales de Dumnezeu pentru poporul Său - curățirea și refacerea sanctuarului - așteaptă încă acceptarea lor.
Terorism și orbirea Laodiceei
Gili Cârstea - marți 8 noiembrie 2005
Planeta noastră pare prinsă tot mai tare într-o luptă înverșunată împotriva terorismului. Tot mai multe țări își adaptează legislația la noua amenințare, spre a putea răspunde cu succes noilor provocări. Unele, lovite violent, au declarat război total terorismului, investind sume astronomice în această direcție.
Dicționarul spune că terorism înseamnă folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace violente sau amenințări de natură să provoace teamă și neîncredere, panică și nesiguranță, ignorând orice norme umanitare.
Întrebarea care ne privește pe noi este: Folosește Satana mijloace teroriste spre a provoca teamă și neîncredere, panică și nesiguranță, ignorând orice norme umanitare? Este el implicat în acest joc murdar, acționând din umbră cu violență și viclenie spre a-și realiza planurile cu familia omenească?
Scriptura este cât se poate de clară că războiul omenirii nu este împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești (Ef 6:12).
De ce oare nu văd teologii adventiști rolul duhurilor răutății în manipularea maselor prin teamă și neîncredere în scopul păstrării lor în sclavia fărădelegii? De ce nu sunt analizate evenimentele contemporane din această perspectivă? Cum se explică faptul că teologii adventiști sunt mai înclinați să-L vadă pe Dumnezeu responsabil pentru dezastrele din panoplia teroristă a Satanei?
Există o explicație, și nu una de circumstanță, cum ar fi unii îndemnați să creadă, ci una trimisă prin canalul autentic și verificat al Spiritului Profeției. Suntem astfel avertizați că imaginea prezentă a bisericii despre caracterul lui Dumnezeu este formată pe baza credințelor formate în secolele de beznă papală:
Învățăturile eronate ale teologiei populare au produs mii și mii de sceptici și necredincioși. Există erori și inconsistențe pe care mulți le declară a fi învățătura Bibliei, dar care, în realitate, nu sunt decât interpretări false ale Scripturii, adoptate în timpul secolelor de întuneric papal. Mulțimile au fost făcute să cultive o concepție eronată despre Dumnezeu, așa cum iudeii, amăgiți de erorile și tradițiile vremii lor, aveau o concepție falsă despre Hristos
Este datoria noastră să descoperim lumii adevăratul caracter al lui Dumnezeu (5 T 710).
În loc să ne facem datoria, descoperind lumii adevăratul caracter al lui Dumnezeu, noi preferăm să susținem interpretările false ale Scripturii, adoptate în secolele de beznă papală. Ni se pare mai potrivit să spunem lumii că Dumnezeu este la originea nimicirilor prezente, decât să identificăm în ele activitățile teroriste ale diavolului.
În ultima vreme, destule voci din mediul adventist, unele chiar foarte proeminente, au declarat că Dumnezeu vorbește prin cutremure sau inundații, că acestea sunt metodele Sale de a chema omenirea la pocăință. Un savant de renume declara că, în lumina învățăturii scripturistice, singurul care poate produce asemenea dezastre este Dumnezeu, scopul fiind pregătirea omenirii pentru apropiata zi a judecății. Ce este terorismul? Folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace violente sau amenințări de natură să provoace teamă și neîncredere, panică și nesiguranță.
Înaintașii noștri spuneau că El este un făcător de rele (Ioan 18:30), iar noi spunem că este un terorist, care folosește, deliberat și sistematic, mijloace violente spre a câștiga mulțimile de partea Sa.
Doctoria pentru ochi, oferită în doze mici peste tot în Spiritul Profeției, încă așteaptă să fie administrată. Va profita Laodicea de acest tezaur de lumină cerească? Va descoperi ea la timp cine este adevăratul terorist internațional? Sau va aștepta să se mire împreună cu gloatele de nelegiuiți: Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, și zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile și nu dădea drumul prinșilor săi de război? (Isa 14:16).
Unirea cu Dumnezeu și unitatea în biserică
Alina Tudorică - miercuri 9 noiembrie 2005
Încercarea de a îndoi vinul Babilonului nu-l face mai puțin amețitor, ci doar mai puțin înțepător pentru papilele gustative neobișnuite încă cu esențe tari. Punerea laolaltă a focului străin cu cel autentic nu face decât să sporească confuzia și să ne facă să batem pasul pe loc.
