Un impas jenant şi inutil        

joi 15 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Comitetul comunităţii noastre a propus o colectă pentru sinistraţii din estul ţării, rămaşi fără nici un mijloc de subzistenţă în urma inundaţiilor catastrofale care au lovit ţara noastră. Este un gest onorabil de solidaritate umană, şi ne bucurăm să participăm, alături de toţi oamenii, la uşurarea poverilor altora. Dificultatea este că acest gest se află în contradicţie flagrantă atât cu teologia bisericii, cât şi cu credinţa populară a membrilor ei.

Nu este aberant să susţii că asemenea fenomene sunt acte ale lui Dumnezeu pentru avertizarea, pedepsirea sau disciplinarea păcătoşilor, iar apoi să strici efectul acestor măsuri prin contracararea lor şi intrând în conflict cu scopurile lui Dumnezeu? De ce să stricăm efectul disciplinării, oferind hrană unor oameni cărora Dumnezeu le-a luat hrana? De ce să anulăm rezultatele avertizării, încercând să ştergem cât mai repede urmările faptei lui Dumnezeu, făcută spre binele oamenilor? Cum putem spune acelor necăjiţi că îi ajutăm din dragoste creştină, când ei văd – iar teologia noastră le confirmă credinţa – că Dumnezeul creştinilor le-a spulberat slaba agoniseală prin care supravieţuiau? Ce efect au o pâine şi o sticlă cu apă în descoperirea slavei lui Dumnezeu, în faţa barbariei prin care viaţa lor a fost pusă în primejdie pe termen lung?

Cu ocazia seismului şi valurilor mareice din Asia, un teolog adventist proeminent a spus deschis bisericii şi lumii că singura explicaţie a acelui fenomen rămâne mânia lui Dumnezeu. Poziţia lui este susţinută tacit de BRI, nu a fost contrazisă de academia adventistă şi este larg răspândită în popor. Mass-media noastră nu a avut nimic de zis la această monstruozitate care ofensează cerul.

Nu mă aştept de la acei sărmani sinistraţi să priceapă ce se întâmplă. Pot înţelege şi ierta nebunia lor de a-L acuza pe Dumnezeu pentru necazurile prin care trec. Dar este inadmisibil ca elita bisericii rămăşiţei să se prostitueze în asemenea hal cu Baal, iar membrii bisericii să nu sesizeze conflictul dintre credinţa şi faptele noastre.

Poate este de înţeles expresia “Nu ne putem pune cu Dumnezeu,” venind de la un ţăran sinistrat meditând pe acoperişul casei, sau chiar de la un prim-ministru îngrijorat de extinderea uluitoare a dezastrului. Uimitor este că oameni aleşi de Dumnezeu să continue lucrarea lui Hristos de a lumina lumea cu slava caracterului lui Dumnezeu sunt în primele rânduri ale răspândacilor lui Satana. În timp ce Dumnezeu este pus într-o lumină complet nefavorabilă, fiind considerat cauza primară a acestor dezastre, noi facem eforturi să plasăm biserica foarte vizibil prin gesturi de caritate, în speranţa că vom impresiona pe cineva cu dragostea noastră de oameni. Nu există metodă mai eficientă de a susţine teologia diavolului.

Biserica anului 2005 este din nou în conflictul vremii lui Iov, din experienţa căruia nu am învăţat nimic. Elifaz & comp are şi astăzi o putere de vrajă asupra gândirii teologice adventiste. Iov are foarte puţini adepţi, iar imaginea lui despre Dumnezeu, deşi parţială şi umbrită de suferinţa fizică, nu a reuşit să se impună în societatea modernă. El nu avea, ca noi, privilegiul imens de a privi în Hristos slava lui Dumnezeu, dar a făcut un lucru înţelept, evitând să-L acuze „nebuneşte” pe Dumnezeu (Iov 1:22 KJV).

Câtă nevoie ar avea lumea noastră să afle că Părintele veşniciilor nu foloseşte violenţa – fizică sau psihică – în relaţia Sa cu fiinţele create. Neprihănirea Sa nu se poate impune, iar atingerea sfinţeniei nu se poate face prin tărie sau putere. Forţa constrângătoare nu se află decât în împărăţia lui Satana; aşa ne spune Dumnezeu prin Spiritul Profeţiei.

Înseamnă că biserica rămăşiţei a confundat împărăţiile, dacă a ajuns să atribuie folosirea forţei constrângătoare lui Dumnezeu. O confuzie fatală, cu echivalent doar în experienţa dureroasă a savanţilor din Sinedriu, atunci când L-au confundat pe Prinţul vieţii cu Beelzebub. Vai de cine va îndrăzni să le spună că şi-au schimbat stăpânul şi nu ştiu.

„Şi nu ştii...” rămâne cea mai mare provocare cu care se confruntă îngerul bisericii Laodicea. Cât vom mai prelungi acest impas indecent?

 Din perlele lui Elifaz   (I)        

vineri 16 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Cartea lui Iov este o secvenţă din marea controversă. Ea stabileşte principii fundamentale despre neprihănire şi păcat, demascând rolul Nimicitorului în tragediile care lovesc pământul şi poziţia în care este pus Dumnezeu în legătură cu ele. Este o bătălie ideologică, în care Iov confruntă conceptele diavolului, iar prietenii lui se luptă din răsputeri să apere teologia populară despre pedeapsa lui Dumnezeu.

Deşi nu-mi face plăcere să fiu ecoul acuzaţiilor lui Satana, atrag atenţia asupra câtorva concepte din discursurile lui Elifaz, deoarece ele sunt şi astăzi considerate valabile în disputa despre pedeapsa lui Dumnezeu.

Elifaz: “Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit? Care oameni neprihăniţi au fost nimiciţi?” (4:7).

Isaia îi răspunde: “Piere cel neprihănit, şi nimănui nu-i pasă; se duc oamenii de bine şi nimeni nu ia aminte că din pricina răutăţii este luat cel neprihănit” (Isa 57:1). Pavel continuă: “Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evr 11:36-38). Mai mult decât ei toţi, Fiul omului a fost urmărit toată viaţa, ameninţat, batjocorit, bătut şi apoi crucificat între doi tâlhari.

Retorica mincinoasă a diavolului nu ne mai poate păcăli. Dacă întrebarea era: “Care oameni neprihăniţi au fost nimiciţi de Dumnezeu?” atunci da, este adevărat că nici unul. Dar dumnealui, diavolul, câţi oameni nevinovaţi a nimicit? Insinuarea este că Dumnezeu nu omoară decât pe cei păcătoşi, ceea ce este complet fals.

Elifaz: “El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte” (5:18).

Dacă leagă rana, de ce o mai face? Stimabilul acuză aici că Dumnezeu este la originea binelui şi răului, într-un efort paranoic de a educa, de a obţine supunere prin ameninţare. Nu aşa a fost interpretat recentul cataclism din Asia? Domnul a produs valul seismic nimicitor, apoi a trimis societăţile de binefacere creştine să lege rănile sinistraţilor. La fel cu inundaţiile din ţara noastră. La fel cu uraganul Katrina.

Am auzit destui predicatori adventişti folosind o ilustraţie croită pe baza acestei perle a lui Elifaz. Un păstor avea probleme mari cu o oaie mai rebelă. Aceasta se “rătăcea” de turmă, obligându-l pe păstor să alerge după ea prin locuri primejdioase şi pe vreme rea. Exasperat de această situaţie, păstorul a rupt picioarele oii, apoi i le-a bandajat. Până la vindecare, a purtat oaia în braţe pe drumul spre păşune şi înapoi la staul. Astfel, oaia s-a ataşat de el atât de mult, încât după ce s-a vindecat şi a putut merge din nou pe picioarele ei nu s-a mai despărţit de salvatorul ei, păşind alături de el oriunde mergeau.

Frumoasă metodă de a obţine dragoste. Aceasta este concepţia pe care diavolul a vândut-o omenirii cu atâta succes, iar creştinii au adoptat-o deoarece o găsesc în Biblie.

