Aruncaţi într-o lume a păcatului?

Gili Cârstea - sâmbătă 1 octombrie 2005

Un prieten îşi exprima dubiile asupra principiului libertăţii de alegere pus înaintea fiecărei fiinţe create, „de la serafimul luminos şi sfânt până la om.” El spune aşa:

„Principiul fundamental al libertăţii de alegere este încălcat prin simplul fapt că suntem aruncaţi într-o lume a păcatului... o lume în care şansele de supravieţuire în faţa păcatului sunt diferite de şansele pe care le-au avut îngerii într-o lume în care păcatul nu apăruse. Între a mă naşte fără să fiu întrebat într-o lume a neprihănirii şi a mă naşte fără să fiu întrebat într-o lume a păcatului diferenţa este enormă, şi este o încălcare flagrantă a dreptului meu de alegere.”

În primul rând, lumea în care am fost „aruncaţi” a fost o lume a neprihănirii, în cel mai pur sens al cuvântului. Pământul era cerul. Nu exista nici un motiv pentru a-l transforma într-o lume a păcatului, afară de voinţa liberă a primilor noştri părinţi. Pe ei nu i-a forţat nimeni să aleagă nelegiuirea. De fapt, nici n-au crezut că aleg nelegiuirea. L-au crezut pe Satana, care le spunea poveşti despre evoluţia speciilor, şi cum vor ajunge ei dumnezei dacă se despart de izvorul vieţii. Au ales să respingă avertizarea Tatălui lor, că vor muri negreşit dacă aleg păcatul. Dumnezeu a fost constrâns să le respecte alegerea.

Aceasta dovedeşte că într-o lume a neprihănirii se poate alege greşit la fel de uşor ca într-o lume a păcatului, atunci când vrei să uzezi de dreptul la autodeterminare. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat în cer. Milioane de îngeri au ales păcatul, iar dorinţa le-a fost respectată.

În al doilea rând, prin expresia „suntem aruncaţi” se sugerează intenţia lui Dumnezeu, ceea ce este complet fals. Dumnezeu nu a creat absolut nici o fiinţă în păcat sau într-o lume a păcatului. De la Lucifer până la Adam, toţi locuitorii cerului au fost creaţi sfinţi şi în sfinţenie, părtaşi de natură divină şi aşezaţi într-un mediu perfect. Dar Dumnezeu nu putea obliga pe nimeni să trăiască în lumea Sa. Neputând să ne întrebe înainte să ne naştem, a preferat să ne aducă în lumea Lui. Dar ne garantează un lucru: dacă nu ne place, există o cale de ieşire, dreptul inalienabil de a nu exista.

Lucrul esenţial este că Hristos a fost şi El „aruncat” în lumea aceasta, „născut din femeie, născut sub lege,” şi a demonstrat tuturor că nu este o ruşine sau un handicap să te naşti într-o lume a păcatului. El a devenit al doilea Adam tocmai printr-o permanentă exercitare a libertăţii de alegere. A ales neprihănirea (Isa 7:15) în locul nelegiuirii, deşi nici El nu a fost întrebat dacă doreşte să Se nască într-o asemenea lume. Nu a socotit că I s-a încălcat dreptul de alegere când S-a trezit în mizeria omenească, tocmai în străfundul ei. El ştia bine că orice societate, sfântă sau păcătoasă, nu poate conta pentru decenţă şi libertate decât pe prezenţa Duhului Sfânt în templul inimii.

Acum acest Om stă pe tronul universului.

În ultima generaţie, spune Scriptura, un grup numit „cei 144.000” va avea privilegiul să arate lumii că nu este nici un handicap să te naşti şi să trăieşti într-o astfel de lume. Ba din contră, avem privilegiul enorm de a participa la eliberarea lui Dumnezeu de acuzaţiile criminale care I s-au adus, şi care au blocat pentru atât de mult timp desfăşurarea normală a vieţii în univers.

Vi se pare puţin?

Libertatea de alegere - urmare

Gili Cârstea - duminică 2 octombrie 2005

Se pare că subiectul despre libertatea de alegere a stârnit ceva interes, poate pentru dimensiunile pe care le capătă aşezat în contextul retragerii protecţiei lui Dumnezeu. Altfel, nu cred că este cineva destul de aerian să nu înţeleagă dreptul şi libertatea oricărei fiinţe umane, chiar în lumea aceasta, de a-şi hotărî propria soartă.

Mulţumesc tuturor pentru comentarii. Iată câteva idei:

“Sunt cu totul de acord cu principiul libertăţii de alegere, explicat pe larg în articol. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut cu acest drept la alegere. Teribil de înfricoşător prin responsabilităţile care le incumbă, dar 'divin' prin libertatea şi demnitatea conferită. Însă am remarcat în articol o greşeală mare, deşi sunt sigur neinteţionată. În penultimul fragment, acolo unde se spune că nici chiar Isus n-a fost întrebat înainte dacă vrea să Se nască aici, lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, din aceeaşi carte Patriarhi şi Profeţi, citată în studiul de joi, aflăm că Isus chiar a 'ales' cu deplină luciditate, în conversaţia Sa cu Tatăl, să vină şi să Se nască aici. A fost un act cât se poate de conştient şi de uimitor. El ştia prea bine unde avea să vină, unde avea să Se nască (într-o iesle), că avea să fie sărac, dispreţuit, batjocorit şi desconsiderat toată viaţa, iar în final, ca răsplată pentru mântuirea omenirii, dat la moarte. Acest lucru face şi mai incredibil planul de mântuire.”

Este adevărat că sora White descrie astfel planul pe care Tatăl şi Fiul l-au făcut cu privire la salvarea neamului omenesc. Cu toate acestea, Omul Isus Hristos era altceva decât a Doua Persoană a dumnezeirii, Cuvântul. El era o fiinţă divino-umană, născut din “spermatos,” după cum spune Pavel, adică din codul genetic uman; “ridicat” din “mijlocul tău, dintre fraţii tăi,” după cum spune Moise, şi nu trimis din cer, aşa cum Îl aştptau iudeii; şi era Fiul lui Dumnezeu doar pe linia genealogică descrisă de apostoli, adică “fiul lui Iosif, fiul lui David, fiul Adam, fiul lui Dumnezeu.” Dacă Îl scoatem pe Domnul Hristos din acest cadru uman, biruinţa Lui nu înseamnă absolut nimic, căci “Dumnezeu nu poate fi ispitit” (Iac 1:13), nu poate păcătui şi prin urmare toată viaţa Lui a fost ruptă de realitatea umană. Mai grav, nu Îl vom putea urma niciodată pe calea consacrată către desăvârşirea creştină.

Cu toate acestea, recunosc şi eu că, într-o anumită fază a înţelegerii planului de mântuire, doar această imagine despre Hristos ca fiind aceeaşi persoană cu eternul Cuvânt are sens. Eu cred, şi chiar propun, că există domenii vaste şi neexplorate cu privire la acest subiect. Tot sora White m-a învăţat aceasta: “Studiul întrupării lui Hristos este un teren fertil, care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns” (YI, 13 octombrie 1898). Constat că aici nu s-a săpat aproape deloc, aşa că poporul nostru încă nu a rezolvat dilema fundamentală cu privire la natura lui Hristos: Cum putea El să fie în acelaşi timp şi un Templu al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu Însuşi. Această dilemă nerezolvată a sfâşiat iudaismul şi L-a răstignit pe Al Doilea Adam. Noi vom face la fel dacă nu o rezolvăm la timp.

