Jertfa lui Hristos şi păcatul lui Adam  (I)

Gili Cârstea - vineri 1 iulie 2005

Ce s-ar fi întâmplat cu planul de mântuire, cu jertfa şi biruinţa lui Hristos, dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit?

Pentru cei mai mulţi creştini aceasta este o întrebare absurdă. Obraznică. Ba chiar eretică. Nu i se dă nici o atenţie, căci acceptarea ei, chiar ipotetică, dă peste cap toată construcţia evangheliei, aşa cum o înţelegem noi astăzi.

Şi totuşi este o întrebare validă, care ne-ar putea ajuta să clarificăm multe aspecte ale ispăşirii, ale marii controverse şi mai ales ale caracterului lui Dumnezeu. În plus, ea ne-ar ajuta să aşezăm ispăşirea şi planul de mântuire în cadrul mai larg al marii controverse, dincolo de interesele limitate ale mântuirii omului.

Deci, ce s-ar fi întâmplat cu jertfa lui Hristos, aceea pregătită de la întemeierea lumii?

Mai întâi, era posibil ca Adam şi Eva să reziste propunerilor lui Lucifer de a se alătura revoltei lui? Dacă răspunsul este nu, atunci complicaţiile sunt devastatoare pentru caracterul lui Dumnezeu. Înseamnă că El a aranjat lucrurile astfel ca păcătuirea lor să fie inevitabilă, că au fost constrânşi să joace un rol împotriva voinţei lor?

Absurd. Dumnezeu nu este un regizor ticălos. El dorea ca noua familie creată să trăiască în neprihănire. Este adevărat, erau făpturi de o nouă ordine în univers, prin care Dumnezeu dorea să prezinte universului temeliile guvernării Sale, în situaţia de criză declanşată de revolta îngerilor. Dar este inacceptabil să sugerăm că pentru acest scop Dumnezeu a aranjat în aşa fel ca Adam să cadă în păcat.

Bun. Dacă primii părinţi nu cădeau în păcat, alegând să stea departe de „pomul cunoştinţei,” ce se întâmpla cu Satana şi oştile lui?

În acest punct trebuie clarificat un alt aspect din marea luptă. Noi, pământenii, ne-am concentrat exagerat asupra mântuirii omului, crezând că acesta este lucrul cel mai important în planul de mântuire. Această poziţie ne-a făcut să tratăm cu superficialitate dragostea şi interesul lui Dumnezeu pentru îngerii căzuţi. I-am privit ca pe nişte derbedei ordinari, cetăţeni de categoria a treia, scursoarea universului, persoane fără nici o valoare morală. În general, un gunoi de care vrei să scapi cât mai repede.

Uităm că ei erau făpturi maiestuoase, din cercul restrâns al familiei lui Dumnezeu, slujitorii Săi devotaţi şi iubiţi. Ei nu erau cu nimic mai prejos decât îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu. De ce ne imaginăm noi că Dumnezeu nu a arătat faţă de salvarea lor un interes cel puţin la fel de mare ca interesul arătat pentru familia omenească? Ce ne face să credem că lor nu li s-a oferit şansa de a se reconecta la izvorul vieţii, după eroarea de a se lăsa păcăliţi de Lucifer? Dacă tot susţinem că Dumnezeu este drept, ar fi frumos din partea noastră să nu-L prezentăm operând cu părtinire în planul de mântuire. Îngeri, oameni sau locuitori ai altor planete sunt salvaţi sau păstraţi în neprihănire doar datorită sacrificiului lui Dumnezeu, atunci când S-a aşezat „între vii şi morţi” ca urgia să înceteze.

Nu ştim cât a durat segmentul planului de mântuire din cer, dar eforturile lui Dumnezeu de a-i convinge să se întoarcă au ajuns la un punct final, în care fiecare înger şi-a stabilit irevocabil poziţia. Lucifer şi simpatizanţii săi au cerut libertatea de a se adresa lumilor cu oferta lor pentru o nouă guvernare. Acest lucru nu le-a fost negat. Acesta a fost momentul când ei au părăsit planeta reşedinţă, începând să viziteze planetele locuite în încercarea de a le atrage în revolta lor. Oricare dintre ele ar fi putut să cedeze acelor propuneri mincinoase. Singura planetă care a răspuns acestor minciuni a fost planeta noastră – care din acel moment a încetat să mai fie a noastră. Ea a devenit sediul noii ordini universale, casa revoltaţilor, împărăţia în care doreau să demonstreze superioritatea unei guvernări fără legea lui Dumnezeu.

Felul în care este văzută crucea lui Hristos printre noi aproape că sugerează planul şi intenţia lui Dumnezeu ca Adam şi Eva să păcătuiască. Fără păcătuirea lor, tot planul de mântuire este spulberat, şi ne vedem obligaţi de a spune adio crucii, ispăşirii, biruinţei şi clarificărilor cerute de războiul din cer. Toate acestea pentru că noi nu am răspuns corect la întrebarea capitală: „De ce a trebuit să moară Hristos?” Sau, o altă întrebare la fel de serioasă: „Trebuia să moară Hristos?”

Jertfa lui Hristos şi păcatul lui Adam  (II)

Gili Cârstea - sâmbătă 2 iulie 2005

Aşa se face că ajungem la întrebarea iniţială: Ce se întâmpla cu jertfa, crucea, ispăşirea, dacă Adam şi Eva rămâneau statornici în credinţa lor? Mai reuşea Dumnezeu să clarifice confuziile din marea controversă? Păcatul deja intrase în univers prin revolta îngerilor, pierderile erau masive – a treia parte a îngerilor – iar cei rămaşi nu ştiau ce să mai creadă, aflând de la Satana că Dumnezeu Îşi va folosi puterea spre a-i omorî pe toţi cei care vor alege libertatea.

Există o expresie faimoasă şi cât se poate de elocventă la acest subiect, care spune: „Imediat ce a existat păcat, a existat un Mântuitor” (DA 210). Aceasta este esenţa planului de mântuire alcătuit din veşnicii. Aplicat la subiectul nostru, înseamnă că imediat ce păcatul a apărut în inima lui Lucifer, planul de mântuire a devenit operativ. A apărut Mielul lui Dumnezeu, jertfa pentru păcat, sângele ispăşitor, crucea. Păcatul a apărut chiar în cetatea lui Dumnezeu, înainte ca el să fie adus pe pământ. Este normal ca planul să fie eficient pentru primii păcătoşi, să-i salveze din pericolul mortal care îi pândea. După ce prima fază a controversei s-a încheiat în cer, iar a treia parte a îngerilor şi-au sigilat soarta, împietrindu-se dincolo de orice vindecare, ce efect mai putea avea pentru ei jertfa Mielului lui Dumnezeu răstignit în Ierusalim la patru mii de ani după căderea lui Adam?

Mai grav, ce se întâmpla cu jertfa pentru salvarea primilor păcătoşi din cer, dacă pământul nu se unea în rebeliune? O asemenea situaţie presupune că pentru ei nu a existat niciodată o şansă de salvare reală, ci doar o posibilitate ipotetică, dependentă de căderea omului în păcat.

Altfel spus, singura şansă pentru îngerii căzuţi trebuia să fie căderea lui Adam în păcat şi declanşarea planului de mântuire aşa cum îl cunoaştem acum. Dacă aşa trebuiau să se desfăşoare lucrurile, Adam nu avea nici o şansă de a rezista ispitei lui Satana. Dacă rezista, planul de mântuire ar fi eşuat.

Este o asemenea premisă acceptabilă?

Se pare că da, pentru cea mai mare parte a membrilor bisericii. Se întâmplă aşa deoarece noi cultivăm o foarte limitată imagine despre ispăşire şi marea controversă. Considerăm că problemele universului cu păcatul au început şi se limitează la planeta noastră. Mântuirea omului a părut singura preocupare a cerului, iar predicarea bisericii creştine s-a concentrat exclusiv asupra acestui aspect. Din acelaşi motiv ni se pare straniu că Dumnezeu este Cel judecat, că Se află în proces, iar procesul trenează din cauza martorilor. Ni se pare ciudată orice acţiune salvatoare desfăşurată în cer înainte de crearea familiei omeneşti. Refuzăm din start orice propunere că a apărut un Mântuitor imediat ce a apărut păcatul.

Mie mi se pare foarte relevantă pentru acest subiect definiţia sorei White pentru misiunea lui Hristos: „Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ian 1890). Nu este interesant? Acest pasaj ne ajută să înţelegem că elementul central al planului de mântuire este descoperirea caracterului lui Dumnezeu în faţa lumii. Nu doar pentru pământ, care a fost o etapă secundară în tragedia care a lovit familia lui Dumnezeu, ci pentru tot universul, pentru îngeri sau lumile necăzute. Ce trebuia descoperit despre caracterul lui Dumnezeu?

Membri ai familiei lui Dumnezeu începuseră să se desprindă de izvorul vieţii, lucru care producea moarte instantanee. Lucifer infectase cerul cu minciuna că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru insubordonare. Poziţia lui pe lângă tronul divin îi conferea o credibilitate largă, lucru care a complicat teribil prezentarea adevărului. Suspiciunea şi teama s-au rostogolit ca un val peste locuitorii cerului, care au început să se teamă pentru viaţa lor. Dumnezeu avea nevoie disperată de timp, spre a putea dovedi prin fapte afirmaţiile Sale că moartea nu este o pedeapsă pentru neascultare, ci consecinţa firească şi de neoprit a desprinderii de izvorul vieţii.

Jertfa lui Hristos şi păcatul lui Adam  (III)

Gili Cârstea - duminică 3 iulie 2005

În acest moment Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, s-a aşezat între moarte şi copiii Săi, a blocat cu viaţa Sa urgia care urma să lovească pe păcătoşi, producând astfel un timp de har, un timp de probă pentru testarea cauzelor şi efectelor morţii. S-a produs un spaţiu în care oricine să poată observa, pe baza dovezilor, natura păcatului şi adevăratele motive ale morţii. Acest gest măreţ a anulat complet efectul despărţirii de Dumnezeu pentru toţi cei care regretă despărţirea şi vor să fie conectaţi din nou la izvorul vieţii. Altfel spus, jertfa Mielului lui Dumnezeu permite refacerea părtăşiei cu natura divină pentru cei care apreciază neprihănirea şi vor să trăiască în ea. Ceilalţi au libertatea să nu dorească acest mod de viaţă şi să îşi asume consecinţele unei asemenea decizii.

