Zel fără pricepere

Gili Cârstea - duminică 16 octombrie 2005

Zilele trecute evreii din toată lumea au sărbătorit, cu abnegaţie, mândrie şi scrupulozitate, Yom Kippur, sau Ziua Ispăşirii. Cu instituţiile administrative, băncile şi magazinele închise, transportul în comun suspendat, viaţa socială din Israel a fost aproape paralizată. Este cea mai importantă sărbătoare iudaică a întregului sistem ceremonial transmis de Moise, iar evreii sunt mândri de profunzimea moştenirii lor religioase.

Nouă ne pare rău că Solomon nu mai trăieşte, să le spună urmaşilor lui că ceea ce fac ei acum este deşertăciune şi goană după vânt. Nici Pavel nu mai trăieşte, deşi le-ar prinde bine şi părerea lui, că în ceea ce fac ei acum există “o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup,” doar că ele “nu sunt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pământeşti” (Col 2:23).

Poate nu ar fi nevoie să vină Solomon sau Pavel, dacă prietenii noştri evrei ar fi dispuşi să ne asculte. Am putea să le spunem că, atâta timp cât nu au înţeles “însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie,” şi deoarece nu “s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt” (DA 161), ceea ce fac ei acum este zel fără pricepere. Prin respingerea lui Hristos ca Mesia, ei au pierdut pentru totdeauna semnificaţiile profunde ale sistemului lor ceremonial prin care Dumnezeu le explica taina evlaviei, care este “Hristos în voi.”

Ei repetă an de an sărbătoarea Zilei Ispăşirii – o pildă despre lucrarea Duhului Sfânt de ştergere a păcatelor, ca Solul legământului să poată locui în templul Său – deşi continuă să creadă că acest Sol este “un făcător de rele.” Ei resping vehement realitatea, deşi se încăpăţânează să respecte cu rigurozitate pilda, ilustraţia prin care erau ajutaţi să vadă lucrurile cereşti. Aceasta este o deformare monstruoasă, o alunecare în derizoriu pe care doar orbirea bisericii rămăşiţei ar putea-o egala vreodată.

Nu facem noi acelaşi lucru, respectând cu stricteţe pildele, dar refuzând cu aceeaşi vehemenţă realităţile împărăţiei cereşti? Păzim sabatul, dar nu vedem în el dorinţa lui Dumnezeu de a Se odihni în templul Său, adică inima omenească. Luăm sfânta cină cu mare grijă şi afişată evlavie, arătând celor din jur că suntem serioşi cu trupul şi sângele Domnului, deşi pe acest Domn L-am tratat “cu cruzime” în 1888, şi “dacă ar fi fost în mijlocul nostru” la acea sesiune, ni se spune, L-am fi tratat “la fel cum L-au tratat iudeii.” Nu credem în realitatea părtăşiei de natură divină; tot ce vrem este o părtăşie simbolică, trimestrială, ceremonială, golită complet de conţinut, repetată la infinit.

Această situaţie deplorabilă ne face să ne gândim, cu cutremur în suflet, cât de uşor poate un popor să întoarcă spatele lui Dumnezeu, fără nici cea mai vagă suspiciune că ceva nu este în regulă. Iudeii de astăzi sunt convinşi că ei sunt poporul ales, că au fost aşa dintotdeauna şi că prin ei Dumnezeu va aduce împărăţia pe pământ.

Nu credem şi noi acelaşi lucru despre biserica noastră?

A practica formele religiei, cu abnegaţie şi scrupulozitate, fără să ai habar despre “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” aşa cum a fost el demonstrat în Hristos, este cel mai oribil spectacol pe care universul îl suportă de atâta amar de ani. Şi totuşi, noi continuăm telenovela cu seninătate, cu candoare, mai motivaţi ca niciodată de “evenimentele” care par să se precipite.

În timp ce noi ne complacem în acest infantil zel fără pricepere, lumea este tot mai confuză, marea controversă este blocată, iar Hristos este în mijlocul nostru “ca un om încremenit, ca un viteaz care nu poate ajuta” (Ier 14:8-9).

"Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi"

Gili Cârstea - luni 17 octombrie 2005

Când a trimis pe ucenici să anunţe vestea bună a împărăţiei, Mântuitorul a insistat că ei trebuie să rostească o formulă bine definită: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Luca 10:9).

În ce fel se apropiase împărăţia de ei?

Iudeii aşteptau ca Mesia să-i elibereze de sub asuprirea romană, iar apoi să facă din ei jandarmul internaţional, super-puterea care să impună închinarea la adevăratul Dumnezeu. Din acest punct de vedere, împărăţia nu se apropiase.

Unii au presupus că odată cu venirea lui Mesia urma să vină sfârşitul lumii şi plecarea la cer a credincioşilor. Nici din acest punct de vedere împărăţia nu se apropiase.

Atunci de ce trebuia să li se spună oamenilor că împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de ei? Nu se întâmplase nimic spectaculos; împărăţia fusese cu ei de ani mulţi, căci biserica era împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu? Ei aveau templul din Ierusalim, cu altarele, Sfânta Sfintelor şi Şekina, cu întreg şirul de sărbători; de fapt, fiecare act al vieţii zilnice era un act de închinare, strâns legat de poruncile şi legile divine.

Hristos a venit şi a plecat, iar Israel îşi vede de drum mai departe, ca şi biserica de astăzi, cu sentimentul că împărăţia a fost şi este mereu aproape.

Refuzând să recunoască scopul profund al sanctuarului, Israel – ca şi biserica rămăşiţei – nu a văzut în această declaraţie nimic extraordinar sau măreţ. Şi totuşi, anunţul ucenicilor cuprindea o comoară de lumină asupra întregii economii iudaice.

Pentru prima oară de la căderea lui Adam în păcat, o fiinţă umană era făcută părtaşă de natură divină, sub ochii oamenilor. Pentru prima dată, în întreaga familie omenească, se realiza “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” adică exact inaugurarea împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul familiei omeneşti. Dumnezeu şi un membru al familiei omeneşti se uneau total, devenind noua familie a împărăţiei, familia divino-umană. Un Fiu al omului devenea din nou Fiul lui Dumnezeu, al doilea Adam, un templu al lui Dumnezeu prin Duhul, aşa cum era ordinea înainte de intrarea păcatului în univers. De aceea se spune despre El că este “Capul,” adică începătorul unei noi ordini, a unei nou categorii de fiinţe umane.

Iudeii nici nu visau că printre ei se află o fiinţă de o nouă ordine în univers, că acest Iosua din Nazaret este primul templu al Creatorului ieşit din sămânţa femeii, şi prin faptul că a ales permanent să rămână un templu – sub cele mai puternice presiuni – El a zdrobit capul şarpelui. Dar ei nu L-au băgat în seamă, deoarece “n-avea nici frumuseţe, nici strălucire” care să le atragă privirile. Şi totuşi, El era “Dumnezeu cu noi.”

În acest sens “împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.”

