Caracterul "desăvârşit reprodus" şi motivele întârzierii

Gili Cârstea  - joi 16 iunie 2005

Observ cu satisfacţie că toate curentele teologice din biserică susţin, direct sau indirect, ideea că a doua venire a lui Hristos este întârziată din cauză că scopul planului de mântuire – reproducerea desăvârşită a caracterului lui Hristos în credincioşi – nu a fost realizat. Divergenţele apar când vine vorba despre motivele pentru care această operaţiune nu este realizată. Poziţia predominantă, susţinută de teologi şi predicată de corpul pastoral, este că membrii bisericii se împotrivesc acestei reproduceri a caracterului lui Hristos în ei. De aici fluviul de predici, cărţi, articole tipărite sau electronice, care acuză, stimulează, sugerează şi planifică demersurile în această direcţie.

Dacă privim cu atenţie starea bisericii de acum două mii de ani, observăm la îngerul bisericii aceeaşi logică păguboasă. Rabinii predicau cu acelaşi zel o trăire autentică a luminii deja existente ca soluţie la apariţia lui Mesia. Mergeau până acolo încât afirmau că o păzire adevărată a sabatului, măcar un singur sabat, de către o singură persoană, ar declanşa imediat apariţia lui Mesia. Nici noi nu suntem departe de a afirma că dacă un singur membru al bisericii ar păzi legea în mod desăvârşit, Domnul ar veni curând.

Această mentalitate generalizată este o declaraţie a neputinţei şi ineficienţei credinţei noastre. Ne zbatem să susţinem că ştim despre ce este vorba, problema este că nu trăim lumina pe care o avem. Nimeni nu se întreabă de ce nu o trăim, aşa cum rabinii nu se întrebau de ce nici unul dintre ei nu reuşeşte să păzească un singur sabat corect.

Se sugerează că poporul este prea leneş în aplicarea planurilor oficiale. Se spune că nu se implică suficient în lucrare. Alţii propun că dezinteresul pentru reforma sanitară, braţul soliei, ar putea fi cauza pentru eşec. Mulţi acuză secularismul şi atracţiile acestei lumi, spunând că poporul nostru se complace în situaţia de robie în păcat deoarece s-a familiarizat cu practicile lumii, pe care nu le mai vede reprobabile. Oricum, toţi recunosc apatia, dezinteresul, formalismul şi ritualismul închinării bisericii, cei mai mulţi fiind dezgustaţi de diferenţele frapante între idealul predicat şi viaţa reală a credincioşilor.

Deşi Dumnezeu ne-a comunicat explicit cauza stării noastre, se pare că nu suntem dispuşi să plecăm urechea la o asemenea soluţie. Suntem contrariaţi, şi chiar revoltaţi, când apare cineva şi spune că nu ne-am înţeles propriile învăţături specifice. Adevărul adventist despre sanctuar ar fi trebuit să ne înveţe că:

- Dumnezeu nu a promis capacitatea de a trăi fără păcat unor oameni despărţiţi de El;

- Păcătoşii nu pot avea caracterul lui Dumnezeu fără locuirea Duhului Sfânt în ei;

- Aşezarea acelui caracter se face într-un templu al lui Dumnezeu, nu într-o casă a fărădelegii;

- Scopul templului din vechime a fost o pildă despre natura guvernării divine, în care fiinţele inteligente sunt părtaşe de natura lui Dumnezeu şi au caracterul lui Dumnezeu;

- Mesia, Isus Hristos, a fost o exemplificare a doctrinei sanctuarului – omul şi Dumnezeu erau uniţi în chip desăvârşit, lucru care garanta neprihănirea;

- Înainte ca „reproducerea caracterului” în noi să poată avea loc, este necesară o lucrare de trezire din moartea spirituală, ca să putem înţelege caracterul acela ce urmează să fie reprodus în noi. Dumnezeu nu poate face acest lucru fără o înţelegere şi acceptare din partea noastră.

Aşa cum este el astăzi predicat şi acceptat printre noi, caracterul lui Dumnezeu nu are nici o şansă să fie „reprodus în mod desăvârşit” în acest popor, cu atât mai puţin să lumineze pământul cu slava Lui. Din contră, tocmai acest caracter acoperă pământul cu beznă şi împiedică biserica să devină „o casă a lui Dumnezeu prin Duhul,” ceea ce proiectează a doua venire undeva într-un viitor tenebros şi incert. Între timp, planeta devine tot mai şubredă, resursele se epuizează, iar violenţa şi ura explodează.

Solia lui Dumnezeu a fost simplă: Priviţi, apreciaţi şi acceptaţi neprihănirea lui Hristos, înţelegeţi caracterul Meu aşezat în El, iar Eu voi putea astfel să scriu acest caracter şi în voi.

Nu putea fi mai simplu decât atât. Aceasta este calea consacrată pe care a mers Hristos, acel Hristos care strigă şi astăzi în deznădejde: „Oh, de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele!” (Ps 81:13).

Solia 1888 - oferta unui Hristos refuzat

Gili Cârstea  - vineri 17 iunie 2005

Mulţi dintre noi se întreabă, uneori cuprinşi de disperare, ce ar mai trebui spus sau făcut pentru ca Laodicea să se trezească, să-şi înţeleagă destinul profetic şi să vestească lumii ultima avertizare, aceea care va aduce omenirea în faţa deciziei finale de a alege în cunoştinţă de cauză pe Hristos sau pe Antihrist.

Până acum, nici una dintre metodele folosite nu a dat rezultate. Pe trupul letargic al bisericii s-au testat tot felul de soluţii, de la promisiuni glorioase la terorism spiritual, de la programe garantate de creştere a bisericii la tehnici de manipulare verbală, de la şocuri teologice la alarme escatologice. Fiecare nouă generaţie de pastori a intrat în lucrare cu hotărârea fermă şi sinceră de a aduce mult aşteptata reformă spirituală. S-au petrecut ore, zile şi săptămâni preţioase în conceperea, formularea şi aplicarea de noi proiecte de „spiritualizare” a comunităţilor noastre. Pastorii noştri iau mereu cursuri de educaţie continuă, merg la colegii şi universităţi de vară şi se istovesc să ţină pasul cu mulţimea ofertelor de educaţie superioară. Cu toate acestea, redeşteptarea mult aşteptată întârzie să se arate. Acest lucru generează, la rândul lui, un serios sentiment de inutilitate şi disperare, care paralizează orice elan intelectual şi spiritual în biserică.

Unii încep să se întrebe dacă aceasta mai este biserica rămăşiţei, sau trebuie să caute o nouă mişcare capabilă să ducă lumii solia adventă. De aici mulţimea de grupări schismatice care păstrează denumirea dragă de adventist. Timpul a arătat că şi aceasta este tot deşertăciune şi goană după vânt, căci fiecare nouă mişcare, deşi a pornit cu idealuri şi speranţe înalte, nu a putut scăpa de virusul letal pe care l-a moştenit: Încropeala laodiceană. Hotărârea de a sta tare la „vechile hotare” nu s-a dovedit a fi formula magică pentru reformă şi redeşteptare.

În acest ocean de confuzie, divizare şi indiferenţă, mai poate oare Duhul Sfânt să aducă o solie cât de cât capabilă să polarizeze biserica pentru îndeplinirea misiunii? Ce virtuţi ar trebui oare să posede o astfel de solie, încât să convingă corpul pastoral, să nu dezbine administraţia bisericii, să aibă sprijinul elitei academice adventiste, să fie acceptată de popor şi în acelaşi timp să nu ofenseze lumea creştină?

Astăzi, când stăm în faţa ultimelor evenimente, aşa cum ne place să credem (şi cum ne place să spunem lumii) nu ar fi oare potrivit să ne plecăm cu seriozitate şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să ne dea discernământul necesar şi dispoziţia de a vedea adevărul despre starea noastră şi soluţia pentru dilema în care ne găsim? Nu ar fi potrivit să ne temem de singurul lucru, acela că am uitat felul în care ne-a condus Dumnezeu şi experienţele istoriei noastre denominaţionale?

Deoarece am fost avertizaţi că istoria se va repeta, nu ar fi oare potrivit să ne întoarcem şi să vedem care a fost solia ucenicilor atunci când mii din popor „au rămas străpunşi în inimă” şi au fost botezaţi, primind Duhul Sfânt?

Succesiunea evenimentelor este cunoscută şi nu vrem să insistăm asupra ei. Dorim doar să amintim că atunci când un grup destul de mic de oameni din poporul lui Dumnezeu a înţeles corect rolul crucii în marea controversă şi a primit revărsarea Duhului Sfânt în ploaia timpurie, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat ca un val peste poporul lui Israel.

Ce spuneau poporului aceşti ucenici, a căror minte fusese deschisă ca să înţeleagă Scripturile? Confruntau ei teologia bisericii cu descoperiri profetice sofisticate, cu interpretări fanteziste ale Scripturii?

Dacă studiem cu atenţie primele capitole din Faptele Apostolilor, nu putem evita concluzia că motivul predicării ucenicilor era cel din capitolul 2, versetul 36:

„Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.”

Ne-am fi aşteptat să găsim în predicile lui Petru, imediat după cincizecime, o prezentare completă a învăţăturilor lui Isus, o imagine mai proeminentă a jertfei Învăţătorului, sau cel puţin o prezentare sumară a evangheliei împărăţiei. În loc de aşa ceva, un obsedant şi neplăcut „voi L-aţi răstignit.”