Aşa se face că, până în momentul de faţă, în vasta familie a lui Dumnezeu nu există decât o singură pierdere, o singură moarte adevărată, în conflictul declanşat de Lucifer. Marea luptă nu consemnează nici o pierdere printre îngeri, buni sau răi. Până acum nu a murit nici un om cu adevărat, toţi dorm până la înviere. Chiar Domnul Hristos, deşi a stat trei zile în mormânt, a înviat şi este acum pe tronul universului. Singura moarte adevărată este a Mielului lui Dumnezeu, a Doua Persoană a dumnezeirii care, cu preţul vieţii Sale, a blocat pentru o vreme efectul devastator al desprinderii de izvorul vieţii. Pe El Dumnezeu L-a dat spre a nu-L mai avea niciodată.

Gestul acesta uimitor nu a anulat legea guvernării divine, care garantează libertatea de alegere. El doar a stopat pentru un timp efectul morţii instantanee produs de deconectarea de la viaţă. Oricât de monumental este el în planul de mântuire, o altă lucrare importantă urma să fie făcută, şi anume clarificarea cauzelor morţii, procedura lui Dumnezeu cu locuitorii cerului care nu doresc să trăiască în împărăţia Sa şi care nu suportă principiul ei fundamental, scrierea caracterului lui Dumnezeu în mintea lor.

Această etapă a clarificărilor era plănuită să includă noua familie creată, omenirea. Prin ei, Dumnezeu oferea universului ocazia să vadă misterul creaţiei, legătura cu natura lui Dumnezeu, dar mai ales maniera în care locuirea lui Dumnezeu în templul sufletului produce neprihănire, şi nu stânjeneşte cu nimic libertatea şi individualitatea cetăţenilor împărăţiei. Şi insist, acest lucru nu necesita sub nici o formă căderea lui Adam.

Dumnezeu nu avea nevoie de păcat, nelegiuire şi suferinţă spre a clarifica dubiile provocate de minciunile lui Satana. Adam nu a fost predestinat la păcat. Este uluitor cum pot creştinii să-şi imagineze că Dumnezeu îşi freca mâinile de bucurie că Eva s-a lăsat păcălită. Teologia modernă aproape sugerează că Dumnezeu chiar tremura de teamă ca nu cumva Adam să se încăpăţâneze să refuze fructul oferit de Eva. Unii îşi închipuie că a fost mare bucurie în cer în ziua căderii omului, căci acum se creau posibilităţi ca păcatul să fie demascat, iar Dumnezeu putea să ridice un mântuitor din sămânţa femeii. Aşa cum explicăm astăzi planul de mântuire, Dumnezeu este acuzat indirect de căderea lui Adam, fără de care nu putea descoperi dreptatea Sa în marea controversă.

Planul de mântuire, aşa cum s-a desfăşurat el datorită păcatului lui Adam, este varianta de rezervă, o soluţie nedorită şi neplănuită de Tatăl nostru ceresc. Varianta aceasta a fost un coşmar pentru cer, căci lucrarea ce trebuia realizată în pace, neprihănire, linişte şi siguranţă, urma acum să fie realizată în confuzie, suferinţă, ură, violenţe, crime, războaie şi apoi moartea veşnică pentru o foarte mare parte a copiilor Săi.

Dacă Adam ar fi rezistat puternicei presiuni a minciunilor lui Satana, el şi familia lui ar fi onorat pe Dumnezeu în marea controversă, ar fi descoperit principiile guvernării divine în faţa universului, ar fi dovedit că a fi părtaş de natură divină nu este un handicap, ci un privilegiu şi o onoare, căci astfel fiinţele sunt părtaşe de natura lui Dumnezeu, sunt parte din El. Nu mai era necesar ca Dumnezeu să ridice un Al Doilea Adam, căci primul ar fi făcut cunoscut universului caracterul Tatălui la fel de eficient ca şi Cel de-al doilea, iar după încheierea marii controverse, după ce s-ar fi clarificat chestiunile în dispută – în special care este efectul despărţirii de izvorul vieţii – primul Adam ar fi fost probabil invitat pe tronul universului, acolo unde acum stă Al Doilea Adam, fratele nostru mai mare.

Dar nu a fost aşa. Adam şi Eva au ratat onoarea extraordinară de a fi parteneri cu Creatorul în limitarea şi eliminarea efectelor rebeliunii lui Satana. Ei s-au aliat cu el în rebeliune, târând omenirea în nebunia păcatului şi obligându-L pe Dumnezeu să recurgă la opţiunea secundară, la drumul suferinţei şi groazei, pe care El ne-a însoţit, dar pe care l-a simţit de mii de ori mai dureros decât noi. A devenit necesară, şi chiar imperioasă, „nebunia propovăduirii crucii” pe calea sângeroasă şi plină de urâciuni ce străbate valea umbrei morţii. Taina lui Dumnezeu urma să fie sufocată de urâciunea pustiirii, deşi ea ar fi trebuit să strălucească asemenea unui diamant în vitrina frumoasei planete Pământ, înflorind în sfinţenie.

Dumnezeu dorea ca prin noua familie omenească să se descopere în faţa universului nu numai principiile guvernării Sale, ci şi costurile enorme cu care „urgia” fusese stopată, prin intervenţia salvatoare a Cuvântului. Propovăduirea crucii lui Dumnezeu se putea face fără păcatul lui Adam, căci jertfa fusese adusă, iar acum urma să se descopere faptul uimitor că îngerii şi lumile trăiesc şi se bucură de binefacerile neprihănirii datorită acelei jertfe.

S-ar putea să nu înţelegem prea uşor cum ar fi reuşit Dumnezeu să comunice universului „propovăduirea crucii” într-o omenire trăind în sfinţenie, dar haideţi să nu batjocorim numele Domnului insistând că fără păcatul lui Adam marea controversă nu s-ar fi putut încheia. Din această perspectivă, poate înţelegem altfel versetul lui Pavel: „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor 1:21).

Un rezumat

Gili Cârstea - luni 4 iulie 2005

1. Înainte de revolta lui Satana, fiecare fiinţă din univers era părtaşă de natură divină: „Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu pentru locuirea Creatorului” (DA 161).

2. Păcatul este despărţire de natura divină, deconectare de la izvorul vieţii: „Dumnezeu este izvorul vieţii; şi atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu, se desprinde singur de viaţă. El este „rupt de viaţa lui Dumnezeu” (DA 764).

3. Într-o lume liberă, fiinţele au libertatea de a alege să nu trăiască într-o astfel de lume, dacă aşa doresc. Viaţa veşnică nu este impusă şi nici obligatorie. Este o ofertă din dragoste, atâta timp cât fiinţele iubesc neprihănirea şi doresc să fie „un templu pentru locuirea Creatorului,” aceasta fiind temelia guvernării divine. Prin această conexiune, fiinţele inteligente au acces la viaţă, informaţie, comunicaţie, transport; este o reţea a vieţii şi fericirii, garantată veşnic.

4. Problema lui Dumnezeu a survenit datorită faptului că îngerul acoperitor i-a minţit pe colegii lui că nu există moarte pentru cei care vor decide să părăsească reţeaua vieţii; el sugera că moartea este o pedeapsă pentru libera iniţiativă în exercitarea libertăţii, libertate de care s-ar bucura toţi. Mulţi au crezut aşa, iar restul au fost profund tulburaţi şi confuzi. În faţa unor asemenea minciuni producătoare de desprinderea de izvorul vieţii, explicaţiile nu mai aveau impact. Moartea – aceea finală, moartea a doua – pândea familia lui Dumnezeu. Erau necesare măsuri drastice pentru stoparea urgiei care se întindea ca focul.

5. În această clipă de criză profundă, Mielul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a divinităţii, S-a aşezat de bună voie „între cei morţi şi cei vii; şi urgia a încetat” (Num 16:48). Prin această jertfă, El a creat timpul, o entitate nouă, în care universul urma să reexamineze caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi chestiunile în dispută din marea controversă. De atunci, noi trăim într-un astfel de timp.

6. Cu toate că păcatul este mortal, în tot universul există doar o singură persoană moartă cu adevărat (moartea a doua) şi anume Cuvântul. Toţi ceilalţi sunt în viaţă sau dorm în prima moarte, de la Lucifer până la generaţia noastră. Chiar Domnul Hristos, deşi a fost pentru trei zile în mormânt, acum este viu şi Se află pe tronul universului. Nici o fiinţă creată nu a dispărut până acum. Oamenii trăiesc sau vor învia, iar îngerii răi sunt în viaţă şi se ocupă cu ceea ce ştiu ei să facă mai bine, încercând să demonstreze că se poate construi o civilizaţie şi fără legea lui Dumnezeu.

7. Prin urmare, planul de mântuire „segmentul Pământ” este doar o oglindire a ceea ce s-a întâmplat în cer, o copie dramatizată a principiilor şi faptelor care s-au petrecut în cer. Este o realizare materială a proiectului propus de Lucifer pentru guvernarea universului, şi pe care l-ar fi trăit ei dacă toţi îngerii ar fi trecut de partea rebeliunii. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, alegând să se despartă de izvorul vieţii, Dumnezeu Îşi realiza planul de a Se descoperi prin noua familie de oameni, creaţi pentru acest scop şi fiind de o nouă ordine în univers. Acest plan originar nu includea păcat, moarte, cruce, ispăşire sau vindecare. Toate acestea se întâmplaseră deja în cer, când Mielul a fost junghiat, „pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.” El a oferit astfel viaţă celor condamnaţi, acceptând să fie lovit de explozia fatală a deconectării de izvorul vieţii.

„Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu...” Fiul acesta a fost dat pentru totdeauna, nu ca să fie luat înapoi. Aceasta este singura moarte din univers, până în prezent. Din păcate, mulţi nu se vor lăsa convinşi să fie reconectaţi la reţeaua vieţii, şi vor trebui lăsaţi să obţină ceea ce doresc, ieşirea finală din reţea. Aceasta va fi o sfâşiere inimaginabilă a inimii lui Dumnezeu, căci ei sunt o parte din El. Nimeni nu va sta pe zidurile Noului Ierusalim, aplaudând moartea păcătoşilor. Va fi ziua celei mai teribile agonii a lui Dumnezeu, iar sfinţii vor fi acolo să-L mângâie pe Tatăl, ei fiind martori că El a făcut tot ce se putea face pentru aceşti copii sărmani ai Săi.

Doar această imagine despre ispăşire poate da sens cuvintelor lui Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut” (12:10).

