www.gsm1888.ro

11 martie 2004

„S-a ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile”

Gili Cârstea

Acest pasaj din Daniel vorbeşte corect despre evenimentul început în 1844 şi pe care noi îl numim judecata de cercetare.

Este adevărat că judecata a început atunci, şi că ea implică o lucrare de curăţire asupra copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile, în două faze: Pentru cei morţi şi pentru cei vii. Astăzi, la peste 150 de ani de atunci, noi credem încă şi aşteptăm împlinirea ei, care a fost excesiv amânată de lipsa de maturitate a poporului Său. Aşa cum dragostea nu poate fi poruncită, tot aşa nici maturitatea nu poate fi poruncită.

Dar acest concept despre judecată, fundamental pentru teologia adventistă, pare să capete proporţii infinit mai largi decât acum un secol. Cel puţin doi autori adventişti au perceput acest lucru şi l-au pus în frază cu mare frumuseţe. Este vorba de Robert J. Wieland şi A.Graham Maxwell. Ei au văzut bine măreţia din versetul lui Pavel, în Romani 3,4: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”

Este Dumnezeu dispus să se aşeze în boxa acuzaţilor doar pentru că o parte a familiei Sale universale o cere? Poate fi Dumnezeul nostru Creator, atotputernic şi suveran, pus în situaţia de a fi obligat să-Şi demonstreze afirmaţiile cu dovezi? Nu este suficient cuvântul Lui? Ce fel de argumente vor fi relevante pentru încheierea acestei faze finale a procesului Său?

Începând de astăzi, am deschis o pagină nouă pe acest sit, unde vom publica scurte explicaţii pentru momentele istoriei sacre peste care lumina reflectorului de la Golgota încă nu a trecut. Sperăm astfel să contribuim şi noi, într-o cât de mică măsură, la clarificarea acuzaţiilor care I s-au adus lui Dumnezeu în acest proces. Sau, cel puţin, să încurajăm pe alţii, care se vor dovedi mai capabili în acest demers esenţial. Nu este vremea pentru deschiderea cărţilor? Nu  este vremea ca pământul să fie luminat de slava lui Dumnezeu?

12 martie 2004

Terorism: Un exerciţiu de libertate, responsabilitate, caracter

Gili Cârstea

Să ne imaginăm că internetul ar fi existat pe vremea lui Iona, iar Domnul îi cerea acestuia: „Mergi te rog pe situl www.ninive.as şi avertizează-i din partea Mea că cetatea lor va fi nimicită peste patruzeci de zile.”

Ştiind că Iona este profetul Domnului, noi toţi am fi fost, desigur, cu ochii pe monitoare. După zile de întârziere şi o tentativă de deconectare de la reţea, Iona reuşeşte să posteze, în sfârşit, pe situl respectiv. Anunţul este destul de simplu, dar produce rezultate fenomenale: Ninive este scuturată din temelii, iar pocăinţa se rostogoleşte ca un val peste cetate, de la scaunul regal până la animale. Toţi postesc şi strigă la Dumnezeu după ajutor şi îndurare. Noi, spectatorii, suntem fascinaţi de o asemenea pocăinţă colectivă şi nu ne vine să credem că suntem online.

Ziua fatidică soseşte, mâna Domnului se întinde, din nou, protectoare, peste cetate, oamenii strigă spre cer de bucurie şi recunoştinţă, apoi năvălesc prin mii de mesaje de mulţumire către Iona. Ei vor să ştie ce s-a întâmplat, vor să-şi cunoască greşelile care invitaseră dezastrul. Sunt interesaţi de dinamica nimicirii.

Dar căsuţa de mail a lui Iona pare blocată de un firewall impenetrabil. Nimeni nu reuşeşte să-l contacteze. Chiar mesajul din partea Domnului zace nedeschis pe server: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta... Iona, aş fi dorit să răspunzi oamenilor. Ei au nevoie să cunoască drumul neprihănirii, acum, că s-au întors de la căile lor. Dar, cu regret, tu nu mai poţi face acest lucru. Eu aştept de la prietenii Mei o servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Meu. Nu-Mi face nici o plăcere ascultarea şi slujirea care vin din constrângere. Prin urmare, nu te pot forţa să duci o solie pe care nu o înţelegi şi nu o apreciezi. Cu durere va trebui să aştept o altă generaţie.”