În ce sens este aproape de biserica rămăşiţei “împărăţia lui Dumnezeu?” Apreciem noi mai mult decât ei pe acest Al Doilea Adam? Credem noi că El era un templu uman al lui Dumnezeu, singura explicaţie pentru neprihănirea Lui? Aşteptăm noi cu ardoare ziua ispăşirii, când cele două naturi vor fi unite, aşa cum s-a întâmplat cu Fratele nostru mai mare? Avem noi “credinţa lui Isus,” care era convins că “Tatăl, care locuieşte în Mine” făcea faptele pline de milă care uimeau pe oameni? Privim noi sanctuarul ceresc din perspectiva slăvită că acel Templu care a locuit printre noi “plin de har şi de adevăr” este acum “ceresc,” şi aşteaptă să înţelegem taina evlaviei ca ziua ispăşirii finale să poată avea loc?

 Din această perspectivă, împărăţia lui Dumnezeu este foarte departe de noi, căci biserica priveşte toate acestea ca pe nişte învăţături străine, iar prezentarea acestui Hristos în 1888 a produs o “furtună de patimi clericale,” furtună care continuă până în ziua de azi.

Şi totuşi, aceasta este “evanghelia împărăţiei” (Mat 24:14) care trebuie să slujească de mărturie tuturor oamenilor, dar mai întâi bisericii rămăşiţei. Abia atunci va veni sfârşitul.

"Constrângere prin acte de cruzime"

Gili Cârstea - marţi 18 octombrie 2005

Opinia publică ştie foarte puţine lucruri despre cercetările militare în domeniul manipulărilor meteorologice şi folosirea lor ca arme de distrugere în masă. Creştinii sunt şi mai sceptici, socotind că singura explicaţie pentru uraganele nimicitoare rămâne mânia lui Dumnezeu.

Astăzi voi cita un pasaj important din Marea Luptă, ca dovadă că Dumnezeu ne-a avertizat din timp să nu facem greşeala capitală de a numi distrugerile planetare “acte ale lui Dumnezeu.” Iată ce spune autoarea la pagina 476:

“Satana lucrează şi prin elementele naturii, ca să aducă în grânarele sale o cât mai bogată recoltă de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea ca să conducă forţele naturii, pe cât îi permite Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să aducă suferinţe asupra lui Iov, cât de repede i-au fost spulberate turme, cirezi, case, copii, nenorocirile venind repede una după alta. Dumnezeu este cel care apără creaturile Sale şi face un zid în jurul lor contra puterii nimicitorului. Dar lumea creştină arată dispreţ faţă de Legea lui Dumnezeu; de aceea, Domnul va face exact ceea ce a spus că va face: Va retrage binecuvântările Sale de pe pământ şi-Şi va retrage grija Sa protectoare de deasupra celor ce s-au răsculat împotriva Legii Sale şi învaţă, ba chiar silesc cu forţa şi pe alţii, să creadă şi să facă tot ca ei. Satana are stăpânire asupra tuturor celor care nu sunt în mod special apăraţi de Dumnezeu. El va aduce favoruri şi prosperitate asupra unora, ca să ajute la propăşirea planurilor sale; şi tot el va aduce cercări şi suferinţe asupra altora, şi va face pe oameni să creadă că Dumnezeu este Cel care îi loveşte.

În timp ce se prezintă oamenilor ca mare medic, care poate vindeca toate bolile lor, el va aduce pe lume molime şi dezastre, până ce oraşe populate vor ajunge ruinate şi pustii. Azi el este la lucru în felul acesta. Prin accidente şi mari nenorociri pe mare şi pe uscat; prin încăierări şi vărsări de sânge; prin îngrozitoare furtuni, cu ploi de piatră şi cicloane; prin inundaţii şi cutremure, în fiecare loc şi în diferite forme, Satana îşi exercită puterea sa nimicitoare…

Dumnezeu niciodată nu forţează voinţa sau conştiinţa omului; dar Satana, pentru ca să pună stăpânire pe cei pe care nu-i poate amăgi, a folosit mereu împotriva lor constrângerea prin acte de cruzime. Prin teroare şi prin forţă, el caută să tiranizeze conştiinţa oamenilor şi să-şi asigure supunerea şi închinarea lor. În acest scop, el lucrează atât prin autorităţile religioase, cât şi prin cele seculare, determinându-le să impună cu forţa legi omeneşti, care să silească la călcarea Legii lui Dumnezeu.”

Dacă Satana “a studiat secretele laboratoarelor naturii” şi stăpânea de pe vremea lui Iov tehnica producerii de uragane şi a căderii focului “din cer,” vă imaginaţi ce capabilităţi posedă acum, mai ales că harul lui Dumnezeu se restrânge tot mai mult. Dacă aceste cunoştinţe vor fi folosite în manipularea popoarelor, ce ne face să credem că el nu a împărtăşit aceste secrete agenţilor lui umani, cu care va colabora foarte bine în terorizarea maselor în final? Dacă scopul este decretarea unor legi religioase pentru a calma mânia lui Dumnezeu, cea mai bună tehnică teroristă va fi producerea de fenomene “naturale” ucigătoare, pe care creştinii le identifică a fi “acte ale lui Dumnezeu.” Impact meteoric, terorişti, Katrina, HIV, tsunami, gripa aviară - corul creştinilor vuieşte tot mai tare despre mânia lui Dumnezeu. De aici nu mai este decât un pas până la decretul duminical.

Ce caută teologii adventişti în acest joc murdar?

Vestea bună este despre neprihănire   (I)

Donald K. Short - miercuri 19 octombrie 2005

Suntem fascinaţi de credinţa Creatorului, care S-a oferit să aşeze în mâinile oamenilor "puterea lui Dumnezeu." Făgăduinţa Lui este: "Evanghelia lui Hristos… este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1:16). Ca şi când nu ar fi destul de ciudat, priviţi la versetul următor care ne spune că "neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită" în evanghelie. Aceste versete ne descoperă caracterul lui Dumnezeu şi planul Său pentru omenire.

Dacă toate acestea ar fi aşezate într-o ecuaţie, ar arăta în felul următor: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu. Ceea ce doreşte El să ne ofere şi potenţialul de dezvoltare la care ne invită, depăşeşte înţelegerea noastră. (De ce să-Şi facă Dumnezeu griji din cauza unor rebeli? Mai bine să-i extermine!).

Pavel îşi dezvoltă ecuaţia în 1 Corinteni 1:18: "Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." Când două lucruri sunt egale cu un al treilea, atunci toate trei sunt egale. De aici rezultă o axiomă a evangheliei mult mai puternică decât o bombă nucleară sau decât orice altă forţă care urmează să fie descoperită. Ecuaţia devine deci: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu = crucea.

Oricine primeşte evanghelia, primeşte aceeaşi putere prin care s-a creat universul, puterea lui Dumnezeu. Dacă mintea noastră poate pricepe acest lucru, atunci am înţelege că Dumnezeu nu a precupeţit nimic când a venit să-Şi ajute familia.

Cu siguranţă, evanghelia înseamnă infinit mai mult decât simpla "veste bună." Evanghelia este chiar neprihănirea lui Dumnezeu care biruieşte păcatul, pentru că în ea este puterea lui Dumnezeu. Evanghelia care se găseşte în cruce este mai mult decât o imagine vizuală, o emblemă, un semn, o reprezentare grafică, sau orice altceva care poate fi schiţat. De aceea, oricine acceptă cu adevărat evanghelia acceptă în mod necesar şi crucea. Cei ce cunosc şi înţeleg crucea se găsesc în camera de audienţă a lui Dumnezeu, în locul prea sfânt al Creatorului.