Prietenie şi împăcare

A.Graham Maxwell- marţi 5 iulie 2005

Genul de unitate pe care o doreşte Dumnezeu nu poate fi poruncită sau obţinută prin forţă sau prin ameninţare. Pe parcursul istoriei omeneşti, mulţi dictatori au încercat să menţină unitatea prin teroare şi violenţă. Dar acel gen de unitate nu durează. Priviţi ce s-a întâmplat într-un număr de ţări chiar în ultimii ani.

Genul de ispăşire pe care o doreşte Dumnezeu este descris în Noul Testament ca acea unitate a "credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu." Oamenii care iubesc şi se încred în acelaşi Isus şi acelaşi Dumnezeu, sunt atraşi în mod firesc unul către celălalt. Acelaşi adevăr despre Dumnezeu care îi eliberează de tiranie şi frică, îi leagă împreună în cea mai rezistentă unire. Prietenii unui Dumnezeu prietenos se bucură împreună de unitate.

În acest punct semnificaţia crucii este foarte importantă. Acolo unde există frică, nu poate exista prietenie şi unitate. Calvarul ne spune că nu este nevoie să ne temem de Dumnezeu. Când Dumnezeu zice: "Fii prietenul Meu," El nu vrea să spună: "Fii prietenul Meu, altfel te voi pedepsi aspru; chiar te voi ucide." Prietenilor nu le vorbeşti astfel – mai ales dacă vrei să le păstrezi prietenia. Iar prietenia este principala ţintă şi semnificaţie a ispăşirii. 

Pavel rezumă aceasta în mesajul minunat pe care l-a trimis credincioşilor din Corint. Atunci când citim acest pasaj este important să ştim că Pavel tocmai trecuse printr-o lungă şi dureroasă perioadă de conflict şi suspiciune faţă de membrii bisericii din Corint. Dar aceste eforturi de împăcare au avut în final succes. Sub influenţa efuziunii ispăşirii, Pavel le scrie aceste cuvinte:

"Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Toate acestea se fac prin Dumnezeu, care, prin Hristos, ne transformă din vrăjmaşii Săi în prietenii Săi şi ne trimite să-i facem şi pe alţii prietenii Săi. Solia noastră este că Dumnezeu i-a făcut pe toţi oamenii prietenii Săi, prin Hristos. Dumnezeu nu a ţinut socoteală de păcatele lor, ci ne-a dat să le transmitem solia prin care să le spunem cum îi face El prietenii Săi.

Iată-ne deci, vorbind pentru Hristos ca şi cum Dumnezeu Însuşi ar face apelul prin noi. Noi pledăm în favoarea lui Hristos: lăsaţi-L pe Dumnezeu să vă transforme din vrăjmaşi în prietenii Săi."

În acest paragraf, cuvântul care este tradus prin "a face prieteni," sau "a-i transforma în prieteni," este cuvântul grecesc care este tradus deseori prin "împăcare" – şi în acel loc din versiunea King James este tradus prin "ispăşire."

Mi se pare că Celui care a făcut incredibila ofertă de prietenie din Ioan 15:15 Îi place această traducere a mesajului exuberant al lui Pavel către credincioşii din Corint, traducere făcută de American Bible Society. 

Una dintre cele mai remarcabile parabole ale Domnului a fost despre ispăşire – în sensul original al cuvântului. Isus a vorbit despre un fiu care şi-a irosit viaţa şi moştenirea din averea tatălui în plăceri deşarte. În această situaţie, flămând şi fără nici un ban, s-a angajat să aibă grijă de porci.

În timp ce zăcea acolo, în cocina de porci, a început să-şi aducă aminte cât de bine era acasă, şi se întreba dacă ar exista vreo cale ca să-l înduplece pe tatăl său ofensat să-l primească înapoi.

Gândurile lui ar fi fost foarte diferite dacă ar fi ştiut că tatăl său privea îndelung în depărtare ca să vadă dacă nu cumva se zăreşte fiul său venind acasă. Din păcate însă, fiul nu îl cunoştea prea bine pe tatăl său.

El a început să se gândească ce metode să adopte ca să îl convingă pe tatăl său să-l primească înăuntru atunci când va ajunge la poarta casei. Tatăl putea să fie foarte mânios pe el. Poate că ar fi mai bine dacă şi-ar căuta mai întâi mama, pentru ca să îl ajute să-şi convingă tatăl să-l ierte şi să-i mai dea o şansă.

Şi apoi, el cheltuise toţi banii. Trebuia să găsească o cale ca să achite pagubele.

"Ştiu ce voi face," hotărî fiul. "Îi voi cere să mă trateze ca pe unul dintre argaţii săi." Astfel, porni pe drumul spre casă, repetând, în timp ce mergea, cuvintele pe care urma să i le spună tatălui.

Dacă ar fi privit înainte, ar fi observat că tatăl său încă îl mai aştepta la capătul drumului. "Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el; a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult.

Fiul i-a zis: ‘Tată, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.’

Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Grăbiţi-vă! Aduceţi haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea… şi să sărbătorim. Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.’"

Până la urmă, fiul a cunoscut adevărul despre tatăl său. Nici măcar nu terminase să-i spună tot ce avea de spus. Tatăl său îl iertase cu mult timp în urmă. Dar era nevoie ca el să vină acasă pentru ca să afle aceasta. Acum, iertarea tatălui l-a condus la o pocăinţă autentică.

În timp ce fiul risipitor stătea în braţele tatălui său, el a început să experimenteze adevărata semnificaţie a ispăşirii.

Servitorii înţeleg ispăşirea ca pe o plată a pagubelor.

Prietenii înţeleg ispăşirea ca pe o acţiune de împrietenire. 

Când sunetele petrecerii au ajuns la urechile lui, fratele cel mare a protestat că nu se făcuse dreptate.

"Iată," a început el să se plângă tatălui său, "eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie mi-ai dat ceva? Nu mi-ai dat nici măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei! Dar acest fiu al tău a irosit toată averea cu prostituatele şi, când a venit acasă, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat!"’

"Fiul meu," i-a zis tatăl, "tu eşti cu mine mereu, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că fratele tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit."

În grija sa pentru dreptate, fratele cel mare refuzase să participe la petrecere.

Parabola nu ne spune dacă s-a răzgândit.

Ce este moartea a doua?  (I)

Gili Cârstea - miercuri 6 iulie 2005

Vorbeam recent cu cineva despre jertfa lui Hristos care a pus capăt urgiei desprinderii de izvorul vieţii, şi am realizat pentru prima oară cât de deformată este concepţia populară despre moartea a doua.

Ideea este că Hristos a murit de moartea a doua şi a înviat, demonstrând puterea lui Dumnezeu asupra morţii. Astfel, moartea a doua nu este de temut pentru cel credincios, deoarece Hristos ne poate învia din ea.

Ce este moartea a doua? Există înviere din moartea a doua? A murit cineva până acum de moartea a doua?

Să vedem ce spune Scriptura despre moartea a doua:

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apocalips 2:11).

„Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalips 20:6).

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalips 20:14).

„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalips 21:8).

Aceste afirmaţii ale lui Ioan sunt în perfectă armonie că moartea a doua înseamnă dispariţie definitivă. Din ea nu mai există întoarcere, înviere sau revenire. Ea este adio pentru totdeauna de la viaţă. Moartea a doua nu este un loc, o zonă, o stare, ca cineva să se poată întoarce de acolo. Spre deosebire de prima moarte, de unde toţi vor învia, moartea a doua este moarte veşnică, dispariţie veşnică, anihilare veşnică.

Când cineva înviază, aceea a fost prima moarte – chiar dacă persoana respectivă a suferit morţi succesive, cum este cazul lui Lazăr, sau al unora care vor fi înviaţi la a doua venire, spre a privi revenirea lui Hristos. Lazăr a murit de două ori. A doua oară a fost moartea a doua? Nicidecum. Putea să mai moară de cinci ori şi să fie înviat de Hristos tot de atâtea ori, tot prima moarte era. Când cineva înviază, moartea lui a fost prima moarte. Când cineva nu mai înviază niciodată, putem spune că aceea este moartea a doua, moartea adevărată.

Prin urmare, este un nonsens monumental să afirmi că cineva a murit de moartea a doua şi a înviat.

A fost nevoie să ni se vorbească aşa deoarece limbajul curent numeşte moarte ceea ce în realitate este, şi Scriptura numeşte, un somn. Este un somn, deoarece toţi oamenii care au trăit vreodată pe această planetă vor fi înviaţi din nou, în două evenimente distincte, numite prima şi a doua înviere. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”

În prima înviere sunt chemaţi la viaţă oamenii care au avut încredere în Dumnezeu şi s-au lăsat vindecaţi de El, primind haina neprihănirii lui Hristos. A doua înviere se referă la evenimentul de la sfârşitul mileniului, când vor fi chemaţi la viaţă toţi ceilalţi oameni rămaşi pe pământ, care nu au acceptat împăcarea realizată prin Hristos. Noi nu spunem că aceştia vor muri de moartea a doua deoarece mai mor o dată, ci deoarece acum ei dispar pentru totdeauna, spre deosebire de prima lor moarte, de unde au fost înviaţi.

Ba Ioan spune ceva şi mai spectaculos. El afirmă că în iazul de foc – care este moartea a doua – vor fi aruncaţi nu numai oameni şi îngeri păcătoşi, ci şi Moartea şi Locuinţa morţilor. Interesant, nu?

Ce este moartea a doua?  (II)

Gili Cârstea - joi 7 iulie 2005

Ce vrea să spună aceasta? Nimic mai puţin decât că moartea va înceta să mai existe, va fi desfiinţată, anihilată, eliminată pentru totdeauna. După ce păcătoşii vor dispărea fără urmă şi pentru totdeauna, Dumnezeu va face să dispară chiar fenomenul care i-a înghiţit pe copiii Săi rebeli. Astfel, moartea a doua are un mecanism ascuns care o anihilează chiar pe ea, după ce şi-a devorat victimele. Istoria păcatului, timpul, se închide după ieşirea morţii, eliminând din viaţa universului chiar amintirea ei.

În Dumnezeu se află o copie a fiecărei fiinţe inteligente create sau născute vreodată. Prima moarte nu distruge copia. Aceasta rămâne la locul ei, lucru care permite o înviere ulterioară. Cu privire la morţii în Hristos, curăţirea lor are loc în copie – în cărţi – fiind eliberaţi de păcat şi restauraţi în timp ce dorm. Cei care L-au refuzat pe Hristos în timpul vieţii nu suportă nici o intervenţie în timpul morţii. Copia lor va fi păstrată intactă, aşa cum arăta ea în clipa morţii.