Locuind în Ierusalim, aţi fi mers la Iona să bateţi la uşă? L-aţi fi sunat pe mobil, i-aţi fi trimis un sms pentru a-i spune că ceea ce-l împiedică să ducă solia este o greşită înţelegere a justiţiei divine? Aţi fi avut curajul să comentaţi pe forumul beth din ha-go-dol.org.il teologia problematică a lui Iona? Aţi fi pus în discuţie concepţia naţională cu privire la pedeapsă şi nimicire, care a produs blocajul soliei despre neprihănire? Cu riscul de a fi dat afară din sinagogă, aţi fi apărat ecuaţia că nimicirea este consecinţa păcatului şi nu pedeapsa lui Dumnezeu?

Se pare că nu, deoarece, până astăzi, poporul lui Dumnezeu înţelege complet eronat dinamica nimicirii. Din această cauză, marea controversă nu se poate încheia.

Ieri, Madridul a fost lovit de un atac terorist înfiorător. La fel de cumplit ca miile de cazuri ale istoriei. Populaţia îngrozită are nevoie de o explicaţie şi are dreptul să o primească. Este comunitatea adventistă din Madrid pregătită pentru o asemenea tragedie? Sau stăm deoparte, aproape satisfăcuţi că Domnul a început să "facă dreptate"?

Cine este responsabil de asemenea atrocităţi? Chiar nu reuşim să înţelegem că în toate acestea se află mâna sau manevrele Nimicitorului, ale cărui maniere şi fapte sunt motivate de principiul "dreptate şi ordine prin constrângere şi violenţă"?

Atâta timp cât cauza morţii este considerată a fi pedeapsa lui Dumnezeu, timpul va continua să se scurgă, purtând în trena lui miliarde de vieţi pierdute inutil, vieţi care ar fi putut împodobi coroana lui Hristos. Înţelege teologia adventistă grozăvia situaţiei în care se află?

Până când vom prelungi această agonie?

Până când o generaţie, rupându-se de tradiţia evului mediu, va reuşi să scrie capitolul cinci al cărţii lui Iona. Atunci vom aprecia corect că am lungit istoria, inutil, cu câteva mii de ani, plus câteva miliarde de vieţi omeneşti.

13 martie 2004

„Prin cunoştinţa Lui... într- stare după voia lui Dumnezeu”

Evelyn Mangîru

„Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11).

Se spune că distanţa „atenuează” prieteniile. „Ochii care nu se văd, se uită.” Mai încercăm din când în când să ne „acordăm” amintirile pentru a revedea cu ochii minţii, măcar pentru o clipă, zâmbetul, chipul celui drag... Dar exerciţiul acesta devine din ce în ce mai dificil odată cu trecerea timpului, pentru că timpul aduce cu sine uitarea.

Dar dacă ni se oferă şansa reîntâlnirii...

Distanţa produsă de păcat între cei doi prieteni buni – Dumnezeu şi omul – este incomensurabil mai mare decât distanţa produsă vreodată între doi oameni. Nu a fost o despărţire forţată de împrejurări, pentru că nimeni nu l-a smuls pe om de lângă Dumnezeu. El a plecat de bună voie, alegând să creadă pretenţiile false ale vrăjmaşului şi având impresia că şi-a găsit un prieten mai bun în persoana acestuia. Trădarea s-a produs de o singură parte, dar suferinţa nu a avut graniţe. Ea a cuprins inima omului, inima universului spectator, dar în primul rând inima lui Dumnezeu. Suferinţa este direct proporţională cu profunzimea dragostei; şi când ne gândim că Dumnezeu este dragoste... Cine poate aprecia profunzimea durerii care a cuprins inima Lui?

Păcatul a distorsionat atât de mult chipul lui Dumnezeu, încât am ajuns să Îl vedem pe Bunul nostru Prieten ca pe un vrăjmaş, pentru că „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Nu ştim cum, dar în loc să ne amintim zâmbetul Lui cald şi braţele larg deschise, vedem priviri de dezaprobare şi gesturi de condamnare. Sunt sute de voci care ne şoptesc cum este Dumnezeu: bun, sever, plin de dragoste, nimicitor, drept, iertător... Pe care să le ascultăm? Dacă am reuşi să ne amintim pentru o clipă cum arăta chipul Său în ultima dimineaţă petrecută în Eden... Dar timpul păcatului a şters aproape orice amintire.