Mult râvnita unitate în biserică este indiscutabil rodul acceptării Veștii Bune și nu al sfaturilor bune, oricât de bine intenționate ar fi persoanele care le promovează. De mai bine de un trimestru se încearcă prin studiile Școlii de Sabat cârpirea relațiilor vădit șubrede dintre noi, ignorând în mod conștient relația fiecăruia cu Ființa Supremă.
Un exemplu elocvent în acest sens este maniera de abordare a capitolului 3 din Epistola către Efeseni, versetele 13-22. Accentul exagerat pus pe relația om-om deviază sensul primar al acestor versete a căror greutate cade pe relația omului cu Dumnezeu, pe împăcarea omului cu Dumnezeu realizată, după cum ni se spune în mod explicit aici, în trupul lui Hristos, adică prin întruparea Sa. Prin întrupare este împlinit scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice, acela de a locui în om, de a sădi în el natura Sa divină.
Să urmărim pas cu pas Vestea Bună din Efeseni 3:13-22. În versetul 13 suntem asigurați că noi, care odinioară eram depărtați de Dumnezeu, în Hristos Isus am fost apropiați de El și nu unii de alții. Pavel explică în mod cât se poate de didactic cum a fost posibilă această apropiere înfăptuită în trupul Lui, unde a fost înlăturată vrăjmășia dintre cei doi, adică dintre om și Dumnezeu. În El, în Hristos, bariera dintre cei doi a fost năruită, omul a fost unit cu Dumnezeu, natura umană s-a unit cu natura divină, dând naștere unui om nou, singura cale de a aduce pacea. Aceasta a fost calea consacrată prin care cei doi, deveniți un singur om nou, omul Isus Hristos, într-un singur trup trupul lui Isus Hristos pot fi împăcați cu Dumnezeu.
Împăcarea cu Dumnezeu a fost posibilă datorită unirii naturii divine cu natura umană. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru fiecare ființă din univers, scop împlinit, după cum afirmă sora White, doar în omul Isus Hristos. Însă această realizare măreață stă în fața oricărui om care prin acceptarea sădirii naturii divine în natura sa poate deveni un om nou. Aceasta este Vestea Bună a păcii pe care omul Isus Hristos primul templu al lui Dumnezeu ne-o aduce tuturor. Pentru că prin ceea ce s-a întâmplat în trupul Său și prin ceea ce se va întâmpla în trupul fiecărei ființe care acceptă împlinirea scopului lui Dumnezeu în ea și unii și alții avem intrare la Tatăl, ne putem bucura de părtășia veșnică cu Tatăl. Aceasta este singura cale prin care putem scăpa de stigmatul de străini sau de oaspeți ai casei Domnului și putem deveni împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, adică din Templul lui Dumnezeu.
Aceasta este singura cale prin care putem deveni desăvârșiți și bine închegați, putem crește pentru a deveni un Templu sfânt în Domnul, putem fi zidiți împreună ca să fim un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul.
Unitatea dintre noi depinde de unirea individuală cu Hristos, de acceptarea personală de a deveni părtaș de natură divină. Unirea cu Dumnezeu determină formarea unei biserici unite care să fie un Templu sfânt în Domnul.
O privire atentă asupra acestor versete ne-ar oferi înțelepciunea de a dori înainte de toate unirea cu Dumnezeu. Apoi unitatea în biserică ar veni de la sine.
Timpul încercării și marea strigare
Robert J. Wieland - joi 10 noiembrie 2005
Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a celui de-al treilea înger a și început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul (SM 1, pag.363).
Aceasta nu este o simplă afirmație în legătură cu o obscură binecuvântare temporară dată cândva, în trecutul istoriei noastre; ea este fantastica afirmație că strălucitoarele făgăduințe escatologice, nutrite din 1851 de pionierii adventiști, erau, în sfârșit, gata de împlinire - cel puțin începutul lor.