Astfel, din punctul lui Dumnezeu de vedere, toţi copiii Săi – îngeri sau oameni – există în El, unii în viaţă şi alţii dormind. Nimeni nu a fost îndepărtat definitiv din trupul colectiv, nimeni nu a fost lăsat să suporte alegerea proprie de a se desprinde de izvorul vieţii. Toţi sunt acolo şi nici unul nu lipseşte.

Dar are loc a doua înviere, cea de la sfârşitul mileniului, care pune punct final acestei situaţii. Istoria este derulată de la capăt, acum fără deformările şi minciunile lui Satana. Fiecare observă că Dumnezeu nu are nici un amestec în nebunia păcatului. Toţi recunosc faptul că Dumnezeu a procedat corect. Această declaraţie de vinovăţie din partea păcătoşilor eliberează memoria colectivă a universului de orice urmă de acuzaţie şi declanşează resortul care împiedicase până acum deconectarea de la izvorul vieţii. Acum păcătoşii pot fi eliminaţi din trupul colectiv, căci moartea lor este finală, fără întoarcere, fără viitor.

Aceasta este o fractură devastatoare pentru Dumnezeu, o despărţire pentru totdeauna, un adio veşnic, o lucrare extrem de „ciudată,” căci până în acest moment nici unul dintre copiii Săi nu a mai fost şters din inima Lui. Acum are loc o transformare majoră în inima lui Dumnezeu, o resetare, o formatare, o îndepărtare a unei părţi din creaţie, pe care a sperat până în ultima clipă că o poate recupera.

Voi folosi o ilustraţie din lumea calculatoarelor. Când un fişier este şters din sistem, el nu încetează să existe; doar încetează să fie vizibil sau utilizabil. El rămâne pe disc şi poate fi recuperat ulterior de programe specializate de „dezgropare.” Dar dacă discul respectiv este topit prin ardere, distrus cumva fizic, fişierul respectiv este pierdut pentru veşnicie. Tot aşa se întâmplă cu fiinţele vii. La moarte, ele „ies din sistem,” dar continuă să existe în copie, în „cărţi.” La moartea a doua, ele sunt îndepărtate complet din memorie, încetează să mai ocupe un loc în cărţi, sunt deconectate pentru totdeauna de la viaţă. Specificul lor legat de ADN, personalitate, identitate, fapte gânduri şi vorbe, totul este pierdut pentru totdeauna. Atunci când este şters din cartea vieţii, un nume este radiat definitiv. Dintr-o astfel de stare nu mai există întoarcere.

O asemenea lucrare este traumatică pentru Dătătorul vieţii, şi nu va fi permisă fără avertizări sau precauţii uriaşe. Ieşirea definitivă din reţeaua vieţii nu este o joacă pentru Tatăl nostru ceresc. Este cea mai gravă situaţie cu care a fost confruntat vreodată, şi pe care a încercat să o prevină cu cel mai mare sacrificiu care se putea face: Pierderea veşnică a singurului Său Fiu. Aşa ceva cere din partea noastră o abordare sobră şi responsabilă, un interes profund, o atitudine de maximă reverenţă, o cercetare permanentă. Doar aşa vom putea onora gestul Său glorios. Doar aşa Îl vom putea mângâia odată, în clipa aceea când va fi obligat să accepte ruperea din fiinţa Sa a milioane de oameni şi îngeri.

Măcar atât, dacă n-am fost alături de El atunci când a fost constrâns să Se despartă de iubitul Său Fiu pe însinguratul, teribilul, misteriosul şi mortalul munte Moria.

"Poporul Meu şi-a schimbat slava"

Gili Cârstea - vineri 8 iulie 2005

Susţinerea noastră că imaginea prezentă a bisericii despre caracterul lui Dumnezeu este complet deformată, supără şi pune în dificultate un larg segment al acestui popor. Unii sunt consternaţi aflând că imaginea lor despre Hristos este considerată a nu fi cu nimic mai bună decât închinarea lui Israel la Baal. Cei mai mulţi consideră că rostirea numelui Hristos şi citirea Scripturii sunt dovezi suficiente că se află în tabăra închinătorilor autentici. Păzirea sabatului, facerea de bine, reforma sanitară, plătirea zecimii şi lucrarea misionară sunt argumente zdrobitoare că ei se închină adevăratului Hristos. Mai recent, anumiţi savanţi adventişti spun bisericii că şi cei care nu respectă lista de mai sus se află în categoria închinătorilor autentici, şi că este dizgraţios din partea noastră să nu colaborăm cu ei în lucrarea de evanghelizare a lumii.

Este posibil oare ca un popor binecuvântat cu lumina adevărului, căruia i s-a dat în custodie legea divină şi care a fost chemat la înalta cinste de a duce lumii cunoştinţa caracterului divin, să rateze toate aceste privilegii şi să nu observe? Niciodată poporul ales nu a sesizat această pervertire grosolană a credinţei lui, dar Dumnezeu este şocat de o asemenea alienare:

„Şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat slava cu ceva care nu este de nici un folos. Miraţi-vă de aşa ceva ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2,11-13).

Cerul s-a înfiorat de spaimă, dar Israel n-avea nici o bănuială că şi-ar fi schimbat dumnezeii şi slava – şi continuă să nu aibă nici o bănuială până în ziua de azi. Deşi au un respect afişat pentru Scriptură, chiar dacă doar o parte a ei, şi o studiază la nivel de frântură de slovă, ei nu observă un lucru cât se poate de evident: Toate cărţile proorocilor – prooroci pe care părinţii lor i-au omorât – descoperă o permanentă ceartă între Dumnezeu şi poporul Său. „De aceea, Mă voi mai certa cu voi, zice Domnul, şi Mă voi certa cu copiii copiilor voştri” (Ier 2:9).

Această concluzie vine în urma unor puternice acuzaţii din partea lui Dumnezeu. El le reproşează că preoţii nu s-au sesizat de lipsa prezenţei Sale; cărturarii cunoşteau legea dar nu pe Dătătorul ei; călăuzitorii spirituali s-au călăuzit pe ei; iar proorocii au proorocit prin Baal (Ier 2:4-8). Dumnezeu Se simte perfect îndreptăţit să întrebe: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine?” (Ier 2:5).

Cu toate acestea, casa lui Israel nu a recunoscut niciodată că s-a depărtat de Domnul. Nici chiar atunci când, în cel mai ruşinos mod, L-au pus pe cruce chiar pe Salvatorul lor.

Nu avem nici o problemă în a identifica alunecările Israelului după trup. Problema apare când ni se cere să recunoaştem alunecările Israelului spiritual. Ni se reproşează şi nouă aceleaşi urâciuni?

„În mijlocul nostru s-a produs o depărtare de Dumnezeu, iar lucrarea zeloasă de pocăinţă şi întoarcere la dragostea dintâi, esenţială pentru refacere şi regenerare a inimii, încă nu s-a făcut. Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre; este la modă să te desparţi de Hristos şi să faci loc scepticismului. Strigătul inimii celor mai mulţi a fost: ‚Nu dorim ca acest om să stăpânească peste noi.’ Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc calea lor şi uită calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă că iertarea este doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, a fost batjocorită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată. A fost denunţată ca ducând la entuziasm şi fanatism. Dar ea este viaţa lui Hristos în suflet, este principiul activ al dragostei împărtăşit de Duhul Sfânt, singurul care poate face sufletul roditor pentru fapte bune. Dragostea lui Hristos este forţa şi puterea fiecărei solii de la Dumnezeu care a venit vreodată de pe buze omeneşti. Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?” (EGW 1888 Materials, 955).

Un viitor extrem de sumbru, cu tot spectacolul de sunet şi lumină pe care îl punem în scenă la marile întâlniri ale bisericii, cum este actuala sesiune a Conferinţei Generale ce se desfăşoară la St. Louis în aceste zile. Ne desfătăm într-o prosperitate materială pe care nu evităm să o numim binecuvântarea Domnului pentru merite deosebite. Nici un vorbitor nu scapă ocazia să desfăteze audienţa cu dezvoltarea fără precedent a numărului de membri, acesta fiind un alt semn al aprobării cereşti. Instituţia cu măreţia ei a devenit slava noastră prezentă, iar angajaţii ei sunt toţi exemple de demnitate şi spiritualitate.

Nimeni nu a sugerat că ar fi posibil ca „în mijlocul nostru” să se fi produs „o depărtare de Dumnezeu,” iar religia noastră să fie „religia Israelului apostaziat.” Nimeni nu a amintit măcar în treacăt în aceste zile că solia îngerului al treilea aşteaptă de mult să se unească cu aceea a îngerului din Apocalips 18. Nimeni nu a intuit că ar fi posibil să ne fi schimbat şi noi slava, deşi bine intenţionaţi şi cât se poate de sinceri. Nimeni nu a remarcat la St. Louis că „singura religie a Bibliei” continuă să fie ridiculizată printre noi de mai bine de o sută de ani. Păzitorii legii de azi nu observă cum savanţi eminenţi din biserică Îl acuză pe Dumnezeu că Se ocupă cu producerea de dezastre planetare, fapte pentru care oricine ar primi pedeapsa capitală, sub orice jurisdicţie, oricât de strâmbă ar fi ea.

Şi totuşi, în mijlocul acestei prosperităţi exterioare, sufletul adventist este rănit „din tălpi şi până în creştet,” iar conştiinţa lui este înfierată de împotrivirea faţă de solia prin care Dumnezeu dorea să încheie marea luptă şi istoria păcatului. Dumnezeu încă aşteaptă să reconsiderăm solia foarte preţioasă trimisă nouă prin fraţii Waggoner şi Jones, căci acest popor are nevoie mai mult decât oricând de o imagine „mai proeminentă” a lui Hristos. Iar lumea este – şi va rămânea – în standby, căci până nu are loc nunta, nu poate avea loc invitaţia la nuntă.

O reformaţiune a faptelor?

Gili Cârstea - sâmbătă 9 iulie 2005

Pentru cei care nu ştiu cine este Rick Warren şi faimoasa lui Saddleback Valley Community Church, este suficient să spunem că tehnicile lui de creştere a bisericii au vrăjit chiar şi pe administratorii bisericii rămăşiţei, care au trimis sute de pastori la cursurile lui. Cărţile lui, The Purpose Driven Church şi The Purpose Driven Life, publicate în 23 de milioane de exemplare, sunt studiate cu zel în comunităţile noastre din Statele Unite, iar cei mai mulţi membri le găsesc folositoare pentru creşterea bisericii şi ducerea evangheliei până la marginile pământului.