Slavă lui Dumnezeu, El ne oferă şansa reîntâlnirii acum şi aici. Pentru noi, „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Isus Hristos a venit să ne arate din nou cum este Tatăl. A venit să ne reamintească de vechea prietenie dintre Dumnezeu şi om şi să ne invite să ne împăcăm cu Cel care nu a încetat nici o clipă să ne iubească. Privind la Hristos, vedem caracterul Tatălui descris în detaliu. Văzând, apreciem; apreciind, învăţăm din nou să iubim (agape) şi, iubind, suntem schimbaţi „după chipul şi asemănarea Lui.” Prin „cunoştinţa Lui” suntem iarăşi „puşi” „într-o stare după voia lui Dumnezeu.” „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Isaia 53:11; Ioan 17:3).

Este vremea să Îl cunoaştem din nou pe Cel pe care L-am uitat. Vrăjmaşul i-a distorsionat chipul în albumul nostru cu amintiri, dar Persoana Lui este neschimbată şi la fel de dispusă să ni Se descopere, ca în ziua aceea în Eden. Când vom înceta să ne mai ascundem „printre pomii din grădină” şi vom accepta să privim „Faţa Domnului Dumnezeu” descoperită clar în Cuvântul Său, vom înţelege caracterul fals al acuzaţiilor Vrăjmaşului, frica va dispărea şi poporul Domnului va putea oferi o mărturie incontestabilă în favoarea Celui nevinovat. De cine să ne temem? De cine să ne ascundem? De cine să fugim, aşa „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi” cum suntem? De Cel care vrea să ne ofere haina neprihănirii şi care ne-a făcut o declaraţie de dragoste veşnică? „’Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina,’ zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10).

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti...” (2 Petru 1:3, 4).

Cuvântul este adevărul care, primit în inimă, ne sfinţeşte (Ioan 17:17). El ne face din nou cunoştinţă cu Prietenul nostru... Unde este Biblia ta?

14 martie 2004

Turnul din Siloam – pedeapsa lui Dumnezeu

Gili Cârstea

Atunci când au întâlnit un orb din naştere, ucenicii au întrebat pe Isus: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Iar noi întrebăm astăzi, au păcătuit victimele măcelului de la Madrid, sau părinţii lor?

El a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui.”

Isus nu dorea să spună că oamenii aceia sunt fără păcat. El încerca să clarifice o concepţie greşită adânc înrădăcinată în mintea ucenicilor. Cu altă ocazie, El a revenit asupra acestui subiect, în speranţa că va reuşi să trezească spiritul adormit al ucenicilor:

„Credeţi voi… că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:2-5).

Ucenicii aveau o concepţie despre păcat şi pedeapsă complet greşită (ca şi noi astăzi). Ei credeau că nenorocirile abătute asupra oamenilor sunt cauzate de blestemul lui Dumnezeu. Au fost curioşi să întrebe de ce omul s-a născut orb, dar explicaţia lui Isus nu a reuşit să-i convingă. Nici varianta cu turnul din Siloam nu i-a convins că Dumnezeu nu are nici un amestec aici. Ce mai putea face Hristos? Nu I-a rămas decât: “Mai am multe lucruri să vă spun, dar acum nu le puteţi purta.”

Noi le putem purta? Se pare că nu, cel puţin pe cele privitoare la turnurile noastre din Siloam şi pedeapsa lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte, pe 9/11 când au căzut turnurile, ce spunea poporul nostru (e adevărat, cu jumătate de gură)? Cum circula pe internet cu viteza luminii paragraful din EGW despre zgârie-norii din New York? Ce hotărâţi eram că “au păcătuit” şi ei, şi părinţii lor? Sau atacurile de joi din Madrid, care au zguduit Europa? Înţelegem noi principiul turnului din Siloam, că o societate fără protecţia lui Dumnezeu se auto-distruge? De câte 9/11 sau 3/11 mai avem nevoie ca să pricepem care este cauza morţii pe planeta asta?

Dacă ar veni Domnul şi ne-ar spune şi nouă că avem concepţii eronate despre pedeapsa lui Dumnezeu? Am fi mai receptivi decât ucenicii? Am recunoaşte că ne lipseşte alifia pentru ochi?