Elifaz şi prietenii acuzau pe Iov chiar şi pentru insistenţa cu care el căuta răspunsuri în situaţia de criză prin care trecea. El se depărta de credinţa populară că suferinţa şi moartea sunt o pedeapsă de la Dumnezeu. Pentru Iov, teologia aceasta care susţine că “El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte” era în conflict cu principiile neprihănirii. El vedea dreptatea lui Dumnezeu în termenii legii. Era nebunie curată să afirmi că Dumnezeu se complace într-un asemenea joc găunos şi inutil. El te împinge în prăpastie, apoi te întreabă ce cauţi acolo. Iov nu putea suporta un asemenea raţionament maladiv.

Din contră, pentru Elifaz era culmea înţelepciunii şi a temerii de Dumnezeu. El se bucura să slujească un Dumnezeu care obţine supunere prin orice mijloace, dacă scopul este dragostea. Nu vedea nici un impediment în procedurile constrângătoare ale lui Dumnezeu, pe care le considera a fi singura soluţie pentru calmarea nebunilor.

Din perlele lui Elifaz   (II)         

sâmbătă 17 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Elifaz purta o bătălie care confruntă şi astăzi biserica rămăşiţei. Este bătălia seculară dintre neprihănire şi păcat, încă nerezolvată în aceste ore târzii ale istoriei. Pot fiinţele create să trăiască în neprihănire, în ascultare desăvârşită de cerinţele legii divine? Există vreo şansă ca omul păcătos, despărţit de Dumnezeu, să poată fi readus în armonie cu standardele neprihănirii?

Iată-l pe teologul nostru dându-se în spectacol la cel mai important subiect al disputei din marea controversă:

Elifaz: „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în sfinţii Săi, dacă nici cerurile nu sunt curate înaintea Lui, cu cât mai puţin fiinţa urâcioasă şi stricată - omul, care bea nelegiuirea ca apa!” (Iov 15:14-16).

Culmea neruşinării, omule! Dumnezeu a avut încredere în “sfinţii Săi,” deşi anumiţi “sfinţi” s-au dovedit nedemni de încrederea care li s-a arătat. Un anume "sfânt," Lucifer, a fost aşezat în cel mai sfânt loc al guvernării cereşti, acolo unde sigila desăvârşirea (Eze 28:12-13), semn că Dumnezeu a avut încredere deplină în el. Chiar când a început să plănuiască rebeliunea, deşi Dumnezeu ştia ce se întâmplă, Lucifer nu a fost demascat o lungă perioadă de timp – o dovadă de respect şi de încredere pe care el putea să-şi revizuiască poziţia. Nu a făcut-o.

Elifaz întreabă retoric: “Poate cel născut din femeie să fie fără prihană?” Cu alte cuvinte, dacă aşa de mulţi îngeri uniţi în rebeliunea lui Satana nu au putut să fie sfinţi, cum ar putea omul păcătos să viseze la aşa ceva? Majoritatea zdrobitoare a teologilor de azi cred exact acelaşi lucru, că până la a doua venire nimeni nu va trăi fără prihană.

Dumnezeu combate viguros o asemenea amăgire. La împlinirea vremii, El a ridicat lui Israel un Mântuitor, “născut din femeie, născut sub lege” (Gal 4:4) şi a demonstrat că “cel născut din femeie” poate fi fără prihană. Cel născut din femeie, acceptând să devină un templu al lui Dumnezeu, a arătat lumii ce poate deveni omul care se încrede în soluţia lui Dumnezeu. O mulţime de fraţi ai Săi Îl vor urma pe această cale consacrată, dovedind omenirii că aberaţiile teologiei populare nu pot strica adevărul divin.

Elifaz: „Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu? Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui. Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos? Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El?” (Iov 22:2-3).

Dacă Dumnezeu este aşa cum Îl prezintă Satana, atunci Elifaz are dreptate, omul nu poate să aducă nici un folos lui Dumnezeu. Un Dumnezeu aspru, pretenţios, arogant, răzbunător, distant, sever, nu are nevoie de nimeni, nu respectă pe nimeni şi nu depinde de nimeni. Dar dacă Tatăl este aşa cum L-a prezentat Hristos, atunci “onoarea lui Dumnezeu este implicată în desăvârşirea de caracter a poporului Său” (DA 671). În plus, un Om a adus un mare folos lui Dumnezeu, descoperind caracterul Tatălui în bezna cu care Stăpânitorul acestei lumi învelise omenirea. Atunci când Dumnezeu este acuzat de copiii Săi că este un tiran, orice om poate aduce un folos lui Dumnezeu. Iov a făcut-o cu succes, iar credinţa lui fermă a fost o încurajare, mai târziu, pentru Fiul omului, pe drumul crucii.

Elifaz nu s-a sfiit să ne explice taina conceptelor lui teologice. El spune că îşi bazează credinţa pe descoperirea primită în viziune de la un înger care l-a vizitat noaptea. El recunoaşte că a fost vorba de un vizitator neidentificat, “un duh cu o înfăţişare necunoscută,” şi care a “şoptit încetişor” un concept al marii lupte care pe Elifaz l-a impresionat: „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână, şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!” (Iov 4:17-19).

De la Elifaz încoace, pleiade de profeţi ai lui Baal, inspiraţi de acelaşi “duh” fără chip, spun bisericii lui Hristos că omul nu va fi “fără vină” înaintea lui Dumnezeu.

Împotriva lor stă Omul Isus Hristos şi fraţii Lui, pe care îi va prezenta în faţa universului spectator “fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta,” ca o dovadă că Dumnezeu are încredere în copiii Săi din familia omenească, care vor pune punct final marii controverse.

Nu te lăsa amăgit de duhuri cu o înfăţişare necunoscută. Dumnezeu are încredere în tine!

"Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta"         

duminică 18 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Aşa explica Domnul Hristos operaţiunile secrete prin care Satana a reuşit să deformeze caracterul lui Dumnezeu. El stabileşte cu fermitate adevărul că Dumnezeu nu seamănă decât sămânţă bună. Cu alte cuvinte, El nu acţionează decât în conformitate cu principiile neprihănirii, în acord perfect cu legea. Dar, ceea ce este şi mai important, Dumnezeu nu demască operaţiunile criminale, nu anihilează actele denigratoare ale diavolului şi nu intervine în desfăşurarea acestora, acolo unde oameni, chiar membri ai poporului Său, colaborează în aceste proiecte.

Deşi cunoaşte principiul biblic conform căruia nu poate ieşi apă dulce şi amară din acelaşi izvor, generaţia prezentă a bisericii rămăşiţei continuă acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu pentru fapte de care El nu Se face vinovat. În contextul pildei semănătorului din Matei 13:24, ei continuă să creadă – şi să spună şi altora – că neghina a fost semănată chiar de proprietarul ogorului. Ei nu se întreabă, şi nu întreabă pe Semănător, cine şi de ce a semănat neghină în ţarină. Ea este acolo, la locul ei, ca parte necesară a procesului de educaţie creştină.

Pilda spune că semănătorul a semănat sămânţă bună. Adică, Dumnezeu a oferit poporului Său principii de dreptate aducătoare de libertate, fericire şi siguranţă. De unde au apărut aberaţiile sângeroase care răscolesc inimile cercetătorilor istoriei sacre? Cetăţi arse din temelii, militari măcelăriţi peste noapte, copii sfâşiaţi de urşi – Scriptura pare vitrina celor mai mari ticăloşii devenite acceptabile în numele religiei. Ce caută toate acestea în jurul şi strâns legate de poporul lui Dumnezeu şi istoria lui?

Răspunsul este cât se poate de clar: “Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat” (13:25). Domnul Hristos spune aici că diavolul, lucrând sub acoperire (noaptea), a intervenit în lucrarea lui Dumnezeu spre a compromite recolta. Profitând de somnul oamenilor, el a produs stricăciunea şi a dispărut în noapte, lăsându-ne să ne batem capul cu tot felul de întrebări despre scopurile lui Dumnezeu în asemenea acte. Nu s-a obosit nici măcar să lase un bileţel, o scurtă notificare prin care să-şi asume atacul. Toată vina trebuia să cadă asupra lui Dumnezeu. Observaţi cu câtă râvnă încercau prietenii lui Iov să şteargă urmele diavolului de la locul atacului terorist prin care Iov a fost ruinat? Predici întregi sunt ţinute spre a-l convinge pe Iov că Dumnezeu este autorul. Nici urmă de Satana în toată pledoaria lor. Sărmanul Iov, ajunge atât de confuz încât începe şi el să creadă că ar fi posibil ca nimicirile care l-au lovit să fie produse de Dumnezeu. Dar nu s-a lansat în acuzaţii nebuneşti, ca prietenii lui.