Rick Warren foloseşte tehnici de management şi exerciţii spirituale pentru atragerea necredincioşilor în biserici, oricare ar fi acestea, şi în acelaşi timp împinge bisericile în lume, în treburile şi afacerile ei, oricare pot fi acestea. El vede o nouă spiritualitate măturând peisajul religios american, capabilă să schimbe societatea şi să aducă pace şi înţelegere între naţiuni. Filozofia lui este cel mai bine reflectată în afirmaţia pe care a făcut-o recent, că omenirea este gata să fie binecuvântată de a doua reformaţiune. El spune: “Prima (reformaţiune) a fost despre credinţă. Aceasta va fi despre fapte.” Ideea este că implicarea credincioşilor în treburile lumii va produce o răsturnare de situaţie la fel de spectaculoasă ca reformaţiunea lui Martin Luther.

Nu este prima oară în istoria bisericii când savanţii noştri se lasă amăgiţi de succesul altor biserici sau de vânturi contemporane de spiritualitate. Cine citeşte literatura Rick Warren şi predicile sau articolele celor mai mulţi pastori adventişti este uimit să constate similarităţi uluitoare acolo unde credeam că vom descoperi deosebiri marcante. Chiar strategia oficială a bisericii pare croită după visurile acestor apostoli neo-creştini. Cele trei imperative ale bisericii nu mai sunt, aşa cum speră încă unii membri, cele trei solii îngereşti din Apocalips 14. Ele au devenit acum ceea ce strategii de la Conferinţa Generală numesc “un curs nou,” definit a fi “Creştere, Calitatea Vieţii, Unitate.” Adică, biserica se orientează spre creşterea numărului de membri, spre o viaţă mai bună în această lume şi o cât mai strânsă unire în jurul noilor idealuri.

Ceea ce doresc să spun este că biserica mondială se orientează spre o cât mai largă implicare a membrilor în treburile acestei lumi, deşi Hristos a spus bisericii că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Ni se spune că principiile de viaţă adventiste vor avea un asemenea impact asupra lumii încât calitatea vieţii se va ameliora simţitor dacă vom deveni mai activi în societate. Această fantezie a legănat speranţele tuturor împăraţilor lui Israel, dar s-a dovedit cât se poate de păguboasă. Lumea aceasta nu poate fi schimbată în bine. Nelegiuirea nu poate fi convertită. O societate care sfidează legea lui Dumnezeu nu poate înflori, iar evenimentele contemporane sunt cât se poate de elocvente în această privinţă.

Nu, a doua reformaţiune nu va fi despre fapte, aşa cum visează Rick Warren şi discipolii lui, printre care mulţi teologi adventişti. Ea va fi tot despre credinţă, o credinţă diferită, este adevărat, de cea care se propovăduieşte acum peste graniţele denominaţionale ale creştinismului apostaziat. Va fi o reformaţiune despre credinţa lui Isus.

Reformaţiunea lui Luther a fost produsă de o nouă viziune asupra credinţei mântuitoare, generată de simpla formulă a Scripturii că “cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Dar ea a afectat decisiv credinţa şi viaţa oamenilor, eliberând omenirea din lanţurile evului întunecat. O societate feudală bazată pe fapte mântuitoare a văzut lumina renaşterii doar pentru că un călugăr credincios şi-a întors privirile de la teologia prelaţilor la învăţătura Scripturii.

Vizionarii celei de-a doua reformaţiuni vor să ducă omenirea înapoi la societatea feudală a evului mediu, la religia cardinalilor şi la misticismul evului întunecat, de data aceasta cu faţă umană, informatizat şi interconectat.

Va fi o a doua reformaţiune, dar ea va fi generată tot de o nouă credinţă, credinţa lui Isus despre împărăţia lui Dumnezeu, despre caracterul Lui şi despre o lume a neprihănirii pe un nou pământ şi nicidecum pe acesta vechi.

Hristos credea că neprihănirea şi toate faptele Lui se datorează locuirii Tatălui în inima Sa. El ştia că este un templu al lui Dumnezeu prin Duhul, şi încuraja pe oameni să deschidă inima în faţa dorinţei Duhului Sfânt de a intra acolo. Aceasta este singura cale consacrată spre desăvârşirea creştină. Credinţa aceasta va declanşa a doua reformaţiune, dar ea nu va crea o societate mai prosperă pe această planetă, ci va pregăti un popor pentru nunta Mielului. Mireasa lui Hristos va găsi în credinţa Lui puterea să se rupă de imperiul nelegiuirii şi să păşească direct în slava lui Dumnezeu – caracterul Său, Legea.

Pentru un asemenea scop a fost ridicat la existenţă acest popor, şi vai nouă dacă vom rata misiunea glorioasă pentru o iluzorie şi neputincioasă “reformaţiune” a faptelor, al cărei unic merit ar putea fi că prelungeşte cu câteva clipe împărăţia lui Satana pe acest teritoriu ostil lui Dumnezeu.

Comoara sanctuarului

Gili Cârstea - duminică 10 iulie 2005

Există un concept central al doctrinei sanctuarului pe care sora White îl exprimă sublim, dincolo de limitele umane, şi care, în opinia mea, ar trebui să fie cel mai discutat, analizat, comentat sau publicat subiect. Cu toate acestea, nu i se dă absolut nici o atenţie. Nu l-am auzit niciodată comentat în vreo predică, în cele peste patru decenii de când ascult eu predici. Nu l-am văzut folosit în nici un articol din publicaţiile bisericii, oficiale sau neoficiale. Nu l-am găsit folosit în miile de cărţi publicate de tipografiile bisericii, cu excepţia uneia singure, a lui Donald K. Short, unde a fost redat fără alte comentarii.

Paragraful se găseşte în capitolul În templul Său, din Hristos, lumina lumii, şi sună astfel:

“Prin curăţirea templului, Hristos Şi-a anunţat lucrarea mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o parabolă pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (DA 161).

Pentru mine, această comoară din inima sanctuarului ceresc este cea mai puternică dovadă a inspiraţiei sorei White. Nici un om nu putea concepe sau exprima fundamentul guvernării divine, temeliile misterioase ale creaţiei, legătura vitală dintre creaturi şi Creator, şi consecinţele ruperii acestei legături.

În acest paragraf este concentrată toată doctrina sanctuarului, aleasa şi preţioasa noastră temelie a neprihănirii, care a făcut din noi un popor al vremii sfârşitului şi ne-a propulsat pe scena internaţională cu o solie finală pentru marea controversă. Aici se stabilesc elementele vitale ale unui adevăr complet, revelator şi capabil să pună în lumină multe aspecte ale ispăşirii încă acoperite în beznă, iar el este susţinut de Scriptură magistral, cu cele mai puternice exprimări ale acesteia.

De ce zace această comoară în magazia de vechituri a poporului nostru? Cum de nu s-a găsit nimeni în acest popor să o scuture de praf şi să o aşeze pe piedestalul teologiei adventiste? De ce nu devine ea piatra din capul unghiului în construcţia sanctuarului ceresc? Nu vi se pare uimitor că zidarii teologiei noastre au lepădat-o, negăsindu-i nici un loc în construcţia pe care au îngrădit-o şi au numit-o “credinţa adventistă”?

Conceptul prezentat aici stabileşte elemente vitale în ecuaţia mântuirii, în ştiinţa răscumpărării, fără de care credinţa noastră rămâne într-o umbră aproape mistică, iar acţiunile lui Dumnezeu sunt privite ca o reacţie arbitrară, uneori inexplicabilă, capricioasă, greu de aşezat în cadrul adevărului prezent. Iată câteva din aceste elemente:

1. Se defineşte natura creaţiei – fiecare fiinţă este un templu al lui Dumnezeu, conectată la marele sistem de operare prin persoana divină a Duhului Sfânt.

2. Se explică în ce a constat păcatul îngerilor – nemulţumirea inoculată de Lucifer i-a făcut să se desprindă de izvorul vieţii, au refuzat să mai fie un templu al Creatorului, au refuzat părtăşia cu natura divină.

3. Se oferă o explicaţie raţională pentru catastrofa din Eden – acolo nu a fost vorba despre o simplă neascultare, prin poftirea unui fruct interzis. Adam şi Eva nu erau copii şi nu aveau minte de copil. Lor li s-a explicat rebeliunea din cer fără metafore sau simboluri. Ştiau că sunt temple ale Creatorului şi că au libertatea să aleagă rebeliunea sau să stea de partea lui Dumnezeu. Au ales, ca şi a treia parte din îngeri, să experimenteze viaţa fără locuirea Creatorului în ei, lucru care i s-a părut Evei o aventură formidabilă pe drumul spre dumnezeire.

4. Poate cel mai important element – pe planeta noastră, de la căderea lui Adam, scopul lui Dumnezeu de a locui în oameni a fost refăcut în persoana lui Isus din Nazaret. Această afirmaţie deschide un domeniu larg de cercetare asupra naturii lui Hristos. Dacă El a devenit prima persoană umană în care se realizează scopul lui Dumnezeu cu omenirea, înseamnă că El este un membru al familiei noastre care devine pentru prima oară după păcat un templu al lui Dumnezeu. Chiar prima Lui declaraţie în faţa savanţilor lui Israel a fost la acest subiect: “Stricaţi acest templu… Dar El le vorbea despre templul trupului Său.”

5. Se stabileşte idealul înalt al lui Dumnezeu pentru omenire – templul din Ierusalim era o pildă pentru sfinţi şi păcătoşi despre planul de vindecare al omenirii infectate. Puterea creatoare a lui Dumnezeu dă naştere unei noi familii - fiinţe părtaşe de natură divină - al cărei cap este Hristos, începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre. El stă în faţa cerului şi pământului ca dovadă a acestei puteri creatoare, un exemplu pentru fraţii Săi despre calea nouă şi vie a conectării la izvorul vieţii. Acesta este idealul înalt pus în faţa fiecărui suflet – părtăşia cu natura divină, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Acest concept absolut divin conţine cea mai puternică concentraţie de perle din uriaşa lucrare a Spiritului Profeţiei. Şi totuşi, el este neglijat, părăsit, sufocat de gunoiul erorilor concepute în secolele de beznă papală ale evului mediu. Teologia modernă abundă de aspecte ale ispăşirii, de la sublim la grotesc, dar care nu au reuşit să producă un popor care păzeşte poruncile şi are credinţa lui Isus.

Comoara sanctuarului din acest citat, descoperită şi apreciată, va rodi şi va duce planul de mântuire la o coacere completă, onorând pe Dumnezeu şi eliberându-L de povara unui popor sfâşiat între nelegiuire şi pocăinţă la infinit.