Cum reacţionează savanţii noştri când vine cineva şi spune că avem o înţelegere greşită despre caracterul lui Dumnezeu? Mergeţi pe forumurile bisericii, sau citiţi publicaţiile oficiale. Veţi vedea imediat batjocura şi dispreţul cu care sunt trataţi cei ce spun că suferinţa şi moartea nu sunt produse de pedeapsa lui Dumnezeu.

Conceptul “ordine prin constrângere” este atât de înfipt în filozofia noastră despre lume şi viaţă, încât nu suntem capabili să înţelegem că el este aberant în împărăţia luminii.

Spunem că dorim “aderarea” la Împărăţia lui Dumnezeu? Atunci acest capitol despre caracterul Său trebuie încheiat fără întârziere. Vrem să mai negociem? Putem să mai stăm pe această planetă zeci de ani, dar nu vom obţine nimic. Legea, o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, nu poate fi îmbunătăţită. Orice amendament o aruncă în nelegiuire.

15 martie 2004

O planetă însângerată, un Dumnezeu torturat

Gili Cârstea

Europa este în doliu, iar în Spania drapelele au coborât în bernă. Suntem alături de cei cu inima întristată şi ne revoltăm împotriva acestor maniere hidoase de a obţine rezultate politice prin violenţă şi distrugere. Pentru manipulatorii destinelor planetare, viaţa omenească are la fel de puţină valoare ca şi pentru generaţia din timpul Imperiului Roman. Este principiul după care s-a comportat mereu tatăl rebeliunii: "Puteţi să muriţi toţi, dacă astfel obţin eu ce vreau." Tatăl nostru ceresc Se conduce după alt principiu: "Mai bine mor Eu, decât să sufere un singur copil al Meu."

Este plăcut să privim elanul de împreună simţire şi emoţie pentru cei loviţi, solidaritatea caldă care a scos populaţia Europei în stradă vineri seara trecută. Pentru poporul nostru, posesor al conceptului despre marea controversă, întrebările ar trebui să fie mai profunde şi mai serioase. Da, este normal să fim înduioşaţi până la lacrimi de agonia victimelor. Dar ne gândim oare, în acelaşi timp, la agonia pe care această tragedie o produce sufletului lui Dumnezeu? La chinul sfâşietor pe care îl suportă El atunci când o făptură a Sa, trup din trupul Lui, este strivită cu violenţă şi aruncată la gunoi fără nici o remuşcare?

S-a gândit cineva să-I prezinte condoleanţe lui Isus Hristos pentru pierderile din 3/11 sau pentru cele din 9/11? Ne trece măcar prin cap că s-ar putea să avem o mare parte din responsabilitatea acestor tragice evenimente? Este uşor să aruncăm vina în spatele Al-Qaida, ETA, Brigăzile Roşii sau asupra serviciilor secrete internaţionale. Dar uităm că şi ei sunt parte a familiei omeneşti, că avem o răspundere colectivă pentru aceste atrocităţi. Am ales căile noastre de rezolvare a treburilor planetare, în clară contradicţie cu legile Lui, iar acum strigăm la Dumnezeu şi întrebăm cum a permis o asemenea demenţă.

Guvernele lumii trimit scrisori de îmbărbătare guvernului spaniol. Bisericile fac şi ele acelaşi lucru, publicând luări de poziţie faţă de actele barbare care lovesc pe locuitorii lumii. Nu credeţi că în aceste ore triste Guvernul Divin are nevoie de o reacţie asemănătoare din partea guvernelor şi bisericilor lumii? Nu credeţi că universul spectator ar aprecia simpatia noastră pentru aceste pierderi, infinit mai serioase pentru percepţia celor de acolo? Nu ar fi potrivit ca cel puţin Conferinţa Generală, sau Uniunile locale, să trimită o scrisoare de condoleanţe către Guvernul Divin, în care să recunoaştem, ca Daniel, că toate aceste pierderi sunt provocate de lipsa de seriozitate, fărădelegea şi uşurătatea noastră şi a părinţilor noştri?

Pe drumul pe care merge această planetă, lucrurile se vor agrava cu viteza luminii, până când oamenii “îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ.” Iar noi, în cele câteva clipe care ne-au mai rămas, fluierăm a pagubă, dar continuăm să aiurăm despre succes, carieră, educaţie, stil de viaţă şi nu mai ştiu ce exerciţii spirituale pentru o viaţă abundentă. Laodicea nu se dezminte nici în clipe de maximă tragedie. Raportul divin din 1888 a fost cât se poate de corect: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

16 martie 2004

Trecutul rulează astăzi – noi pricepem?