„Voi L-aţi răstignit” nu era o încercare ieftină de a culpabiliza poporul, făcându-l să accepte de frică ceea ce refuzase cu premeditare. Ei aveau nevoie ca ochii lor întunecaţi să poată discerne că Cel pe care ei tocmai Îl omorâseră era singura lor salvare, personală şi naţională. El era Mesia cel descris de prooroci, speranţa lui Israel, dorinţa veacurilor, dar pe care ei Îl socoteau periculos pentru popor. El fusese prezentat poporului ca factor de confuzie, eretic, demonizat. El distrugea încrederea poporului în Moise, slăbea importanţa sabatului şi trata cu uşurătate legea. Cărturarii poporului vedeau afirmaţia lui Isus „să nu vă numiţi Rabi. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23,8), ca pe o ameninţare directă împotriva lor. În plus, învăţătura Lui era diametral opusă eforturilor diplomaţiei Sinedriului de a se impune pe scena internaţională.

Acelaşi Hristos ne provoacă astăzi pe noi cu declaraţia care nu poate fi combătută: ”Domnul a ridicat pe fraţii A.T.Jones şi E.J.Waggoner să proclame lumii o solie care să pregătească un popor să reziste în ziua cea mare a lui Dumnezeu” (EGW 1888 Materials 1208).

Nu avem destule dovezi?

Gili Cârstea  - sâmbătă 18 iunie 2005

Ce fel de confirmare ar dori îngerul bisericii Laodicea spre a fi dispus să permită poporului accesul liber la solia neprihănirii lui Hristos trimisă în 1888? Câţi martori ar fi necesari spre a fi suficient de convingător pentru teologii noştri că „Domnul a ridicat pe fraţii A.T.Jones şi E.J.Waggoner să proclame lumii o solie care să pregătească un popor să reziste în ziua cea mare a lui Dumnezeu” (EGW 1888 Materials 1208)?

Observând mărturiile istoriei şi comparând diferitele situaţii când Dumnezeu a trimis lumină specială poporului Său, descoperim un lucru absolut uluitor: Niciodată în istoria sacră nu au fost o solie şi mesagerii ei confirmaţi mai solid decât cei din 1888.

Solia lui Noe nu a avut nici sprijin, nici confirmări din partea unor persoane cu autoritate. Pentru Ilie, Ieremia, Isaia, Ezechiel, nu a venit nimeni să recunoască şi să declare solia lor ca venind din cer.

Nici chiar Mesia nu S-a bucurat de o susţinere oficială. Este adevărat, pentru un grup select de credincioşi s-a auzit o voce declarând misiunea Sa divină la botez, dar pentru ceilalţi nu a fost decât un zgomot. Da, Ioan Botezătorul a mărturisit că El este Mielul lui Dumnezeu, dar liderii lui Israel contestau rolul lui profetic şi îl priveau ca pe un fanatic periculos. Iar poporul, ca de obicei, împărtăşea opinia oficială.

Martin Luther a fost în aceeaşi situaţie. A trebuit să confrunte clerul bisericii fără nici un sprijin oficial, fără nici un prieten la Vatican care să spună răspicat curiei romane că solia lui este de origine divină şi că Luther este un sol al Domnului.

Nu tot aşa s-a întâmplat cu Jones şi Waggoner. Când au fost ridicaţi ei pe scenă, biserica avea deja un profet unanim acceptat. Lucrările ei publicate se bucurau de stima şi respectul conducătorilor bisericii, iar poporul le primea cu bucurie. Nimeni de la Conferinţa Generală nu încercase, deschis sau mascat, să pună în discuţie rolul ei profetic sau valoarea inestimabilă a mărturiilor ei pentru bunul mers al bisericii. Conducătorii şi poporul erau într-o plăcută şi nesperată armonie cu privire autenticitatea darului profetic exercitat de sora White în mişcarea adventă.

Ei bine, ea a sprijinit cu un elan aproape dezlănţuit solia celor doi mesageri, chiar de la primele prezentări ale acestora la amvonul sesiunii de la Minneapolis. În timpul sesiunii a avut deseori vizita îngerilor, care o conduceau în spatele cortinei spre a-i arăta motivele rebeliunii care tocmai se forma în inimile oficialilor bisericii. Îngerul i-a arătat desluşit că liderii bisericii se pregătesc să se împotrivească luminii cereşti, spunând că „ei repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram.”

Cu asemenea informaţii puternice, ea a declarat fără echivoc, fără teamă, că solia lui Jones şi Waggoner este „o foarte preţioasă solie,” o solie „de la Dumnezeu către biserica Laodicea,” solia îngerului al treilea „cu adevărat.” Riscând să-şi pună în cap toată conducerea bisericii, ea a declarat oficial că Jones şi Waggoner au „acreditare divină,” lucru nemaiauzit până atunci, sau de atunci încoace în Biserica Adventistă. Ea a declarat de la înălţimea oficiului ei profetic, verbal şi în scris, că solia 1888 are rolul de a pregăti un popor pentru a doua venire a lui Hristos, că este solia îngerului al treilea, care trebuie să se unească cu „celălalt” înger, iar sub influenţa acestei uniuni pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu. Folosind limbajul familiei adventiste, ea a spus că ceea ce s-a întâmplat la Minneapolis este „începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul,” începutul ploii târzii şi al marii strigări.

Nu s-a mulţumit doar cu declaraţii. După încheierea sesiunii, ea s-a alăturat celor doi soli, pornind alături de ei la un tur al adunărilor de tabără, spre „a da poporului o şansă,” aşa cum spunea ea. Poporul a avut astfel posibilitatea să constate că cele spuse şi publicate de ea sunt lucruri extrem de serioase, şi că urmează să decidă singuri ce vor face cu solia.  

Şi ca să nu existe nici un fel de dubii, ea a spus bisericii că niciodată nu a fost mai puternic sub inspiraţia Duhului Sfânt ca în perioada 1888.

Cu toate acestea, liderii noştri au reuşit să „intercepteze” lumina din cer, condamnând solia îngerului al treilea să rămână pentru mai bine de o sută de ani doar „începutul” luminii îngerului din Apocalips 18. Iar „interceptarea” continuă şi astăzi cu mare succes, în ciuda celei mai fenomenale susţineri a celei mai apreciate, iubite, respectate şi onorate persoane din toată istoria bisericii.

Evenimentul 1888 câştigă detaşat medalia de aur la proba „Dovezi maxime din partea cerului că solia este de la Dumnezeu.” Generaţiile trecute ne vor condamna aspru pentru nepăsarea criminală cu care am prelungit agonia omenirii, am blocat marea controversă şi am ţinut prizonieri în morminte pe sfinţii celorlalte generaţii, cu scuza puerilă că nu avem destule dovezi pentru a confirma solia îngerului al treilea.

Legea desăvârşită a libertăţii

A.Graham Maxwell  - duminică 19 iunie 2005

Ce am putea spune oamenilor care afirmă că Dumnezeu este Cel care Îşi defineşte legea – aceasta fiind o expresie a caracterului Său - iar faptul că păcătoşii trebuie să moară face parte din legea Sa? Este aceasta arbitrară? Chiar aşa a făcut-o El?

Cred că trebuie să analizăm un punct central. Poate părea banal, dar consider că este foarte serios. În acest sens trebuie să discutăm despre libertate; este evident că Dumnezeu nu preţuieşte nimic mai mult decât libertatea, şi a optat pentru ea – deşi putea conduce universul şi în alt fel. Indiscutabil a optat pentru libertate, indiferent de preţ. Dar nu putem avea libertate fără ordine, şi cu toţii ştim asta din experienţă. Şi, aş adăuga, nici fără auto-disciplină. A avea încredere şi a fi demn de încredere – nu poţi avea libertate fără acestea; acest lucru a fost demonstrat. De aici decurge că dacă alegem să renunţăm la ordine, să fim nedemni de încredere, lipsiţi de dragoste, vor urma consecinţe distructive atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare. Dar consecinţele nu vor veni din mâna Dumnezeului nostru milos – tot ceea ce va trebui să facă El va fi să ne lase să culegem consecinţele renunţării noastre la ordine. Şi cunoaştem acest lucru tot din experienţă. Ştim cum este.

Dumnezeu a hotărât să conducă un univers liber. A rămas neclintit în hotărârea Lui. Ceea ce este interesant este că dacă am fi trăit cu toţii aşa cum stipulează decalogul, ar fi existat siguranţă deplină, libertate deplină. Toată lumea ar fi fost demnă de încredere; nimeni n-ar fi înşelat, n-ar fi furat sau n-ar fi minţit; nimeni nu şi-ar fi dorit să păcătuiască; toţi ar fi iubit, iar dragostea este blândă, răbdătoare, etc. Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu ar schimba în vreun fel această lege, libertatea ar fi restrânsă. Garanţia libertăţii veşnice constă în aceea că Dumnezeu va conduce totdeauna universul aşa cum se spune în cele zece porunci.

Atunci legea este mai degrabă o recomandare decât o interdicţie? Exact, deşi Dumnezeu a trebuit să Se exprime aşa din cauza călcării legii. A fost nevoit să spună: „Ordinea trebuie menţinută în univers, iar voi trebuie să fiţi persoane demne de încredere, iubitoare. Cu toţii trebuie să fim aşa, altfel nu vom avea libertate. Şi dacă alegi să mergi pe altă cale... Mă voi ocupa de tine!” Dumnezeu face ca pierderea noastră să fie cât se poate de dificilă.