Înţelegem noi “însemnătatea clădirii” la care poporul nostru priveşte cu atâta mândrie?

Să nu uităm lecţiile istoriei

Gili Cârstea - luni 11 iulie 2005

Situaţia Israelului lui Ioram, atunci când era asediat şi înfometat de sirieni, are lecţii interesante pentru biserica rămăşiţei, lecţii pe care nu prea reuşim să le studiem cu suficientă deschidere spre a profita de înţelepciunea lor.

Ioram era un împărat neputincios, în incapacitate de a-şi ajuta poporul. Era înconjurat de consilieri necredincioşi, savanţi în dat cu bobii şi miniştri rupţi de realitate. În plus, avea o imagine complet deformată despre Dumnezeu şi providenţele Sale. Toate acestea agravate de dispreţul afişat faţă de Spiritul Profeţiei, reprezentat atunci de Elisei. Aceasta este formula ideală pentru dezastru.

Când conducătorii poporului ales se apucă de politică, biserica ajunge totdeauna în situaţii absolut dramatice. Dumnezeu chemase acest popor preţios să ducă lumina adevărului despre Dumnezeu, pe cale paşnică, până la marginile pământului. În ciuda planului lui Dumnezeu, ei au vrut un împărat care să facă politică şi care „va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre” (1 Sam 8:20).

Confruntat cu războiul, pe care îl socotea singura metodă eficientă de evanghelizare, Ioram are parte de efectele dureroase ale deşertăciunii şi neputinţei umane. Naţiunea este sub asediu, iar locuitorii Samariei au ocazia să înţeleagă nebunia acelei dorinţe după un împărat care să-i călăuzească în războaiele lor. Necredinţa, apostazia şi sfidarea oficiului profetic al lui Elisei pun în primejdie chiar existenţa fizică a naţiunii. Dar Ioram nu înţelege poziţia îngrozitoare în care se află. El nu înţelege că păcatele casei regale, al cărei moştenitor este, nu au fost mărturisite şi părăsite. Deşi îşi recunoaşte public neputinţa de a fi de ajutor supuşilor săi, el nu are nici cea mai vagă idee despre pocăinţa colectivă. Nu doreşte să afle că merge pe un drum croit greşit de înaintaşii lui, deşi Elisei era dispus să ajute. El nu se simte vinovat de nebuniile părinţilor lui, nici de sistemul religios moştenit de la Ahab şi Izabela, nici de spiritualitatea falsă cu care era sufocat poporul, sub aripa teologică a casei regale. În nebunia lui, Ioram îl găseşte vinovat pe Elisei. Spiritul Profeţiei este vinovat pentru eşecul lamentabil al dorinţei lor încăpăţânate de a fi „ca celelalte neamuri” şi de a sluji „lemnului şi pietrei.”

Poate Ioram nu înţelegea prea bine motivele şi faptele care produseseră alterări importante în religia naţiunii. El crescuse la curte, acolo unde Izabela oficia evenimente spirituale comune, unde preoţii sidoniţi, moabiţi, evrei şi amoriţi căutau rădăcini comune pentru uniformizarea credinţei. Ioram era familiarizat cu eforturile de a sintetiza adevărul din mulţimea religiilor şi zeilor. Se pare că nu reuşea să sesizeze viziunea lui Ilie, care era îngrozit de depărtările în care fusese târât Israel prin aceste operaţii de ajustare a credinţei de bază. Curtea regală dorea o apropiere de spiritualitatea globală, făcând eforturi de integrare politică pentru binele naţiunii.

Aceeaşi mentalitate şchioapă au demonstrat şi urmaşii lor, onorabilii membri ai Sinedriului, atunci când Dumnezeu a trimis lumină asupra practicii lor seculare de a copia neamurile. Deşi Cel mai mare prooroc al tuturor timpurilor a declarat că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ei au insistat că a fi din lumea aceasta este singura soluţie pentru evanghelizarea lumii. Au reuşit să închidă gura conştiinţei, dar prin asta au dovedit încă o dată că nu este nici o ispravă să slujeşti lemnului şi pietrei, chiar de dragul adevărului. Politica lor nu a reuşit altceva decât să aducă Ierusalimul la starea de criză a Samariei sub Ioram, îndepărtând naţiunea de Dumnezeu pentru totdeauna.

Cu aceste exemple elocvente sub priviri, cum este posibil ca înalţi funcţionari ai bisericii rămăşiţei să implice biserica în treburile acestei lumi, prin metodele acestei lumi şi slujind idealurile acestei lumi pentru o viaţă mai bună? Ce fel de orbire este aceasta, care ne atrage irezistibil spre putere şi faimă, deşi Mântuitorul ne-a spus în mod repetat că lumea nu poate iubi sau aprecia împărăţia Sa, iar slujitorii Săi vor fi urâţi, izolaţi, discreditaţi şi eliminaţi? Presa bisericii nu oboseşte să evidenţieze onorurile, diplomele, trofeele, recunoaşterile oficiale, vizitele prezidenţiale, acreditările instituţiilor academice, valoarea lucrării noastre medicale, eficienţa lucrării de binefacere, cu care „lumea” ne sufocă într-o ciudată efuziune de dragoste frăţească. Iar responsabilii bisericii se laudă cu asemenea „dovezi,” pe care le consideră un semn al succesului şi profesionalismului lor.

Lumea care L-a răstignit pe Hristos, şi care se va opune cu mare violenţă intervenţiei Lui salvatoare în viitorul apropiat, ne invită să ne alăturăm efortului ei de a-L predica pe Hristos, iar pastorii noştri implicaţi în acest domeniu nici măcar nu se mai feresc să spună bisericii în ce stadiu al tratativelor se află. Ei văd în aceste eforturi de unitate religioasă o şansă rară de a aduce pace şi prosperitate locuitorilor pământului, declarând fără sfială că biserica rămăşiţei priveşte divizarea creştinismului ca fiind un scandal.

Pentru cei mai mulţi, această politică consensuală pe care o desfăşoară departamentele noastre de relaţii publice pare morală şi eficientă, modernă şi necesară. Numai că umbra Samariei lui Ioram încă dăinuie peste cetatea noastră, asediul filozofiei moderniste devine tot mai serios, iar consilierii împăratului habar nu au despre credinţa lui Isus. Ce plăcere pot găsi unii în festivismul acesta desuet, când zăngănitul armelor şi foametea accentuată îngrijorează chiar pe unii care n-au auzit niciodată de întreita solie îngerească?

Guvernarea lui Dumnezeu în criză?

Gili Cârstea - marţi 12 iulie 2005

Cei mai mulţi fraţi ai noştri zâmbesc ironic la o asemenea sugestie naivă. Dumnezeul nostru atotputernic nu poate fi pus în situaţii de criză. Planurile Lui veşnice se realizează întocmai şi la timp, iar evenimentele din marea luptă nu pot pune în pericol scopurile Sale.

Da, aşa s-ar întâmpla dacă Tatăl nostru ceresc ar fi un dictator fără scrupule, inflexibil, arbitrar şi sever, aşa cum L-a prezentat vrăjmaşul de-a lungul timpului. Când ai la dispoziţie mijloace de constrângere, şi eşti dispus să le foloseşti, este posibil să eviţi orice criză majoră. Dar atunci când cetăţenii se bucură de libertate, şi totuşi abuzează de ea, cum se poate rezolva criza fără folosirea forţei sau a constrângerii?

Rebeliunea lui Satana, căreia i s-a alăturat şi familia omenească, a pus guvernarea lui Dumnezeu într-o situaţie delicată. Constituţia universului garanta lumilor libertate deplină, fără constrângeri, limitări sau îngrădiri supărătoare. Participarea oricui la viaţa publică venea din imboldul interior de a sluji cu dragoste, devotament şi dezinteresat. Aceasta era plăcerea supremă a oricărei fiinţe create, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.

Era bine cunoscut printre îngeri faptul că Dumnezeu „nu forţează voinţa sau judecata nimănui. El nu găseşte plăcere într-o ascultare din constrângere. El doreşte ca făpturile Sale să-L iubească deoarece El este vrednic de dragoste. El acceptă ascultarea lor atunci când aceasta vine dintr-o apreciere inteligentă a înţelepciunii, dreptăţii şi bunăvoinţei Sale. Toţi cei care au o corectă apreciere a acestor calităţi Îl vor iubi deoarece se simt atraşi de aceste atribute ale Sale” (GC 541).

Lumile mai ştiau că “exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate” (HLL 22).

Principiile guvernării divine erau prezentate pe larg, şi ele stipulau că “Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste - servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie” (PP 34).

Sub o astfel de guvernare, în care nu se foloseşte violenţa, ce se poate face împotriva unora care aleg să folosească greşit libertatea, abuzând de ea şi producând suferinţă celor din jur? Cum poate fi constrâns cineva să iubească neprihănirea, dacă el alege să o urască? Cum poţi forţa pe cineva să rămână conectat în reţeaua vieţii, dacă el ajunge să creadă că acesta este un sistem de control şi sclavie? Ce mijloace se pot folosi împotriva unora care aleg să gonească pe Duhul Sfânt din templul inimii, crezând că astfel vor intra într-un proces de evoluţie?

Dumnezeu avea variante infinite să spulbere revolta, dar toate implicau folosirea forţei sau limitarea libertăţii. Oricare dintre ele transforma universul într-un câmp concentraţional, un gulag, o societate poliţienească. Universul s-ar fi fracturat între prizonieri şi gardieni, iar armonia, dragostea şi pacea s-ar fi evaporat în jocul de-a hoţii şi vardiştii, acest joc nenorocit care sugrumă planeta noastră.

Pentru un guvern moral, criza produsă de păcat nu putea fi rezolvată prin constrângere; „nici prin tărie, nici prin putere” era calea consacrată, căci revoltaţii nu erau nişte monştri apăruţi din haos, ci chiar copiii preaiubiţi ai Tatălui ceresc. Numai că ei, indiferent din ce motiv, au ajuns să nu-L mai socotească pe Creatorul lor vrednic de încredere. Atunci când se pierde, încrederea nu poate fi poruncită. Nici dragostea nu poate fi poruncită. Nici respectul nu poate fi poruncit. Toate acestea se câştigă, sau se pot pierde.

O parte dintre îngerii din jurisdicţia guvernului ceresc au pierdut încrederea în scopurile şi procedurile lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost dispuşi să dezbată cu obiectivitate, cu interes, caracterul lui Dumnezeu, nu ar fi fost nici o problemă. Dar neîncrederea lor subită a fost însoţită de desprinderea de izvorul vieţii. Ei au cerut ca Duhul Sfânt să Se retragă din templul inimii lor, să fie deconectaţi de la reţeaua vieţii. Şi aici intervine criza, căci deconectarea însemna moarte instantanee, anihilare veşnică fără şansă de revenire.