Lui Iov nu i-a spus nimeni că vrăjmaşul a venit noaptea şi a semănat o neghină mortală pentru generaţiile următoare. Nici un înger din cer nu a coborât să-i explice operaţiunea de denigrare pe care o desfăşura vrăjmaşul. Totuşi, el are o sclipire care ar trebui să umple de ruşine pe teologii creştini. În câteva cuvinte, el pune temeliile unui concept străin generaţiei noastre, dar care ar trebui aşezat la loc de cinste în ecuaţia marii controverse:

“Pământul este dat pe mâinile celui nelegiuit; el acoperă ochii judecătorilor; de nu el, apoi cine altul?” (Iov 9:24).

Superb. Iov a priceput enigma pe care teologii actuali nici nu visează să o dezlege: Un nelegiuit seamănă neghină, apoi acoperă ochii judecătorilor.

Interesant, “robii” stăpânului casei (Mat 13:27) n-aveau idee despre aceste operaţiuni sub acoperire. Ei au fost uimiţi să constate efectele atacului, dar nu ştiau nimic despre nelegiuitul care operează din umbră.

Robii lui Dumnezeu de astăzi nu ştiu nici ei că “pământul este dat pe mâinile celui nelegiuit.” Judecătorii din marea controversă nu au nici cea mai vagă suspiciune că au ochii acoperiţi, interpretând devastările teribile care lovesc pământul ca fiind acte ale lui Dumnezeu. Ca şi cum gospodarul şi-a semănat singur neghină printre grâu. Chiar aşa spune unul dintre judecătorii din vremea lui Iov, pe numele lui, Elifaz din Teman: “El face rana şi tot El o leagă” (Iov 5:18).

Omenirea nu ştie că ea este terenul fermecat pe care continuă operaţiunile de denigrare a caracterului lui Dumnezeu. Loviturile tot mai dese şi mai surprinzătoare care se abat peste noi îi fac pe oameni să ridice ochii întrebător spre cer. Iar “judecătorii” nu ştiu că pământul este dat pe mâinile celui nelegiuit, şi prin urmare nu pot fi de nici un ajutor oamenilor deznădăjduiţi care hulesc numele Domnului în fiecare zi.

Acesta este "omul"    (I)        

luni 19 septembrie 2005 - Gili Cârstea

În ciuda afirmaţiei explicite a Domnului Hristos că Satana este stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12:31; 14:30; 16:11), mulţi oameni cred că planeta este condusă de Dumnezeu, iar diavolul este un fel de cârcotaş neputincios care mai bagă uneori beţe în roate băieţilor buni.

O asemenea credinţă este cât se poate de naivă, iar extinderea ei uluitoare nu poate fi explicată decât prin capacităţile de amăgire excepţionale ale diavolului, exercitate asupra unei populaţii controlate prin teamă.

Noi obişnuim să vorbim despre “căderea lui Adam” în păcat; acolo însă a avut loc un transfer de putere. Planeta Pământ, încredinţată de Dumnezeu lui Adam spre administrare, a fost oferită diavolului de primii noştri părinţi. Rebelii erau în căutarea unei patrii, unde să-şi demonstreze virtuţile noii ordini întemeiate pe fărădelege. Pentru ei, obţinerea jurisdicţiei asupra familiei prin care Dumnezeu intenţiona să clarifice conflictele din marea controversă, o familie “de o nouă ordine în univers,” a fost un triumf colosal.

Dumnezeu a încercat de la început să avertizeze biserica rămăşiţei că Satana este conducătorul omenirii, pe care o duce cu viteză la pierzare, dar noi am tratat informaţia cu superficialitate. Periodic ni s-a repetat că “Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu” (AU 1 ianuarie 1901).

Astăzi „omenirea se prosternă în faţa lui” iar rămăşiţa pare incapabilă să priceapă grozăvia. Ea continuă să creadă şi să spună lumii că la cârma omenirii Se află bunul Dumnezeu, care călăuzeşte popoarele după buna Sa plăcere şi spre împlinirea scopurilor Sale. Din această cauză biserica nu poate explica lumii corect distrugerile ameţitoare ce se abat peste noi, fiind obligată de propria orbire la acest subiect să declare că ele sunt „acte ale lui Dumnezeu.”

Prin Isaia, Dumnezeu doreşte să ne dea o mână de ajutor. Ni se prezintă o scenă de la sfârşitul marii lupte, atunci când rebelii conduşi de Nimicitorul îşi vor pierde privilegiul invizibilităţii, fiind chemaţi să dea socoteală pentru felul cum au condus destinele omenirii: „Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: 'Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?'” (Isa 14:16-17).

De ce se uită oamenii “miraţi” la el? Deoarece lor li s-a spus toată viaţa la biserică, la toate bisericile, că Dumnezeu cutremură pământul, că El zguduie împărăţiile, că El preface lumea în pustie, că El nimiceşte oraşele populate. Acum ei înţeleg cu stupoare că autorul acelor distrugeri, pe care ei le numiseră “acte ale lui Dumnezeu,” este un personaj pe care ei îl consideraseră secundar, limitat şi periferic, dar care acum se dovedeşte a fi “stăpânitorul lumii acesteia,” pe care a dus-o la ruină.

Dumnezeu a dat lumină acestui popor pentru ca această descoperire stupefiantă să aibă loc acum, când oamenii mai au posibilitatea să aleagă corect. Acum omenirea trebuie ajutată să înţeleagă că „acesta este omul” care face să se cutremure pământul. Acum trebuie trasă alarma că teologia modernă Îl confundă pe Dumnezeu cu Baal. Atunci va fi prea târziu pentru oricine să se uite „ţintă miraţi” şi să-l privească „cu luare aminte” pe cel ce s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

Acesta este "omul"    (II)         

marţi 20 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Isaia continuă să ne uimească, descriind sfârşitul violent al diavolului şi concluzia observatorilor cereşti cu privire la atitudinea fundamentală a caracterului acestui balaur care a prefăcut lumea în pustie:

“Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi, se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită, ca o pradă luată de la nişte oameni ucişi cu lovituri de sabie, şi aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare” (Isa 14:18-19).

Împăraţii neamurilor se odihnesc “cu cinste” fiecare în mormântul lui deoarece ei s-au luptat spre a-şi proteja poporul. Împăratul este interesat ca naţiunea lui să prospere, să dăinuiască. De ce va fi Lucifer “aruncat departe” de mormântul lui? De ce va fi el tratat “ca un hoit călcat în picioare”?

Isaia ne spune de ce: “Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara şi ţi-ai prăpădit poporul” (14:20).

Lucifer nu se va putea bucura nici măcar de minima cinste a împăraţilor pământului, căci el, spre deosebire de ei, şi-a nimicit propria ţară şi şi-a prăpădit propriul popor.

Cu o minimă doză de bun simţ, Satana ar fi putut cel puţin să accepte că s-ar putea totuşi să nu aibă dreptate. Putea să se abţină de a târî omenirea în rebeliunea lui. Ce s-ar fi întâmplat? Dumnezeu ar fi descoperit prin familia omenească “scopul Său veşnic,” natura guvernării Sale şi principiile neprihănirii. Odată clarificate aceste chestiuni vitale, cei care s-au desprins de izvorul vieţii, alături de Satana, ar fi murit, dar ar fi fost aşezaţi “cu cinste” în mormântul lor. Moartea lor ar fi fost o consecinţă a libertăţii de alegere, pe care Creatorul a aşezat-o ca un fundament al constituţiei divine.