Unde și de ce a făcut Ellen White o declarație așa de semnificativă? Sursa originară a afirmației este un articol din Review and Herald, 22 noiembrie 1892. Descoperirea neprihănirii lui Hristos este o referire clară la solia din 1888, la patru ani de efort greu prin spinosul drum al acceptării și lepădării. După o cugetare înțeleaptă, o curajoasă Ellen White era gata, în acel timp, să eticheteze solia ca început al finalei revărsări a Duhului Sfânt, care va duce la iluminarea pământului cu slava celui de-al patrulea înger din Apocalips 18.
Dar această afirmație ridică unele probleme nu prea confortabile: dacă solul inspirat a avut puterea să discearnă adevărata semnificație a soliei din 1888, de ce s-a scurs de atunci mai mult de un secol? Cu trei ani înainte ca solia din 1888 să răsune, Ellen White declara că atunci când ploaia târzie și marea strigare vor începe, lucrarea se va întinde ca focul în miriște (SM 1, pag.118), evenimentele finale vor fi rapide (Testimonies 9, pag.11). Și cu toate acestea, din 1892, când a fost făcută această proclamație măreață, s-a realizat un progres dureros de lent. Oamenii de pe planeta Pământ se nasc mult prea repede ca să putem ajunge la ei cu solia pe care trebuie să o purtăm. Fiecare an care se scurge ne lasă cu o și mai mare sarcină de îndeplinit.
S-ar putea ca un pasiv sentiment de laissez faire să liniștească mândria denominațională cu afirmații de mare progres pe grafice; dar mulți adventiști sinceri își mărturisesc sobra convingere că lumea pur și simplu nu este încă luminată de slava soliei celuilalt înger.
Ce s-a întâmplat?
Patru ani după afirmația din 1892, Ellen White explica deschis ce s-a întâmplat. Pentru un motiv clar, o eră de speranțe strălucită se apropie de sfârșit:
Refuzul de a renunța la păreri preconcepute și de a accepta acest adevăr (că legea din Galateni este în special Legea morală) se află în mare parte la baza opoziției manifestate la Minneapolis față de solia Domnului transmisă prin frații Waggoner și Jones. Prin stârnirea acelei opoziții, Satana a reușit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtășească. Vrăjmașul i-a împiedicat să obțină eficiența pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, așa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă și, prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost într-o mare măsură ținută departe de lume (SM 1, 234, 235; The EGW 1888 Materials, 1574).
Cum să procedezi cu asemenea realități tulburătoare este o problemă care a ocupat decenii de perplexitate. A distruge dovezile sau a evita adevărul clar nu înseamnă a găsi o soluție la problemele noastre. Aceasta nu va satisface niciodată mințile cercetătoare. De secole, evreii avuseseră o problemă asemănătoare, încercând să explice copiilor lor de ce nu a apărut încă mult făgăduitul Mesia. Era jenant. Când Josef Wolff se ruga fierbinte de tatăl său să-i explice cine era servul persecutat din Isaia 53, dacă nu chiar Hristos, acesta i-a interzis cu desăvârșire să mai pună această întrebare. Singura cale sigură pentru noi este să acceptăm totala descoperire a adevărului. Biserica nu va avea niciodată motivația de a termina lucrarea mondială a Evangheliei dacă nu înțelege exact de ce a fost așa de mult amânată venirea Domnului, și astfel să-și reînnoiască încrederea escatologică a pionerilor.
Cu siguranță că s-ar putea aduna o listă lungă de implicații și motive descurajatoare pentru întârziere. Dar simpla soluție la toate acestea ar fi fost procurată de revărsarea cincizecimală a Duhului în ploaia târzie din 1888. Lepădarea acestei soluții inspirate constituie acea cauză de bază pentru marea întârziere și merită deosebita atenție a acestei generații, ca și acea problemă de bază care i-a afectat pe evreii de acum două mii de ani în lepădarea lui Mesia.
Judecată pe baza faptelor doveditoare
Gili Cârstea - vineri 11 noiembrie 2005
Mulți s-au întrebat, de-a lungul timpului, dacă nu era mai sănătos ca Dumnezeu să folosească violența și constrângerea spre a anihila în fașă rebeliunea lui Satana. Dacă El va folosi în final violența spre a stârpi rebeliunea și a curăți pământul de păcătoși incurabili, de ce nu a făcut-o de la început? S-ar fi evitat pierderea a miliarde de oameni, ca și suferința altor milioane de sfinți, lăsați pradă cruzimii și urii semenilor lor nepocăiți. Ca să nu mai pomenim de suferința îndurată de Dumnezeu în tot acest proces.