Calea aleasă de Dumnezeu a fost singura acceptabilă. El S-a aşezat între vii şi morţi, între efectul deconectării şi copiii Săi în primejdie, producând o suspendare provizorie a morţii care stătea gata să lovească, şi care L-a lovit pe El, în persoana Fiului Său unic.

Dumnezeu a inventat astfel timpul, o nouă dimensiune în care caracterul, scopurile şi metodele Sale să poată fi analizate pe baza dovezilor, în circumstanţe diferite şi pe parcursul unei lungi perioade de timp. Dumnezeu S-a aşezat în instanţă şi este dispus să Se lase acuzat de copiii Săi nemulţumiţi, neîncrezători, descumpăniţi.

Spectrul acuzaţiilor este larg: Arbitrar, sever, nedemn de încredere, aspru, neiertător, criminal, dictator, făcător de rele. În faţa unor asemenea acuzaţii grave, orice zeu s-ar face foc şi pară.

Nu Creatorul nostru. El doreşte slujire, respect, prietenie, doar dacă acestea vin dintr-o apreciere autentică a caracterului Său. Cine ar dori să trăiască veşnic alături de un făcător de rele, aşa cum Îl consideră poporul ales pe Creatorul lui?

Această criză a guvernării lui Dumnezeu afectează profund biserica. A trecut demult timpul pentru aceste clarificări vitale, iar noi evităm o confruntare finală cu aceste chestiuni, obligându-L pe Dumnezeu să rămână mai departe în boxa acuzaţilor, blocând planul de mântuire şi amânând fără termen o decizie finală în acest caz. Toate acestea pentru noua dragoste pe care ne-am găsit-o recent, alături de bisericile lumii, de a transforma pământul într-un loc mai bun de locuit, un cuib mai cald pentru orice pasăre necurată şi urâtă. Ne-am înhămat la oikoumené gé fără cel mai elementar discernământ, fără să remarcăm că acest proiect nu urmăreşte decât să perfecţioneze nelegiuirea.

Pedeapsă până la exterminare

Gili Cârstea - miercuri 13 iulie 2005

Când suntem prea preocupaţi de propria salvare, putem fi conştienţi de contextul larg al marii controverse, dar cauzele şi tensiunile de acolo sunt privite cu superficialitate, ca fiind secundare, sau chiar pot fi ignorate total. Aşa se face că poporul nostru scapă cumva importanţa elementelor fundamentale ale luptei, şi aceasta de mult timp. Nu dăm prea mare atenţie cauzelor care au declanşat planul de mântuire; şi totuşi, lucrul care a produs tulburare în familia lui Dumnezeu la început continuă şi astăzi, având nevoie de înţelegere, de o diagnosticare corectă spre a fi îndreptat. Dumnezeu fiind pus sub acuzare, El nu poate fi propriul Său apărător. Ar fi absurd ca El să aştepte de la noi dragoste şi apreciere, atâta timp cât acuzaţiile grave care I se aduc rămân în picioare.

Scriptura este elocventă, pentru cei ce au urechi, că fiinţele inteligente au fost create – de la începutul zidirii şi până la familia omenească – spre a fi un templu în care să locuiască Creatorul. Acest principiu este numit “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” şi este susţinut de cei mai mulţi autori ai Bibliei.

Maladia care a infectat universul, şi care continuă să creeze probleme, a pornit din pierderea încrederii în bunăvoinţa şi dragostea lui Dumnezeu şi a dus la renunţarea de a mai fi un templu, la desprinderea de izvorul vieţii.

Deconectarea de la sursa vieţii produce moarte, anihilare instantanee şi veşnică. Dumnezeu a intervenit şi a blocat provizoriu această prăbuşire în nefiinţă a celor care au refuzat să mai fie temple ale lui Dumnezeu, dar aceasta doar până când cauzele sunt înţelese corect.

În acest interval, păcătoşii au posibilitatea să înţeleagă realitatea, ieşind din perdeaua de fum a diavolului, sau vor persista în ea şi li se va respecta alegerea de a rămâne deconectaţi de sursa vieţii.

Ceea ce blochează acest deznodământ tragic este că biserica insistă să spună lumii că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere. Aceasta a fost susţinerea lui Lucifer la început, iar o mare parte dintre îngeri au crezut-o, făcând saltul în beznă. De atunci, el o ţine una şi bună cu “hotărât că nu veţi muri,” dar dacă se întâmplă, atunci nu poate fi vorba decât de mânia lui Dumnezeu. Şi a înhămat omenirea la jugul groazei, inventând religia prin care omul poate fi salvat de mânia zeilor.

A căzut în această capcană şi biserica rămăşiţei? De ce nu spune ea lumii că moartea este desprinderea voluntară de izvorul vieţii, în care Dumnezeu nu are absolut nici un amestec?

Nu cu prea mult timp în urmă, un profesor adventist a formulat o expresie de credinţă care dezvăluie foarte exact poziţia bisericii la acest subiect, formulare care nu a fost negată oficial până acum. Ea sună astfel: “Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.”

Aceasta este în opoziţie flagrantă cu viziunea lui Hristos: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

În timp ce Hristos descoperă caracterul Tatălui, dispus să piară El spre a salva pe alţii, biserica rămăşiţei Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Exterminatorul, marele călău pentru toţi cei care nu pot fi convinşi să-L iubească.

Deşi propovăduim această aberaţie – „iubeşte-Mă sau te omor” – în acelaşi timp reproşăm membrilor că a doua venire este întârziată datorită lor, care nu au caracterul lui Hristos „desăvârşit reprodus” în ei.

Nu trebuie făcut nici un efort, caracterul acesta monstruos este deja reprodus desăvârşit, dar el nu este caracterul lui Hristos, ci al adversarului Său. Doar el este capabil să pedepsească „până la exterminare” pe cei care nu acceptă oferta lui mântuitoare. Nu aşa a făcut cu Hristos? I-a propus un contract de colaborare foarte avantajos, oferindu-I tronul de pontifex maximus doar în schimbul recunoaşterii autorităţii lui. Dar pentru că nu a acceptat această ofertă, L-a batjocorit, L-a chinuit şi L-a pus pe cruce. Pedeapsă până la exterminare.

Lumea, în situaţia de criză maximă prin care trece, are nevoie urgentă de lumină la acest subiect major. Sperăm şi ne rugăm ca bărbaţi curajoşi din conducerea acestui popor să ducă reformaţiunea la un final favorabil dreptăţii şi adevărului, onorându-L pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, şi justificând astfel încrederea cu care au fost onoraţi.

Somnul conştiinţei adventiste

Gili Cârstea - joi 14 iulie 2005

Psalmul 74 este de o frumuseţe rară pentru cei care cunosc limbajul spiritual despre care aminteşte Pavel în 1 Corinteni 2:12-13. El vorbeşte despre stricăciunile pe care demonii le-au produs în templul lui Dumnezeu, despre devastările uluitoare făcute în numele unei noi ordini în univers. Urmăriţi câteva versete:

„Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel Sfânt. Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; şi-au pus semnele lor drept semne. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane. Au pus foc Sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: 'Să-i prăpădim pe toţi!' Au ars toate locurile sfinte din ţară. Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi, care să ştie până când...” (Ps 74:3-9).

Aici este o splendidă descriere a trupului colectiv al lui Hristos, măcelărit de nebunia unor îngeri-deveniţi-demoni. Locul locuinţei lui Dumnezeu, templul inimii, a fost pustiit de vrăjmaşul lui Dumnezeu. Fiind amăgiţi să se despartă de izvorul vieţii, oamenii au pierdut slava, Şekina, iar vrăjmaşul a ocupat locul şi experimentează în sufletul omenesc, sperând să ajungă la „pomul vieţii” evitându-L pe Creator. Au sfărâmat toate „podoabele sfinte,” capacităţile morale pe care Dumnezeu le aşezase acolo, ca oamenii să slujească din convingere, apreciere şi admiraţie pentru căile neprihănirii. Au ars toate „locurile sfinte” ale dragostei dezinteresate, ale plăcerii de a umbla pe calea păcii, ale bucuriei produse de adevăr şi dreptate. În urma unei asemenea lucrări nimicitoare, omenirea a pierdut semnele vitale ale legământului veşnic. Semnele legilor neprihănirii nu se mai văd, fiind înlocuite de comandamente imorale, interese de grup, minciuni sociale şi corectitudine politică.

Lucrarea aceasta uluitoare de demolare sălbatică îl uimeşte pe autorul psalmului, care parcă vorbeşte în numele conştiinţei adventiste: „Nu mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi, care să ştie până când...” Acest „până când” ne topeşte şi pe noi, care ştim foarte bine ce înseamnă prăpădul din templul lui Dumnezeu. Vedem tot mai bine ce înseamnă „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Deşi în public ne afişăm ca o societate privilegiată şi prosperă, în secret ştim foarte bine că templul este prăpădit, ars din temelii şi pângărit. Nu trebuie să ne spună nimeni că „din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn” (Isa 1:6), deşi oficial negăm o asemenea devastare.

În mijlocul festivismului şi ritualismului, conştiinţa adventistă se întreabă: „Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, şi va nesocoti vrăjmaşul fără curmare Numele Tău? Pentru ce Îţi tragi înapoi mâna şi dreapta Ta? Scoate-o din sân şi nimiceşte-i!” (Ps 74:10-11).

Chiar aşa: Pentru ce Îşi retrage Dumnezeu mâna? De ce continuă să o ţină „în sân,” în loc să nimicească pe vrăjmaşii Săi?

Aici avem o problemă de percepţie extrem de gravă. Un Dumnezeu atotputernic, a cărui locuinţă este devastată, şi care Îşi ţine mâna în sân? De ce nu intervine? De ce este nevoie să fie ajutat să înţeleagă că „vrăjmaşul Te batjocoreşte, şi un popor nechibzuit huleşte Numele Tău”? El nu aude „ocările pe care Ţi le aruncă în fiecare zi cel fără minte”?