La sfârşitul mileniului, omenirea îl va trata pe Satana ca pe un “hoit,” când va afla că el este cel care a dus planeta la ruină. El nu a fost unit cu noi, oamenii, nici în viaţă şi nici în moarte. Lumea mai bună pe care a promis-o primilor noştri părinţi s-a dovedit a fi un dezastru, un abis fără fund, o mocirlă spirituală şi materială care a înghiţit pe cei mai mulţi dintre locuitorii planetei lui. Ei se vor uita extrem de uimiţi la el, căci toată viaţa ei ştiuseră că Dumnezeu este conducătorul lumii, că tot ce se întâmplă este ordonat din cer, şi chiar fenomenele naturale sunt permise şi fac parte din arsenalul unei strategii divine. Acum constată că ei au slujit un idol malefic, răzbunător şi iraţional, care i-a târât prin amăgire şi sub ameninţare cu moartea într-o revoltă care L-a gonit literalmente pe Dumnezeu de pe pământ.

Va fi momentul adevărului, când întreaga responsabilitate pentru fărădelegile din istoria omenirii va fi aşezată acolo unde îi este locul, în spatele ţapului pentru Azazel. Stăpânitorul acestei lumi nu se va mai putea sustrage atunci, folosindu-se de atributele sale speciale. Va trebui să se confrunte cu răspunderea uriaşă a guvernării lui nimicitoare în ultima şedinţă publică despre starea naţiunii. Va trebui să-şi recunoască urmele în toate episoadele violente ale istoriei, de la uciderea lui Abel până la decimarea sistematică a ultimei generaţii. Păcătoşii înviaţi, de la Cain până la generaţia prezentă, vor privi uluiţi la el, repetând obsedaţi cuvintele lui Isaia: “Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?” (Isa 14:16-17).

De ce oare aşteaptă poporul nostru acel moment ca să recunoască şi să predice lumii că acesta este “omul” care preface lumea în pustie, şi nu Dumnezeul nostru iubitor? Ce ne împiedică să spunem astăzi aceste cuvinte, apăsat şi clar, ca omenirea să nu se mai uite atunci mirată la el? Câţi dintre acei oameni ar trece astăzi de partea lui Dumnezeu dacă noi le-am spune că acesta este omul din spatele tuturor dezastrelor şi violenţelor care vor devasta definitiv Planeta Pământ?

O chestiune de onoare         

miercuri 21 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Studiam zilele trecute un concept teologic enunţat de Elifaz – şi susţinut de mulţi dintre teologii noştri – despre imposibilitatea ca omul păcătos să trăiască în neprihănire. Făcându-se ecoul unui duh necurat, Elifaz se întreba: “Poate cel născut din femeie să fie fără prihană?” (Iov 15:14-16). El sugera în acest pasaj că nici locuitorii cerului nu pot trăi fără prihană, cu atât mai puţin “fiinţa urâcioasă şi stricată” născută din femeie.

Acest atac al diavolului urmăreşte în primul rând denigrarea caracterului lui Dumnezeu. El îşi propagă campania murdară împotriva legii începută în cer, sugerând că standardul neprihănirii este o povară neplăcută pentru locuitorii cerului, o cerinţă impusă fiinţelor create prin care acestea sunt ţinute în sclavie. I s-a permis să clădească o lume fără lege, iar noi, pământenii, am simţit pe pielea noastră fericirea promisă. Şi ar fi trebuit să ne lămurim deja ce înseamnă o lume fără legea lui Dumnezeu, dar se pare că nu învăţăm nimic.

Spuneam că este un atac împotriva caracterului lui Dumnezeu deoarece planul de mântuire urmăreşte să recupereze din mocirla păcatului pe cei ce s-au desprins de izvorul vieţii, aducându-i la standardul legii şi împuternicindu-i să trăiască fără păcat. Acest scop a fost realizat mai întâi în Hristos, “născut din femeie,” şi va fi repetat cu fiecare păcătos care va avea credinţa lui Isus. Aceasta este făgăduinţa lui Dumnezeu, a fost semnată cu sângele legământului şi este o chestiune de onoare:

“În omenire trebuie reprodus chipul lui Dumnezeu. Onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, sunt implicate în desăvârşirea de caracter a poporului Său” (DA 671).

Waggoner a înţeles şi el acest lucru, deşi solia lor a fost respinsă, iar lumina a încetat să înainteze în timpul lor, rămânând doar “începutul” luminii îngerului a cărui slavă urmează să lumineze tot pământul. În Signs din ianuarie 1896, el comenta Romani 3 cu versetul 4:

“‘Ca să fii îndreptăţit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat’ (Romani 3,4). Dumnezeu este acuzat acum de Satana de nedreptate şi indiferenţă, chiar de cruzime. Mii de oameni s-au făcut  ecoul acestei acuzaţii. Dar judecata va dovedi neprihănirea lui Dumnezeu. Caracterul Său, ca şi al omului, se află acum în faţa instanţei. Fiecare act, al lui Dumnezeu şi al omului, care a fost făcut de la creaţiune încoace, va fi văzut la judecată în toată însemnătatea lui. Iar când toate vor fi văzute în acea lumină perfectă, Dumnezeu va fi achitat de orice acuzaţie chiar de duşmanii Săi (E.J.Waggoner - Signs of the Times, 9 ianuarie 1896).

Judecata trebuie să dovedească neprihănirea lui Dumnezeu, iar solii din 1888 au înţeles că Dumnezeu se află în faţa instanţei. Universul trebuie să ajungă la adevăr, acel adevăr neînţeles la început, şi anume că moartea nu este o pedeapsă pentru neascultare, ci efectul natural al desprinderii voluntare de izvorul vieţii. Vă imaginaţi ce catastrofă ar fi dacă juriul ceresc ar constata că, de-a lungul întregii istorii a omenirii, Dumnezeu a nimicit pe copiii Săi rebeli, iar la sfârşitul istoriei îi va arunca pe toţi în somnul de veci. Toată această demonstraţie ar fi complet inutilă, deoarece, dacă este legal ca Dumnezeu să omoare pe copiii Săi rebeli, era mult mai eficient dacă spulbera în faşă rebeliunea lui Lucifer, înainte ca acesta să exporte fărădelegea pe pământ.

Dar aşa ceva este inadmisibil, iar judecata va dovedi fără umbră de îndoială neprihănirea lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost ea oglindită în viaţa şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Judecata va dovedi că legea este legea lui Dumnezeu, iar guvernarea divină se desfăşoară în neprihănirea legii.

Pentru Dumnezeu şi Hristos este o chestiune de onoare să refacă valoarea legii în inimile păcătoşilor, iar noi suntem martori că Dumnezeu a procedat corect în relaţia Sa cu noi, oricât s-ar lupta Baal şi teologii lui să ne convingă de contrariu.

Dinamica nimicirii     (I)         

joi 22 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Societatea americană, ca şi lumea întreagă, este sfâşiată şi confuză în faţa devastărilor cu care este confruntată. Începând cu 9/11 şi terminând cu Katrina, omenirea arată tot mai clar că şchioapătă de ambele picioare, că nu ştie să deosebească dreapta de stânga la fel ca locuitorii anticei cetăţi din vremea lui Iona, Ninive.

Fundamentaliştii, păzitorii adevărului veşnic, strigă omenirii să se pocăiască în faţa mâniei aprinse a unui Dumnezeu sfânt care nu mai suportă nelegiuirea colectivă şi a început să lovească planeta. Stânga liberală calmează populaţia, spunându-i că 9/11, asiaticul tsunami sau Katrina sunt fenomene naturale obişnuite, care nu au nici o legătură cu Dumnezeul nostru iubitor sau cu felul de viaţă al oamenilor. Iar necredincioşii batjocoresc ambele tabere, continuându-şi petrecerea şi glorificând intelectul uman, ridicând un pahar „în cinstea soartei” (Isa 65:11).

Recent, o organizaţie creştină (Repent America) avertiza naţiunea că uraganul Katrina este răspunsul lui Dumnezeu la nelegiuirea colectivă din New Orleans. „Deşi pierderea atâtor vieţii este dureroasă, acest act al lui Dumnezeu a nimicit o cetate nelegiuită,” spunea directorul acestei organizaţii, Michael Marcavage.

New Orleans este fără discuţie un oraş nelegiuit, ca multe altele. Este renumit pentru festivalurile lui destrăbălate, precum Mardi Gras sau Southern Decadence. Ele ne ajută să înţelegem puţin felul în care se trăia în Sodoma şi Gomora.