Fiind Al Doilea Adam, deci o fiinţă umană cu personalitate şi identitate obţinute pe baza codului genetic, iar acest cod fiind al lui “David,” sămânţa femeii, Copilul al cărui nume era “Dumnezeu cu noi” nu putea fi întrebat dacă doreşte să se nască sau nu. Dar Copilul, când a fost chemat la misiunea slăvită de a face cunoscut pe Tatăl, a trebuit să aleagă la fiecare pas pe acest drum. Avea toată libertatea să refuze misiunea. În Ghetsemani a fost chiar la un pas. Slavă Domnului că a adăugat: “…Totuşi nu cum voiesc Eu.”

Dar nu doresc să devin dogmatic la acest subiect. Sper doar ca biserica rămăşiţei să-şi pună întrebările fundamentale la acest subiect, căci fără a-L cunoaşte “pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3) s-ar putea să ne închinăm unui idol, unei icoane tradiţionale, iar Hristos să rămână printre noi o statuie, “un viteaz care nu poate ajuta” (Ier 14:8-9).

Ziua ispăşirii şi viaţa fără de păcat

Gili Cârstea - luni 3 octombrie 2005

Există într-o comunitate din Spania un grup care este realmente interesat de rostul şi poziţia bisericii în aceste momente cruciale ale marii controverse. Unul dintre ei mă ruga recent să propun o discuţie despre ziua ispăşirii şi implicaţiile ei în biruinţa deplină asupra păcatului.

Şi eu cred că acesta este un subiect serios, care necesită o atenţie permanentă, mai ales că ziua ispăşirii pentru cei vii este iminentă, şi va declanşa evenimentele finale.

Punctul central al discuţiilor pe acest subiect pare să fie: Când va înceta poporul lui Dumnezeu să mai păcătuiască?

Protestantismul apostaziat răspunde că doar atunci când vom ajunge în cer. Liberalii dintre noi sunt un pas înainte; ei spun că la apariţia lui Hristos pe nori, atunci când “trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire.” Conservatorii spun că astăzi trebuie să încetăm să păcătuim; dar acest astăzi este foarte lung, deoarece nimeni nu a reuşit până acum să trăiască fără păcat, cu excepţia Domnului Hristos.

Cei care apreciază sanctuarul adventist şi solia 1888 nu pot fi de acord cu nici una dintre aceste explicaţii. Noi avem o altă definiţie pentru păcat. Nu credem că el înseamnă comiterea unor fapte interzise. Lucifer, îngerii lui sau Adam şi Eva nu au comis păcat în acest sens. Ei au ales să se despartă de izvorul vieţii, refuzând prezenţa naturii divine în trupul lor. Abia după aceea au comis fapte reprobabile, în lipsa legii din mintea lor. Fără Duhul Sfânt în sfânta sfintelor din mintea omenească, fiinţele create nu se mai pot abţine să nu comită fapte interzise. Invers, nici o persoană care este un templu al lui Dumnezeu nu comite fapte interzise până nu refuză “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.”

Atunci întrebarea trebuie formulată altfel: Când va fi făcut poporul lui Dumnezeu părtaş de natură divină?

Până acum, nimeni nu a fost făcut părtaş de natură divină – evident, cu excepţia celor care au fost luaţi la cer, precum Ilie, Enoh, Moise, etc. Acesta este un privilegiu al ultimei generaţii, urmaşii lui Hristos care vor deveni Mireasa. Deoarece nunta înseamnă “unirea dintre divin şi uman,” aşa cum explică sora White în Parabole, iar scopul zilei ispăşirii era acela de a curăţi poporul de păcatele lui (Leviticul 16:30), înseamnă că unirea cu natura divină pune capăt definitiv oricărei umblări în nelegiuire. Acei oameni vor cunoaşte pe Domnul, vor experimenta ştergerea păcatelor şi vor deveni un templu al lui Dumnezeu prin Duhul. Abia atunci trupul va ajunge la experienţa Capului, adică Hristos. Aceasta înseamnă să ai “credinţa lui Isus.” El credea că “Tatăl, care locuişte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10). Aşa vor crede, şi aşa vor vorbi şi cei 144.000; aceasta este credinţa pe care o aşteaptă Dumnezeu de la poporul Său. Doar datorită faptului că au credinţa lui Isus vor putea ţine poruncile (Apoc 14:12).

Credinţa lui Isus deschide o nouă perspectivă asupra zilei ispăşirii şi biruinţei depline asupra păcatului. Să te porţi ca Dumnezeu este nevoie să ai caracterul lui Dumnezeu. Cui foloseşte să fii un nelegiuit, dar în societate să te porţi ca un sfânt? Noul legământ (Ier 31) înseamnă scrierea legii în mintea şi inima omenească. Legea este o transcriere a carcterului lui Dumnezeu. Fără transcriere, ce contează dacă nu furi, nu minţi sau nu ucizi?

Religia a produs mari pagube neamului omenesc, făcându-ne să credem că un comportament creştin rezolvă problema. Nu se rezolvă nimic; doar se maschează adevărata problemă: lipsa legii în inimă, lipsa Duhului Sfânt în templul Său. Şi cu cât “progresăm” în această direcţie, cu atât va fi mai greu să înţelegem realitatea unui templu gol.

Cea mai penetrantă imagine despre ziua ispăşirii vine de la Maleahi: “Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal 3:1-3).

Sperăm ca acel “deodată” să fie cât mai curând, căci el depinde în totalitate de noi, biserica rămăşiţei.

Pace cu Babilonul?

Donald K. Short - marţi 4 octombrie 2005

Hristos a spus că Duhul adevărului "vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan 16,13). Când va veni acel timp? "Tot adevărul" nu va fi înţeles şi nici obţinut doar urmărind scopul unui număr cât mai mare de membri ai bisericii. Ar putea fi botezaţi toţi locuitorii planetei, şi totuşi acest lucru nu ar încheia ispăşirea şi ştergerea păcatelor. Trebuie să vedem că imperativele adventiste unice, care ne expun boicotului ecumenic, sunt chei în rezolvarea problemelor în dispută din marea controversă. Dacă întreaga lume ar pune un embargo asupra soliei noastre, nu o putem abandona. Interesul nostru de a fi acceptaţi de lume nu poate îndrăzni să nege crucea sau să anihileze adevărul.

Ceea ce noi am considerat "potrivit" să ne asigure "locul nostru şi neamul" în lumea ecumenică, este aceeaşi amăgire care l-a biruit pe marele preot când încerca să-L omoare pe Hristos. Caiafa îşi asigura cu solemnitate fraţii din sinedriu, "Voi nu ştiţi nimic." Este mai bine să negăm că acest om este Mesia şi să îl condamnăm la moarte, decât să vină romanii peste noi. Vom compromite noi adevărul despre natura umană a lui Hristos spre a salva "unitatea" bisericii? Această abordare nu este nouă, deoarece Caiafa a încercat-o acum 2000 de ani. Dar a eşuat mizerabil (Ioan 11,50).

Adevărul naturii umane a lui Hristos nu poate fi despărţit de adevărul autenticului Duh Sfânt. Babilonul va deveni locuinţa oricărui duh necurat, iar păcatele lui vor ajunge până la cer. Dacă el este confuz asupra naturii umane a lui Hristos (şi este), atunci va putea fi călăuzit de un fals Duh Sfânt. Înseamnă lipsă de înţelepciune să punem înaintea Babilonului adevărul? Ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru pace cu Babilonul şi pentru "unitate" în propria casă? Magnitudinea acestor întrebări nu poate fi ignorată.

Nici un popor, de-a lungul întregii istorii, nu a fost confruntat cu o astfel de criză care afectează acum Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ori nu am reuşit să ne înţelegem istoria, ori avem un mandat care rămâne încă nerecunoscut. Când vom ajunge să acceptăm "tot adevărul" vom recunoaşte că ambele situaţii sunt reale.