Eu cred că Dumnezeu a luat o hotărâre supremă - dacă doreşti, o poţi numi arbitrară - şi a fost o hotărâre pentru libertate. Acesta este singurul paradox pe care sunt dispus să-l recunosc. Dumnezeu este dogmatic în privinţa libertăţii. Dar acesta este singurul lucru în privinţa căruia îţi poţi permite să fii dogmatic, căci aşa nu vei face rău nimănui.

Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să asigure tuturor fiinţelor libertatea de alegere, astfel încât să fie libere să meargă pe calea lor, libere să nu-L asculte şi totuşi să continue să trăiască? Şi dacă da, ce s-ar fi întâmplat?

Probabil că universul ar fi devenit un penitenciar imens, unde fiecare ar fi ocupat o celulă în aşa fel încât nimeni să nu poată deranja pe ceilalţi, iar Dumnezeu şi îngerii ar fi devenit gardieni. De aceea, îmi imaginez cum S-a adresat Dumnezeu universului: „Ascultaţi, vă pot asigura viaţa veşnică. Am demonstrat acest lucru: L-am ţinut în viaţă pe Diavol în toţi aceşti ani. Dar refuz să fiu gardian şi refuz să vă cer tuturor să deveniţi gardieni.” Noi spunem că aşa este corect. Suntem de acord că singura alternativă este ca aceşti oameni să fie lăsaţi să suporte consecinţele – şi ştii ce urmează. Tu zici, cum putem şti? Mergi la Ghetsemani, mergi la cruce: aceasta se va întâmpla. Vor muri.

Am dori ca Dumnezeu să schimbe aceasta? Eu nu vreau ca Dumnezeu să schimbe libertatea.

Universul - martor la tratamentul ruşinos

Gili Cârstea  - luni 20 iunie 2005

Vorbind despre Minneapolis şi 1888, ne-am ocupat mult de reacţiile oamenilor din fruntea bisericii, de efectele respingerii soliei asupra poporului sau de confuzia adusă în doctrina bisericii de vidul produs de neacceptarea ei. Episodul 1888 are însă o componentă la fel de serioasă, pe care nu am analizat-o până acum, deşi ea merită cel puţin aceeaşi atenţie. Mă refer la impactul pe care l-a avut ea asupra celorlalţi locuitori ai familiei lui Dumnezeu.

Pare ciudat, dar împotrivirea de la Minneapolis nu a rămas un eveniment izolat şi provincial, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă. Nu a fost un vârtej într-un pahar cu apă, un eşec local, minor şi deranjant pe care să-l arhivăm cât mai repede spre a spăla ruşinea. Dumnezeu a ţinut să înscrie în istoria noastră că evenimentul a fost o nouă răstignire a lui Hristos, “cu toată povara de nenorociri care a rezultat din ea.”

Gândul că toate camerele de luat vederi ale universului erau concentrate pe sesiunea din 1888 pare exagerat, dar ascultaţi:

“Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies, vol. 6, p. 20).

Ce interes avea “tot universul” să privească modesta sesiune din 1888? Ce putea fi atât de important acolo ca să concentreze un asemenea interes universal?

“Tot universul” ştia un lucru pe care delegaţii de la acea sesiune nu îl ştiau – inclusiv sora White sau Jones şi Waggoner – anume că cerul pregătise o revărsare de lumină despre Hristos fără precedent în istoria bisericii, o descoperire nouă şi dinamică a neprihănirii Lui, care urma să străfulgere bezna răstălmăcirilor caracterului lui Dumnezeu. Dar acel univers spectator a fost profund dezamăgit de performanţa prinţilor adventişti, căci nu se aşteptau să vadă “tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos” în mijlocul poporului care trebuia să fie speranţa naţiunilor. Pentru ei, tratamentul la care au fost supuşi Jones şi Waggoner a însemnat un refuz al lui Hristos, o repetare a crucii, o lepădare a Salvatorului lor.

Observaţi descrierea care se face oponenţilor soliei şi atenţiei pe care inteligenţele cereşti au acordat-o acelui moment: 

“Ei au fost mânaţi de un alt spirit la acea întâlnire, şi nu au ştiut că Dumnezeu a trimis pe aceşti tineri, A.T.Jones şi E.J.Waggoner, cu o solie specială la ei, pe care au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, neînţelegând că inteligenţele cereşti privesc asupra lor şi le înregistrează cuvintele în cărţile din cer” (EGW 1888 Materials, p. 1043).

Noi putem constata astăzi că nici biserica noastră nu ştie că “Dumnezeu a trimis pe aceşti tineri, A.T.Jones şi E.J.Waggoner, cu o solie specială,” şi din cauza acestei neştiinţe solia este tratată cu dispreţ. Am putea sugera că tratăm solia cu dispreţ deoarece suntem şi noi, ca şi ei, “mânaţi de un alt spirit”?

Aici se ridică o întrebare legitimă: De ce aveau nevoie inteligenţele cereşti să înregistreze cuvintele unor demnitari aflaţi sub o altă influenţă şi “mânaţi de un alt spirit,” dacă episodul nu merită nici o atenţie, aşa cum insistă astăzi teologii noştri? De ce atâta agitaţie în cer pentru o ceartă de cartier, o gâlceavă banală stârnită de “personalităţi abrazive” ale unor oameni nepocăiţi? Ar fi absolut copilăresc din partea inteligenţelor cereşti să facă atâta muncă patriotică, înregistrând bazaconiile unor oameni amăgiţi, dacă evenimentul este aşa lipsit de importanţă, cum i se spune bisericii acum.

“Tot universul” avea un interes major să urmărească sesiunea din 1888 de la Minneapolis. Acolo nu se decidea numai soarta soliei îngerului al treilea, aşa cum credem noi. Acolo se pregătea ultima scenă din marea controversă – eliberarea lui Dumnezeu de sub acuzaţiile care I s-au adus – lucru care avea efecte majore asupra vieţii şi activităţii lor. În acuzaţiile aduse împotriva lui Dumnezeu, “tot universul” era pus sub acuzare. Sistemul guvernării divine era aspru condamnat, iar inteligenţele cereşti erau acuzate că sunt complice şi susţin un guvern abuziv, imoral şi distructiv pentru libertatea şi pacea fiinţelor cereşti. Din acest motiv, Dumnezeu a decis să aşeze acest caz în faţa universului, ca toţi să aibă acces la fapte şi dovezi pentru a alege în cunoştinţă de cauză.

Cazul 1888 nu este încheiat, aşa cum speră unii. Inteligenţele cereşti au înregistrat cu credincioşie “tratamentul ruşinos” la care a fost supus Isus Hristos în solii Săi aleşi, iar opozanţii soliei de atunci vor amuţi, confruntaţi cu poziţia lor din 1888:  

”Ei vor fi întrebaţi la judecată: Cine v-a cerut vouă să vă ridicaţi împotriva soliei şi solilor pe care I-am trimis la poporul Meu cu lumină, har şi putere? De ce v-aţi ridicat sufletele împotriva lui Dumnezeu? De ce blocaţi calea cu spiritul vostru înşelător? Şi apoi, când a venit dovadă după dovadă, de ce nu v-aţi umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, să vă pocăiţi că aţi lepădat solia de îndurare pe care v-am trimis-o?" (EGW 1888 Materials, p. 1126).

Ce vor răspunde opozanţii soliei de astăzi, care beneficiază de lumina crescândă a soliei de atunci şi au acces la mărturiile Duhului că aceea era solia din partea lui Dumnezeu pentru încheierea lucrării?

Slava crescândă a soliei

Gili Cârstea  - marţi 21 iunie 2005

Cunoaşteţi deja predicţia Spiritului Profeţiei cu privire la soarta soliei îngerului al treilea: „Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890). Slavă Domnului că există oameni care iau în serios această avertizare, deşi cea mai mare parte a bisericii dă impresia că înaintează în slava descrescândă a soliei. Treptat şi imperceptibil, trăsăturile soliei acelui înger par să se estompeze, în timp ce biserica se implică tot mai mult în proiecte de salvare a acestei lumi în ordinea ei prezentă.

Adevărul este că s-ar putea să avem aşteptări exagerate de la acest popor al rămăşiţei, de care ne-am legat speranţele şi viitorul. Istoria sacră nu oferă nici un caz în care o generaţie a poporului lui Dumnezeu a înaintat în slava crescândă a adevărului prezent, oricare a fost el atunci. Din contră, furia cu care au întâmpinat apariţia unor noi raze de lumină a produs conflictul din toate cărţile profeţilor Bibliei, pe care îl studiem periodic la şcoala de sabat fără să învăţăm nimic.

“Opoziţia este partea tuturor acelora pe care îi foloseşte Dumnezeu spre a prezenta adevăruri speciale pentru timpul lor… Astăzi există aceeaşi dispoziţie de a accepta teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu ca şi în secolele trecute. Cei care prezintă adevărul pentru acest timp nu trebuie să se aştepte să fie primiţi mai bine decât reformatorii din trecut. Marea controversă dintre adevăr şi eroare, dintre Hristos şi Satana, va creşte în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi… Formele opoziţiei faţă de adevăr se pot schimba, vrăjmăşia ar putea fi mai puţin vizibilă, deoarece este mai subtilă; dar acelaşi antagonism există încă şi se va manifesta până la sfârşitul timpului” (GC 143,144).