Southern Decadence (decadenţa sudică) este o sărbătoare a homosexualilor şi lesbienelor, ţinută anual între 31 august şi 5 septembrie, iar anul acesta ar fi fost la a 34-a aniversare. Erau aşteptaţi peste 200.000 de vizitatori din toată ţara, lucru foarte apreciat de autorităţi şi de industria hotelieră. Pe timpul sărbătorii, decadenţa umplea străzile, barurile şi hotelurile, iar principiile morale ale unei societăţi creştine erau suspendate. Beţia şi desfrâul generalizat erau privite cu toleranţă şi înţelegere de autorităţi, iar evenimentul era considerat ca fiind unul cultural.

O altă sărbătoare locală este Mardi Gras, când destrăbălarea coboară în stradă spre a fi aplaudată şi admirată. Sub stăpânirea alcoolului, bărbaţii oferă femeilor bijuterii de plastic într-o licitaţie sexuală absolut tembelă. Este uimitor cum poate o societate civilizată şi creştină să coboare la un asemenea nivel de depravare.

Anul acesta decadenţa a fost întreruptă de Katrina, care a lovit exact în momentul când oraşul se pregătea să-şi primească musafirii pentru Southern Decadence 2005. În locul bucuriei, alcoolului, drogurilor şi desfrâului, omenirea a privit în direct confuzie, agonie, groază, distrugere şi moarte. Michael Marcavage de la Repent America continua: „New Orleans este un oraş care a deschis larg uşile în faţa sărbătoririi publice a păcatului. Din această devastare se poate ridica o metropolă plină de neprihănire.”

Noi avem îndoieli serioase că neprihănirea ar putea veni ca urmare a loviturilor devastatoare.

Dinamica nimicirii     (II)         

vineri 23 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Poziţia celor de la Repent America a produs reacţii puternice în celălalt segment al Americii creştine. Christian Alliance For Progress cheamă America la semnarea unei petiţii care să declare că Dumnezeu nu este un ucigaş. Iată un fragment din petiţia lor: „Noi, divese persoane de credinţă din Statele Unite (alături de prietenii noştri de pretutindeni) ne-am adunat spre a declara: Creatorul nostru NU este un ucigaş. Noi nu credem că Făcătorul tuturor lucrurilor distruge oraşe întregi, distruge sute sau mii de oameni nevinovaţi şi afectează infrastructura întregii naţiuni ca pedeapsă pentru anumite păcate. Diversele noastre tradiţii de credinţă ne învaţă că iubitul nostru Creator este îndurător, încet la mânie şi bogat în bunătate. Dacă există ceva care să ne unească, în această diversitate, este adevărul fundamental că Dumnezeu ne iubeşte şi că ne cheamă să ne iubim unii pe alţii.”

Care ar trebui să fie poziţia bisericii rămăşiţei în această criză? Cum se potrivesc aceste poziţii contradictorii cu solia îngerului al treilea? Nu este uluitor să constatăm că membrii bisericii noastre se raliază celor două poziţii exprimate aici, deşi nici una dintre ele nu este acceptabilă?

Prima poziţie, că Dumnezeu a trimis Katrina, este inacceptabilă şi nu mai are rost să dăm explicaţii, concepţia noastră fiind clară asupra acestui subiect. Faţă de cealaltă poziţie avem rezerve, deşi susţinem şi noi că nu Dumnezeu este la originea acestor dezastre. Rezervele noastre vin mai ales din ceea ce petiţia respectivă evită să spună. Aceşti oameni lasă să se înţeleagă faptul că devastarea nu are legătură cu felul de viaţă al locuitorilor din acea zonă. Cu aşa ceva nu putem fi de acord.

Ca şi în cazul Sodomei, oamenii de astăzi au dreptul şi libertatea să-şi aleagă modul de viaţă. Oferta lui Dumnezeu este încă validă: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deut 30:19). Locuitorii anumitor zone, din diverse motive, aleg nelegiuirea ca mod de viaţă, iar Dumnezeu este obligat să Se retragă de la ei. Cererea lor este legitimă, ei au dreptul să aleagă blestemul, dacă aşa vor. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să trăiască în neprihănire. El face tot ce se poate spre a convinge, spre a lumina, spre a sensibiliza asupra riscurilor persistării în fărădelege. Odată încheiată această lucrare, toate mijloacele harului au fost epuizate. Nimic nu se mai poate face pentru cei care nu au putut fi convinşi prin aceste mijloace. De acum, ei pornesc pe un drum lipsit de protecţia divină, acolo unde nu mai există lege, siguranţă sau echilibru. Un drum pe care se poate întâmpla orice, unde hazardul şi haosul modelează evenimente şi unde viaţa nu are nici o valoare. Iona a aflat acest lucru în fundul mării: "Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei" (Iona 2:8). Teribil lucru este să îndepărtezi îndurarea de la tine, acea îndurare care se agaţă şi de ultima şansă spre a nu fi îndepărtată.

Dinamica nimicirii     (III)      

sâmbătă 24 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Cel mai bun exemplu este distrugerea Ierusalimului. De sute de ani Israel pierduse orice urmă de înţelegere despre caracterul lui Dumnezeu şi scopurile Sale cu ei. Învăţătura sanctuarului, pervertită de rabinii titraţi, nu mai vorbea naţiunii despre idealul înalt, “pus în faţa fiecărui suflet,” acela ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în ei. Mesagerii lui Dumnezeu au bătut la inima lui Israel în fiecare generaţie. Apoi a venit Fiul omului, un templu în care locuia Şekina. Nu au dorit să asculte nici de El. Ce se mai putea face? Spiritul Profeţiei explică cel mai bine acest mecanism, şi îmi face plăcere să redau aici aceste pasaje impecabile, pe care doar un înger le putea exprima aşa frumos:

"Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta". (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstraţie a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui.

Noi nu ştim cât de mult Îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi protecţia de care ne bucurăm. Doar puterea restrângătoare a lui Dumnezeu fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cei neascultători şi nerecunoscători au motive serioase să dea slavă lui Dumnezeu pentru mila şi îndelunga Sa răbdare prin care ţine sub control puterea crudă şi perfidă a celui rău. Dar atunci când oamenii depăşesc limitele răbdării divine, această protecţie este îndepărtată. Dumnezeu nu stă în faţa păcătosului ca un executant al sentinţei pentru fărădelege; dar El lasă pe cei ce resping îndurarea Sa pe drumul lor, să culeagă ceea ce au semănat. Fiecare rază de lumină respinsă, fiecare avertizare dispreţuită sau neglijată, fiecare patimă tolerată, fiecare călcare a legii lui Dumnezeu este o sămânţă care produce o recoltă sigură. Duhul lui Dumnezeu, refuzat persistent, este în cele din urmă retras de la păcătos, şi astfel nu mai rămâne nici o putere care să controleze poftele păcătoase ale sufletului, nici o protecţie împotriva vicleniei şi vrăjmăşiei lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare teribilă şi solemnă pentru toţi cei care tratează cu uşurătate ofertele harului divin şi se împotrivesc chemărilor îndurării divine. Niciodată nu a fost dată o dovadă mai clară despre ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi despre pedeapsa sigură care va cădea peste cei vinovaţi.

Profeţia Mântuitorului despre judecăţile care urmau să cadă asupra Ierusalimului urmează să aibă o altă împlinire, faţă de care acea pustiire teribilă a fost doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem să vedem destinul unei lumi care a lepădat harul lui Dumnezeu şi a călcat în picioare legea Sa. Întunecate sunt rapoartele mizeriei omeneşti pe care le-a cunoscut pământul de-a lungul secolelor de nelegiuire. În faţa acestor scene inima cedează şi mintea refuză să accepte realitatea. Rezultatele lepădării autorităţii cereşti au fost teribile. Dar în descoperirile viitorului este prezentată o scenă şi mai tenebroasă. Rapoartele trecutului – procesiunea interminabilă a agitaţiilor, conflictelor, revoluţiilor, “învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isa 9:5) – ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei când Duhul protector al lui Dumnezeu va fi retras cu desăvârşire de la cei nelegiuiţi, şi nu va mai ţine în frâu izbucnirea patimilor omeneşti şi furia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, consecinţele guvernării lui Satana” (GC 35-36).