De ani de zile noi am tot vorbit despre primirea puterii Duhului Sfânt, dar simţim că darul nu a venit aşa cum a fost promis. Se pare că suntem orbi faţă de realitatea că el nu va fi o entitate de energie, un semn al puterii, care să-i uluiască pe vecini şi să fascineze lumea. El nu este un fenomen mistic ce produce minuni şi anulează încrederea în Cuvânt. Din contră, ploaia târzie este o solie de adevăr nealterat care întăreşte neprihănirea şi aduce păcatul la anihilare totală.

Când Isus se zbătea încercând să-şi facă ucenicii să "vadă," a fost foarte categoric (Ioan 6,12). El a deschis uşa speranţei şi a făgăduit că înţelegerea va veni atunci când Duhul adevărului va atinge inimile poporului lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că ceea ce nu a putut spune ucenicilor Săi, va trebui să ne spună nouă acum. Nu există a opta biserică; Laodicea este numărul şapte.

Solia oferită pionierilor noştri a fost simbolizată prin trei îngeri. Înaintaşii noştri nu au trăit să vadă tot ce era implicat în aceste avertizări trimise de Dumnezeu. Dar mai este un "alt înger" care trebuie să vină. Urmează să vedem "puterea" şi "slava" soliei pe care o aduce acel înger. Între cele patru solii ale acestor patru îngeri, ultimele trei conţin aceleaşi avertizări cu privire la Babilon (Apocalips 14, 6-12; 18,1-3). Trei pătrimi din ultima solie a lui Dumnezeu pentru această lume se referă la acelaşi subiect devastator. Mesajul este că Babilonul a apostaziat, aşa cum a zis Dumnezeu, şi va deveni plin de toate spurcăciunile.

În loc să ne opunem doctrinelor false şi să acceptăm crucea cu tot ce a spus Isus că implică ea, noi căutăm alte soluţii. Este uşor să rostim cuvinte delicate despre "iertare," despre "dragoste," despre "acceptare" şi "amabilitate." Am putea crede că societatea, şi în special lumea evanghelică, ne cere să facem afirmaţii care se potrivesc mentalităţii ei. Am putea fi preocupaţi de avort, de SIDA, de droguri, ecologie şi o mie de alte probleme social-politice care confruntă omenirea. Dar acestea nu sunt dosare în cazul de pe masa marelui juriu, în procesul în litigiu care stă în faţa universului. Acestea sunt efecte secundare ce rezultă din evitarea adevărului în favoarea erorii. Deşi ele sunt importante, rezolvarea lor nu poate veni în lipsa unui verdict în procesul ce se află în curs. Subiectul procesului este Satana contra Hristos. Ce vor spune martorii?

"Satana este nimicitorul"

Gili Cârstea - miercuri 5 octombrie 2005

Pentru mine este o permanentă uimire să constat eficienţa cu care Satana a reuşit să-şi camufleze operaţiunile, încât nici urmaşii declaraţi ai lui Hristos nu mai reuşesc să-l identifice în treburile murdare ale planetei. Şi asta în ciuda dovezilor copleşitoare pe care le oferă viaţa şi învăţăturile Mântuitorului.

Comentând episodul cu demonizaţii din Gadara, în Hristos, lumina lumii, sora White pătrunde această barieră de ceaţă care ascunde de ochii creştinilor manevrele şi scopurile ascunse ale diavolului. Deşi este cea mai citită şi studiată carte a ei, totuşi poporul nostru nu vede încă cine este nimicitorul şi cine este Restauratorul.

“Întâlnirea cu demonizaţii din Gadara are o lecţie pentru ucenici. Ea descoperă profunzimile degradării în care Satana caută să tragă tot neamul omenesc, şi misiunea lui Hristos de a elibera pe oameni din puterea lui. Fiinţele acelea nenorocite, locuind printre morminte, stăpânite de demoni, în robia unor pofte de necontrolat şi a plăcerilor scârboase, descoperă ce ar fi devenit omenirea dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influenţa lui Satana se exercită permanent asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să stăpânească mintea spre rău, şi să stârnească violenţa şi cruzimea. El slăbeşte corpul, întunecă intelectul şi degradează sufletul. Ori de câte ori oamenii resping invitaţia Mântuitorului, ei se supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în relaţiile sociale, şi chiar în biserică, mulţimi de oameni fac astăzi acest lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie locuinţele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când rezultatul este decăderea morală şi ruina. Unica siguranţă şi apărare împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Isus. Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi nimicitor al omului; Hristos, ca prieten şi eliberator al omului. Spiritul Său va dezvolta în om tot ceea ce înnobilează caracterul şi oferă demnitate naturii umane. Va clădi pe om spre slava lui Dumnezeu în trup, suflet şi spirit. ‘Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă’ (2 Tim 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm ‘slava’ – caracterul – Domnului nostru Isus Hristos; ne-a chemat să fim ‘asemenea chipului Fiului Său’ (2 Tes 2:14; Rom 8:29)” (DA 341).

Aţi observat? “Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi nimicitor al omului.”

De ce insistă teologii noştri că Dumnezeu “va pedepsi până la exterminare” pe cei care nu se vor pleca în faţa Lui?

Cum se explică faptul că ei nu înţeleg acest lucru elementar, că acolo unde puterea protectoare a lui Dumnezeu este gonită, oamenii rămân sub stăpânirea crudă a diavolului, care a fost descoperit ca nimicitor al omului?

“Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu poate binecuvânta pe cei care refuză să fie slujitori credincioşi. Tot ce poate face El este să-i permită lui Satana să-şi îndeplinească lucrarea nimicitoare. Vedem calamităţi de toate felurile şi intensităţile abătându-se asupra pământului; din ce cauză? Puterea protectoare a Domnului nu este exercitată. Lumea a dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu. Ei trăiesc ca şi când Dumnezeu nu există. Ca şi locuitorii lumii din vremea lui Noe, ei refuză să se gândească la Dumnezeu. Nelegiuirea predomină în proporţii alarmante, iar pământul este pregătit pentru seceriş” (6T388).

Când va începe şi biserica rămăşiţei să priceapă şi să folosească acest limbaj? În joc nu sunt doar vieţile a miliarde de oameni, ci chiar onoarea şi siguranţa guvernării divine.

Neprihănirea... în legătură cu legea

Robert J. Wieland - joi 6 octombrie 2005

“Haina albă, ca să te îmbraci cu ea” semnifică un “caracter nepătat, curăţit în sângele scumpului lor Mântuitor” (3T 254), “neprihănirea lui Hristos” (5T 233) sau “haina neprihănirii lui Hristos” (ML 311). Ellen White a folosit deseori această expresie, făcând referire la solia 1888 a “neprihănirii lui Hristos.” Ioan însuşi spune că ea este “neprihănirea sfinţilor” (Apoc. 19:8), evident, nu a lor înşile, pentru că ei nu au nici o neprihănire, ci a lui Hristos, care le-a fost pe deplin împărtăşită, şi nu atribuită pur şi simplu, în sens strict şi exclusiv legal.

Dacă nu s-ar mai fi făcut nici o “prezentare a neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, ca cea pe care doctorul [Waggoner] a făcut-o înaintea noastră [în 1888] (cf. Ms. 15, 1888), Biserica Adventistă şi conducerea ei ar fi fost, în mod stânjenitor, “goale.” Noi am predicat legea până când am devenit la fel de “uscaţi, ca şi piscurile Ghilboa.” Aflându-ne pe scena la care priveşte tot universul lui Dumnezeu, am pretins că vestim lumii “evanghelia veşnică,” când, în realitate, noi nici măcar nu am înţeles “solia îngerului al treilea cu adevărat.” Scopul soliei 1888 era acela de a oferi “soliei advente” un conţinut preţios, şi bisericii o experienţă bogată, care să îndepărteze cu adevărat cauza “ruşinii.”

A fost acoperită goliciunea noastră atunci? Sau mai suntem încă goi? Este oare acum “neprihănirea lui Hristos” un concept plin de semnificaţie pentru noi?