Zicala spune că un popor prevenit înseamnă un popor pregătit. De ce nu se discută în poporul nostru despre „acelaşi antagonism” faţă de solia 1888 în formele lui moderne? Cum se face că oameni cu nume din acest popor, din toate zonele, se împotrivesc soliei pe care „Domnul, în marea Sa îndurare,” ne-a trimis-o „prin fraţii Waggoner şi Jones,” şi în acelaşi timp declară că predicarea soliei îngerului al treilea este misiunea lor primară?

Singura explicaţie a acestei situaţii jenante se află în viziunea sorei White că refuzul de a înainta „în slava ei crescândă” ne va face să nu înţelegem solia îngerului al treilea. Dezvoltarea ei într-o lumină care va lumina pământul este privită cu suspiciune, cu teamă, cu rezervă de marea majoritate a responsabililor bisericii. Şi despre aceasta s-a vorbit direct şi fără ocolişuri:

“În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, şi se vor aşeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile şi aşteptările lor, ei se vor opune lucrării” (RH Extra, 22 decembrie 1980).

Solia îngerului al treilea a fost identificată ca fiind solia 1888. Ce ar însemna pentru biserică „înaintarea în slava ei crescândă”? Cum se dezvoltă o solie aşa încât poporului să nu i se pară că ea devine o altă solie? Cum s-ar putea prezenta solia 1888 astfel ca ea să fie acceptată şi predicată, şi să continue să se dezvolte într-o mare strigare?

Am privit în trecut la ziua când solia sanctuarului s-a dezvoltat într-o mare lumină, când pilda a devenit Cuvântul întrupat. Taina lui Dumnezeu ascunsă în sanctuar urma să se descopere lui Israel, iar solia era adusă de cel mai autentic şi veridic sol cu putinţă, căruia noi cei de astăzi nu-i putem reproşa nimic – Fiul omului Cel plin de dragoste, răbdare şi tact. Cum a înaintat poporul ales în slava crescândă a acelei solii? Răspunsul este evident pentru oricine. O minoritate neglijabilă a reuşit să se desprindă de opinia populară despre sanctuar, dar naţiunea şi conducerea ei religioasă au rămas „la vechile hotare” până astăzi. Ei condamnă cu vehemenţă scrierile unora ca Matei, Marcu, Luca sau Ioan, şi neagă inspiraţia lor sau faptul că ele ar oglindi realitatea istorică. Pentru ei, aceştia sunt eretici condamnaţi de cer, nişte impostori amăgiţi şi duşi de nas de un rabin isteţ, şi împotriva cărora biserica a luat măsurile corecte. Iar noi studiem scrierile lor şi spunem că acesta este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Scriptura, descoperirea adevărului divin.

Câţi vor fi dispuşi să înainteze în slava crescândă a soliei îngerului al treilea, în ciuda opoziţiei, dispreţului sau neglijenţei instituţionale? Marea strigare nu va fi o solie populară, aşa cum ne-ar plăcea nouă:

„A sta în apărarea adevărului şi neprihănirii când majoritatea ne părăsesc, a purta bătăliile Domnului când campionii sunt puţini – acesta va fi testul nostru” (RH 11 ianuarie 1887).

Ea scria acest lucru cu un an înainte de sesiunea de la Minneapolis, fără să bănuiască valoarea cuvintelor ei. Cât de puţini au fost campionii atunci când „tot universul” aştepta să vadă cum biserica onorează pe Dumnezeu şi apreciază lumina care urma să lumineze tot pământul!

În ultima lucrare, campionii vor fi la fel de puţini – ceea ce nu înseamnă că pământul nu va fi luminat de slava lui Dumnezeu.

Legea noului legământ

W.W. Prescott  - miercuri 22 iunie 2005

Scrierea legii în inimă înseamnă locuirea lui Hristos în noi. Hristos a fost legea vie, legea manifestată în viaţă. Duhul lui Hristos este Duhul acelei vieţi divino-umane trăită în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Acesta este Duhul pe care Îl pune El în noi – Duhul Lui locuind în noi. Legea lui Dumnezeu este slujită de Duhul lui Dumnezeu. Când ajunge în inimă, ea este Hristos Însuşi; este “Hristos în voi, nădejdea slavei” [Col. 1:27]. Şi când Hristos vine în inimile noastre, El este legea vie, legea lui Dumnezeu împlinită în caracter. Locuirea lui Hristos în inimile noastre înseamnă aducerea caracterului lui Dumnezeu în vieţile noastre. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă manifestarea caracterului lui Isus Hristos.

Acum doresc să spun ceva despre ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă ascultarea de ele, dar există un număr infinit de încercări de a asculta de porunci, fără însă a le păzi cu adevărat. Neprihănirea nu vine prin lege. Unii oameni agaţă legea pe perete, o citesc iar şi iar, şi apoi încearcă să facă ce spune ea. Se chinuie mult, dar nu o împlinesc. De ce? Pentru că o pun acolo sus. Dumnezeu nu o pune acolo. El spune că o va pune în inima ta, iar tu o vei păzi [preţui – n. tr.] acolo. “Din [inimă] ies izvoarele vieţii” [Prov. 4:23]. Credeţi că dintr-o inimă în care este scrisă legea lui Dumnezeu ar putea ieşi ucideri? Dumnezeu ne-a spus ce se găseşte în inima firească. El spune: “Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7:21,22).

Acestea sunt lucrurile pe care le vede Dumnezeu în inima firească, însă vede omul toate acestea? “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” [Ier. 17:9]. Omul spune: “Eu nu sunt ucigaş; sunt un om moral. Merg la biserică cu regularitate; nimic din toate acestea nu se găseşte în inima mea.” Dar acele lucruri există acolo. Dacă Hristos nu este acolo ca să le îndepărteze, ele au intrat şi au întinat templul sufletului.

Dar când Hristos, care este legea vie, vine, legea este scrisă pe tablele inimii. Şi când vine Hristos, toate relele inimii fireşti sunt îndepărtate prin prezenţa Sa sfântă. Când ne supunem Lui, El scrie legea Sa în inimile şi în vieţile noastre. Religia nu poate fi transmisă ca o teorie. Religia este viaţă. Când Hristos scrie legea Lui în inimile noastre, o scrie în vieţile noastre, şi când acest lucru este realizat, uciderea şi înşelăciunea sunt îndepărtate! Aceasta înseamnă scrierea legii în inimă; aceasta înseamnă punerea vieţii lui Hristos în viaţa noastră, astfel încât în viaţa noastră să se manifeste viaţa Lui.

Este o greşeală teribilă aceea de a considera că păzirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă a lua legea, a privi la ea şi apoi a ne hotărî să o păzim. Aceasta nu înseamnă altceva decât eşec şi descurajare. Atunci când înţelegem că Hristos este legea lui Dumnezeu pe care trebuie să o primim, şi când Îl primim pe El, legea este scrisă în inimile noastre, iar vieţile noastre sunt aduse în armonie cu legea.

Legea Domnului este sfântă, dreaptă şi bună. Noi nu ne putem sfinţi vieţile, dar Hristos poate face acest lucru pentru noi. O, dacă am putea aprecia la adevărata lui valoare privilegiul de a fi în armonie cu legea lui Dumnezeu. Este privilegiul de a fi ca Hristos, privilegiul de a trăi o viaţă adevărată, privilegiul de a avea părtăşie cu Dumnezeu, care a creat toate lucrurile prin Isus Hristos. Este marele privilegiu al omenirii de a fi în armonie cu legea lui Dumnezeu.

Al Doilea Om - Fiul lui Dumnezeu  (I)

Gili Cârstea  - joi 23 iunie 2005

Credinţa lui Isus, alături de legea lui Dumnezeu, sunt cele două trăsături fundamentale ce definesc grupul de oameni din vremea sfârşitului care se vor împotrivi cu succes fiarei şi decretului ei de moarte.

Credinţa lui Isus va fi credinţa lor, deoarece caracterul lui Isus va fi caracterul lor. Aici intervine un lucru interesant. Isus credea şi declara că Tatăl locuieşte în El. Aceasta era explicaţia Lui pentru toate minunile de vindecare pe care le făcea. El nu spunea că Fiul locuieşte în El, deşi aşa s-ar deduce din felul în care vede biserica natura lui Hristos. Din această perspectivă, El ar fi trebuit mai degrabă să spună că Şi-a luat un trup uman.

Perspectiva corectă este aceea că Domnul Hristos a fost al doilea Adam, Fratele nostru mai mare, un om din sămânţa lui David, făcut părtaş de natură divină, un templu al lui Dumnezeu. Doar astfel are rost referirea la neprihănire sau păzirea legii. Dar acestea au fost „atunci.” Care este situaţia acum?

Cine este Cel ce stă acum pe tronul Tatălui Său? Mai este El „Fiul omului,” sau acesta a rămas doar un titlu onorific? Mai păstrează El credinţa pe care a avut-o când era pe pământ, aceea că Tatăl locuieşte în El? Mai este adevărat că El este „din sămânţa lui David,” şi ar fi potrivit să fie încă numit Fiul omului? Dacă am putea să-L întrebăm acum, ne-ar răspunde El că Tatăl încă locuieşte în El, sau această locuire a fost o fază provizorie, potrivită pentru viaţa Sa pământească?