Alina Tudorică

Studiind lecţiunea din această săptămână, am constatat încă o dată cum descrierea stării poporului evreu se potriveşte ca o mănuşă pentru generaţia noastră, poporul lui Dumnezeu de astăzi.

În capitolul „Să nu vi se tulbure inima” din cartea „Hristos, Lumina Lumii,” ni se spune că ucenicilor „...le era foarte greu să despartă învăţăturile Domnului Hristos de tradiţiile cărturarilor şi fariseilor” pe de o parte, iar pe de altă parte „ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de multe ori.” Ne este greu să-i înţelegem? Dacă am lua în considerare cauzele atât de bine conturate în acelaşi capitol, poate ne-ar fi mai uşor.

Ei se aflau în această stare din două motive:

a) Pentru că „fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu.”

b) Pentru că „lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor.”

Aceste cauze, valabile pentru primul secol de după Hristos, sunt dureros de actuale pentru noi, cei de astăzi. Pentru că şi noi am fost obişnuiţi să considerăm mesajele de la amvon ca fiind vocea autorităţii finale, deşi ea nu mai produce nici un fel de efecte.

Ce să mai vorbim despre a doua cauză? Minţile noastre sunt frământate de lumea aceasta, cu atracţiile şi ameninţările ei, la fel sau chiar mai mult decât ale lor. Avem atât de puţin timp pentru cele spirituale, care ne parvin de cele mai multe ori deja prelucrate şi chiar deformate.

Urmarea firească?

a) Şi nouă ne este greu să facem deosebire între adevăr şi eroare.

b) Nici noi nu vrem să înţelegem natura spirituală a Împărăţiei viitoare.

Acum, dacă recunoaştem această situaţie, dacă vedem cauzele ei, să îndrăznim o propunere de rezolvare? Aşa cum pentru ucenici singura salvare era venirea Mângâietorului în ploaia timpurie, care „avea să le lumineze înţelegerea,” singura noastră salvare rămâne venirea Mângâietorului în ploaia târzie, care ne va ajuta să reconsiderăm „adevărul ascuns sub gunoiul erorilor.”

Ce paradox! În timp ce facem eforturi deosebite încercând să-i salvăm pe ceilalţi, prin mii de programe şi strategii, noi avem cea mai mare nevoie de ajutor!

17 martie 2004

Duhul lui Pavel – prea sensibil, sau dureros de realist?

Gili Cârstea

“Pe când îi aştepta Pavel în Atena, i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli” (Fapte 17,16).

Un duh cam sensibil, am putea spune noi astăzi. Pavel era uluit de idolatria pe care o întâlnea la tot pasul în Atena, centrul cultural şi academic al lumii lui. Cunoscând “taina lui Dumnezeu,” el avea un ochi ager în a identifica idolatria. Sub numele de filozofie şi religie modernă, elita ateniană mergea pe un drum bătut de părinţii lor caldeeni din Babilonul de aur. Şcolile din Atena oferiseră diplome universitare multor rabini din Israel, care predau acum la Ierusalim şi purtau cu onoare prin târg filacteriile lor late, aşa cum se numeau atunci PhD-urile noastre. Pavel ştia toate acestea, iar duhul lui se “întărâta” înţelegând viclenia cu care Baal se deghiza în hainele societăţii moderne.

Spiritul lui Dumnezeu ne spune că Baal nu a murit pe vremea lui Ilie: “Timpul prezent este unul al idolatriei, aşa cum era în timpul în care a trăit Ilie. S-ar putea să nu fie vizibil nici un altar, nici un chip cioplit asupra căruia să se oprească ochiul... Mulţimile au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi trăsăturile Sale de caracter şi slujesc la fel de sincer pe dumnezeul fals ca şi închinătorii lui Baal” (PK 177).

Savanţii adventişti de azi au şi ei treburi prin Atena contemporană. Aici îşi iau doctoratele, aici predau la diferite şcoli şi participă la puzderia de activităţi culturale, sociale şi religioase.