Reprezintă ea doar un clişeu, nişte cuvinte care maschează vidul? Oare “s-a pregătit… soţia Lui”? [Apoc. 19:7]. Îl cunoaşte ea atât de bine pe Hristos, încât, în final, să poată fi soţia Lui? Dacă nu, înseamnă că încă nu este “îmbrăcată.”

Cunoaşte ea neprihănirea Lui la fel de superficial ca şi cele “şapte femei” care Îl apucă şi vor să-I poarte numele, dar care nu vor putea niciodată să devină Mireasa Lui (compară cu Is. 4:1-4)?

Pentru solii din 1888, Hristos nu reprezenta o simplă lozincă. Ei nu au pronunţat Numele Lui şi nu şi-au pigmentat soliile cu prezentări actoriceşti, emoţionale, astfel gândite încât să producă impresie. Au avut o viziune clară, obiectivă asupra lui Hristos, care se putea comunica în termenii adevărului doctrinal. Au înţeles ceva ce, în mod evident, nici unul dintre fraţii lor contemporani nu înţeleseseră. Acest lucru este arătat limpede în ceea a spus Ellen White:

“În prezentarea neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, aşa cum a exprimat-o doctorul [Waggoner] înaintea noastră, văd frumuseţea adevărului. Mulţi dintre voi spuneţi că ea este lumină şi adevăr. Totuşi, voi nu aţi prezentat-o până acum în această lumină… Dacă fraţii noştri din conducere ar accepta doctrina care a fost prezentată aşa de clar – neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea – şi eu ştiu că ei au nevoie să accepte această doctrină, nu ar mai domina prejudecăţile lor, iar poporului i s-ar da hrană la vremea potrivită” (Ms 15, 1888, Olson, Through Crisis to Victory, p. 295).

Când fratele Waggoner a prezentat aceste principii la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară asupra acestui subiect pe care am auzit-o vreodată din gura unui om, afară de conversaţiile dintre mine şi soţul meu” (Ms 5, 1889).

Soliei unice pe care aceşti fraţi au prezentat-o atunci i s-a dat un nume deosebit – “doctrina neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea.” Era o recunoaştere a faptului că neprihănirea lui Hristos a fost aceea a unei fiinţe divino-umane adevărate care “a osândit păcatul în firea pământească,” fiind trimis “într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3). Acesta a fost punctul central al soliei lor, tema ei dominantă care i-a imprimat un caracter practic. Fără acest “gând măreţ,” solia lor ar fi fost lipsită de putere. Noi putem dezvolta caracterul pe care L-a dezvoltat Hristos numai dacă avem credinţa Lui.

Cu alte cuvinte, neprihănirea este prin credinţă!

Taina fărădelegii şi taina evlaviei

Gili Cârstea - vineri 7 octombrie 2005

În efortul permanent de a discredita principiile guvernării divine, diavolul nu putea scăpa din vedere subiectul cel mai periculos pentru el, de a cărui înţelegere depinde chiar încheierea marii controverse, şi implicit sfârşitul lui. Extrem de puţini oameni, de-a lungul secolelor, au perceput acest punct vital al planului de mântuire, şi mai puţini au vorbit despre el. Nu pentru că el nu era evident, sau Dumnezeu nu a fost suficient de explicit. Motivul este acela că Satana a făcut eforturi disperate spre a distorsiona acest adevăr capital, iar rezultatele au fost mai mult decât satisfăcătoare.

Este vorba despre “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” cum îl numeşte sora White, acela de a locui în fiecare fiinţă creată. Pavel numeşte aşa ceva “taina evlaviei,” şi spune că aceasta este temelia legământului cel veşnic. Hristos Însuşi a fost primul exemplar al rasei omeneşti în care “taina” a fost descoperită, iar sora White explică acest lucru magistral în capitolul “În templul Său” din Hristos, lumina lumii (DA 161).

Deşi a reuşit să ascundă de ochii omenirii acest adevăr capital aproape două mii de ani, Satana ştia bine că nu îl va putea eclipsa la infinit. Ştia că va sosi vremea când oamenii vor înţelege şi aprecia scopul etern al lui Dumnezeu, lucru care va pune capăt pentru totdeauna capacităţilor lui de amăgire. De aceea, el şi-a luat timp să pregătească cu grijă o schemă magistrală, spre a putea virusa “chiar pe cei aleşi.” Ea s-a materializat în ceea ce astăzi se cheamă panteism.

Folosindu-şi capacităţile de deghizare la maxim, şi folosind persoane cu mare expunere publică, el a propovăduit credinţa că Dumnezeu locuieşte în toată creaţia, în oameni, în floră şi faună, în elementele şi legile naturii, în tot ce este viu. Fiind atât de aproape de realitate, această credinţă falsă a prins ca focul în mirişte. Milioane de oameni cred că în fiecare persoană locuieşte o “scânteie” divină, o parte de Dumnezeu, iar datoria noastră este să o descoperim, să o cultivăm, spre a putea intra în lumea universală de care aparţinem de drept. De aici, mii de tehnici de meditaţie, de golire de sine, de vizualizări, rugăciuni, exerciţii spirituale şi alte “fapte” importate direct din panoplia demonică a fărădelegii.

Minciuna aceasta că Dumnezeu locuieşte în oricine este extrem de aproape de adevăr, ceea ce o face cu atât mai letală. Satana ştia foarte bine cum era el în cer, înainte de a se răzvrăti, cunoştea la perfecţie temelia eternă a universului conform căreia ei, făpturile create, erau un templu al Creatorului. Erau fii ai Tatălui tocmai prin părtăşia cu natura divină pe care o moşteneau la creaţiunea lor. Duhul Sfânt locuia în ei şi îi făcea părtaşi de natura lui Dumnezeu, de caracterul şi legile Sale. Acum, după rebeliunea lui, înţelegea bine că planul pentru răscumpărarea omului trebuia să abordeze exact acest aspect al separării de natura divină. Observând mielul de jertfă în Eden, apoi cortul întâlnirii iudaic, şi-a dat seama imediat că aici va fi bătălia supremă. Imediat a iniţiat printre naţiunile păgâne învăţătura despre temple ca loc al locuinţei divine. Aşa se face că neamurile aveau temple cu mult înainte de instrucţiunile primite de Moise pe munte.

Creştinii nu au reuşit să înţeleagă nici până în ziua de azi că “templul de la Ierusalim” nu era nimic altceva decât o “pildă” pentru Israel şi pentru lume despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, acela de a locui “în fiecare fiinţă creată” (DA 161). Dar în acest moment, drumurile se despart. În timp ce panteismul învaţă că Dumnezeu locuieşte în tot ce are viaţă, Spiritul Profeţiei se limitează la “de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.” Şi mai este o deosebire monumentală: în timp ce Satana spune că Dumnezeu locuieşte în toţi oamenii, ca o moştenire de la naştere, Biblia învaţă că Dumnezeu va reveni doar în oamenii care Îl invită, Îl primesc, apreciază caracterul neprihănirii Sale şi au o înţelegere autentică a rolului legii în guvernarea divină. Iar pentru aşa ceva este nevoie de cunoaştere, atât a lui Dumnezeu, cât şi a Celui pe care L-a trimis El, şi care a spus, la prima Lui alocuţiune publică: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Şi Ioan adaugă: “Dar El le vorbea despre Templul trupului Său” (2:21).

Ce se constată astăzi: “Aleşii,” ca să nu fie amăgiţi de panteismul tainei fărădelegii, au renunţat şi la taina evlaviei. Ca să fie mai siguri. De teama de a nu fi ispitiţi să creadă că în ei locuişte o “scânteie divină,” şi astfel să ajungă panteişti, ei anatemizează taina evlaviei, “Hristos în voi,” şi o plasează în categoria doctrinelor demonice. Tot ce le rămâne este o casă pustie, care se zbate să mimeze neprihănirea şi să imite viaţa lui Hristos.