Unii se întreabă și astăzi despre motivele care l-au făcut pe Dumnezeu să accepte propunerile și experimentele diavolului, deși El știa de la bun început că o să vină ziua când tot universul va recunoaște valabilitatea regulilor Sale de guvernare. Este regretabil că unii din biserică sugerează că Dumnezeu ar proceda astfel pentru a-Și demonstra cazul, spre a Se justifica în fața acuzațiilor care I s-au adus în marea controversă.
Cei afectați de minciunile îngerului acoperitor sunt locuitorii universului, care erau în primejdia de a se deconecta de la izvorul vieții în urma campaniei mincinoase a îngerilor răzvrătiți împotriva legii. Ei aveau nevoie să înțeleagă, prin exemple ce pot fi analizate, efectele deconectării de la izvorul vieții și cui revine responsabilitatea pentru daunele suferite în acest proces. Apoi situația s-a complicat prin căderea familiei omenești în păcat.
Dumnezeu ar fi putut foarte bine să permită distrugerea instantanee a celor care au luat liber decizia de a se despărți de sursa vieții. Ar fi fost perfect legal, căci ființele create sunt libere să trăiască sau să nu trăiască într-o împărăție, dacă acest lucru le displace. Nimeni nu este forțat să iubească neprihănirea sau viața. Dumnezeu face cadou viață și neprihănire într-un mediu ferit de pericole, dar acest cadou nu este o condamnare pe viață, nu este o capcană din care nu se poate ieși. Împărăția lui Dumnezeu nu este un gulag impenetrabil, o pușcărie de maximă siguranță în care sunt închise ființe condamnate la viață veșnică împotriva voinței lor. Pentru cei nemulțumiți de oferta Creatorului există o cale de scăpare: Deconectarea liberă de la izvorul vieții.
Ticăloșia diavolului a constat în pervertirea sensului acestei trape de ieșire din viață. El insinua că deconectarea de la izvorul vieții ar duce într-un univers paralel, locul privilegiat al Creatorului, avantaj păstrat prin abuz doar pentru Cei Trei, deși de drept ar trebui să aparțină tuturor. Satana a împrăștiat peste tot minciuna că Dumnezeu va reacționa violent împotriva lui pentru încercarea de a se folosi de acest drept. Universul era astfel pregătit să vadă moartea celor care aleg despărțirea de izvorul vieții ca pe o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru nesupunere. Numai că universul, în loc să vadă moartea celor răzvrătiți, a văzut moartea Mielului lui Dumnezeu și a amuțit. Acum aveau nevoie să înțeleagă, pe baza faptelor doveditoare, mecanismul nimicirii în cele mai fine detalii. Așa a început marea controversă.
Prin faptele descoperite în desfășurarea marii controverse, Dumnezeu va demonstra principiile regulilor Sale de guvernare, care au fost falsificate de Satana și de toți cei care au fost amăgiți de el. Dreptatea Sa va fi recunoscută în final de întreaga lume, deși ea va fi făcută prea târziu ca să mai poată salva pe cei răzvrătiți. Dumnezeu atrage simpatia și aprobarea întregului univers, pe măsură ce planul Său înaintează pas cu pas spre împlinirea lui totală. El le va avea și în eradicarea finală a rebeliunii. Se va descoperi că toți cei care au lepădat preceptele divine s-au așezat singuri de partea lui Satana și împotriva lui Hristos. Când va fi judecat prințul acestei lumi, și când toți cei care s-au unit cu el îi vor împărtăși soarta, întregul univers, ca martor al sentinței, va declara: Drepte și adevărate sunt căile tale, Împărate al sfinților Apoc 15:3 KJV (PP 79).
Ce va trebui descoperit în finalul marii controverse? Exact ceea ce nu se înțelege încă în biserica aceasta, cea mai binecuvântată cu lumină cerească, și anume faptul că toți cei care au lepădat preceptele divine s-au așezat singuri de partea lui Satana și împotriva lui Hristos.
Se va mai descoperi că boala, suferința și moartea sunt lucrarea unei puteri străine. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul (MH 113). Se va descoperi că în planul Său de guvernare nu se folosește forța brutală spre a forța conștiința (COL 77), și că rebeliunea nu trebuia biruită prin forță (DA 759). Se va descoperi că despărțirea de natura divină produce moartea, iar aceasta este o decizie pusă în fața fiecărui suflet care nu dorește să beneficieze de darul vieții oferit de Creator.