Sfinţenie prin teroare      

duminică 25 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Am citit ieri un articol în care un pastor cât se poate de babilonian încerca să-şi convingă audienţa că Dumnezeu a declanşat Katrina ca pedeapsă pentru nelegiuirea oamenilor şi spre a-i chema pe cei rămaşi la pocăinţă. Nu este singurul şi nu mă miră poziţia lui, doar că este tulburător să constat că teologii adventişti văd lucrurile în aceeaşi lumină. Ei cred că Dumnezeu foloseşte violenţa spre a obţine supunere, şi că metoda este divină, deci sfântă, dreaptă şi eficientă.

Să admitem pentru moment că Dumnezeu este la originea violenţelor din Vechiul Testament şi că El doreşte să obţină sfinţenie prin teroare. Ce efect au avut acele nimiciri în obţinerea supunerii şi întoarcerii oamenilor la Dumnezeu?

Potopul, de exemplu. Este cel mai devastator cataclism care a lovit planeta. A fost spulberată o populaţie estimată la cinci miliarde. Planeta a fost zdruncinată serios, iar noi vedem astăzi fenomene distrugătoare a căror origine se află la potop. Vegetaţia şi fauna au fost complet distruse, iar cele câteva suflete coborâte din arcă s-au trezit într-un pustiu inospitalier, straniu, care a redus speranţa de viaţă la o zecime din ceea ce fusese înainte de potop. Cu toate aceste semne ale „mâniei divine” sub ochi, ne-am fi aşteptat la sfinţenie veşnică de la acei oameni striviţi de asemenea argumente. A fost aşa? Nicidecum. S-au întors repede la nelegiuirea şi idolatria dinainte, ca şi cum nici n-ar fi existat o asemenea nimicire. Cum s-au înmulţit puţin au început să se gândească la o metodă de a evita o nouă inundaţie. La ce a folosit groaza la scară planetară dacă acesta a fost rezultatul? Au fost omorâţi toţi cei răi şi au rămas doar cei buni. Dar cei buni au devenit imediat cei răi. De ce nu s-a obţinut sfinţenie prin teroare?

Se poate concepe un eşec mai răsunător decât acesta, dacă intenţia ar fi fost să se obţină supunere?

A urmat Sodoma şi Gomora. O măsură radicală, care ar fi trebuit să elimine pentru totdeauna destrăbălarea din lume, sau cel puţin din poporul ales. A fost aşa? Singurii neprihăniţi evacuaţi de acolo de dragostea divină fac exact lucrurile pentru care au fost nimicite oraşele acelea. Lot se îmbată, iar fetele lui se culcă cu el şi obţin copii de la el. Un lucru mai scârbos decât acesta nu se poate. La ce a folosit atacul, dacă scopul urmărit era pocăinţa, întoarcerea la neprihănire şi supunerea păcătoşilor? Un asemenea eşec lamentabil este cea mai puternică dovadă că actul nu este al unui Dumnezeu atotputernic şi că dezastrul are alte cauze.

Noi avem sub ochi un asemenea caz şi putem să-l analizăm. Teologii creştini ne spun că Dumnezeu a declanşat uraganul Katrina (El fiind stăpânul naturii) şi a inundat statele din sud ca o pedeapsă pentru păcătoşenia destrăbălaţilor din New Orleans şi o avertizare pentru America nepocăită.

Dacă motivul Lui a fost să obţină neprihănire prin teroare, care sunt rezultatele? Aţi auzit vreo mărturisire de pocăinţă din partea homosexualilor sau lesbienelor din Big Easy? Nici o şansă. Plănuiesc deja decadenţa pentru anul viitor, Southern Decadence 2006, pe situl lor. Aţi auzit vreun proprietar de club de noapte, sau de bordel, declarând că transformă stabilimentul într-un azil de bătrâni? Nici o şansă. Ei au fost primii care au început reconstrucţia, înainte chiar ca autorităţile să permită întoarcerea sinistraţilor la casele lor. S-a închis vreun cazinou în toată America, iar proprietarii să doneze profitul bisericii de teama uraganului? Încă n-am auzit.

Dacă acesta este actul lui Dumnezeu, iar scopul este sfinţenie prin teroare, unde este rezultatul?

Katrina a trecut şi urmează Rita. Şi probabil că vor urma şi alte fete fatale. Se vor întoarce oamenii la Dumnezeu de frica lor? Profeţia ne spune că nu, iar reacţia americanilor confirmă profeţia. Toţi îşi asigură cât mai bine locuinţele şi speră să scape cât mai ieftin, ca să poată continua mai departe viaţa aşa cum este ea.

Da, va exista o reacţie în final, dar ea va fi mai rea decât orice. Îngroziţi de moarte datorită dezastrelor care se ţin lanţ, şi sub presiunea „credincioşilor,” care insistă că este vorba despre mânia lui Dumnezeu, guvernele lumii vor impune religia sub ameninţare, crezând că astfel aduc o slujbă lui Dumnezeu. Va fi cea mai neagră perioadă pe care a cunoscut-o omenirea vreodată, şi ea va fi declanşată de credinţa că sfinţenia poate fi obţinută prin ameninţare.

Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să obţină ascultare prin violenţă. Ultima Lui intervenţie în treburile lumii va fi prezentarea unui grup de credincioşi care trăiesc în neprihănire, care cred şi apreciază neprihănirea lui Hristos, şi care vor chema omenirea la ospăţul nunţii Mielului. Nimeni nu va fi forţat să intre acolo. Vor veni doar cei care vor fi fascinaţi de farmecul inegalabil al lui Hristos demonstrat în mireasa Sa.

Limitele răbdării divine    (I)      

luni 26 septembrie 2005 - Gili Cârstea

În paragrafele din Marea Luptă 36, pe care le-am prezentat sâmbătă, există o afirmaţie tulburătoare, care poate produce confuzie şi multă deznădejde celor ce nu înţeleg corect principiile guvernării divine sau tensiunile din marea controversă.

Încercând să explice cauzele nenorocirilor care se abat asupra oamenilor, sora White foloseşte o expresie pe care aş dori să o discutăm astăzi. Ea spune:

“Dar atunci când oamenii depăşesc limitele răbdării divine, această protecţie este îndepărtată” (GC 36).

Cercetătorul superficial poate vedea aici o dovadă sigură că Dumnezeu este cel care intervine spre a pedepsi pe cei care “depăşesc” limitele răbdării divine. Explicaţia pare simplă şi de necombătut: Atâta timp cât păcătoşii nu depăşesc limitele răbdării divine, ei se bucură de protecţia lui Dumnezeu. Când au depăşit-o, protecţia este îndepărtată, iar păcătosul este expus mâniei divine, indiferent de unde vine lovitura, de la natură, de la alţi oameni sau de la Dumnezeu.

Expresia “limitele răbdării divine” trebuie înţeleasă în contextul marii controverse, altfel poate crea neînţelegeri fundamentale.

Care sunt “limitele” răbdării divine? Cât poate suporta un Dumnezeu drept, sfânt şi curat? Ce trebuie să se întâmple ca cineva să depăşească aceste limite? Este vorba de timp, sau de un anumit grad de fărădelege care să epuizeze răbdarea lui Dumnezeu? Cât poate cineva înainta în păcat, ca să epuizeze capacitatea lui Dumnezeu de a aştepta un răspuns pozitiv?

Avem în faţa ochilor un exemplu cât se poate de grăitor despre lungimea răbdării lui Dumnezeu, atât în timp cât şi în gravitate. Da, este vorba de Satana. Păcatul a început cu el, deci are cea mai mare vechime în domeniu. Ca gravitate, ce să mai vorbim, nici toată păcătoşenia omenirii cumulată nu poate întrece vina lui. Cu toate acestea, Satana nu a depăşit limitele răbdării divine, în sensul discuţiei noastre. Pe el nu l-a lovit nici o calamitate, nu s-a îmbolnăvit şi nici nu a fost lovit de Dumnezeu cu vreo pedeapsă mortală. Continuă netulburat să amăgească pe locuitorii pământului, să producă suferinţă, durere şi moarte celor buni şi celor răi, fără discriminare, pustiind pământul fără pic de milă. Şi nici nu va fi oprit din această lucrare, până când nu va duce această planetă la ruină totală.