Dar casa nu va putea fi menţinută mult timp goală. Vine curând vremea când ea va deveni o locuinţă a oricărei păsări necurate şi urâte. Atunci vor vedea toţi desluşit diferenţa dintre taina evlaviei şi taina fărădelegii. Este o bătălie pentru templul inimii, templu care nu poate fi gol sub nici o formă.

Cu privire la aceste lucruri, Laodiceea încă nu s-a dezmeticit.

Ceva incredibil aşteaptă să fie descoperit

Gili Cârstea - sâmbătă 8 octombrie 2005

Un prieten remarca recent că motivul principal pentru care istoria acestei lumi nu se încheie este faptul că “se aşteaptă ceva.”

Este o descriere crudă a stării reale a bisericii rămăşiţei. Poporul nostru stă cu ochii pironiţi în televizoare, aşteptând să se întâmple ceva la Vatican sau la Washington, urmărind fiara şi proorocul mincinos, alarmându-se cu falsă pioşenie de mişcările tot mai vizibile pentru impunerea duminicii ca zi de închinare obligatorie. Această febrilitate înşelătoare, stimulată de evenimente ce par profetice, nu va reuşi niciodată să producă mult-aşteptata redeşteptare şi reformă. Aşteptând “să se întâmple ceva,” s-ar putea să trecem orbeşte pe lângă fereastra de oportunitate care s-a deschis ori de câte ori o generaţie a poporului sfânt a reuşit “să înţeleagă ceva.”

Carl Sagan spunea un lucru potrivit pentru generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu: “Undeva, ceva incredibil aşteaptă să fie descoperit.”

Ce ar putea fi mai incredibil decât faptul că cerul este gata şi aşteaptă să conecteze la izvorul vieţii pe locuitorii pământului? Timpul pentru ziua ispăşirii, pentru nuntă, a venit de mult şi a trecut, iar Mireasa lui Hristos nu ştie nimic despre aşa ceva, aşteptând să se întâmple ceva. Adevăruri mari şi fabuloase aşteaptă să fie descoperite şi înţelese din “evanghelia neprihănirii” – aşa cum spunea îngerul (Ms 15, 1888) – iar Laodicea se ceartă cu toată lumea că ea are “tot adevărul.” Ni s-a spus că, după 1888, abia am început să avem “o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa” (RH 11 martie 1890). Ne măgulim că suntem poporul privilegiat care are solia celor trei îngeri, şi sperăm să ajungem odată pe scena lumii cu ea, dar ne facem că nu ştim ce ne-a spus Duhul, că “avem doar sclipiri ale razelor de lumină care trebuie să vină peste noi” (RH 3 iunie 1890).

Dumnezeu aşteaptă să ne înţelegem destinul şi să descoperim calea consacrată către desăvârşirea creştină, calea pe care a mers Hristos. Calea este “în sanctuar” (Ps 77:13 KJV) acolo unde “Mă voi întâlni cu tine” (Exodul 25:22), ca omul despărţit de Dumnezeu să poată fi făcut din nou părtaş de natură divină. La întrebarea lui Pavel: “Nu ştiţi că voi sunteţi templul Duhului Sfânt?” (1 Cor 3:16) noi răspundem că ştim, dar ne temem să nu cădem în panteism, aşa că evităm subiectul.

Dacă acum “avem doar sclipiri” ale razelor de lumină care urmează să vină peste noi, de ce nu depunem eforturi susţinute de a înţelege şi defini subiectele la care Dumnezeu aşteaptă să ne călăuzească în această cercetare? Expresia aceasta, “avem doar sclipiri ale razelor de lumină,” ne aduce dureros aminte de o altă frază celebră în ecuaţia mântuirii: “Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li se permitea să-şi exercite puterea convingătoare asupra celor care s-au opus ei, dacă toţi ar fi cedat şi şi-ar fi supus atunci voinţa Duhului lui Dumnezeu, ei ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, l-ar fi dezamăgit pe vrăjmaş, şi ar fi stat ca nişte bărbaţi credincioşi, tare la datoria lor. Ar fi avut o experienţă bogată; dar eul a spus, Nu! Eul nu a vrut să fie zdrobit; eul a luptat pentru supremaţie, şi fiecare dintre aceste persoane vor fi testate din nou asupra aceloraşi puncte la care au eşuat atunci...” (Letter 19, 1892).

Acelor raze care au strălucit la Minneapolis nu li s-a permis “să-şi exercite puterea,” şi nu li se permite nici astăzi. Din această cauză poporul nostru doarme, aşteptând “să se întâmple ceva.” Între timp, se aşează tot mai confortabil în această lume, se adaptează noilor ideologii şi bate palma cu orice culoare de creştinism militant, în numele unui hristos pe care doresc să-l propovăduiască lumii “cu o singură voce.”

Atâta timp cât acelor raze care au strălucit la Minneapolis nu li se va permite “să-şi exercite puterea convingătoare” asupra bisericii rămăşiţei, poporul nostru va continua să aştepte “să se întâmple ceva,” cu totul dezinteresat de faptul că “undeva, ceva incredibil aşteaptă să fie descoperit.”

Lucrarea lui Dumnezeu

Gili Cârstea - duminică 9 octombrie 2005

Alarmată de spiritul de împotrivire manifestat faţă de Waggoner, în timp ce prezenta la amvonul sesiunii din 1888 solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, sora White şi-a asumat riscul să blocheze o intenţie de vot a adunării elective ca acest subiect să fie interzis. Deşi ea nu primise nici o avertizare din partea Domnului că aici se prezintă “începutul” luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul, a sesizat repede că “aici este mare lumină,” aşa cum repeta ea ascultând prezentările celor doi soli. Abia mai târziu a înţeles ea, sub călăuzirea îngerului, că la Minneapolis Dumnezeu dorea să pregătească poporul pentru nuntă, pentru ziua ispăşirii finale, şi că acei doi tineri au fost “soli cu acreditare divină.”

Cu toate acestea, chiar în timpul sesiunii şi-a dat seama de problema gravă care afectează pe îngerul bisericii Laodicea. Maladia s-a transmis până în zilele noastre, şi ea a adus fiecare generaţie în vârtejul conflictului din 1888, chiar dacă acest lucru a fost înţeles sau nu. De la un capăt la altul al planului de mântuire, chestiunea majoră a fost reacţia poporului lui Dumnezeu la adevăr şi lumină nouă.

Iată ce spunea ea în timpul sesiunii din 1888:

“Dumnezeu are de făcut în lumea noastră o lucrare pe care multe minţi limitate nu o văd şi nu o înţeleg, iar când Dumnezeu descoperă poporului Său adevărul, iar el nu vine în armonie cu propriile lor idei, mulţi sunt gata să-l dispreţuiască şi să-l respingă. Vă implor, fraţilor, respectaţi Biblia. Cereţi-I stăruitor lui Dumnezeu lumină. Postiţi şi rugaţi-vă pe genunchi în odăiţa voastră. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă conducă în tot adevărul. Spuneţi-I că doriţi adevărul aşa cum este în Isus. Nu este înţelept ca unii dintre aceşti tineri să se supună vreunei hotărâri la această întâlnire, unde la ordinea zilei este mai degrabă împotrivirea, decât cercetarea. Scriptura trebuie să fie obiectul vostru de studiu, apoi veţi şti că aveţi adevărul. Deschideţi-vă inima pentru ca Dumnezeu să poată scrie adevărul pe tablele ei” (Ms 15, 1888).

Care este această “lucrare” pe care o are de făcut Dumnezeu în lumea noastră, şi pe care “multe minţi limitate” nu o văd şi nu o înţeleg? Cum reuşeşte Dumnezeu să descopere poporului Său adevărul, care de cele mai multe ori este în conflict cu opinia general acceptată, fără ca oamenii să-l dispreţuiască şi să-l respingă?