De ce oare aceste lucruri nu sunt descoperite acum, spre a fi oferite lumii? De ce așteaptă biserica rămășiței să vină sfârșitul ca aceste lucruri să fie înțelese? De ce nu sunt apreciate acum principiile regulilor Sale de guvernare, pe baza faptelor descoperite în marea controversă?
Aceasta este dilema care confruntă Laodicea în aceste ore de tensiune și confuzie ale sfârșitului.
Vrăjmași ai neprihănirii
Gili Cârstea - sâmbătă 12 noiembrie 2005
Chiar și cititorul superficial al Scripturii remarcă ușor insistența cu care Dumnezeu repetă lui Israel că are inima împietrită. Generație după generație trecea, fără ca Dumnezeu să poată găsi sensibilitatea necesară comunicării adevărului altfel decât prin metafore și simboluri.
Ascultați-Mă, oameni cu inima împietrită, vrăjmași ai neprihănirii! (Isa 46:12).
Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: Așa vorbește Domnul, Dumnezeu! (Eze 2:4).
Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită (Eze 3:7).
Căci inima acestui popor s-a împietrit (Mat 13:15).
Știind că ești împietrit, că grumazul îți este un drug din fier, și că ai o frunte din aramă, ți-am vestit de mult aceste lucruri, ți le-am spus mai înainte ca să se întâmple, ca să nu poți să zici: Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit! (Isa 48:4-5).
Cum poți comunica conceptele neprihănirii unui popor care are fruntea încruntată și inima împietrită? Cum pot cei care sunt vrăjmași ai neprihănirii să înțeleagă slava crescândă a soliei îngerului al treilea? Dumnezeu ar fi dorit să le poată explica modul în care Satana a pervertit adevărul, dar fruntea lor încruntată nu reacționa decât la limbajul biciului. Toată marea controversă a trebuit așezată în cadrul violenței umane, ca să poată fi percepută cumva de oameni cu inima împietrită.
Există un pasaj interesant în care putem vedea motivul pentru care Dumnezeu a folosit în vechime un limbaj întunecat și metode care ne umplu de groază. Iudeii cereau o lămurire de la Isus, cu privire la cartea de despărțire pe care bărbații trebuiau să o dea soțiilor părăsite. El le-a răspuns: Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la început n-a fost așa (Mat 19:8).
Dacă Isus ar fi astăzi printre noi poate ar explica la fel motivele pentru care a folosit în vechime limbajul violenței. Din pricina împietririi inimii voastre Mi-am luat răspunderea nimicirii Sodomei. Din pricina împietririi inimii voastre am folosit limbajul stăpânului în relația cu voi. Din pricina împietririi inimii voastre am acceptat sacrificarea a milioane de animale nevinovate, al căror sânge a curs inutil. Din pricina împietririi inimii voastre ameninț că voi nimici pe toți păcătoșii la sfârșit.
Vrăjmașii neprihănirii nu cunosc și nu apreciază decât limbajul biciului. Doar frica brută îi poate motiva să păstreze o minimă decență. Pentru ei, calea sensibilă a dragostei jertfitoare este slăbiciune și nebunie. Motivația lor primordială este interesul pentru scumpa lor piele și evitarea consecințelor propriilor fapte reprobabile. Nici chiar ucenicii nu au înțeles imediat afirmația Domnului Isus că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga deși nici unul dintre evangheliști nu scapă ocazia de a reda pasajul (Mat 16.25).
Biserica lui Hristos de astăzi este sub obligația de a recupera semnificațiile limbajului întunecat folosit în vechime. Ei trebuie să dea la o parte măhrama pe care Moise a așezat-o peste Cuvântul scris, să pătrundă dincolo de perdea spre a descoperi frumusețea insondabilă a caracterului lui Dumnezeu, farmecul inegalabil al lui Hristos. Vor împlini astfel profeția lui Osea: În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: Bărbatul meu! și nu-Mi vei mai zice: Stăpânul meu!... Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioșie, și vei cunoaște pe Domnul! (Osea 2:16-20).