Cum se face că ei nu văd idolatria sufocantă din urbea noastră modernă? De ce nu se “întărâtă” duhul lor la vederea acestei cetăţi pline de idoli? Din contră, ei recomandă generaţiilor viitoare filozofia şi cultura acestei lumi ca pe o educaţie absolut necesară şi folositoare pentru propagarea evangheliei. Ei se asociază în proiecte comune cu slujitorii unei largi varietăţi de zei şi propun strategii testate pe închinătorii acestora. Elita profesională a Cetăţii Sfinte descoperă şi asimilează cu pasiune tehnici mistice pe care bătrânii lui Israel din vremea lui Ezechiel le practicau în obscuritatea din templu, tehnici pe care le preluaseră şi ei din “spiritualitatea” babiloniană.

Genul de confuzie spirituală care se pregăteşte acum se va dovedi, în curând, liantul global pentru ridicarea ultimului turn Babel.

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să dea roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepţia şi orbesc înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii...

Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să laşi loc scepticismului. La mulţi strigătul inimii a fost: ‚Nu vrem ca acest om să domnească peste noi.’ Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?” (TM 467, 468; 1890).

Vom trăi şi (…să sperăm că) vom vedea.

18 martie 2004

„Voi L-aţi răstignit” – un subiect mai actual ca niciodată

Robert J. Wieland (Dial Daily Bread)

Cincizecime este un cuvânt mare pentru creştini. A apărut la 50 de zile după învierea lui Isus. Ucenicii se adunaseră pentru studiu şi rugăciune cu zece zile înainte, aşa că, la ziua Cincizecimii erau toţi, în sfârşit, în completă armonie şi unitate, “în acelaşi loc” (Fapte 2,1). (Să grăbească Dumnezeu ziua în care “apostolii” Săi de astăzi vor ajunge “în acelaşi loc” cu privire la evanghelia veşnică).

O mare binecuvântare s-a coborât peste ei în acea zi. S-a manifestat adevăratul “dar al limbilor” ca fiecare, din orice parte a lumii ar fi fost, să poată înţelege corect vestea bună. Duhul Sfânt a fost oferit într-o aşa măsură cum nu s-a mai văzut până atunci.

Ce putere fenomenală a fost în acea solie de la Cincizecime, încât să producă o autentică convertire asupra a 3000 de oameni, într-o singură zi? A fost un lucru pe care nici Pavel nu a reuşit să-l exprime atât de bine? O scriitoare înţeleaptă a scris: “Adevăruri mari, care au rămas ascunse şi neînţelese din ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească în puritatea lor naturală.” A strălucit în ziua Cincizecimii un adevăr atât de mare, pe care chiar apostolul Pavel nu a reuşit să-l predice? Da, se pare că a strălucit. Vorbind unei mulţimi de mii de oameni, din toate neamurile şi limbile, Petru a spus răspicat că ei L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu:  “Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Fapte 2:36). Câteva zile mai târziu, el le-a spus din nou:  “Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui” (3:14-15). Nimic, în toate epistolele lui Pavel, nu este atât de puternic, atât de direct, atât de izbitor!

Rezultatul? S-a produs o pocăinţă mai profundă ca niciodată. Uciderea Fiului lui Dumnezeu este cel mai mare păcat comis vreodată. Pocăinţa pentru un asemenea păcat va fi experienţa cea mai profundă pe care o va cunoaşte inima omenească. “Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care Lau străpuns… Şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe singurul lui fiu.”

Credeţi că ar fi posibil ca predica lui Petru să ni se potrivească şi nouă, celor de astăzi?

19 martie 2004

Avertizare sau ameninţare – clarificări necesare

Gili Cârstea

Ce a fost în Eden? O avertizare, sau o ameninţare? Dumnezeu a zis: „...În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Într-un dialog asupra acestui subiect, un profesor adventist spunea că fraza de mai sus a fost o ameninţare, în sensul că Dumnezeu va lua măsuri punitive împotriva călcătorilor legii. Noi credem că a fost o avertizare, o înştiinţare că gestul incriminat va produce consecinţe devastatoare, fără amestecul sau intervenţia lui Dumnezeu.

În lumina care se revarsă de pe Golgota, noi am înţeles că Dumnezeu nu ameninţă, acesta fiind un principiu fundamental al dragostei jertfitoare. Tot ce poate face un tată iubitor este să avertizeze. Pe tărâm spiritual, între ameninţare şi avertizare se află un ocean cât groapa Marianelor de adânc.