Există o singură concluzie: Pavel vorbea despre lucruri ce aveau legătură cu lucrarea de ispăşire, care nu poate fi completă deoarece păcatul nu este încă şters.

Vestea bună este despre neprihănire   (II)

Donald K. Short - joi 20 octombrie 2005

Când înţelegem deplin ispăşirea, vom înţelege mecanismul inimii omeneşti şi robia ei faţă de păcat. Atunci vom fi capabili să ajutăm lumea într-un mod la care nici nu visăm încă. Se va arăta "puterea lui Dumnezeu." Fiecare membru al bisericii va simţi împreună cu restul omenirii, culminând cu ceea ce Biblia numeşte "agape." Biserica va experimenta atunci pocăinţa colectivă aşa cum a experimentat-o Hristos.

Păzitorii sabatului vor şti că fiecare membru este o celulă în trupul lui Hristos. Aşa cum El a luat asupra Sa natura omenească şi a devenit una cu noi, tot aşa fiecare credincios îşi va recunoaşte locul în structura omenirii. În mijlocul membrilor bisericii se va auzi rugăciunea lui Hristos: "Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). Membrii bisericii vor percepe păcatele celorlalţi ca fiind ale lor, pe care le-ar fi comis dacă nu era harul lui Hristos. Vor şti că cele mai grave păcate ale omenirii zac ascunse în propriile lor inimi ca o predispoziţie, aşteptând doar momentul potrivit pentru a ieşi la iveală.

Fiecare credincios va recunoaşte că "Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe." Ei vor preţui solia lui Pavel de îndată ce vor fi convinşi că "Ochiul nu poate zice mâinii: ‘N-am trebuinţă de tine;’ nici capul nu poate zice picioarelor: ‘N-am trebuinţă de voi’… Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel… pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele." (1 Corinteni 12:14, 21, 24, 25).

Biserica rămăşiţei va înţelege că pocăinţa "colectivă" nu are nimic în comun cu organizaţia, cu ierarhia. Din contră este o acceptare umilă, individual cât şi colectiv, a apelului pe care îl face Martorul Credincios celei de a şaptea biserici. Rugămintea Sa este clară, ca acest trup colectiv, "îngerul bisericii," să fie plin de râvnă şi să se pocăiască (Apocalips 3:14, 19).

Când poporul lui Dumnezeu aude vocea Sa şi deschide uşa inimii, nu va mai fi nevoie de "departamente," "programe" şi psihologie erudită pentru a câştiga suflete. Atunci nu vom mai "vinde un produs" care trebuie împachetat astfel încât să trezească dorinţele egoiste ale cumpărătorului. Nu va fi publicitate ieftină. Ispăşirea finală nu este un eveniment care trebuie introdus într-un catalog de doctrine ca o realizare de ultimă oră. Şi nici nu poate fi impusă tuturor ceremoniilor şi dogmelor pe care le-a produs omul de-a lungul secolelor, căci, deşi ar putea părea un eveniment, totuşi ea este o problemă.

Familia divino-umană în Hristos

Ellen G. White - vineri 21 octombrie 2005

Hristos a oferit perle preţioase ale adevărului, dar oamenii le-au amestecat în gunoiul superstiţiei şi erorii. El le-a oferit cuvintele vieţii veşnice, dar ei nu trăiau "cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." El a văzut că lumea nu poate descoperi cuvântul lui Dumnezeu, căci era ascuns de tradiţiile oamenilor. El a venit să prezinte în faţa lumii importanţa legăturii dintre cer şi pământ, aşezând adevărul la locul lui. Doar Isus putea să descopere adevărul pe care oamenii trebuiau să-l cunoască spre a obţine mântuire. Doar El putea să-l aşeze în cadrul adevărului, iar lucrarea Lui a fost aceea de a elibera adevărul de eroare şi de a-l aşeza în faţa oamenilor în lumina lui cerească.

Opoziţia lui Satana a fost stârnită, căci nu era el acela care depusese toate eforturile, de la căderea în păcat, spre a face ca lumina să pară întuneric şi întunericul lumină? Pe când Hristos încerca să aşeze adevărul înaintea poporului în relaţia lui corectă cu mântuirea lor, Satana lucra prin conducătorii iudei, inspirându-i cu vrăjmăşie împotriva Răscumpărătorului lumii. Ei erau hotărâţi să facă toate eforturile posibile spre a-L împiedica să producă o impresie asupra poporului.

O, cum ardea inima lui Hristos, şi cât de mult dorea El să descopere preoţilor marile comori ale adevărului! Dar minţile lor fuseseră educate după un asemenea tipar, încât era aproape imposibil să le descopere adevărurile despre împărăţia Sa. Scripturile nu fuseseră citite corect. Iudeii aşteptaseră venirea lui Mesia, dar ei crezuseră că venirea Lui trebuia însoţită de slava celei de-a doua veniri. Deoarece nu a venit cu strălucirea unui rege, ei L-au refuzat categoric. Dar faptul că nu a venit acoperit de splendoare nu era singurul motiv al refuzului lor. El era întruparea purităţii, iar ei erau murdari. Viaţa lui pe pământ a fost aceea a unui om de o integritate fără vină. În mijlocul degradării şi păcatului, un astfel de caracter nu era în armonie cu dorinţele lor, şi din această cauză a fost batjocorit şi dispreţuit. Viaţa Lui nepătată arunca raze de lumină asupra inimilor oamenilor şi le descoperea nelegiuirea în caracterul ei odios.

Fiul lui Dumnezeu a fost asaltat de puterile întunericului la fiecare pas. După botez, El a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit patruzeci de zile. Am primit scrisori în care se spunea că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, căci dacă ar fi avut, El ar fi căzut sub aceleaşi ispite. Dacă nu avea aceeaşi natură cu omul, El nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, nu putea fi ispitit aşa cum este omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze în faţa ispitei, nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă că Hristos a venit să poarte bătăliile ca un om, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină.

Divinitatea şi omenescul erau unite în Hristos. Divinitatea nu era degradată de omenesc, ci îşi păstra poziţia, dar omenescul, fiind unit cu divinul, a rezistat celui mai aprig test al ispitei în pustie. Prinţul acestei lumi a venit la Hristos după un post lung, când El era tare înfometat, şi I-a sugerat să poruncească pietrelor să se facă pâini. Dar planul lui Dumnezeu, conceput pentru salvarea omului, prevedea ca Hristos să cunoască foamea, sărăcia şi fiecare fază a experienţei umane. El a rezistat ispitei prin aceeaşi putere pe care o poate avea omul. El S-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există nici un bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul poate deveni părtaş de natură divină. Nu există nici un suflet care să nu aibă ajutorul cerului în ispită şi încercare. Hristos a venit să descopere izvorul puterii Sale, ca omul să nu se bazeze pe capacităţile lui neajutorate.