Dacă Dumnezeu procedează astfel cu marele rebel, de ce ne imaginăm noi că în cazul oamenilor, infinit mai puţin vinovaţi decât Satana, Dumnezeu ar avea mai puţină răbdare, iar limitele ei ar fi mai uşor de trecut în cazul nostru? Dumnezeu nu lucrează cu două măsuri şi nici nu are standarde diferite pentru copiii Săi. Ca şi dragostea Sa, răbdarea divină este fără margini. Atunci ce înseamnă “limitele răbdării divine”?

Limitele răbdării divine    (II)       

marţi 27 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Contextul acestei expresii nu lasă loc îndoielilor. Aici este vorba despre principiul fundamental al libertăţii de alegere. Dumnezeu nu doreşte, nu poate şi nu are voie să rămână acolo unde nu este dorit. El a promis copiilor Săi libertatea de a-I întoarce spatele, dacă nu sunt convinşi că El este dragoste şi că le doreşte binele prin insistenţa de a-Şi prezenta legea ca un scut de protecţie. După epuizarea tuturor mijloacelor de persuasiune, Dumnezeu trebuie să respecte dorinţa copiilor Săi de a trăi în nelegiuire. Dacă ei vor neapărat să slujească păcatului, idolilor şi tradiţiilor, Dumnezeu S-a angajat că nu va folosi forţa spre a-i aduce la picioarele Sale. El nu le va face rău spre a-i ajuta pe ei să facă bine. În acest sens, nu există limite ale răbdării divine. Dumnezeu a acordat libertate de alegere, şi Se comportă exact ca tatăl fiului risipitor din pildă, aşteptând cu răbdare şi speranţă ziua când acestuia îi va veni mintea la cap.

Pilda aceasta este un caz fericit. Nenorocirile care s-au abătut asupra fiului risipitor l-au făcut să se trezească şi să se întoarcă acasă. Şi s-a întors, unde a descoperit că tatăl nu-şi pierduse răbdarea cu el. Dar dacă i se întâmpla şi lui, acolo în pribegie, o nenorocire care loveşte milioane de oameni, prinşi în patima beţiei, a desfrâului, a crimei, şi care nu s-au mai întors niciodată acasă?

Refuzând şi răstignind pe Mesia, apoi refuzând şi persecutând pe ucenicii Săi, poporul iudeu a spus răspicat lui Dumnezeu că nu mai doreşte nici o dovadă, nici un apel şi nici un argument, că decizia lui este finală şi irevocabilă. În această situaţie, Dumnezeu este constrâns să Se retragă, să înceteze să-i mai tulbure, dându-le libertatea de a merge pe drumul ales de ei în cunoştinţă de cauză. În cazul lor, a depăşi limitele răbdării divine însemna că au luat o decizie finală, care nu mai poate fi întoarsă de nici un argument. Nu însemna că Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi că urmează pedeapsa. Ei au pornit pe un drum opus recomandărilor divine, drum pe care nu doreau să mai fie deranjaţi. Această poziţie Îl împiedică pe Dumnezeu să Se mai amestece în treburile lor, lăsându-i la discreţia manevrelor lui Satana, dependenţi de politica omenească, expuşi patimilor necontrolate ale sufletului despărţit de Dumnezeu. De la uciderea lui Ştefan cu pietre au trecut aproape patruzeci de ani de măsuri şi proiecte nechibzuite, care i-au pus în conflict direct cu puterea romană. Ierusalimul a fost nimicit, deşi împăratul roman ar fi dorit să-l cruţe.

Dumnezeu nu Şi-a pierdut răbdarea cu Israel; ei au ales să-L gonească din casa Lui: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Mat 23:37-38).

Dumnezeu nu are limite ale răbdării Sale, dar noi putem să o facem inoperantă, alegând căile noastre şi ieşind astfel de sub protecţia harului Său.

O reacţie           

miercuri 28 septembrie 2005 - Gili Cârstea

O cititoare, comentând subiectul „Dinamica nimicirii” de zilele trecute, mi-a scris:

„Spui că locuitorii din New Orleans au renunţat la protecţia lui Dumnezeu şi El n-a avut încotro şi Şi-a retras protecţia, dar cum rămâne cu locuitorii din New York, Paris, Amsterdam, Berlin sau Bucureşti? Sunt ei cu ceva mai buni decât cei din New Orleans? Ideea aceasta (că Dumnezeu pleacă retrăgându-Şi protecţia de acolo unde harul Său este respins, şi prin aceasta îi dă mână liberă lui Satana) am întâlnit-o şi la Wright, şi nu-mi place. Nu-mi place această explicaţie; ceva şchioapătă la ea, cu toate că este logică.”

Mulţumesc pentru opinie. Este posibil să şchioapete ceva la această explicaţie, deoarece din poziţia în care ne aflăm noi, oamenii, orizontul marii controverse este destul de restrâns. Sunt gata să învăţ mai multe despre acest subiect, de la oricine. Nu pretind că înţeleg perfect acest subiect. Încerc doar să corelez evenimentele istoriei şi felul în care S-a purtat Dumnezeu în trecut, cu neprihănirea lui Hristos şi cu evenimentele prezente. Pentru moment, este singura explicaţie conformă cu neprihănirea, care disculpă pe Dumnezeu, îl acuză pe diavol şi onorează principiul fundamental al libertăţii de alegere; şi este şi logică – mulţumesc pentru apreciere.

Nu, eu nu vreau să spun că locuitorii din New Orleans sunt mai păcătoşi decât alţii. “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom 3:23). Doar că în anumite locuri unii oameni transformă viciul în virtute, scoţându-l în stradă şi afişându-l cu mândrie. Gay Pride spune lumii că acesta este un mod de viaţă acceptabil, iar societatea locală aplaudă. Southern Decadence este socotită un eveniment cultural, autorităţile încurajându-l şi invitând astfel mulţimea să se alăture desfrâului public. Ei spun lumii că fărădelegea este de preferat sfinţeniei. Spre deosebire de alte locuri, unde oamenii ştiu că păcatul lor este ofensiv, lui Dumnezeu şi societăţii, încercând să evite proclamarea lui, căutând soluţii spre a-l elimina sau reduce, investind sume mari de bani în restrângerea fărădelegii, încercând să menţină o minimă decenţă în societate. În timp ce unii se luptă să păstreze moralitatea şi denunţă fărădelegea, alţii afişează decadenţa fără sfială, expunând păcatul în piaţa publică.

Katrina, Rita sau Frusa noastră românească vor lovi tot mai des, cu mai multă furie, dar ele vor avea efecte locale atâta timp cât îngerii din Apocalips 7 ţin vânturile pământului ca prăpădenia să nu se extindă la scară globală. Locuitorii din Costineşti nu sunt mai răi decât cei din Timişoara; s-au aflat doar într-o zonă periclitată, care întâmplător găzduieşte anual o mulţime de tineri obsedaţi de plăcere la maxim.

Vreau să-ţi reamintesc afirmaţia clară a lui Dumnezeu că Sodoma ar fi fost protejată în continuare dacă în ea se găseau zece oameni care să iubească neprihănirea şi să condamne societatea decadentă. De dragul celor zece, Dumnezeu ar fi oferit viaţă celorlalţi, iar cetatea şi-ar fi continuat existenţa păcătoasă poate până în ziua de azi. Nu o spun eu. Condamnând încăpăţânarea locuitorilor din Capernaum, insensibili la frumuseţea neprihănirii, Isus spunea: “Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi” (Mat 11:23).

Din păcate, în Sodoma nu avea cine să “facă” minunile din Capernaum, căci Lot, deşi “îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit,” nu reuşea să-şi convingă nici propria familie, ce să mai vorbim de mulţimea pestriţă din oraş.

Va veni o vreme când omenirea va închide definitiv gura celor care condamnă păcatul, iar atunci protecţia va fi înlăturată, de la Bucureşti la New York via Amsterdam. Asta nu o spune Wright, ci Iona, în scurtele momente când îi venise mintea la cap: “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8).

O societate poate cocheta cu idolii, se poate infatua în secret cu ei, dar atunci când ajunge să se “lipească” oficial şi public de ei, protecţia este gonită. Asta nu înseamnă că haosul se declanşează imediat. Pentru o perioadă poate părea că ordinea şi disciplina sunt menţinute, viaţa obişnuită poate continua, dar “îndurarea” este îndepărtată şi incapabilă să-i protejeze de cruzimea inimii omeneşti, de fenomene naturale necontrolate sau de ura lui Satana.