Lucrarea pe care Dumnezeu trebuie să o facă în lumea noastră este conectarea fiinţelor omeneşti la izvorul vieţii, conexiune ruptă prin decizia primilor noştri părinţi în Eden. De la păcatul lui Adam, prima operaţiune de conectare a fost în Hristos. El a fost primul în care a fost realizat “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” acela de a locui în fiecare fiinţă creată. În acest sens este El al doilea Adam, capul noii familii divino-umane, un Templu al lui Dumnezeu prin Duhul.

Acesta era scopul cortului întâlnirii, să fie o pildă despre scopurile lui Dumnezeu cu omenirea. Isaia a spus lămurit că lui Dumnezeu nu I se poate clădi o casă, căci El a ales inima omenească pentru locuinţă (Is 66:1-2). Ieremia a spus desluşit că legământul cel veşnic stă în “scrierea” legii – care este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu – în mintea şi inima oamenilor (Ier 31:31-34). Maleahi ne avertizează că venirea Domnului – Solul legământului cel veşnic – în templul Său se va face “deodată,” iar scopul va fi curăţirea Miresei de păcatele ei prin conectarea la izvorul vieţii (Mal 3:1-3).

Jones a înţeles perfect că “aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “...Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (The Consecrated Way, „That I May Dwell in Them”).

Aceasta este „lucrarea,” şi este tot mai vizibil că cei mai mulţi din biserică „nu o văd şi nu o înţeleg,” iar atunci când sunt confruntaţi cu ea o dispreţuiesc şi o resping. Cu toate acestea, Scriptura este clară că Dumnezeu va avea în ultima generaţie un grup de credincioşi care vor vedea, vor aprecia şi vor beneficia de „lucrarea” prin care oameni vor fi conectaţi la izvorul vieţii, căci ei au „credinţa lui Isus.”

Fără această credinţă a sfinţilor, orice formă de religie este evlavie fără putere.

Costul ridicat al păcatului

Donald K. Short - luni 10 octombrie 2005

"Şi după Lege aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evrei 9,22).

În Vechiul Testament este prezentat un întreg arsenal de simboluri. Acest mozaic de jertfe şi ceremonii îşi găsesc împlinirea finală doar la cruce. Tot aşa, aproape toate episoadele descrise în Vechiul Testament, care par deseori evenimente istorice dramatice, sunt parabole scrise pentru învăţătura noastră, ca să putem înţelege conflictul final.

Oricât de dulce a fost fructul din care a mâncat Eva, gustul nu a ţinut mult. Când a dat şi soţului ei să mănânce, amestecul de "bine şi rău" s-a dovedit a fi mai mult decât puteau minţile lor să suporte. Teroarea i-a cuprins pe amândoi. Disperarea şi vina i-ar fi distrus, dacă nu ar fi fost făgăduinţa lui Dumnezeu în acest ceas de criză. Cel care le-a adus speranţă era chiar Dumnezeul de care se despărţiseră. Sămânţa credinţei a fost plantată în făgăduinţă, şi cu toate că moartea fizică s-a impus asupra timpului, moartea veşnică, a doua moarte, va fi biruită de Sămânţă în biruinţa ei asupra păcatului.

Cine ar fi putut bănui cât de vastă urma să fie această apostazie? Întâiul născut, despre care Eva credea că va fi Mesia, a devenit întruparea urii lor necunoscute faţă de Dumnezeu. Cain l-a ucis pe Abel. Ar fi putut prevedea cineva că urmau să fie milenii de nelegiuire şi chin? Moştenirea lui Cain stă ca dovadă a profunzimii păcatului şi nelegiuirii ascunsă adânc în inima omenească.

Cain a "ieşit din faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden" (Geneza 4,16). Că a devenit un apostaziat este destul de clar, căci L-a părăsit pe Domnul. Locul în care a plecat nu este menţionat decât o singură dată în Scriptură. Cuvântul înseamnă fugă, abandonare. Rădăcina pare a fi caldeană, iar Caldeea este sinonimă cu vrăjitoria, astrologia şi magia. Primul ucigaş şi apostat de pe pământ s-a aşezat să locuiască într-un loc care a devenit simbolul confuziei, misterului şi păcatului.

Mulţi ani după potop, Avraam a fost chemat din ţara Ur, din Caldeea. De la porţile grădinii Eden până la marele război final al încheierii istoriei, Babilonul a fost sediul apostaziei (Apocalips 17,5). Toţi cei care au vrut să se închine adevăratului Dumnezeu au trebuit să se despartă de "MAMA DESFRÂNATELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI."

Omorârea lui Abel nu a putut fi ascunsă. Domnul a auzit şi a înţeles limbajul sângelui lui Abel care striga la El din pământ. Acelaşi limbaj urma să fie folosit 4000 de ani mai târziu pe dealul Calvarului. Până astăzi acesta este limbajul pe care cerul îl înţelege, dar pe care biserica urmează încă să-l înveţe. Noi "nu ne-am împotrivit încă până la sînge în lupta împotriva păcatului" (Evrei 12,4).

Putem pretinde că ispăşirea ne fereşte de consecinţele şi costul ridicat al păcatului. Cererea ca adevăratul Hristos să ia crucea noastră aşa cum a luat-o pe a Lui este prea scumpă – ea costă "sânge." Am putea găsi un "hristos" care trece cu vederea păcatul, care este în afara omenirii, diferit de fraţii Săi, şi care totuşi face minuni. Ne-am putea ascunde în spatele acestui "înlocuitor" "unic." Dar păcatul trebuie biruit şi anihilat, nu doar acoperit de un înlocuitor care scuză păcătuirea noastră continuă.

Acesta este singurul adevăr pe care îl cunoaşte Scriptura. El a suferit "în trup" şi chemarea noastră este să-L urmăm în această înţelegere a păcatului şi mântuirii. A avea "gândul" acesta înseamnă a fi în război cu doctrinele false ale Babilonului. El se bucură să stea pe "ape mari" căci acela este locul unde se îmbată mai marii pământului cu amăgirile lui şi se unesc cu el în adulter (Apocalips 17,1.2).

Fiul omului a ales să coboare în adânc şi să fie îngropat ca să împlinească toată neprihănirea. El a înţeles că este o parte a trupului colectiv al omenirii şi a mers până în profunzimile suferinţei neamului în lupta cu "eul." El a murit faţă de păcat (Romani 6,10).

Stare de război cu Dumnezeu

Gili Cârstea - marţi 11 octombrie 2005

"Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară" (Ieremia 5,9). "Toţi sunt nişte răzvrătiţi" (Ieremia 6, 28). "M-ai părăsit, ai dat înapoi; de aceea Îmi întind mâna împotriva ta şi te nimicesc: sunt sătul de milă" (Ieremia 15,6).

Pentru poporul lui Dumnezeu nu poate exista o situaţie mai nenorocită decât starea de război cu Dumnezeu. Este de neconceput să te numeşti poporul Său şi în acelaşi timp să lupţi împotriva Lui. Cu mici excepţii, se pare că fiecare generaţie de-a lungul istoriei a avut probleme în a identifica şi a recunoaşte această stare.

Poporul ales a demonstrat mereu o inconştientă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Cu cât luptau mai tare împotriva Sa, cu atât mai tare pretindeau că sunt poporul sfânt. Ei ziceau: "Templul Domnului, Templul Domnului," adică "noi suntem poporul adevărat al lui Dumnezeu şi El locuieşte aici." Dar Domnul spunea: "Iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic"(Ieremia 7, 8).

Acest "Pace! Pace!" era în realitate o înşelare a propriului popor, pe care cărturarii o foloseau mânaţi de înţelegerea faptului (adevărat) că un popor nu poate fi în război cu propriul Dumnezeu. Şi totuşi era război. "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea" (Osea 13, 9).

"Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte, şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului Meu, este greu lovită cu o rană foarte usturătoare" (Ieremia 14, 17).

În loc să identifice cauza reală a bolii, "M-au părăsit pe Mine," vindecătorii superficiali tratau efectul. Acest fel de tratament este numit "uşuratic." Pe termen lung, el nu poate duce decât la agravarea bolii. Când un popor este în război cu Dumnezeul lui, este o nebunie să-i spui că este pace.

"Şi mă voi certa cu copiii copiilor voştri."

De ce?

"Preoţii nu au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor" (Ieremia 2, 8).

Ar fi exclus ca generaţia noastră să fie "copiii copiilor tăi?" Nu ne numim noi Israelul spiritual? Nu vor fi seminţiile lui Israel cele care vor primi sigiliul viului Dumnezeu în vremea sfârşitului? Nu se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie (aluzie la ploaia târzie şi ştergerea păcatelor)?

Până nu vom recunoaşte că Dumnezeu este în ceartă cu poporul Său, noi vom continua să legăm în chip uşuratic rana fiicei poporului Său. Atâta timp cât vom continua să ne lăudăm că "noi Te cunoaştem, noi, Israel" deşi El spune că suntem "ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi," noi vom rămânea nişte vindecători superficiali, iar starea de război cu Dumnezeu va continua.

Samson şi Laodicea   (I)

Donald K. Short - miercuri 12 octombrie 2005

La suprafaţă, viaţa lui Samson nu reflectă o direcţie spirituală clară. Din punct de vedere fizic cel mai puternic dintre oameni, spiritual era cel mai slab. Dumnezeu nu îl părăseşte, chiar dacă viaţa lui a fost pătată de crimă şi adulter. Obsesia lui senzuală părea scăpată de sub control. El îi chinuia constant pe filisteni, lucru care, evident, acestora nu le plăcea. Părea invincibil, deşi comitea aproape orice atrocitate morală, şi totuşi Dumnezeu nu l-a părăsit nici atunci când şi-a negat chemarea (Judecători 13-16). De ce o asemenea istorie?

Ascunsă în dilema lui Samson s-ar putea găsi cheia propriilor noastre încurcături. Slăbiciunea lui venea din mândria puterii personale, iar această încredere a dus la orbire. El nu "ducea lipsă de nimic," fiind "bogat şi m-am îmbogăţit." Adevărata sursă a puterii lui nu era nici recunoscută, nici apreciată. Înţelegerea eşecului şi triumfului lui final ar putea să ofere speranţă pentru noi, astăzi.

În marea controversă dintre adevăr şi eroare, doar Sămânţa femeii poate aduce eliberare acestei planete captive şi poate zdrobi capul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Dar atâta timp cât femeia este "stearpă" nu există eliberare. Aşa cum în cazul lui Avraam făgăduinţa a venit prin minune, tot aşa şi în cazul Mariei, tot aşa şi în cazul soţiei lui Manoah. Aşa cum a fost cu Isaac şi Isus, tot aşa naşterea lui Samson a fost produsul făgăduinţei profetice. El avea o chemare specială: "El va începe să izbăvească pe Israel din mâinile filistenilor" (Judecători 13,5).

Naşterea adventismului a avut loc într-o făgăduinţă a eliberării triumfătoare. Sanctuarul lui Dumnezeu, locul locuinţei Sale, fusese întinat şi batjocorit de păcat timp de 6000 de ani. Dar prin adventism vine făgăduinţa triumfătoare: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit" (Daniel 8,14).

În cazul lui Samson, semnul şi sigiliul destinului său profetic de eliberator al lui Israel era reprezentat de jurământul nazireu: "Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui; şi el va începe să izbăvească pe Israel din mâna filistenilor" (Judecători 13,5). Cu trecerea anilor, Samson a înţeles că este diferit. El nu mânca la fel ca alţi oameni. El nu arăta la fel ca alţi oameni. Dar viaţa lui a devenit o mărturie tristă că nu a învăţat secretul credinţei care transformă diferenţa în valoare autentică. El gândea încă la fel ca alţi oameni! Viaţa şi puterea lui erau risipite folosind darurile lui Dumnezeu în urmărirea propriilor interese.

Alunecând tot mai departe de ruta pe care o marcase Dumnezeu, viziunea lui spirituală s-a degradat. Permanent era doborât de dorinţa de a impresiona pe alţii şi de a primi aprobarea duşmanilor lui. El chiar a încercat să se căsătorească în compania lor, dar ei nu l-au vrut. Aceşti străini, care erau experţi în lucrurile lumii, având care de luptă şi arme de oţel, îl provocau permanent pe Samson. Ori de câte ori se afla în compania lor, ei îi cereau să renunţe la secretul puterii lui şi să devină ca "ceilalţi oameni." Misiunea lui era atacată pe o cale despre care el nici nu visa.

În final, după ce a flirtat cu distrugerea şi compromisul, a început să se joace cu temelia viziunii lui profetice. El i-a spus Dalilei să-i "împletească cele şapte şuviţe de păr în urzeala ţesăturii" (Judecători 16,13). (Ciudat limbaj simbolic, şapte însemnând pierdere totală, în care era implicată mintea lui, puterea motoare a caracterului lui.)

Samson şi Laodicea   (II)

Donald K. Short - joi 13 octombrie 2005

Samson nu îşi "cunoştea" starea, şi se gândea: "Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura," neştiind ce s-a întâmplat. El nu ştia că s-a despărţit de Dumnezeu. El credea că este bogat şi nu duce lipsă de nimic. Raportul trist spune: "Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă" (Judecători 16,21). Isus spune poporului Său din vremea sfârşitului că va fi iarăşi un grup de oameni care se vor trezi ca Samson, fără putere, fără lumină, fără ulei în candele, lucru cel mai necesar în acea clipă de criză a istoriei (Matei 25,1-13).

Samson era acum sărac, orb şi gol. Dar adevărul este că acum se afla în cea mai bună stare de pe parcursul întregii lui vieţi. Acum, deşi orb, putea să-şi "vadă" slăbiciunea. În această stare a început să înţeleagă ceva care îl ocolise toată viaţa. El a priceput că trebuie să se vadă la fel de păcătos ca "toţi ceilalţi oameni" înainte de a-şi putea îndeplini misiunea de eliberator al lui Israel. El a sesizat magnitudinea pocăinţei colective.

Este un paradox pe care doar înţelepciunea lui Dumnezeu îl poate rezolva, dar taina evlaviei şi taina nelegiuirii se maturizează simultan. Neghina şi grâul sunt secerate în acelaşi timp. În timp ce viziunea spirituală a lui Samson se maturiza, încumetarea hulitoare a duşmanilor lui Israel ajungea la paroxism. "Domnitorii filistenilor s-au adunat să aducă o mare jertfă zeului lor, Dagon, şi ca să se veselească. Ei ziceau: Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru… În bucuria inimii lor, au zis: Chemaţi pe Samson, ca să ne desfăteze" (versetele 23,25). Ei defăimau adevărul care făcuse din Israel poporul lui Dumnezeu.

Ca Belşaţar secole mai târziu, aceşti vrăjmaşi ai lui Dumnezeu au adus vasele sfinte la sărbătoarea lor religioasă, spre a batjocori cerul şi poporul Său. Dar la această provocare se putea răspunde, căci Samson a început, în sfârşit, să-şi vadă destinul profetic. Acum şi-a înţeles naşterea, cu toate restricţiile care îl despărţiseră de "toţi ceilalţi oameni." Toate cădeau în desuetudine în faţa realizării scopului pentru care fusese născut. Cea mai mare dorinţă şi desfătare a lui era acum de a asculta şi urma acel destin profetic până la sfârşit. El înţelesese acum că "a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig" (Filipeni 1,21).