Aţi găsit în Biblie ceva la acest subiect? Dacă nu, iată:

„Dacă poporul acesta sau un prooroc sau un preot te va întreba: ‚Care este ameninţarea Domnului?’ să le spui care este această ameninţare: ‚Vă voi lepăda, zice Domnul.’

Şi pe proorocul, pe preotul sau pe acela din popor care va zice: ‚O ameninţare a Domnului’ îl voi pedepsi, pe el şi casa lui! Aşa să spuneţi însă, fiecare aproapelui său, fiecare fratelui său: ‚Ce a răspuns Domnul?’ Sau: ‚Ce a zis Domnul?’

Dar să nu mai ziceţi: ‚O ameninţare a Domnului’ căci cuvântul fiecăruia va fi o ameninţare pentru el, dacă veţi suci astfel cuvintele Dumnezeului Celui viu, cuvintele Domnului oştirilor, Dumnezeului nostru!

Aşa să zici proorocului: ‚Ce ţi-a răspuns Domnul?’ Sau: ‚Ce a zis Domnul?’

Dar dacă veţi mai zice: ‚O ameninţare a Domnului’ atunci aşa vorbeşte Domnul: Pentru că spuneţi cuvintele acestea: ‚O ameninţare a Domnului’ cu toate că am trimis să vă spună să nu mai ziceţi: ‚O ameninţare a Domnului,’ din pricina aceasta, iată, vă voi uita, şi vă voi lepăda, pe voi şi cetatea pe care v-o dădusem vouă şi părinţilor voştri, vă voi arunca dinaintea Mea; şi voi pune peste voi o veşnică ocară şi o veşnică necinste, care nu se va uita” (Ieremia 23:33-40).

Dumnezeul nostru delicat şi amabil nu ameninţă, atunci când este dispreţuit. El doar, cu durere, ne dă libertatea să alegem drumul pe care vrem să mergem, ne lasă să ne bucurăm de fanteziile noastre, în speranţa că ne vom scârbi de roşcovele şi cocina de porci, şi ne vom întoarce la El. Haina curată, inelul şi masa de ospăţ sunt pregătite şi aşteaptă.

Dar atâta timp cât la capătul drumului ne aşteaptă ameninţarea Tatălui, cât de puţini vor fi cei ce vor îndrăzni să renunţe la cocină...

20 martie 2004

Avertizare sau ameninţare – alege astăzi

Gili Cârstea

Ce a fost în solia lui Noe, timp de 120 de ani? O avertizare, sau o ameninţare?

Ce dorea Domnul să spună?

a) “Dacă veţi continua pe căile voastre, iar pe Mine nu Mă veţi consulta cu privire la maniera în care trataţi planeta, veţi declanşa un cataclism pe care nu îl voi mai putea împiedica mult timp.”

b) “Dacă nu doriţi să vă supuneţi ordinelor Mele, legilor Mele, cu durere vă spun, voi declanşa o catastrofă generală şi voi curăţa pământul de voi. Rebeliunea nu mai poate continua aşa.”

Ce a fost în solia lui Iona, trimis la Ninive ca un mântuitor? O avertizare, sau o ameninţare?

Ce dorea Domnul să spună?

a) “Dacă veţi continua cu închinarea la idoli, Eu voi fi constrâns de ‘legea desăvârşită a libertăţii’ să Mă retrag. Dar în lipsa prezenţei Mele protectoare, nici nu vă imaginaţi dezastrele care se pot produce. Iar voi sunteţi în faza finală a acestui proces, de a îndepărta îndurarea de la voi” (Iona 2,8).

b) “Dacă nu vă pocăiţi din toată inima şi nu treceţi de partea Mea, singura soluţie care Îmi mai rămâne va fi să vă nimicesc. Nebunia voastră este extrem de greu de suportat. Aţi atins limita harului. Pentru voi, mila a luat sfârşit. Nu mai foloseşte nimănui să rămâneţi în viaţă.”

Ce a fost în solia lui Ilie către Ahab, atunci când seceta mortală s-a abătut peste Israel? O avertizare, sau o ameninţare?