Psalmul 24 devine foarte interesant, dacă socotim că în el este vorba despre Omul Isus Hristos. Aici se pune întrebarea care a răscolit conştiinţa fiinţelor create de când a început războiul în cer. Ea are însă un ecou puternic în inimile familiei omeneşti despărţite de Dumnezeu.

„Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt? (Ps 24:3).

Muntele Domnului, o poziţie râvnită de anumiţi îngeri sclipitori, „este muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,” locul de reşedinţă al Servului servilor. Răspunsul vine imediat:

„Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună, şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii lui. Iată partea de moştenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută Faţa Ta, Dumnezeul lui Iacov” (Ps 24:4-6).

Dacă înţelegem că aici este vorba de Omul Isus Hristos, începem să căpătăm răspunsuri la întrebările de mai sus. Dacă Mântuitorul, care S-a suit la muntele Domnului după realizarea planului de mântuire, este Fiul lui Dumnezeu din veşnicii care doar a luat o formă omenească, demonstraţia Lui nu înseamnă nimic pentru oameni. Pentru Dumnezeu să trăiască în sfinţenie nu este o provocare, ci o stare normală. Nu se poate spune că El a biruit păcatul, sau că a trăit în neprihănire prin credinţă. Dumnezeu este despărţit de păcat prin natură, şi deci nu poate fi un exemplu de urmat pentru oameni păcătoşi.

Astfel, Cel ce S-a suit la muntele Domnului a fost un membru al familiei omeneşti făcut părtaş de natură divină după regulile care guvernează universul din veşnicii. Prin El, cerul a demonstrat că fiinţele păcătoase, despărţite de Dumnezeu, pot fi aduse la sfinţenie, pot fi vindecate prin reconectarea la izvorul vieţii. S-a demonstrat că atunci când natura umană se uneşte cu natura divină, păcatul este anihilat complet şi îşi pierde toată puterea. În Hristos, familia umană s-a unit cu familia divină, iar El a devenit începătorul unei noi familii de oameni, în care desprinderea de izvorul vieţii a fost remediată. Universul a văzut că părtăşia de natură divină nu numai are puterea să garanteze o viaţă fără păcat, dar are însuşirea măreaţă de a recupera fiinţe care se nasc moarte în păcat. Doar aşa are rost denumirea pe care Pavel o dă lui Hristos, aceea de al doilea Adam, al doilea Om.

Al Doilea Om - Fiul lui Dumnezeu  (II)

Gili Cârstea  - vineri 24 iunie 2005

Interesant ce se întâmplă cu acest Al Doilea Om atunci când ajunge în cer. Un crainic anunţă: „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps 24:7). Dar îngerii întreabă miraţi: „Cine este acest Împărat al slavei?”

Sigur că aici este o figură de stil, un dialog pregătit pentru noi spre a înţelege corect acel eveniment glorios când Fratelui nostru mai mare I S-a oferit un nume „mai presus de orice nume” şi a fost aşezat la dreapta Tatălui, pe muntele adunării dumnezeilor. Îngerilor li s-a prezentat o Fiinţă de o nouă ordine în univers, pe care ei o urmăriseră cu atenţie în lucrarea ei pământească. Sunt anunţaţi cu bucurie că Tatăl Îi oferă acestei noi Fiinţe funcţiile şi autoritatea de Împărat al Împăraţilor şi Domn al Domnilor, iar motivul principal al acestei numiri pare a fi descris în răspunsul care se oferă întrebării puse de ei, la anunţul că a sosit un împărat al slavei. Îngerii întreabă din nou: „Cine este acest Împărat al slavei?” Se răspunde: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte” (Ps 24:8).

Ce fel de lupte a purtat Al Doilea Om? Lupta Lui cea mare a fost descoperirea slavei lui Dumnezeu – care este caracterul Lui – în bezna care acoperea nu numai planeta Pământ, dar şi o bună parte a universului. Minciunile heruvimului de la cartierul general despre caracterul lui Dumnezeu produseseră o explozie mortală în rândul locuitorilor cerului, făcându-i să se desprindă de izvorul vieţii. Valuri valuri de îngeri sfinţi se desprindeau de natura lui Dumnezeu, amăgiţi că locuirea Sa în ei este un sistem al sclaviei.

Al Doilea Om a arătat ce poate face Dumnezeu, chiar pentru omul căzut, atunci când acesta devine părtaş de natură divină. Tot ce era necesar pentru aceasta era o descoperire a caracterului lui Dumnezeu:

„Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ian 1890).

Aceasta a fost lupta majoră a Fiului omului, iar El a realizat-o cu succes. Rezultatul acestei lupte este atât de eficient, încât oameni din orice seminţie, neam şi popor vor accepta descoperirea Lui despre Tatăl, se vor încrede total în fundamentul guvernării divine şi vor fi făcuţi şi ei părtaşi de natură divină. Câştigarea lor, la rândul ei, va aşeza universul într-o stare de pace şi siguranţă veşnică. Ei vor fi garanţii libertăţii, în special în sensul că experienţa lor va oferi oricui libertatea de a se desprinde de izvorul vieţii, şi de a fi lăsat să culeagă personal consecinţele, fără ca alţii să presupună de aici că dispariţia lor este o pedeapsă impusă de Dumnezeu pentru neascultare. Cei 144.000 vor fi făcuţi părtaş de natură divină în timp ce sunt în viaţă, în mijlocul păcatului, în timpul ispăşirii finale pentru cei vii, trăind aşa cum a trăit Hristos şi aducând marea controversă la un final ireversibil.

Dacă putem crede ce spune despre ei Martorul Credincios, ei vor fi invitaţi pe muntele adunării dumnezeilor alături de Capul noii familii apărute, familia divino-umană.

Ei vor accepta noua poziţie cu umilinţă, cu reverenţă alături de Servul servilor, dar nu vor uita niciodată cui datorează viaţa, fericirea şi libertatea în neprihănire.

Lumea şi lucrările ei

Gili Cârstea  - sâmbătă 25 iunie 2005

Cu puţin timp înainte de sărbătoarea corturilor, Domnul Hristos a avut un dialog cu fraţii Săi de corp şi unul dintre lucrurile afirmate de El atunci confirmă încă o dată solia 1888 despre natura Sa.

Ioan spune că nici fraţii Lui nu credeau în El, ironizându-L pentru stângăciile politice pe care le făcea. Ei Îl stimulau să-Şi facă un minim de publicitate, dacă tot pretinde că este ceva, iar Iudea era chiar o asemenea scenă publică pentru un nou profet. Dar fratele lor mai mic, devenit pentru noi Fratele mai mare al noii familii omeneşti, le-a răspuns:

“Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele” (Ioan 7:7).

Ce legătură are aceasta cu ceea ce spuneau ei? De ce să-L urască pe El lumea mai mult decât pe ceilalţi? Dacă misiunea Sa a fost să descopere lumii pe Tatăl, în ce fel a mărturisit El că „lucrările lumii” sunt rele? Limbajul Său nu descoperă o atitudine agresivă faţă de lume şi lucrările ei, care să justifice o asemenea afirmaţie. Astăzi mulţi jurnalişti, analişti politici sau membri marcanţi ai clerului au un discurs mult mai virulent la adresa lumii şi a lucrărilor ei. Dar lumea nu-i urăşte. Din contră, sunt apreciaţi, căutaţi şi – mai ales – foarte bine plătiţi.

Şi totuşi Domnul Hristos a mărturisit deplin că lucrările lumii sunt rele, iar această mărturisire era atât prin cuvânt, cât mai ales prin natura Sa. În timp ce El era un templu pentru Dumnezeu, părtaş de natură divină, şi declara deschis că Tatăl locuieşte în El, în acelaşi timp lumea întreagă zăcea „în cel rău” (1 Ioan 5:19), despărţită de Dumnezeu, un templu pustiu. Omenirea este la discreţia heruvimului rebel, căruia i se închină şi pe care îl numeşte Dumnezeu. Aceasta este starea de fapt a lumii, şi întreg modul de operare al ei se bazează pe această independenţă fundamentală de Dumnezeu. Lucrările lumii, oricât de corecte politic, oricât de atrăgătoare sau eficiente ar părea ele, suferă de o maladie fatală: Sunt rupte de viaţa lui Dumnezeu, izvorăsc din egoismul inimii fireşti şi slujesc intereselor stăpânitorului acestui veac.

Nu este deci de mirare ura devastatoare pe care o poate stârni apariţia în mijlocul acestei lumi a unui membru al omenirii care nu se supune acestei reguli de bază. Un om părtaş de natură divină în mijlocul unei lumi despărţită de natura divină este cel mai mare pericol la adresa existenţei ei.

Timp de patru mii de ani, Satana a stat relativ liniştit, deşi îl mai tulbura uneori afirmaţia din Eden despre o sămânţă a femeii care îi va face probleme serioase în viitor. Acest gând incomod l-a făcut să urmărească atent dezvoltarea poporului ales, intervenind cu viclenie, uneori violent, asupra psihicului colectiv, reuşind să târască pe fruntaşii lor, crema cremelor, cei mai buni dintre cei buni, în cele mai scârboase şi bizare moduri de viaţă.