Până atunci, vom continua să ne întrebăm cum se poate armoniza violența din Vechiul Testament cu viața lui Hristos și care este amestecul lui Dumnezeu în dezastrele contemporane. Și vom nega cu vehemență că s-ar putea să fim și noi vrăjmași ai neprihănirii.
O solie exilată și abandonul misiunii (I)
Gili Cârstea - duminică 13 noiembrie 2005
Vă puteți imagina astăzi o sesiune a Conferinței Generale, cu miile de delegați de pe tot globul, iar la microfon unul dintre bărbații noștri din conducere, sau un profesor eminent, vorbind cu pasiune:
Fraților, ce spune Duhul lui Dumnezeu că ne-a ținut în această lume peste o sută de ani fără nici un rost? [Sala: Respingerea soliei neprihănirii lui Hristos.] Când a fost oferită acestui popor solia neprihănirii lui Hristos? [Sala: În 1888.] Ce urma să devină acea solie dacă era acceptată de noi? [Sala: Marea Strigare.] Exact, Marea Strigare a îngerului din Apocalips 18. Prin urmare, refuzul nostru de a vedea în acea solie calea lui Dumnezeu pentru încheierea lucrării face ca astăzi să fim încă în această lume confuză, violentă, decadentă și îngrozită, pe care nu o putem ajuta în nici un fel.
O asemenea sesiune ar deveni imediat catalizatorul energiilor risipite ale bisericii de peste tot, producând o polarizare finală în Laodicea noastră dezbinată în mii de partide, concepte teologice și practici religioase.
Dar acesta nu este decât un vis, iar poziția oficială asupra soliei 1888 este că biserica nu a respins solia neprihănirii lui Hristos, că solia nu are nici o valoare escatologică și că avem tot adevărul pentru încheierea lucrării. Delegații de astăzi la o asemenea sesiune știu extrem de puține lucruri despre episodul 1888, deși se presupune că timpul și înmulțirea dovezilor ar fi factori determinanți în înțelegerea greșelilor trecutului. Iar dovezile s-au înmulțit exploziv odată cu publicarea de către White Estate a celor cinci volume ale lucrărilor sorei White despre 1888, The Ellen G. White 1888 Materials. Cei mai mulți dintre delegați nici nu știu despre existența lor, cu atât mai puțin ce scrie acolo.
Conducătorii bisericii de acum o sută de ani aveau infinit mai puține dovezi din partea Domnului că solia 1888 era vitală pentru încheierea lucrării și că mesagerii chiar erau trimiși de Dumnezeu. La acea dată nu existau decât puține confirmări ale sorei White, iar mijloacele de comunicare erau atât de primitive. Și totuși, acei oameni pe care noi îi condamnăm astăzi erau mult mai informați și mai sinceri decât noi astăzi.
Haideți să tragem un pic perdeaua istoriei și să aruncăm o privire în sala unde se desfășura sesiunea Conferinței Generale din 1893.
O solie exilată și abandonul misiunii (II)
Gili Cârstea - luni 14 noiembrie 2005
Doar cu câteva luni înainte, sora White scrisese un articol în Review and Herald în care spunea: Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a și început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul (RH 22 noiembrie 1892).
Conferința Generală este în sesiune, iar la amvon este A.T. Jones:
Acum, fraților, când a început acea solie a neprihănirii lui Hristos cu noi, ca popor? [Unul sau doi în audiență: Acum trei sau patru ani.] Câți au fost, trei, sau patru? [Adunarea: Patru.] Da, patru. Unde s-a întâmplat? [Adunarea: La Minneapolis.] Deci, ce au respins frații la Minneapolis? [Unii din sală: Marea Strigare.] Ce este solia neprihănirii? Mărturia ne-a spus ce este: Marea Strigare, Ploaia Târzie. Prin urmare, ce au respins frații la Minneapolis în poziția teribilă pe care au luat-o? Au respins Ploaia Târzie, Marea Strigare a îngerului al treilea (GCB 1893, pag. 183).
Frații care respinseseră începutul Marii Strigări la Minneapolis erau acolo, în sală, dar nu s-au ridicat să conteste afirmațiile lui Jones, susținute de audiență. Este adevărat, nu erau foarte convinși că el sau sora White au dreptate, și n-aveau nici o idee cum s-ar putea transforma ceea ce ei numeau o lucrare de dezintegrare în ceva așa de important cum este Ploaia Târzie. Dar, mă rog, cel puțin aveau bunul simț de a respecta credința delegaților exprimată vocal în acea sală că solia 1888 chiar urma să devină Marea Strigare.