Cei ce vor birui vor trebui să implice toate puterile fiinţei lor. Ei trebuie să agonizeze pe genunchi în faţa lui Dumnezeu. Hristos a venit să fie exemplul nostru, spre a ne face cunoscut că noi putem deveni părtaşi de natură divină. Cum? Scăpând de stricăciunea care există în lume prin poftă. Satana nu a obţinut biruinţa asupra lui Hristos. El nu şi-a pus piciorul pe sufletul Răscumpărătorului. El nu a atins capul, deşi a zdrobit călcâiul. Hristos, prin exemplul Său, a demonstrat că omul poate trăi în integritate. Omul poate avea o putere de a rezista răului, o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o pot stăpâni; o putere care îl va aşeza acolo unde poate birui aşa cum a biruit Hristos. Divinul şi omenescul pot fi combinate în ei (RH 18 februarie 1890).

22 octombrie. Mai ştim ce sărbătorim?

Gili Cârstea - sâmbătă 22 octombrie 2005

Sabatul acesta poporul nostru sărbătoreşte data de naştere a mişcării advente, 22 octombrie 1844. În diverse comunităţi se organizează întâlniri, se pregătesc mese festive, iar oamenii vor asculta prelegeri despre identitatea adventistă, despre rădăcinile noastre şi despre bărbaţii care au avut tăria să se desprindă de credinţele populare ale bisericilor spre a investiga Scriptura cu ochii şi cu inima lor. Bates, White, Crozier, Hahn, vor fi pomeniţi în acest sabat ca pilde demne de urmat pentru momentele când Dumnezeu oferă lumină nouă poporului Său.

Din nefericire, oamenii care se vor aduna astăzi să sărbătorească “marea dezamăgire” nu au auzit nimic în tot cursul anului despre subiectul crucial care a dat naştere adventismului: Ziua ispăşirii. Ei ştiu de Miller, de lanul cu porumb al lui Crozier, de viziunile lui Ellen White, de Bates şi descoperirea sabatului, dar nu ştiu nimic despre curăţirea sanctuarului în antitipica zi a ispăşirii finale. Putem respecta şi sărbători datele tradiţionale adventiste cu fast şi reverenţă, aşa cum serbează iudeii de astăzi Yom Kippur, fără să ştim nimic despre adevărul spiritual ascuns în metaforele prin care ni s-a oferit lumina în acele zile.

Pionierii adventişti au şocat societatea vremii lor tocmai cu descoperirea că “templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis,” şi “s-a văzut chivotul legământului” (Apoc 11:19). Chivotul era locul unde se păstra legea, iar legea era o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Acest lucru i-a făcut să se aplece din nou asupra valabilităţii legii, aproape ignorată în bisericile de care aparţineau. Teologii le spuneau că legea a fost pironită pe lemn, iar creştinii nu se mai află sub lege, ci sub har. Ei descopereau însă că legea, aşezată acum în contextul curăţirii sanctuarului, devine centrul vital al bătăliei dintre Hristos şi Satana. Apăreau primele raze de lumină asupra adevărului despre marea controversă.

Deşi nu au văzut în lege o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, ei au înţeles totuşi că legea este marele standard al neprihănirii. Şi au predicat legea, aşa cum au reuşit ei să o perceapă atunci. Dumnezeu însă avea lumină nouă, în permanentă dezvoltare, cu privire la doctrina sanctuarului şi ziua ispăşirii pentru cei vii. La aceste subiecte poporul nostru a fost extrem de greoi, ba chiar reticent, iar în ultimul timp de-a dreptul opus. Savanţilor noştri li se pare că “nu se poate susţine cu Scriptura” credinţa despre curăţirea sanctuarului şi ziua ispăşirii pentru cei vii. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu aţi auzit nici o predică despre ştergerea păcatelor în ziua ispăşirii finale.

În 1844 “templul lui Dumnezeu care este în cer” a fost deschis ca omenirea să privească pe Omul Isus Hristos, templul lui Dumnezeu, adevăratul chivot, şi să înţeleagă că neprihănirea nu vine din evlavie fără putere şi zel fără pricepere, ci din locuirea Duhului Sfânt în templul inimii. Toţi cei care doreau să treacă în împărăţia lui Dumnezeu urmau să fie făcuţi părtaşi de natură divină, trebuiau conectaţi la izvorul vieţii, devenind astfel membri ai noii familii divino-umane al cărei cap era Hristos.

Aceste lucruri nu sunt crezute, acceptate sau tolerate printre noi, deşi suntem zeloşi să sărbătorim 22 octombrie. Onorăm zelul şi abnegaţia pionierilor în defrişarea unor drumuri noi prin jungla teologică a vremii lor, dar nu suntem dispuşi să le urmăm exemplul, ameţindu-ne cu gândul plăcut că noi “avem tot adevărul” pentru mântuire.

Şi totuşi, omenirea are nevoie de adevărul complet despre sanctuar, iar acesta trebuie prezentat aşa cum a intenţionat Dumnezeu de la început, ca o pildă despre “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” acela de a locui “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161). Doar biserica rămăşiţei poate realiza această misiune slăvită, şi vai nouă dacă o vom abandona, de dragul supravieţuirii acestei lumi.

Până atunci, distracţie plăcută, Laodicea, oriunde te-ai afla…

Solia şi spiritul pionierilor

Gili Cârstea - duminică 23 octombrie 2005

Sărbătorim 22 octombrie, dar sărbătoarea este un exerciţiu în inutilitate fără solia şi spiritul pionierilor, iar acestea sunt exact cele două teme care lipsesc cu desăvârşire în peisajul teologiei adventiste. În 1844 a început curăţirea sanctuarului, iar mişcarea ridicată de Dumnezeu a prins viaţă doar datorită unor oameni care au fost dispuşi să primească lumină nouă şi să apeleze direct la Dumnezeu pentru confirmarea ei. Ei nu s-au dus să se consulte cu profesorii de teologie din universităţile bisericii lor.

Astăzi admirăm curajul lor, şi beneficiem de descoperirile lor. Ne bucurăm că mişcarea lor s-a transformat într-o biserică internaţională, prosperă şi motivată.

Ce se întâmplă însă cu solia şi cu spiritul lor? Mai sunt ele apreciate, cultivate şi onorate printre noi?

Este solia curăţirii sanctuarului tema centrală de discuţie în adunările sau în presa noastră? Ştie generaţia prezentă ceva despre ziua ispăşirii finale, despre lucrarea din sfânta sfintelor pe care trebuie să o realizeze Solul legământului înainte ca Hristos să poată părăsi lucrarea Sa de Mare Preot?

Dar cu spiritul pionierilor? Face biserica eforturi în a stimula cercetarea independentă, descoperirea unor noi raze de lumină? Apreciază ea contribuţiile unora din popor care cred şi afirmă că “mai este multă lumină care trebuie să strălucească din evanghelia neprihănirii,” aşa cum îi spunea sorei White îngerul ei însoţitor? Cum tratăm pe cei care ne spun că nu avem tot adevărul, şi că studiul sanctuarului urmează să ofere tot mai multă lumină generaţiei care va încheia lucrarea? Reacţia bisericii faţă de astfel de oameni se poate enunţa într-un singur cuvânt: dispreţ. Şi totuşi, sărbătorim pionierii, care au făcut exact acelaşi lucru.