Satana înţelesese foarte bine cuvintele lui Moise, că Sămânţa chiar va fi „a Femeii,” că Salvatorul va fi ridicat „dintre fraţii tăi,” un membru al familiei omeneşti care va strica ordinea firească a lucrurilor. El nu se temea de Dumnezeu, de Duhul Sfânt sau de vreun alt locuitor al cerului că s-ar putea să-i strice lucrările cu această lume. Aceştia erau acolo de patru mii de ani şi nu reprezentaseră o ameninţare majoră pentru pământeni. Iar el participa la întâlnirile universale ca administrator al Pământului, probabil lăudându-se cu lumea lui despărţită de Dumnezeu, care, nu-i aşa, se descurcă bine-mersi şi fără legea divină.

Nu îşi dădea bine seama ce şi cum va fi, dar era un lucru cert că poporul ales va produce surprize neplăcute. Ne putem imagina ce uimit a fost să vadă cum, sub ochii lui, se reface în omenire exact lucrul împotriva căruia luptase cu aşa succes în cer: Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Pruncul din Betleem nu mai era după ordinea firească a lucrurilor. În El locuia deplin Dumnezeu. Era părtaş de natură divină. Avea legea scrisă în adâncul inimii. Avea caracterul Tatălui.

Acesta era un eveniment capital şi distrugător pentru ordinea lumii lui. Breşa a fost refăcută în al doilea Adam, omenirea era conectată din nou la izvorul vieţii şi avea ocazia, prin El, să cunoască realitatea ordinii divine şi adevărul despre Tatăl. Acestea sunt implicaţiile expresiei Sale din Ioan 7. Aceasta a fost mărturia Sa că lucrările acestei lumi sunt rele. Împotriva unei asemenea mărturisiri s-a ridicat tot infernul. Dacă Satana putea dovedi că omul devenit un templu al lui Dumnezeu calcă legea, planul cerului ar fi eşuat, iar omenirea ar fi rămas sub jurisdicţia lui, dispărând sub efectul păcatului şi morţii. Aşa că a trecut la treabă cu toată puterea de care era capabil. Dacă el ar fi crezut aşa cum crede biserica astăzi, că Hristos era Dumnezeu cu un corp uman, nu avea nici un rost să încerce să-L ispitească. El, care trăise la sediul central şi „sigila desăvârşirea” în mijlocul pietrelor scânteietoare, ştia foarte bine că este imposibil ca Dumnezeu să fie ispitit. Dar Sămânţa femeii era cu totul altceva. Era o fiinţă în care cele două naturi, umană şi divină, erau unite. În el s-a aprins speranţa că s-ar putea să aibă succes. Şi a făcut tot ce i-a stat în putere. Dar a eşuat lamentabil. Cerul a dovedit că „omul unit cu divinul nu face păcat,” iar prin serva Sa, Dumnezeu spune bisericii şi lumii:

“Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

“Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină” (FILB 219).

O asemenea mărturie deranjează şi astăzi lumea şi "lucrările ei." Iar noi suntem tulburaţi să constatăm că o asemenea mărturie deranjează chiar biserica lui Hristos.

Amprenta Celui Prea Înalt

Gili Cârstea  - duminică 26 iunie 2005

Cu tristeţe şi durere trebuie să recunoaştem că există în biserica rămăşiţei pastori care fac adevărate crize atunci când se aminteşte ceva despre solia 1888, despre Minneapolis sau despre Jones şi Waggoner. De la înălţimea amvonului sau în discuţii particulare, unii proferează cele mai sfinte injurii împotriva celor prin care Dumnezeu a trimis poporului Său “începutul” marii strigări. Caracterul lor este pus în discuţie, trăsăturile lor particulare sunt disecate, dându-se cea mai rea coloratură unor incidente minore din lucrarea lor, încercând imposibilul spre a convinge biserica de aspectul fraudulos al misiunii şi soliei lor.

Este ştiut deja că tipografiile bisericii refuză publicarea lucrărilor unor istorici care sunt favorabili soliei 1888 – poate cu excepţia ţării noastre, unde s-au publicat la începutul anilor ’90 câteva volume, lucru pentru care mulţumim şi acum acelor bărbaţi curajoşi din conducerea Uniunii. În schimb, detractorii soliei au acces liber la capacităţile editoriale ale bisericii, iar cărţile lor sunt recomandate membrilor cu căldură.

Se manifestă printre academicienii adventişti o ură abia mascată faţă de aceşti doi bărbaţi, Jones şi Waggoner, singurii despre care sora White a spus că au “acreditare divină.” Ni se spune că aceştia nu au avut nici o solie, şi că toată prezentarea lor de la Minneapolis a fost efectul mândriei şi aroganţei, spiritului de independenţă nesfântă şi al personalităţilor lor extravagante. Sigur că pastorii noştri privesc cu respect poziţia unor asemenea autorităţi marcante, şi până când ajunge la nivelul membrilor de rând, valul de ură capătă o forţă devastatoare.

Am fi poate curioşi să ştim care ar fi reacţia sorei White în faţa unui asemenea fenomen ciudat, dacă ar fi astăzi printre noi. Ea a fost martor ocular al acelor evenimente, şi nu numai ca observator. Ea a fost implicată în războiul ciudat care a însângerat istoria adventă, a asistat la “tratamentul ruşinos” la care a fost supus Hristos în persoana solilor Săi, a fost călăuzită de un înger din cer să înţeleagă dedesubturile bătăliei şi şi-a asumat sarcina dificilă să strige drept în faţă liderilor bisericii – toţi foarte buni prieteni ai ei – că ei se opun luminii trimise din cer pentru încheierea lucrării. Nu ştim ce ar spune ea fraţilor noştri de acum, dar ştim ce a spus ea unora de atunci care gândeau şi lucrau la fel ca şi colegii lor de astăzi. Iată un exemplu:

“Stimate frate, de ce nutreşti tu o asemenea ură împotriva fraţilor A.T. Jones şi E.J. Waggoner? Este acelaşi motiv pentru care Cain l-a urît pe Abel. Cain a refuzat să primească instrucţiunile lui Dumnezeu, şi deoarece Abel se supunea lui Dumnezeu şi asculta de El, Cain l-a omorât. Dumnezeu a dat fraţilor Jones şi Waggoner o solie pentru popor. Tu nu crezi că Dumnezeu i-a ridicat şi le-a dat lumină preţioasă, iar solia lor a hrănit poporul lui Dumnezeu. Când respingi solia adusă de aceşti oameni, tu respingi pe Hristos, dătătorul soliei” (EGW 1888 Materials, 1353).

Ea a încercat toate metodele de convingere spre a trezi din vraja mortală pe oamenii care se aliaseră cu Satana spre a intercepta solia din cer astfel ca ea să nu ajungă la popor, şi astfel la lume. Din disperare, ajunsese chiar să-i confrunte cu poziţia lor teribilă la judecată, în faţa tronului divin, unde nu vor avea nici o explicaţie pentru drumul urmat:

“Nu veţi putea oferi nici un motiv atunci când veţi ajunge în faţa marelui tron alb, şi când Domnul vă va întreba: ‘De ce nu v-aţi unit interesele cu mesagerii pe care i-am trimis Eu? De ce nu aţi primit solia pe care am trimis-o prin slujitorii Mei? De ce supravegheaţi pe aceşti bărbaţi, spre a găsi la ei ceva de criticat şi de condamnat, deşi ar fi trebuit să primiţi solia care purta amprenta Celui Prea Înalt?’ Asupra voastră au strălucit cele mai bogate raze de lumină direct de la tronul lui Dumnezeu, dar voi le-aţi batjocorit şi (să o spun? Este tare dureros pentru mine, dar nu mă pot abţine) le-aţi tratat ca pe un foc străin” (EGW 1888 Materials, 1137).

Pentru mine este la fel de dureros să constat şi să o spun, dar aceasta este exact situaţia în biserica rămăşiţei cu cei mai mulţi dintre fraţii din poziţii de răspundere. Ei tratează solia care urmează să se dezvolte în marea strigare ca pe un foc străin, refuzând-o şi batjocorind-o peste tot pe unde se iveşte ocazia. Chiar cei care ştiu că solia este de la Dumnezeu evită să se exprime public în favoarea ei, deşi speră că va veni un timp când ea va triumfa şi se va impune de la sine, fără contribuţia lor.

Ce şanse poate avea un popor în care solia din partea cerului este tratată ca un foc străin? Ce ar trebui să se întâmple cu acest popor ca măhrama de pe faţa lui să fie dată la o parte şi să poată înţelege că solia 1888 poartă “amprenta Celui Prea Înalt,” iar mesagerii au fost trimişi chiar de Dumnezeu? Poate dacă s-ar scula cineva dintre cei morţi? Sau dacă ar coborî un înger din cer?

Dacă nu ascultă de Moise, spunea Hristos, asemenea minuni nu slujesc la nimic. Moise modern, Spiritul Profeţiei, a fost cât se poate de clar că solii au avut acreditare divină, iar solia poartă amprenta Celui Prea Înalt.

Ultima chemare a lui Isus

Donald K. Short  - luni 27 iunie 2005

Fără îndoială că cea mai mare dezamăgire pe care a suferit-o Hristos a fost refuzul neamului Său de a răspunde la propovăduirea Lui. Experienţa Sa în ceea ce priveşte pocăinţa colectivă şi botezul L-a condus să ceară acelaşi lucru de la naţiunea iudaică. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: ‘Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape’” (Mat 4:17).