Sub această viziune a putut el cuprinde cei doi "stâlpi" ai adevărului şi să se sprijine pe ei pentru realizarea scopului final. El a ajuns să-şi cunoască slăbiciunea şi asemănarea cu toţi ceilalţi oameni, dar a învăţat că bunătatea şi harul lui Dumnezeu îl pot face deosebit. S-a putut pocăi. Judecata pe care a pronunţat-o asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu a luat-o asupra lui, şi făcând aşa, a suferit crucea împreună cu Hristos.

În acea judecată era eliberarea lui, căci înţelegând profunda depravare a rebeliunii şi păcatului lui, a fost eliberat de întunericul şi orbirea ei. În acea alifie pentru ochi se găsea puterea care să dărâme cei doi stâlpi pe care se sprijinea templul vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Raportul spune:

Întrebarea pentru biserica de astăzi este: Când va înţelege Laodicea? Înţelege ea cum a fost jefuită şi stă goală? Putem noi învăţa, ca Samson, din propria noastră istorie?

Asociindu-ne cu filistenii, ni s-au tăiat şi nouă cele "şapte şuviţe" ale adevărului, şi astfel ne-am pierdut misiunea. S-a făcut compromis după compromis. Acum ni se spune că trebuie să ne scuturăm şi să prindem putere, fără adevărul care ne-a făcut un popor şi ne-a susţinut toată istoria noastră. Ni se spune că subiecte ca înţelegerea naturii lui Hristos şi "neprihănirea prin credinţă în contextul vremii sfârşitului" nu sunt esenţiale nici pentru mântuire, nici pentru misiunea bisericii. Ni se spune, eronat, că biserica mondială nu a văzut niciodată aceste subiecte ca fiind centrale, că ele trebuiesc lăsate la o parte, căci ele sunt unelte pe care Satana le va folosi spre a înfrânge poporul lui Dumnezeu.

Aceasta nu poate fi decât declaraţia celor cărora li s-au scos ochii.

Războiul era la porţi"    (I)

Gili Cârstea - vineri 14 octombrie 2005

Timp de douăzeci de ani, copiii lui Israel au fost supuşi regelui Canaanului, Iabin, şi lui Sisera, comandantul oştilor lui. Anii se scurgeau, şi Israel refuza să recunoască faptul că suferinţele şi calamităţile care s-au abătut asupra lui sunt rezultatul neascultării de Domnul. Ei socoteau că sunt lucruri obişnuite, naturale. Dar cu fiecare casă incendiată după un nou raid, cu fiecare copil răpit, cu fiecare viol şi jaf, unii, mai receptivi influenţei Duhului Sfânt, au început să vadă adevărata cauză a dezastrului. Situaţia aceasta a continuat până când tot mai mulţi dintre ei şi-au recunoscut vina şi au strigat către Domnul cu pocăinţă sinceră.

Ajunşi la capătul puterilor, ei s-au întors cu toată inima către Domnul. El le-a ascultat rugăciunea, dar nu a răspuns aşa cum se aşteptau ei. Poporul avea nevoie de un general, dar Domnul le-a trimis o femeie, pe Debora, pe care a ales-o judecător în Israel.

Debora face o descriere foarte interesantă a “stării naţiunii” în acel moment, descriere cu serioase implicaţii spirituale pentru noi. Ea spune că “drumurile erau pustiite” şi “locuitorii apucau pe căi strâmbe.” “Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere.” “Israel îşi alesese noi dumnezei; atunci războiul era la porţi. Dar nu vedeai nici scut, nici suliţă, la patruzeci de mii în Israel” (Judecători 5).

Parcă ar fi o descriere a situaţiei noastre. Ca şi atunci, în joc nu este doar starea nenorocită a poporului, ci un conflict mai profund şi mult mai serios, între căpeteniile întunericului acestui veac, care ţin sub apăsare poporul lui Dumnezeu, şi Domnul oştirilor, Sfântul lui Israel, Judecătorul lui Israel care este “lovit cu nuiaua peste obraz” (Mica 5,1). Acest lucru se vede în capitolul 25, versetul 23:

"Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji."

Dacă reuşim să vedem desfăşurarea mai largă a conflictului, vom avea o imagine mult mai clară a poziţiei şi rolului nostru în confruntarea finală. Războiul pe care l-a declanşat Lucifer împotriva guvernării lui Dumnezeu a ajuns în ultima fază. După ce a pus mâna pe “locuinţele lui Dumnezeu” prin “mărimea negoţului tău”(Ezechiel 28,16), tot ce are de făcut fostul heruvim ocrotitor este să se baricadeze în “ţinutul” lui din “inima mărilor.” Atâta timp cât poate ţine în stăpânire aceste “locuinţe,” provocarea lui, că sângele lui Hristos nu schimbă viaţa oamenilor, rămâne în picioare. În acest sens “Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua peste obraz.”

Războiul era la porţi"    (II)

Gili Cârstea - sâmbătă 15 octombrie 2005

Situaţia este destul de complicată: pe de o parte, Dumnezeu nu poate interveni cu forţa, căci voinţa trebuie respectată; pe de altă parte, oamenii nu ştiu cine se ascunde în ei, cine le controlează voinţa, şi astfel nu au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Iudeii studiau Scripturile de ani de zile în fiecare sabat, dar interpretau afirmaţiile lor spre a se potrivi cu imaginea lor despre Mesia. Deşi Isaia spunea clar că Mesia va aduce eliberare “prinşilor de război,” ei vedeau aici un aspect pur material al implicării lui Mesia în luptele naţiunii cu vecinii ei, neamurile, romanii. De aceea au reacţionat atât de violent la solia pe care le-o aducea Isus. Ei aveau nevoie să înţeleagă realitatea luptei şi teritoriul desfăşurării ei. La acest aspect, Isus a fost foarte clar. Dar ei nu aveau urechi pentru aşa ceva.

Durerea din glasul Domnului persistă până astăzi: O, de M-ar asculta poporul Meu, de ar merge Israel pe căile Mele, într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lui (Psalmii 81,13.14).

Dar atunci când Israel nu-şi cunoaşte vrăjmaşii şi nu ştie unde se ascund, Domnul nu-i poate înfrunta. Mă întreb dacă nu facem şi noi astăzi aceeaşi greşeală, identificând vrăjmaşii cu comunismul, cu catolicismul şi decretul duminical, cu protestantismul apostaziat, cu New Age, cu materialismul şocant care ne invadează, cu Noua Ordine Mondială. Nu vreau să neg importanţa acestor instituţii, dar ele nu sunt decât o foarte şireată amăgire, ca rămăşiţa să privească adevăraţii vrăjmaşi cât mai departe de realitate.

De asemenea, în joc nu este scumpa noastră piele, aşa cum ne place să credem şi aşa cum se observă din tot ce facem. În joc se află credibilitatea, caracterul lui Dumnezeu, împroşcat cu noroi de Satana şi împărăţia lui. Este un conflict în care avem un cuvânt de spus, aş zice un cuvânt hotărâtor. Ne-am copilărit prea mult timp vorbind doar despre mântuirea noastră, uitând de caracterul Lui, de acuzaţiile care I se aduc şi de batjocura pe care o suportă de ani de zile.

Laodicea nu înţelege că în conflictul care se desfăşoară, ea trebuie să fie martor. Şi chiar dacă ar înţelege, nu poate să fie martor atâta timp cât “nu ştie” ce fel de goliciune o afectează. Nu cunoaşte teritoriul unde se desfăşoară lupta, şi nu ştie nici rolul Domnului Isus în acest conflict. Dovadă că Isus este încă afară şi bate la uşă.

Iar când Israelul spiritual îşi alege noi dumnezei, războiul este la porţi.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888