Este frumos să stăm pe băncile unei biserici ridicate de oameni care au sfidat autoritatea teologică a vremii lor, dar pe care i-am trata cu dispreţ dacă s-ar afla printre noi şi ar face ceea ce au făcut atunci? Pionierii adventişti, ca şi ucenicii, aduceau “învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice.” Bisericile lor i-au condamnat şi i-au exclus, dar timpul a demonstrat valabilitatea descoperirilor lor, iar Dumnezeu a ridicat pe asemenea “învăţături noi şi ciudate” un eşafodaj al adevărului care nu va putea fi combătut de toate forţele iadului. Sanctuarul va fi curăţit, iar Miresei lui Hristos i se va da “să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat,” care reprezintă – aşa cum ne spune Ioan – neprihănirea sfinţilor. Acea neprihănire pe care a avut-o Hristos, datorită faptului că El credea că Tatăl locuieşte în El. Credinţa Lui va fi credinţa sfinţilor, căci şi ei vor crede cu toată inima că trupul lor este un templu al Duhului Sfânt. Conectaţi din nou la izvorul vieţii, ei vor fi “curăţiţi, albiţi” şi prezentaţi universului spectator “fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta.”

22 octombrie ar trebui să vorbească despre credinţa lui Isus, care a promis că se va deschide “casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului” un “izvor pentru păcat şi necurăţie” înainte de a avea loc revenirea lui Hristos. Această sărbătoare este despre nerăbdarea lui Dumnezeu de a “curăţi pe fiii lui Levi cum se curăţeşte aurul şi argintul” ca să ajungă în stare să aducă “daruri neprihănite” (Mal 3:1-3). 1844 este despre începutul judecăţii lui Dumnezeu, care Se oferă să cureţe pe “fiii lui Levi” şi astfel să deschidă ochii orbi ai Laodiceei spre a vedea că Dumnezeu nu are nici o vină în fărădelegile planetei pământ.

Toate aceste subiecte sunt tabu în Biserica Rămăşiţei.

Din acest motiv, timpul a încremenit, planul divin este amânat, iar biserica rămăşiţei stă, “ca o covercă într-un câmp de castraveţi,” şi rememorează, într-o mantra haotică, isprăvile sfinţilor din alte vremuri.

Dacă ar fi printre noi, poate prietenul Amos ar îndrăzni să ne spună: “Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” (Amos 5:21).

Dar cine l-ar lua în seamă în zorul pregătirilor şi entuziasmului general?

Ultima solie de har

Gili Cârstea - luni 24 octombrie 2005

“Pentru ce dar, poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri?” se întreba Domnul în disperare. “Nu este nici un leac alinător în Galaad?... Pentru ce nu se face dar vindecarea fiicei poporului Meu?” (Ieremia 8:5,22).

La peste două mii de ani de atunci, nouă ne vine greu să credem că generaţia prezentă este lovită de un gen asemănător de orbire, de o necunoaştere a lui Dumnezeu la fel de profundă ca a lor. Şi totuşi, se poate constata uşor că “vindecarea fiicei poporului Meu” încă nu s-a făcut.

Cu toate eforturile, planurile, angajamentele şi strategiile prezente, ce ne împiedică oare să vestim lumii “ultima solie de har”? Din ce cauză “ultimele raze ale luminii harului” nu reuşesc să ajungă la miliardele care locuiesc pământul, în ciuda faptului că mesajul adventist face ocolul planetei pe toate căile şi frecvenţele?

Ne place să credem, ca întotdeauna, că nu ducem “lipsă de nimic” în cunoaşterea Scripturii. Ne încăpăţânăm să propovăduim lumii solia adventă, deşi refuzăm să primim noi înşine solia neprihănirii lui Hristos. Campanie după campanie trece, dar noi nu ne alarmăm că “vindecarea fiicei poporului Meu” nu se face. Ne-ar agasa teribil dacă ni s-ar spune şi nouă astăzi: “Poporul Meu nu Mă cunoaşte.”

Cum să vestim lumii ultima solie de har, dacă nu înţelegem că solia este o “descoperire a caracterului dragostei Sale”? Cum să prezentăm ceva ce nu am descoperit încă? Cum putem spune că solia pe care o prezentăm este ultima, deşi nu reuşim să prezentăm corect caracterul Său, iar timpul se lungeşte exasperant? Cu trecerea anilor, impasul nostru va deveni mai vizibil, deci mai jenant, iar ţepuşul în care va trebui să dăm cu piciorul ni se va părea imens.

Cu delicateţe şi răbdare, Dumnezeu avertizează generaţia noastră:

“Lumea este învăluită de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. Oamenii pierd cunoştinţa caracterului Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare în puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, îndurării şi a adevărului Său (COL 415).

Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi. Astfel trebuie ei să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului (COL 414).

În evanghelie nu există magie

Donald K. Short - marţi 25 octombrie 2005

În ispăşire se află descoperirea finală a tainei evlaviei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri şi care urmează să fie înţeleasă, căci este descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Lucrarea supremă a lui Satana este să menţină o înţelegere greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El va fi făcut cunoscut şi "descoperit sfinţilor Lui." Manifestarea finală va fi văzută de universul întreg când poporul lui Dumnezeu apreciază prin credinţă neprihănirea şi crucea Sa. Aici se află puterea care a biruit păcatul şi întăreşte nădejdea slavei "care este Hristos în voi" (Coloseni 1:26, 27).

Cât de mult ar fi dorit Hristos ca ucenicii Săi să înţeleagă acest lucru, dar nu au înţeles. Isus "ştia ce este în om" (Ioan 2:25). El poate ajuta inimile îndurerate ale omenirii. El a învăţat "prin suferinţă," ultima învăţătură a Sa fiind crucea, lecţie care îi aşteaptă pe toţi elevii înscrişi în şcoala lui Hristos. Atunci şi ei vor "cunoaşte."

Ispăşirea finală va face cunoscut că în evanghelie nu a existat niciodată magie. Ea nu va face nici excepţii, nici scutiri, iar confruntarea cu păcatul va fi fără echivoc. Nimeni nu poate absolvi această şcoală, fără ca măhrama din inima lui să fie sfâşiată şi toate secretele ascunse acolo să fie expuse. Secretul ultim al inimii omeneşti este dispoziţia de a-L omorî pe Dumnezeu (Romani 8:7; 1 Ioan 3:15), iar acesta a fost demonstrat la cruce. Acest motiv ascuns nu este cunoscut, şi până nu va fi descoperit pe deplin, ispăşirea nu poate fi încheiată. Şi aceasta pentru că este imposibil pentru poporul lui Dumnezeu să trăiască şi să acţioneze în armonie cu Cerul atâta timp cât nu vede şi nu înţelege păcatul aşa cum îl percepe Cerul.

Când păzitorii sabatului vor avea această viziune, vor şti că divinitatea şi neprihănirea nu pot sta separate. Ei vor aprecia felul în care Dumnezeu a încercat să le spună primilor părinţi că păcatul înseamnă moarte. Ei vor înţelege că în crucea pe care o purtăm se găseşte pedeapsa care ne dă pacea, pentru "ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui" (Evrei 12:10). Există o autentică "desăvârşire a sfinţilor" care duce la "unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4:12, 13).