Ultima dată când a vorbit în public, Isus a făcut un apel la naţiunea iudaică să se pocăiască. Refuzul lor a produs vaiul inimii Sale zdrobite şi prezicerea ruinei naţionale: “Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime…” (Mat 23:13-37). “Ierusalimul” reprezenta naţiunea. Aceasta era o chemare la pocăinţă naţională. Mai mult, El a declarat că: “Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Luca 11:32). Isus dorea să spună că dacă o naţiune păgână se poate pocăi, în mod sigur naţiunea care pretinde a fi poporul ales al lui Dumnezeu poate face acelaşi lucru.

În aceeaşi ultimă predică a lui Isus, care se găseşte în Matei 23, El adresează conducătorilor o serie de “vaiuri.” Dar poate că implicaţiile responsabilităţii şi pocăinţei colective pe care le descrie clar sunt mai grave şi mai profunde. Ascultătorii Lui au luat asupra lor “tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia” (Mat 23:35). Aceasta este întreaga desfăşurare a istoriei, până în acea zi. Drumul refuzului de a se pocăi a fost deschis de Cain şi până la urmă a demonstrat lumii refuzul naţiunii de a se pocăi. Răstignirea, pe care ei, ca şi noi, urmau să o vadă, avea să dezvăluie vrăjmăşia teribilă împotriva lui Dumnezeu pe care o au, prin natura lor, toţi fiii lui Adam.

Adventiştii de ziua a şaptea au crezut încă de la început că deţin un loc unic în vestirea soliilor celor trei îngeri. Ei sunt un trup chemat să “păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc 14:12). Prin aceeaşi înţelegere ei ştiu că Laodicea este ultima biserică. Chemarea pe care o are Isus pentru acest trup este în mod special pentru conducerea ei, căci este adresată “îngerului bisericii.” Dacă ei refuză să răspundă chemării, în final organizaţia bisericii se va destrăma. Nu există nici un indiciu că Martorul Credincios a plănuit acest lucru.

În istoria sacră, Ninive se evidenţiază ca un far, arătând că o naţiune se poate pocăi. Tot trupul se poate pocăi, “de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona 3:5). În solia către Laodicea, Domnul Isus tânjeşte ca pocăinţa să aibă loc de sus şi până jos, în toată biserica. Duhul Sfânt va face solia operativă imediat ce “îngerul” bisericii o va accepta. Apoi toate tehnicile omeneşti de promovare ale Babilonului vor păli.

La încheierea timpului trebuie să se întâmple ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Trebuie să se schimbe cursul a mii de ani de înfrângere. Acesta este singurul mod în care se poate desăvârşi curăţirea sanctuarului. Profeţia lui Daniel vesteşte că ea va avea loc (Dan 8:14). Infidelitatea Laodiceei va fi vindecată de o pocăinţă denominaţională. Cheia acestei realizări este solia adevărată şi curată a neprihănirii prin credinţă. Domnul a încercat să ne-o ofere cu aproximativ 100 de ani în urmă, în 1888.

Ziua ispăşirii şi a doua venire

Gili Cârstea  - marţi 28 iunie 2005

Revin astăzi asupra pasajului din Maleahi 3, deoarece mi se pare interesant să înţelegem mai bine priorităţile lui Dumnezeu în planul de mântuire şi concepţia noastră despre a doua venire.

„Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Mal 3:1-4).

Deşi acest pasaj este folosit în general pentru a ilustra a doua venire a Domnului Hristos, nu vi se pare interesant că sora White îl foloseşte în pasajul din Hristos Lumina Lumii în care vorbeşte despre scopul lui Dumnezeu de a locui în templul inimii (DA 161)? Deşi expresiile sunt clare ca lumina zilei, noi ne complacem parcă să repetăm eroarea mileriţilor la acest subiect. Pasajul spune că Solul legământului va intra „în templul Său,” dar nouă ne place să credem că aici este vorba despre venirea Sa pe norii cerului.

De aici credinţa căreia i se face astăzi multă publicitate în biserica noastră că sfinţii ultimei generaţii vor scăpa de păcat abia în momentul celei de-a doua veniri, când vom fi schimbaţi în neputrezire. Această viziune denaturată nu este susţinută de învăţătura sanctuarului, nici de pasajul acesta din Maleahi.

Nu am crezut, şi nu ni s-a spus că ar putea exista un eveniment mai important decât a doua venire. Şi totuşi ea nu este decât o consecinţă naturală, secundară, a celui mai important eveniment din istoria omenirii: Ziua ispăşirii finale, ştergerea păcatelor. În această zi Solul legământului va intra „în templul Său,” iar legământul înseamnă scrierea legii – caracterul lui Dumnezeu – în inima omenească. Oameni păcătoşi, dar care şi-au dorit cu înfocare să primească neprihănirea lui Hristos, sunt făcuţi părtaşi de natură divină. Păcatul este izgonit definitiv din templul inimii, unde se instalează pentru totdeauna Duhul Sfânt, un divin sistem de operare.

Această lucrare produce un grup de credincioşi capabili să dea marea strigare, căci slava lui Dumnezeu strălucind în ei poate vorbi fără piedici acum. Lumea este pregătită şi interesată să vadă puterea lui Dumnezeu la lucru. Este momentul crucial, ziua cea mai glorioasă a evangheliei, când taina lui Dumnezeu se sfârşeşte, iar omenirii i se oferă ocazia să aprecieze efectele sistemului de guvernare divin aplicat asupra muritorilor. Mulţi locuitori ai planetei vor fi fascinaţi şi se vor alătura acestui grup, dar popoarele aflate sub controlul fiarei, balaurului şi al profetului mincinos, vor declara că aceştia sunt cea mai teribilă ameninţare la pacea şi stabilitatea naţiunilor, din toată istoria omenirii. Se emit legi drastice împotriva lor, în conflict deschis cu legea lui Dumnezeu şi cu mult-trâmbiţatul respect pentru libertatea de conştiinţă care pare astăzi să fie semnul unei societăţi respectabile.

În acest moment, noi spunem că harul s-a închis, în sensul că fiecare locuitor al planetei a decis, în cunoştinţă de cauză, cărei civilizaţii doreşte să aparţină. Din acest moment, sfinţii rămân sfinţi, iar păcătoşii păcătoşi. Nu mai este posibilă nici o schimbare. În timp ce sfinţii au devenit „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu,” păcătoşii au devenit plini de toată plinătatea demonilor; taina evlaviei şi taina fărădelegii se maturizează simultan.

Odată lucrarea aceasta încheiată şi sfinţii sigilaţi, nu mai este nici un motiv pentru ca misiunea celor patru îngeri care ţin vânturile să fie prelungită. Ei sunt eliberaţi din funcţii, iar conducătorii planetei se pot bucura de libertate absolută, fără nici un amestec din partea lui Dumnezeu. Ei au făcut tot ce le stătea în putere spre a scăpa de intervenţiile cerului în treburile lor. Dumnezeu le respectă libertatea. Îngerilor sfinţi li se cere să nu se mai amestece în treburile pământului.

Numai că bătrânul pământ, ţinut în viaţă doar de lucrarea slăvită a acelor îngeri, începe să strănute periculos, îngrozind pe locuitorii lui. Interpretând aceste fenomene ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu că religia oficială nu este respectată de aceşti eretici supărători, se ia măsura distrugerii lor fizice.

Ceea ce numim noi a doua venire a lui Hristos nu este decât o intervenţie de recuperare a ostaticilor, a căror viaţă este primejduită de răutatea oamenilor sau de haosul creat pe pământ de „cele patru vânturi” pe care nu le mai controlează nimeni. Această intervenţie nu este un eveniment prestabilit de Dumnezeu, şi nici nu urmăreşte să realizeze vreo schimbare în caracterul cuiva. Ea va avea loc doar datorită faptului că ziua ispăşirii finale a produs un grup de oameni părtaşi de natură divină, pe care omenirea nu îi va suporta în mijlocul ei aşa cum nu L-a suportat nici pe Hristos, şi a căror viaţă este primejduită.

Aşa stând lucrurile, nu ar fi înţelept din partea acestei generaţii să fie mai preocupate de ziua ispăşirii finale decât de gândul răsplătirii oferite la revenirea lui Hristos? Solul legământului aşteaptă de mult timp acces liber în templul inimii, spre a curăţi pe fiii lui Levi „cum se curăţă aurul şi argintul.” Şi pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, Maleahi ne oferă gândul lui Hristos: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (Mal 3:17-18).

Ziua ispăşirii pentru cei vii. Aceasta este ziua pe care o pregăteşte Domnul. Ce rost are să mai amânăm lucrarea acestui Sol al legământului?

Nu Dumnezeu nimiceşte viaţa

Gili Cârstea  - miercuri 29 iunie 2005

"În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1:4).

Dacă "în El era viaţa," cum se face că noi Îl acuzăm pe Dumnezeu că nimiceşte fiinţe vii, iar pe Satana îl facem ca şi uitat în dinamica nimicirii?

Deşi puţine şi răzleţe, pasajele sorei White despre cauza morţii sau implicarea lui Dumnezeu în nimicire sună ca enunţuri fundamentale în ecuaţia marii controverse:

"Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, făcuse pe oameni să privească la suferinţe şi moarte ca pornind de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului" (DA 460).

"Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul" (Divina Vindecare 75).

"Dumnezeu are o socoteală cu naţiunile. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Sa. Acei ce fac rău semenilor lor, spunând: "Cum poate şti Dumnezeu?" vor sta într-o zi faţă în faţă cu răzbunarea cea atât de mult amânată. În acest timp va fi manifestat faţă de Dumnezeu un dispreţ ieşit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenţei şi neascultării care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând, Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: "Nu mai combateţi pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsaţi-l să-şi aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutăţii la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe nimicitor să-şi facă lucrarea" (RH, 17 septembrie 1901).