Delegații din timpul nostru nu sunt convinși nici măcar că mai există asemenea produse exotice, ca Ploaia Târzie și Marea Strigare. Ei își folosesc timpul și energia încercând să modeleze biserica spre a se potrivi mai bine chipului religios al acestui veac, alergând după himera puterii prin număr și după o viață mai bună pe acest pământ.
O perioadă imediat după 1888, văzând efectele fenomenale ale predicării soliei la unele adunări de tabără, sora White a sperat că odată, în viitor, solia neprihănirii lui Hristos va înghiți toate celelalte subiecte de pe agenda bisericii rămășiței. Mai târziu, observând opoziția mascată care se dezvolta în inima lucrării, a trebuit să declare, cu resemnare, că solia îngerului al treilea nu va fi înțeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă (RH 27 mai 1890).
Timp de o sută de ani, biserica a refuzat să înainteze în slava crescândă a soliei îngerului al treilea. Dacă profeția din 1890 se va împlini, urmează să vedem solia 1888 declarată oficial lumină falsă.
Închinarea la Baal și căderea Babilonului
Donald K. Short - marți 15 noiembrie 2005
Babilonul nu a devenit încă ceea ce va deveni atunci când marea strigare va fi proclamată. Căderea lui nu este încă completă. Adevărul zilei antitipice a ispășirii nu este înțeles. Bisericile lumii "nu cunosc calea către sfânta sfintelor" și astfel ele "nu pot beneficia de mijlocirea pe care Isus o face acolo."
Se pare că acest adevăr a fost uitat de adventiști. Lucrarea unică a Marelui Preot a fost înlocuită de înșelătoria lui Baal. Această închinare egoistă la Baal Îi provoacă greață Domnului nostru. Îi vine să verse (Apoc 3:16,17). Dar greața Lui poate fi eliminată prin pocăința noastră (vers. 19).
Și în biserică sunt mulți care simt greață - poate în număr de 7000. Ei văd la fiecare pas cum închinarea la Baal s-a furișat în mijlocul nostru. Ei văd vanitatea, goliciunea predicilor, înălțarea și măgulirea bărbaților și femeilor, muzica zgomotoasă, exaltările și sentimentalismele exprimate în țipete și strigăte în microfoane, glumele și gesticulările, evanghelia egocentrică ale cărei rădăcini sunt în legalism, plus etalarea birourilor și mobilelor somptuoase, alături de distracțiile menite să mulțumească orice pretenție - nici o mirare că Domnului Îi este greață! Este ca și pe muntele Carmel la auzirea strigătului "de dimineață până la amiază, zicând: 'Baale, auzi-ne!' Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns" (1 Împ 18:26).
Neputința noastră spirituală poate fi descoperită prin analizarea istoriei noastre. Adevărurile fundamentale ale soliei 1888 despre neprihănirea lui Hristos nu sunt înțelese de noi sau de oricare alt segment creștin care nu înțelege slujba din cele două încăperi a Marelui Preot ceresc. "Evanghelia" proclamată de puterea "cornului cel mic" practic justifică păcatul și, ca urmare, susține revolta lui Satana. Acesta este secretul nelegiuirii care inundă lumea modernă la toate nivelele. Toate bisericile, într-adevăr, lumea întreagă are nevoie disperată de solia autentică a celor trei îngeri.
Această solie vestește un Mântuitor care "a osândit păcatul în firea pământească," făcând singura ripostă valabilă la acuzațiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu. Ea efectiv "osândește păcatul," ceea ce înseamnă că demonstrează că păcatul este inutil în natura umană și este condamnat la eradicare. Ea confirmă adevărul exprimat de Ellen White: "Neprihănirea lui Dumnezeu este absolută. Această neprihănire caracterizează toate lucrările Sale, toate legile Sale. Așa cum este Dumnezeu, așa trebuie să fie și poporul Său."
Această solie va dărâma fiecare idol al lui Baal și va pregăti un popor pentru revenirea Domnului, iar păcatul nu va mai apare vreodată pentru că cei mântuiți percep și apreciază adevăratul caracter al lui Dumnezeu.