Nu numai Hristos a luat natura noastră, ci planul de mântuire cerea ca fiinţe umane să ia natura sfinţeniei Sale. Numai înţelegând neprihănirea ne putem da seama de stricăciunile pe care le-a provocat păcatul. Gravitatea acestui fapt este prezentată în solia către Laodicea - apelul Martorului Credincios este la "cunoaştere şi pocăinţă."

"Slava" venită în trup

Donald K. Short - miercuri 26 octombrie 2005

Părtăşia de "natură divină" şi eliberarea de păcat nu depind de sentimente, emoţii, zel sau sinceritate, ci depind de "cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos." Această cunoaştere produce discernământ spiritual şi transformă motivaţiile greşite. Ea va oferi Laodiceei "alifia" discernământului spiritual şi credinţa care lucrează prin "agape." Vestirea "evangheliei veşnice" şi "terminarea lucrării" nu va fi înfăptuită prin planificare strategică. Această realizare nu este posibilă decât dacă vom fi captivaţi de slava Sa, iar ea va fi rezultatul percepţiei slavei Sale care este neprihănirea Sa. Pentru a fi schimbaţi, fiecare trebuie să avem ochii deschişi, pentru ca privind "cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).

Dar ce este această slavă care ne schimbă în acelaşi chip al Lui? Ucenicii au umblat zi de zi cu Isus, dar nu L-au văzut cu adevărat; au fost orbi. Au văzut în El un general de armată cu o capacitate extraordinară, care putea să hrănească şi să îmbrace o armată pentru a cuceri Roma. Au văzut în El un medic ce putea să asigure sănătate naţiunii. Au văzut în El regele ce urma să ocupe tronul lui David, dar nu au putut să vadă în El ceea ce era El cu adevărat.

Vederea lui Dumnezeu locuind în trup omenesc aproape i-a copleşit. "Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei?" (Marcu 6:3) Aceasta este rădăcina confuziei astăzi cu privire la Isus, Mântuitorul nostru. Dacă El a luat natura umană necăzută în păcat, ce se întâmpă cu noi, care suntem căzuţi? Ce speranţă mai avem? Noi nu suntem dispuşi să credem că Dumnezeu a coborât la nivelul nostru pentru ca noi să putem fi schimbaţi şi aduşi la nivelul Lui, "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă."

Ca şi ucenicii atunci, astăzi noi avem nevoie să-L cunoaştem pe "singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Nicăieri în ceruri sau pe pământ nu este mântuire decât în El. El are ceva să ne ofere, iar valoarea darului este determinată de nevoia noastră cea mare, şi darul se poate obţine dintr-un singur loc.

Nu îndrăznim să considerăm că însuşirile nepreţuite care Îl caracterizează şi Îl desemnează pe Isus ca Mântuitor ar fi exclusiv ale Sale. Am fi lipsiţi de orice speranţă dacă am îndrăzni să credem că alegerea pe care a făcut-o El în "trup" de a nega "eul" şi de a-Şi purta zilnic crucea ar depăşi capacităţile noastre.

Acest lucru ar putea fi explicat astfel: Când automobilele se strică, ele nu pot funcţiona mai departe dacă piesele noi nu se potrivesc cu anul şi modelul maşinii. Pentru original nu există înlocuitor. Componenta care a venit din cer pentru a vindeca omenirea, se potriveşte fiecărui model pământesc. Cele două piese sunt făcute una pentru alta după acelaşi model. Ceea ce poate înlocui El este potrivit pentru a repara orice model de pe faţa pământului. În această reparaţie va exista o apreciere pentru Proiectantul Divin, care sfidează aprecierea lumii. În cinstea dată Reparatorului şi măreţei Sale realizări, se va dovedi că fără El nu există speranţă de refacere.

Hristos a străbătut tot drumul depravării noastre şi a biruit, suportând durere şi risc teribil, dar fără întinare. Riscul pe care L-a asumat Dumnezeu atunci când a creat această lume şi când L-a trimis pe Hristos în trup omenesc pentru a o răscumpăra, trebuie înţeles şi apreciat. Oricine poate înţelege riscul şi primejdia pe care şi le asumă un echilibrist, indiferent dacă se prăbuşeşte sau nu. Drumul pe care L-a străbătut Isus implica un asemenea risc, dar El nu a căzut. Nu a fost un calmant care să liniştească mânia lui Dumnezeu. Era soluţia practică ce pătrunde la rădăcina problemei. "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21).

Credinţa ultimei generaţii

Gili Cârstea - joi 27 octombrie 2005

Scriptura spune că sfinţii ultimei generaţii sunt unii care “păzesc” poruncile lui Dumnezeu şi “au” credinţa lui Isus, acea credinţă pe care aşteaptă Dumnezeu să o găsească pe pământ înainte ca Fiul omului să poată veni (Luca 18:8).

Că ei vor exista, profeţia este clară. Interesant să aflăm ar fi elementul care îi separă de marea majoritate a fraţilor lor, care au ales mai degrabă fascinaţiile de o clipă ale acestei lumi decât strălucirea veşnică şi insondabilă a slavei lui Dumnezeu oglindită în Omul Isus Hristos.

Cum reuşesc ei să “păzească” poruncile, în mijlocul celei mai depravate generaţii de oameni şi moştenind defectele ereditare ale părinţilor lor din neam în neam? Din ce cauză nici o altă generaţie până la ei nu a reuşit să aibă “credinţa lui Isus,” deşi Scriptura este în mâinile omenirii de două mii de ani?

Nu, ei nu vor fi un grup de super-sfinţi, produşi printr-un gest magic al lui Dumnezeu în încercarea de a spăla ruşinea produsă de eşecul evangheliei. Nu vor fi o elită obţinută prin exerciţii spirituale epuizante şi dotată cu puteri miraculoase. Nu vor fi nici sihaştri rupţi de realitate, scufundaţi în studiul cărţilor sfinte, sorbind o putere miraculoasă ascunsă în Cuvânt la care muritorii de rând nu au acces.

Acest grup special a făcut un lucru simplu şi la îndemâna oricui: ei au pătruns “dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” prin aceeaşi credinţă cu care Domnul Hristos a pătruns acolo ca “înainte mergător” al nostru şi a fost numit Mare Preot “după rânduiala lui Melhisedec” (Evr 6:19-20).

Ce se află “dincolo” de perdeaua dinăuntrul Templului? Se află acolo ceva important pentru pregătirea unui popor care să ducă marea controversă la o încheiere rapidă?

“Dincolo de perdea” este singurul loc de unde se poate vedea slava lui Dumnezeu (Şekina) în toată splendoarea ei, şi că strălucirea acelei slave provine din legea aşezată în chivot. Sfânta Sfintelor este locul unde omul şi Dumnezeu “se întâlnesc” (Exod 25:22), iar prima persoană care s-a “întâlnit” astfel cu Dumnezeu a fost Omul Isus Hristos. Prin credinţă.