Ba da, El ştie şi suferă însutit observând toate acestea, şi totuşi nu ascultă dorinţa noastră expresă, aceea de a nimici pe vrăjmaşii Săi. Din două motive. În primul rând, vrăjmaşii Săi nu sunt alţii decât copiii Săi, parte din inima Sa şi obiect al grijii şi iubirii Sale dezinteresate. În al doilea rând, El nu stă cu mâinile în sân, aşa cum ne imaginăm noi; mâinile Sale sunt în cătuşe, fiind pus sub acuzare de familia Sa pământească şi menţinut în arest fără limită de timp şi fără să aibă parte de un proces deschis, în care acţiunile Sale să fie analizate. În plus, martorii Săi se dovedesc cei mai înverşunaţi acuzatori. Nici ei nu cred că au de-a face cu acuzaţii nefondate, produse prin probe falsificate şi martori mincinoşi. Ei spun instanţei că Dumnezeu este vinovat pentru moartea a miliarde de fiinţe omeneşti, deşi în secret speră ca inculpatul să facă uz de puterea Lui uriaşă şi să Se elibereze prin forţă. O asemenea aşteptare este zadarnică, este deşertăciune şi goană după vânt. Dacă Dumnezeu putea folosi forţa, nu se mai ajungea niciodată în situaţia ca templul Lui să fie incendiat şi demolat, iar vrăjmaşii s-ar fi târât la picioarele Sale, sărutând pământul că li s-a făcut favoarea să fie lăsaţi în viaţă.

Dar conştiinţa adventistă nu s-a trezit la aceste orizonturi ale controversei. În rarele ocazii când se deşteaptă din somnul ei întreţinut cu droguri, ea se roagă bezmetică şi tulburată: „Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ţi pricina! Adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aruncă în fiecare zi cel fără minte! Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care creşte necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!” (Ps 74:22-23). Apoi adoarme la loc, hipnotizându-se că va veni odată ziua când Domnul Se va scula să-Şi apere pricina, o pricină pe care ea nu o poate apăra, deoarece nu o înţelege.

Singura problemă cu somnul ei este că din acest somn se vor naşte monştri, fiare şi desfrânate care vor impune prin forţă o sentinţă de condamnare la moarte pentru Acuzatul divin, sentinţă care se va dovedi sinucigaşă pentru neamul omenesc. Cine îşi asumă răspunderea?

Vă aşteptăm să reveniţi... curând

webmaster - vineri 15 iulie 2005

Anul acesta vom înceta mai devreme publicarea modestelor noastre contribuţii la subiectul grandios al slavei lui Dumnezeu oglindită în neprihănirea lui Hristos. Pe perioada acestei veri, capricioase şi pline de surprize, sperăm să completăm subiectele de la pagina Cărţi deschise. Mulţumim tuturor celor care ne-au scris, şi suntem bucuroşi pentru cei care au ales să-şi deschidă templul inimii în faţa lucrării delicate a Duhului Sfânt. Şi sperăm să vă regăsim aici la sfârşitul perioadei de vacanţă.

Astăzi, câteva paragrafe din interesantul articol al sorei White din Signs of the Times, 20 ianuarie 1890:

„Hristos a venit pentru a-L face cunoscut pe Tatăl. Noi vedem în El chipul Dumnezeului nevăzut. El a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, şi a venit în lume pentru a îndepărta concepţiile greşite despre caracterul lui Dumnezeu, pe care le-a implantat Satana în minţile oamenilor. Noi nu puteam privi slava descoperită a lui Dumnezeu în Hristos şi să trăim; tocmai de aceea El a venit înveşmântat în omenesc, pentru ca să ne putem apropia de Răscumpărătorul nostru. Suntem chemaţi să privim la Domnul Dumnezeul nostru în persoana Fiului Său. Hristos a venit în haina naturii omeneşti, slava Sa fiind acoperită de omenesc, pentru ca omul pierdut să poată comunica cu El şi să trăiască. Prin Hristos putem înţelege ceva despre Cel plin de slavă şi sfinţenie. Isus este scara tainică pe care putem urca pentru a privi slava Dumnezeului infinit. Prin credinţă Îl vedem pe Hristos stând între omenire şi divinitate, făcând legătura între Dumnezeu şi om, între pământ şi cer.

Hristos a venit să mântuiască omul căzut, iar Satana L-a întâmpinat cu cea mai cumplită mânie pe câmpul de luptă; căci vrăjmaşul ştia că atunci când putere divină este unită cu slăbiciunea omenească, omul era înzestrat cu putere şi inteligenţă, putând să rupă legăturile cu care fusese ţinut captiv. Satana căuta să oprească orice rază de lumină care venea de la tronul lui Dumnezeu. El căuta să împrăştie umbrele lui pe tot pământul, pentru ca oamenii să nu mai cunoască imaginea adevărată a caracterului lui Dumnezeu şi astfel cunoştinţa de Dumnezeu să fie uitată pe pământ. El a amestecat în aşa măsură adevărul de importanţă vitală cu eroarea, încât acesta şi-a pierdut semnificaţia. Legea lui Iehova a fost împovărată cu cerinţe şi tradiţii, iar Dumnezeu a fost prezentat ca fiind sever, exigent, răzbunător şi arbitrar. A fost prezentat ca unul care se bucură când creaturile Sale suferă. Chiar atributele care aparţin caracterului lui Satana au fost prezentate în aşa fel de cel rău încât să se creadă că aparţin caracterului lui Dumnezeu. Isus a venit pentru a-i învăţa pe oameni despre Tatăl, pentru a-L prezenta corect înaintea copiilor căzuţi de pe pământ. Îngerii nu puteau să facă cunoscut pe deplin caracterul lui Dumnezeu, dar Hristos, care era întruchiparea vie a lui Dumnezeu, nu putea greşi în realizarea acestei lucrării. Singurul mod prin care putea să-i facă şi să-i păstreze neprihăniţi pe oameni era să Se facă vizibil şi familiar ochilor lor, aşa încât oamenii să poată obţine mântuirea pe care El a adus-o, devenind părtaşi de natura Sa divină.

Tatăl a fost descoperit în Hristos ca fiind o fiinţă total diferită de modul în care L-a prezentat Satana. Hristos a spus: “Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Iubirea lui Isus, demonstrată omenirii căzute în viaţa Sa plină de suferinţe şi renunţare la sine, este manifestarea dragostei Tatălui pentru o lume păcătoasă, căzută. Hristos a îndurat ruşine, durere şi moarte pentru cei care au dispreţuit iubirea Sa şi au nesocotit harul Său. El a plătit preţul pentru păcatul omului pe crucea Calvarului cu propriul Său sânge preţios. Conducătorii poporului Său au căzut în capcana minciunilor lui Satana în aşa măsură încât planul de răscumpărare a omenirii căzute părea pentru ei neclar şi inexplicabil.

Omul era lucrarea lui Dumnezeu, făcut după chipul Său, înzestrat cu aptitudini, pregătit pentru un destin măreţ. Dar Satana a lucrat pentru a şterge chipul divin, şi pentru a imprima propriul său chip în locul chipului lui Dumnezeu în natura omului. Isus a găsit potrivit să se umilească pe Sine Însuşi, să ia natura omenească şi prin unirea divinului cu omenescul, El şi-a propus să ridice omul pe scara valorilor morale. Tot cerul a fost inclus în darul Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Prin credinţa în El, păcătosul poate fi îndreptăţit, iar în acelaşi timp Dumnezeu poate rămâne drept în actul îndreptăţirii păcătosului; căci Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele celui pocăit. Singurul plan care putea fi conceput pentru a mântui lumea era acela care presupunea întruparea, umilinţa şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu, Maiestatea cerului. După ce a fost conceput planul de mântuire, Satana nu a găsit nici un loc unde să-şi plaseze aluzia că Dumnezeu, fiind aşa de măreţ, nu ar fi acordat nici o atenţie unei creaturi aşa de neînsemnate cum este omul. Izbăvirea omului este o temă minunată, iar dragostea arătată omenirii căzute prin planul de mântuire, poate fi apreciată numai în lumina crucii de pe Calvar. Nici îngerii nu pot exprima profunzimea acestei iubiri. Faptul că Dumnezeu a consimţit să se întrupeze şi să locuiască în mijlocul fiinţelor căzute, pentru a le ridica din neputinţă şi disperare, este o taină insondabilă. Cel a cărui împărăţie este veşnică, a cărui guvernare dăinuieşte de-a lungul tuturor generaţiilor, S-a făcut păcat pentru noi pentru a putea înălţa tot ceea ce fusese smerit, şi pentru a da viaţă celor ce sunt gata să piară.

O, de ar putea oamenii să-şi deschidă inimile pentru ca să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum este descoperit în Fiul Său! Adevărul ieşea de pe buzele lui Isus, neîntinat de filozofia omenească. Cuvintele Sale erau din cer, ceea ce buzele muritorilor niciodată nu rostiseră, nici urechile muritorilor nu auziseră. Inima Sa era un altar pe care ardea flacăra iubirii infinite. Bunătatea, îndurarea şi dragostea erau întronate în pieptul Fiului lui Dumnezeu. El şi-a instalat templul în mijlocul taberei noastre, şi-a ridicat cortul Său alături de corturile oamenilor, pentru ca să poată locui în mijlocul lor şi să-i familiarizeze cu dragostea şi caracterul Său divin. Nimeni nu-L poate iubi şi omagia pe Hristos fără să-L servească şi să-L onoreze pe Dumnezeul infinit. Cei care au apreciat caracterul şi misiunea lui Hristos au fost umpluţi cu respect şi veneraţie, iar în timp ce-L priveau şi-au dat seama că priveau la Templul viului Dumnezeu. Aprozii au fost trimişi să-L prindă pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca Templul în care locuia Dumnezeu să fie nimicit. Dar când aceştia s-au apropiat şi au auzit cuvintele înţelepciunii divine rostite de buzele Sale, au fost fascinaţi, iar puterea şi distincţia educaţiei Sale le-a umplut aşa de mult inimile şi minţile încât au uitat scopul pentru care fuseseră trimişi. Hristos S-a descoperit inimilor lor. Divinitatea a strălucit prin omenesc, iar ei au rămas atât de fascinaţi de învăţăturile prezentate de Isus şi umpluţi cu acelaşi gând, încât atunci când s-au întors şi au fost întrebaţi de conducătorii lui Israel: “De ce nu L-aţi adus? Ei au răspuns: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Ei văzuseră ceea ce preoţii şi conducătorii nu vedeau - omenescul inundat de lumina şi slava divină. Cei care priveau această slavă erau îndemnaţi să-L iubească pe Isus şi pe Tatăl pe care Îl reprezenta. Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-I lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos au fost înfăţişate înaintea oamenilor harul părintesc şi perfecţiunea fără egal a Tatălui. În rugăciunea Sa chiar înainte de răstignire, El a spus: “Am făcut cunoscut Numele Tău.” “Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor.”

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888