Reuşim noi să scăpăm de teologia lui Satana, care spune că moartea este opera unui Dumnezeu deranjat că i se fură prerogativele? Ce ne face să nu înţelegem adevărul, că moartea este "lucrarea unei puteri potrivnice," că ea este plata păcatului şi nu plata lui Dumnezeu?

Ca şi pervertirea caracterului lui Dumnezeu, pervertirea naturii păcatului produce milioane de necredincioşi, nu numai în lume, ci chiar în sânul bisericii. Concepţia că păcatul nu omoară este prezentată, într-o formă sau alta, ca fiind învăţătura Scripturii. De aici credinţa că oamenii păcătoşi vor trebui omorâţi la sfârşit de Dumnezeu. Altfel, ei vor trăi în mizerie la infinit.

Motivul pentru care lumea se află încă învăluită în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, la mult timp după demonstraţia de la Golgota, este acela că noi continuăm să susţinem rebeliunea lui Satana, prin afirmaţia că moartea este, în final, o acţiune a "puterii arbitrare a lui Dumnezeu" de a pedepsi rebeliunea.

Campionii moderni ai acestei poziţii spun: "O, nu, noi nu credem că Dumnezeu îi va nimici la sfârşit pe păcătoşi pentru a pedepsi rebeliunea, ci pentru că ei au trecut dincolo de hotarul îndurării, iar Dumnezeu doreşte să-i scutească de mizeria de a trăi la infinit în dureri." Cu alte cuvinte, dacă scopul este bun, legea poate fi călcată. Aceşti oameni nu înţeleg că aducând amendamente la legea lui Dumnezeu nu fac altceva decât să întărească minciunile lui Satana. Ei spun prin aceasta că legea are "scame" şi că ea trebuie adaptată unor situaţii de criză. Legea spune "să nu ucizi," dar dacă "dreptatea şi mila" cer acest lucru, spre binele "celor buni," ea poate fi ocolită. Doctrina amendamentelor acceptabile a transformat pe nesimţite iudaismul în păgânism, şi a reuşit să ţină lumea în beznă până în ziua de astăzi.

O analiză simplă a evenimentelor şi motivaţiilor acestora de la sfârşitul celor o mie de ani ne va ajuta poate să vedem mai clar natura "focului din cer" de la Dumnezeu. Ştim că în timp ce sfinţii vor judeca lumea timp de o mie de ani, Satana este legat pe pământ, spre a nu mai amăgi popoarele. Este legat de împrejurări, căci dragii lui slujitori dorm în ţărâna pământului. Ştim că "dragii lui slujitori" nu sunt altceva decât copiii Tatălui nostru ceresc, înşelaţi să nu se încreadă în împăcarea realizată prin Hristos. Hotărârea lor de a rămâne de partea revoltei a fost sigilată de moarte, dincolo de care nu mai este schimbare sau umbră de mutare. Soarta lor a fost hotărâtă definitiv. Nimeni nu mai are dreptul de a le schimba decizia.

Atunci de ce mai sunt înviaţi la sfârşitul mileniului? Ca să fie scutiţi, printr-o distrugere năprasnică, de mizeria în care ar fi condamnaţi să trăiască alte mii de ani? Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi cheamă la viaţă, indiferent pentru ce motiv, ca apoi să se trezească în situaţia neplăcută că ei nu mai pot să moară, chinuindu-se în mizeria păcatului lor la infinit. Iar El, plin de îndurare, experimentează pe ei marea eutanasie, scutindu-i de o viaţă inutilă şi chinuitoare. Fără fard, aceasta este concepţia multora despre ultimele evenimente ale acestui pământ.

Zilele următoare vă propun un studiu asupra constrângerilor lui Dumnezeu în prezentarea cauzelor morţii, şi ocolul la care L-a obligat căderea lui Adam în realizarea acestui scop.

"Nu a fost voia lui Dumnezeu ca..."

Gili Cârstea  - joi 30 iunie 2005

Înainte de a trece la studiul despre care vorbeam ieri, ar fi necesar să clarificăm o anumită confuzie care persistă şi astăzi cu privire la planurile lui Dumnezeu, care „nu cunosc nici grabă, nici întârziere,” aşa cum ne spune Spiritul Profeţiei. De aici, noi am înţeles că planurile divine nu pot fi alterate, refuzate, stricate, anulate. Pentru cei mai mulţi dintre noi, scopurile divine se realizează fără nici un fel de abatere sau modificare, duse la bun sfârşit de un Dumnezeu atotputernic şi stăpân pe situaţie în orice condiţii.

Cum se explică atunci desele şi tulburătoarele răsturnări de situaţie raportate în Scriptură, când indivizi sau popoare s-au împotrivit dorinţei deschis exprimate a lui Dumnezeu, modificând cursul vieţii lor sau al naţiunii, de cele mai multe ori cu consecinţe fatale? Cum se explică multele afirmaţii ale Spiritului Profetic, explicate prin „Nu a fost voia lui Dumnezeu ca...”?

Situaţia este cât se poate de reală, iar faţă de ea există, în general, două tipuri de reacţie. Unii consideră că avem de-a face cu un Dumnezeu slab, incapabil să-Şi impună proiectele şi strategiile, şi sub a cărui jurisdicţie nu este sigur să trăieşti. Alţii adoptă o atitudine bizară, declarând că oricât de dezastruos a fost rezultatul, acela constituie voia şi planul lui Dumnezeu pentru situaţia dată.

Există şi o a treia variantă?

Hai să vedem câteva asemenea cazuri.

„Nu a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească timp de patruzeci de ani în pustie; El dorea să-i călăuzească direct în ţara Canaanului, şi să-i zidească acolo ca un popor sfânt şi fericit. Dar ei ‚nu au putut intra din cauza necredinţei’ (Evr 3:19). Din cauza cârtirii şi apostaziei ei au pierit în pustie, alţii fiind ridicaţi pentru a intra în ţara făgăduită. Tot aşa, nu a fost voia lui Dumnezeu ca revenirea lui Hristos să fie amânată atât de mult timp, iar poporul Său să rămână atât de mult timp în această lume a păcatului şi suferinţei” (GC 458).

Acesta este poate cel mai edificator exemplu, şi este unul foarte cunoscut. Dumnezeu dorea să conducă pe Israel imediat în Canaan, iar ocuparea ţării nu trebuia să se facă prin război; era un cadou ceresc, din acelea care funcţionează după principiul „nici prin putere, nici prin tărie.” Dar Israel a intrat în panică văzând marile şi multele probleme cu care urma să se confrunte. Dintre conducătorii care au explorat ţara, doar Caleb şi Iosua au privit misiunea cu ochiul credinţei. Ceilalţi era fireşti, lumeşti, rupţi de realitatea spirituală, incapabili să sesizeze măreţia planului divin. Şi totuşi, ei au câştigat inimile poporului şi s-au opus dorinţei lui Dumnezeu.

De ce nu S-a impus Dumnezeu în acel moment, fulgerând deasupra taberei şi grămădindu-i ca pe o adunătură de vite în ţara promisă? Dacă planul Său era de a-i duce acolo, trebuia să folosească orice metodă spre a realiza scopul, nu? Ce conta dacă îi ciomăgea puţin, atâta timp cât scopul bun era realizat, salvând astfel viaţa a sute de mii de oameni? Presupun chiar că cei mai mulţi s-ar fi bucurat în final, convinşi că Dumnezeu a procedat bine, după principiul că scopul scuză mijloacele.

Dar Dumnezeu nu a procedat aşa. Se joacă El cu destinele oamenilor, sau este în caracterul Său o slăbiciune mortală, şi pe care o maschează prin diverse tertipuri?

Tot aşa se întâmplă cu a doua venire. Suntem gata să jurăm cu mâna pe Biblie că revenirea lui Hristos nu depinde de ceea ce face sau nu face biserica. Pur şi simplu nu a venit ceasul hotărât de Dumnezeu. Ni se ridică sângele la cap ori de câte ori sugerează cineva că noi ne-am împotrivit scopurilor lui Dumnezeu şi am amânat cu mulţi ani revenirea. Pur şi simplu nu credem că putem avea un asemenea impact asupra planurilor lui Dumnezeu. Şi totuşi, „nu a fost voia lui Dumnezeu ca revenirea lui Hristos să fie amânată atât de mult timp.”

A fost voia lui Dumnezeu ca primii părinţi să aleagă minciuna lui Satana şi să respingă adevărul spus de Dumnezeu?

„Nu a fost nicidecum voia lui Dumnezeu ca omul să ajungă păcătos. El l-a făcut pe Adam curat şi nobil, fără tendinţe spre păcat. El l-a aşezat în grădina Eden, unde avea toate perspectivele de a rămâne loial şi ascultător. Legea a fost aşezată în jurul lui ca un zid de protecţie” (RH 4 iunie 1901).

Cu buzele, poporul nostru recunoaşte că nu a fost voia Domnului ca Adam să păcătuiască. Cu inima, însă... Păi ce se întâmpla cu planul de mântuire, cu sămânţa femeii, cu Israel, cu Mesia, cu jertfa şi învierea dacă nu cădea Adam?

Despre acestea vom vorbi zilele următoare. Cu voia Domnului.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888