Prin aceeaşi credinţă, sub slava crescândă a soliei îngerului al treilea, sfinţii ultimei generaţii vor păşi “dincolo de perdea” cu umilinţă, respect şi admiraţie, descoperind valoarea inestimabilă a neprihănirii lui Hristos “în legătură cu legea.” Ei “Îl urmează pe Miel” oriunde merge El (Apoc 14:4), adică “dincolo de perdea,” fiind făcuţi, ca şi El, părtaşi de natură divină, o “locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul” (Efes 2:22), o casă duhovnicească după scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Aceasta a fost solia 1888 în esenţa ei, o invitaţie de a-L urma pe Isus “dincolo de perdeaua dinăuntru,” spre a putea privi slava neacoperită a lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Aceasta este credinţa ultimei generaţii. Doar ea va produce un popor care are legea în inimă, legea aceea care este fundamentul neprihănirii.

O perdea de fum academic

Gili Cârstea - vineri 28 octombrie 2005

Nu cu mult timp în urmă, Adventist Review publica un articol în care autorul căuta motivele pentru care lumea creştină – ca şi biserica rămăşiţei – tratează evenimentele contemporane ca şi cum Satana ar fi mort.

Zilele acestea, dr. Bacchiocchi a publicat un articol vast, în care încearcă din nou să explice, din perspectivă biblică spune el, catastrofele naturale care s-au intensificat în ultimii ani. La începutul acestui an el identifica valul mareic din Asia ca fiind un act al lui Dumnezeu prin care încearcă să trezească omenirea la pocăinţă în vederea apropiatei zi a judecăţii.

Dr. Bacchiocchi este un renumit savant adventist, încărcat de titluri academice. A obţinut un doctorat magna cum laude de la celebra universitate iezuită Gregoriana, din cetatea Vaticanului şi a fost profesor de teologie şi istoria bisericii la Andrews cea mai mare parte a vieţii lui. Acum este pensionar, dar continuă să fie activ prin publicarea studiilor proprii pe internet, în deja celebra Endtime Issues Newsletter.

În numărul 138 al publicaţiei lui, dr. Bacchiocchi confirmă teza articolului din Review, că lumea creştină îl consideră pe Satana mort. Nicăieri, dar absolut nicăieri, nu există vreo aluzie la posibilitatea ca Satana să aibă un amestec în dezastrele contemporane. Nici măcar numele lui nu este pomenit. Pentru dr. Bacchiocchi, Satana este mort.

Articolul explorează toate posibilele explicaţii, citează toate opţiunile publicate de variatele şi diversele segmente ale bisericii, mass-mediei, autorităţilor, lumii academice, şi analizează pe larg punctele pro şi contra ale fiecărei variante. Sursele sunt la fel de vaste ca şi articolul, de la internet la cărţi publicate de autorii specializaţi în acest domeniu fascinant.

Deşi ajunge la aceleaşi concluzii aberante ca şi în cazul tsunami, că urganele şi cutremurele sunt acte ale lui Dumnezeu pentru trezirea omenirii, dr. Bacchiocchi face unele progrese, admiţând că nu toate catastrofele sunt provocate de Dumnezeu, ca de exemplu Katrina. (Ne-am bucura să nu fie doar o manevră politică, spre a menaja sentimentul patriotic american.) El spune că există motive care ne fac să respingem implicarea lui Dumnezeu în Katrina. Cum se explică, spune el, că taifunul a lovit cu două zile prea devreme ca să nimicească pe participanţii la Southern Decadence? Şi cum se face că, în timp ce cartierul francez – inima imoralităţii citadine – a rămas neatins, Seminarul Teologic Baptist, academia adventistă Bass Memorial şi multe biserici adventiste au fost grav afectate?

Ce este uimitor la un savant adventist de talia lui este că el “scapă” din vedere două surse primare de analiză: Spiritul Profeţiei şi Apocalipsa lui Ioan capitolul şapte. Să fie o întâmplare?

În Apocalipsa 7, Ioan spune că Dumnezeu face exact invers de cum propune dr. Bacchiocchi. El nu spune îngerilor să lovească pământul tot mai devastator, spre a obţine o reacţie de supunere de la locuitorii pământului. Din contră, acolo se spune că Dumnezeu cere îngerilor să facă tot posibilul spre a atenua “vânturile pământului,” ca omenirea, şi în special biserica, să poată primi sigiliul lui Dumnezeu fără constrângeri şi pericole care le-ar afecta capacitatea de a decide liber. Teologia adventistă nu este încă pregătită să se confrunte cu cei patru îngeri din Apocalips 7.

Apoi, Spiritul Profeţiei spune că Satana “a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea ca să conducă forţele naturii” spre a convinge omenirea că “Dumnezeu este Cel care îi loveşte.” Se pare că dr. Bacchiocchi a căzut în această capcană diabolică şi nu mai ştie să iasă din ea. El nu consideră paragraful următor ca pe o sursă credibilă în dezbaterea despre cauzele cataclismelor prezente:

“În timp ce se prezintă oamenilor ca mare medic, care poate vindeca toate bolile lor, el va aduce pe lume molime şi dezastre, până ce oraşe populate vor ajunge ruinate şi pustii. Azi el este la lucru în felul acesta. Prin accidente şi mari nenorociri pe mare şi pe uscat; prin încăierări şi vărsări de sânge; prin furtuni îngrozitoare, cu ploi de piatră şi cicloane; prin inundaţii şi cutremure, în fiecare loc şi în diferite forme, Satana îşi exercită puterea sa nimicitoare…” (GC 476).

În timp ce Hristos lucra să demaşte “lucrările diavolului,” savanţi eminenţi ai bisericii rămăşiţei lucrează spre a masca lucrările lui, ridicând o perdea de fum academic peste operaţiunile lui secrete.

Straniu... dar adevărat.

Operaţiunea "Denigrarea" - incidentul Messina   (I)

Gili Cârstea - sâmbătă 29 octombrie 2005

Propuneam nu demult să urmărim în Scriptură cazuri în care Satana a înscenat situaţii prin care Dumnezeu să fie pus sub acuzare. Aceasta a fost cea mai eficientă metodă a lui de a deforma caracterul lui Dumnezeu în ochii oamenilor. Scopul a fost mereu menţinerea întunericului asupra acestui subiect, ca oamenii să aducă lui Dumnezeu o închinare de frică, închinare cu totul nefolositoare.

Dr. Bacchiocchi ne oferă, în ultimul număr al Endtime Issues Newsletter, un astfel de caz.

În dimineaţa zilei de 28 decembrie, 1908, un cutremur major a distrus Messina, Reggio Calabria şi multe alte localităţi mai mici din apropiere. A fost cel mai nimicitor cutremur din istoria Europei, pierderile fiind estimate la peste 120.000 de victime.

Cu trei zile înainte de cutremur, în seara zilei de 25 decembrie, un grup de necredincioşi au pus în scenă, la teatrul din Messina, o parodie obscenă a naşterii lui Hristos în Betleem. A doua zi, 26 decembrie, un grup de cetăţeni s-au adunat în piaţa publică şi au decretat abolirea religiei creştine. Ziarul local, Il Telefono, a publicat pe 25 decembrie un poem dispreţuitor, care suna aşa: “Copilaşul meu / om adevărat – Dumnezeu adevărat / de dragul crucii / răspunde cererii noastre / dacă chiar nu eşti un mit / zdrobeşte-ne sub un cutremur.”

Dr. Bacchiocchi comentează: “Trei zile mai târziu, cel mai distrugător cutremur din istoria Europei a îngropat sub dărâmături peste 120.000 de oameni în Messina şi împrejurimi. A fost un astfel de cutremur nimicitor răspunsul lui Dumnezeu la insultele exprimate împotriva Lui? Nimeni nu poate spune cu siguranţă, dar nu putem neglija o astfel de posibilitate.”