Un lucru e cert: Dumnezeu nu-Şi foloseşte puterea spre a nimici, ci spre a vindeca. Acolo unde I se permite. Satana face exact invers, iar omenirea va înţelege curând ce înseamnă să rămâi la discreţia unui Idol care nu poate ajuta.

"Planuri vaste şi bine coordonate"

joi 29 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Studiind un paragraf din Patriarhi şi Profeţi, mă întrebam de ce oare savanţii bisericii rămăşiţei nu investesc nici un efort spre a înţelege care sunt domeniile în care Satana a deformat caracterul lui Dumnezeu. Iată ce spune autoarea:

“Satana este permanent la lucru, cu energie intensă şi sub o mie de deghizări, spre a prezenta greşit caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu. Prin planuri vaste şi bine coordonate, cu putere măiastră, el lucrează spre a ţine pe locuitorii lumii sub amăgirile lui. Dumnezeu, în infinita Sa înţelepciune, vede sfârşitul de la început, iar în procedura Sa cu răul planurile Sale sunt profunde şi ample. Scopul Său a fost nu doar să înăbuşe rebeliunea, ci să demonstreze întregului univers natura rebeliunii. Planul lui Dumnezeu a început să se desfăşoare, demonstrând atât dreptatea cât şi îndurarea Sa, justificând deplin înţelepciunea şi neprihănirea Sa în procedura cu păcatul” (PP 78).

Dacă Satana este la lucru “cu energie intensă” spre a distorsiona caracterul şi guvernarea divină, nu ar fi înţelept ca teologii noştri să fie în alertă, cu aceeaşi energie intensă, pregătiţi să sesizeze fiecare alterare a adevărului cu privire la caracterul lui Dumnezeu?

Ni se mai spune că, pentru realizarea acestui scop, planurile lui Satana sunt “vaste şi bine coordonate.” Prin urmare, nu avem de-a face cu acţiuni sporadice, timide sau stângace. Există un proiect global, bine coordonat, permanent, şi căruia i se alocă putere demonică cu “energie intensă.” În plus, omenirea întreagă colaborează la acest proiect.

O asemenea operaţiune, de asemenea proporţii şi cu asemenea implicaţii, nu poate trece neobservată. De ce oare nu i se acordă atenţia cuvenită, la amvoanele, în presa şi instituţiile de învăţământ adventiste? Unde sunt buletinele zilnice care să ţină poporul la curent cu evenimentele curente din marea controversă prin care Satana distorsionează caracterul lui Dumnezeu? Care sunt motivele pentru care mass-media adventistă nu demască aceste planuri? De ce teologii noştri nu aşează evenimentele curente în cadrul marii controverse, ca poporul să poată vedea clar unde operează Dumnezeu şi unde operează diavolul? Cum se explică tăcerea amvoanelor adventiste la acest subiect de importanţă majoră?

Sub aceste planuri “vaste şi bine coordonate,” Satana manipulează pe legiuitorii lumii, făcându-i să creadă că dezastrele care au început să lovească tot mai des pământul vin de la Dumnezeu, nemulţumit de lipsa de religiozitate a oamenilor. El îi conduce să creadă că, dacă ei s-ar închina cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, El şi-ar retrage urgia şi ar binecuvânta ridicarea unei lumi prospere şi paşnice pe acest pământ. Astfel este hrănită concepţia unui Dumnezeu violent, vicios, crud, egoist şi tiran. Pentru El, doar supunerea oarbă este acceptabilă. Supuneţi-vă Lui, şi vă va fi bine. Nu contează ce credeţi; atâta vreme cât vă supuneţi necondiţionat, veţi scăpa de mânia Lui.

Televiziunile şi radiourile ne aduc ştiri din oră în oră despre evenimente cruciale. De ce nu se ocupă savanţii noştri cu sortarea şi plasarea lor în planurile “vaste şi bine coordonate” prin care Satana minte lumea despre caracterul şi guvernarea divină? De ce le socotesc ei minore şi neimportante, ridiculizând pe cei ce încearcă să vadă dincolo de perdeaua de fum ca fiind infectaţi de “teoria conspiraţiei”? Aceasta este cea mai cumplită conspiraţie imaginabilă, când, departe de ochiul public, oameni şi demoni fac eforturi intense de a goni prezenţa protectoare a lui Dumnezeu de pe pământ.

Nu este suficient de important spre a galvaniza interesul cărturarilor noştri?

Regula Sa de guvernare

vineri 30 septembrie 2005 - Gili Cârstea

Cu puţin timp înainte de sesiunea din 1888, pe când se afla în Europa, sora White a fost călăuzită să înţeleagă situaţia bisericii şi nevoile lucrării pentru evenimentele prezente. Dar lucrurile pe care i le-a spus îngerul atunci au relevanţă pentru noi, cei de astăzi, în conflictul din jurul caracterului lui Dumnezeu. Iată raportul ei:

“În urmă cu doi ani, pe când eram în Elveţia, o voce mi s-a adresat în timpul nopţii spunându-mi: ‘Urmează-mă.’ Se părea că m-am ridicat şi l-am urmat pe însoţitorul meu. Se părea că mă aflu în adunarea din Battle Creek, şi însoţitorul mi-a dat instrucţiuni cu privire la multe lucruri din cadrul conferinţei. Voi sublinia câteva lucruri care au fost spuse.”

Îngerul a spus:

”Duhul lui Dumnezeu nu a avut o influenţă dominantă la această întâlnire. Spiritul care stăpânea pe farisei vine să ia în stăpânire şi acest popor, care a fost în mare măsură binecuvântat de Dumnezeu.”

Ea continuă să explice:

“S-au spus multe lucruri pe care nu vi le voi prezenta acum. Mi s-a spus că era nevoie de o mare redeşteptare spirituală printre cei cu funcţii de răspundere în lucrarea lui Dumnezeu. Nu exista perfecţiune în nici unul dintre puncte, fie de o parte, fie de cealaltă a chestiunii în discuţie. Trebuie să cercetăm Scripturile pentru a găsi dovezi în sprijinul adevărului.”

Apoi îl citează din nou pe înger:

“Sunt doar câţiva, chiar printre cei care pretind a crede aceasta, care înţeleg solia îngerului al treilea, şi totuşi aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent. Dar cât de puţini primesc această solie în plinătatea ei şi o prezintă poporului în puterea ei! Pentru mulţi, ea are doar puţină putere.”

O descriere perfectă a stării bisericii din timpul nostru. Cât de puţini primesc această solie… Îngerul spune că ea este adevăr prezent.

Şi acum urmează partea cea mai interesantă din mesajul îngerului:

“Mai este încă multă lumină care trebuie să strălucească din legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei. Marea chestiune decisivă urmează să fie adusă înaintea tuturor naţiunilor, limbilor şi popoarelor. Lucrarea de încheiere a soliei celui de-al treilea înger va fi însoţită de o putere care va transmite razele Soarelui Neprihănirii asupra tuturor aspectelor vieţii, şi se vor lua decizii de partea lui Dumnezeu ca Guvernator suprem; legea Sa va fi considerată regula Sa de guvernare.”

Acest lucru nu s-a întâmplat. LEGEA Sa este considerată orice, dar nu este considerată încă regula Sa de guvernare. Iar îngerul spune în mod expres că aici trebuie să se ajungă. Marea controversă nu se poate încheia atâta timp cât omenirea crede că Dumnezeu nu respectă şi nu trebuie să respecte legea, că El este deasupra legii, în afara ei, iar guvernarea Sa nu se supune legii. Acestea au fost acuzaţiile diavolului, iar ele trebuiesc demontate de urmaşii lui Hristos. Omenirea trebuie să audă că legea este regula de guvernare a lui Dumnezeu, fie că este sau nu este de acord. Iar acest lucru se poate descoperi cel mai bine în solia neprihănirii lui Hristos, atunci când aceasta va fi “înţeleasă în adevăratul ei caracter” şi va lumina pământul cu slava ei.

Ce ne-ar împiedica să spunem lumii că legea este regula Sa de guvernare?

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888