Apoi, imediat în paragraful următor, adaugă: “Dumnezeu nu reglează conturile totdeauna atât de repede.”

Avem aici cel mai evident caz de înscenare, şi nu trebuie să fii mare detectiv să pricepi repede despre ce este vorba.

Un grup de oameni batjocoresc pe Hristos într-o zi de sărbătoare păgână. Nu sunt nici primii, nici ultimii. Ei sunt necredincioşi. Sunt atei. Cred că istoria crucii este un mit, opiu pentru popor. Aleg crăciunul spre a-şi exprima necredinţa. Savantul nostru sugerează că Dumnezeu a reglat conturile foarte repede în acest caz. A spulberat 120.000 de oameni pentru necredinţa şi batjocura exprimată de câţiva.

Aşa ceva nu fac nici cei mai sângeroşi mafioţi. Nimeni nu rade de pe faţa pământului un oraş întreg, o provincie întreagă, pentru vina câtorva nebuni, mai ales când este vorba de reglare de conturi. Dumnezeu nu este creditat nici măcar cu bunul simţ al legii talionului – ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Este prezentat aici ca un monstru setos de sânge, răzbunător, care nimiceşte fără discriminare vinovaţi şi nevinovaţi doar pentru că a fost ofensat de câţiva netrebnici.

Operaţiunea "Denigrarea" - incidentul Messina   (II)

Gili Cârstea - duminică 30 octombrie 2005

Hristos spune un lucru pe care savantul nostru nu-l cunoaşte: “Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat 12:32). Acei oameni din Messina au vorbit împotriva Fiului. Alţii, mai sfinţi ca ei, nu numai că au vorbit împotriva Lui, dar L-au batjocorit public, L-au schingiuit şi apoi L-au pus pe cruce, fără ca Fiul să reacţioneze violent. Singura Lui reacţie a fost: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” Şi Tatăl a iertat. Nu pentru că a fost rugat de Fiul, ci pentru că acesta este caracterul unui Tată. Iar El nu este numai Tată, ci şi un Serv al servilor.

Enigma cutremurului din Messina este simplă: Satana şi-a pus agenţii să batjocorească pe Hristos, ştiind bine de tensiunile tectonice acumulate în scoarţă, şi pe care poate chiar el le-a declanşat la timpul potrivit. Nu uitaţi că Satana “a studiat laboratoarele naturii” şi foloseşte fenomenele naturale, inclusiv cutremurele, spre a împinge omenirea la supunere prin teroare în numele lui Dumnezeu. Fiind un regizor experimentat, nu i-a fost prea greu să coordoneze mişcările actorilor ca să obţină rezultatul scontat, mai ales că asupra oamenilor care nu sunt sub “călăuzirea expresă a lui Dumnezeu” el are control absolut. Nu cred că aţi uitat ce bine a condus evenimentele în cazul răstignirii Domnului Hristos, şi cum a reuşit să stăpânească pe cei mai pregătiţi oameni din lume în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Ce a obţinut Satana prin incidentul Messina? A reuşit să amăgească “chiar pe cei aleşi,” făcându-i să creadă că seismul din 1908 a fost cauzat de mânia lui Dumnezeu, ofensat de obrăznicia câtorva necredincioşi.

Înscenarea aceasta, oricât de grosolană este ea, a ajuns să fie folosită în descrierea caracterului divin. Ea se încadrează perfect în strategia îngerului rebel de a prezenta pe Dumnezeu cu trăsăturile lui de caracter.

Nu ne miră faptul că Satana îşi foloseşte toate capacităţile regizorale spre a-L implica pe Dumnezeu în lucrarea lui de nimicire. Ce este cu adevărat uimitor este uşurinţa, naivitatea cu care teologi adventişti de marcă se lasă duşi de nas cu asemenea nimicuri. Dacă am şti că dr. Bacchiocchi prezintă astfel lucrurile deoarece este sarcină de serviciu, am putea să-l iertăm. Dar dacă el chiar crede ce scrie, atunci nu va putea fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Iar pretenţia lui de respectabilitate academică devine o glumă pe care o vor sesiza şi cei mai zeloşi apologeţi ai binefacerilor învăţământului superior.

Acest episod trist are şi o morală: Atunci când nu eşti dispus să analizezi fiecare eveniment al istoriei, “de la Geneza la Apocalips,” în lumina care se revarsă de pe Calvar, nici cea mai prestigioasă universitate iezuită nu te poate împiedica să te dai în spectacol.”

Adevăratul cort

Donald K. Short - luni 31 octombrie 2005

Dilema finală care trebuie rezolvată este următoarea: Există o semnificaţie etică a curăţirii sanctuarului ceresc înainte ca Hristos să Se poată întoarce, sau această curăţire este doar un simplu ritual ce se joacă într-un colţ al universului, fără nici o legătură cu noi? Oroarea suprapunerii adevărului peste ritualurile iudeilor a produs verdictul cutremurător: "Răstigneşte-L!" Astăzi suntem confruntaţi cu aceeaşi dilemă. Este mai uşor pentru noi să promovăm planuri evanghelistice şi să alergăm după creşterea bisericii, încărcaţi emoţional cu muzică şi artă în mega-campanii, visând la bogăţiile materiale ale cerului, decât să privim la semnificaţia etică a adevărului care ne confruntă individual şi colectiv.

Făgăduinţa lui Isus că se va întoarce, raportată în Ioan 14,1-3, conţine mult mai mult decât pare la prima vedere. "Locaşurile" din casa Tatălui Său sunt descrise cu termenul grecesc "sălaş," sau "locuri de locuit." Dumnezeul care "a spus şi s-a făcut" nu are nevoie de secole să pregătească un loc pentru poporul Său - dacă un astfel de loc este material. Însă, pentru a pregăti o locuinţă în care Dumnezeu şi poporul Său să locuiască împreună, şi ei să fie "templul Dumnezeului celui viu" iar El să "locuiască şi să umble în mijlocul lor" şi unde este El acolo să fie şi ei - aceasta cu adevărat cere timp de pregătire. Nu este o lucrare din cărămizi şi mortar, şi nici măcar din pietre preţioase, ci din inimi omeneşti "de piatră." O astfel de lucrare cu adevărat ia timp şi nimeni nu poate spune sigur cât timp ar putea lua.

Există multe versete care susţin ideea că "templu," "cort," sau "casa lui Dumnezeu" dau sens şi profunzime înaltei chemări a poporului lui Dumnezeu. Aici se găseşte reala semnificaţie a adevărului despre "ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Corinteni 2,9), adică un caracter, o experienţă în lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, descoperite de Duhul Sfânt. Poporul Său, "casa lui Dumnezeu," sunt legaţi împreună spre a alcătui "un templu sfânt în Domnul":

"Prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2,18-22).

Biblia afirmă destul de categoric că "adevăratul cort" este poporul lui Dumnezeu, pentru care există slujba sanctuarului ceresc. Când poporul lui Dumnezeu va aprecia acest lucru, va înţelege de ce nu a avut loc încă a doua venire.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888