Ce dorea Domnul să spună?

a) “Deoarece aţi ales ca domn pe Baal, iar pe Mine Mă batjocoriţi şi Mă alungaţi din ţara voastră; deoarece aţi omorât pe profeţii Mei, care vă avertizau că Baal nu poate ajuta; deoarece aţi adus profesori din Sidon la şcolile voastre, care proorocesc prin Baal, cu sfâşiere de inimă vă spun că voi pleca şi vă voi lăsa în pace. Dar Eu văd viitorul. Peste ţara voastră va veni o secetă nimicitoare. Iar Eu nu voi fi acolo, ca să ‘întind o masă în pustie’ pentru voi.”

b) Voi credeţi că vă mai permit să vă bateţi mult joc de Mine? Toată mascarada asta cu altarele lui Baal şi stâlpii Astartei, nebunia asta cu noua teologie, cât credeţi că le voi mai suporta? Ei bine, am hotărât: Dacă nu ştiţi de vorbă bună, voi apela la constrângere. Mai întâi o secetă de trei ani. Apoi vom vedea…”

“Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest gen. Autoritatea Sa se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, iar prezentarea acestor principii este metoda de acţiune. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi dragostea trebuie să fie puterea predominantă” (EGW - DA 759).

“Iată, pun astăzi înaintea ta avertizarea şi ameninţarea; alege avertizarea, ca să poţi onora Numele Meu în această ultimă fază a procesului din marea controversă, şi să fiu eliberat. Altfel, Eu voi rămânea pe banca acuzaţilor, în timp ce miliarde de noi vieţi omeneşti vor fi sacrificate pentru nimic, pe această planetă a voastră, tot mai distrugătoare pentru viaţă.” Îl puteţi auzi pe Dumnezeu vorbind astfel?

____________________

21 martie 2004

Nici amendamentul 5, nici omerta

Evelyn Mangîru

“Compania energetică Enron a dat faliment în luna decembrie 2001, după ce au fost dezvăluite mai multe manevre contabile în cadrul firmei. Falimentul spectaculos al grupului – cel mai mare din istoria Statelor Unite – i-a ruinat pe acţionari si angajaţi. […] Fostul director general si fondator al companiei, Kenneth Lay, a invocat in faţa unei comisii parlamentare de anchetă, al cincilea amendament din Constituţia americană, care i-a permis să nu răspundă la întrebări...” *

Constituţia Statelor Unite ale Americii este considerată a fi printre cele mai democratice acte emise vreodată de oameni. Ea s-a născut din dorinţa fondatorilor ei ca libertăţile fundamentale ale omului să fie garantate.

În 1791, după aproximativ doi ani de la naşterea Constituţiei SUA, acesteia i-a fost anexată Declaraţia Drepturilor Omului, cuprinzând iniţial 10 amendamente prin care se clarifică anumite drepturi nemenţionate în Constituţie.

Amendamentul al cincilea permite unei persoane să refuze să răspundă la întrebări în afara unui proces, pentru a evita ca informaţiile pe care le oferă să fie folosite împotriva sa în cadrul unui proces. Dar atunci când persoana respectivă ajunge în proces, ar face bine să spună „adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul,” dacă nu vrea să încalce legea statului.

Mai există însă o lege nescrisă care permite sau chiar îi obligă pe cei care cad sub „incidenţa” ei să nu declare, în special într-un tribunal, ceva ce ar afecta interesele nelegitime ale lor sau ale anumitor persoane – omerta. Aceasta este legea mafiotă a tăcerii, un cod care interzice divulgarea unor informaţii despre activităţile unei organizaţii criminale. Cel care o încalcă trebuie fie mereu cu ochii în patru, pentru că nişte băieţi „simpatici” ar putea fi oricând pe urmele lui.

 Atunci când Satana şi-a lansat în mass-media cerească acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu, veştile au început să circule cu viteza luminii, şi în foarte scurt timp întreg universul avea îndreptate toate reflectoarele către Cel acuzat. Fiecare fiinţă cerească dorea să vadă cum va reacţiona Creatorul ei în această situaţie inedită. Cine dintre fiii lui Dumnezeu se aştepta la un aşa eveniment teribil? Totuşi, se credea că va fi un episod scurt, întrucât Dumnezeu putea scăpa într-o nanosecundă de Rebel, şi cine L-ar fi putut judeca? În fond, un creator poate face ce vrea cu creaturile lui, nu-i aşa?

Dar Dumnezeu, graţie dragostei agape care stă la baza caracterului Său, a preferat să clarifice lucrurile. El a dorit întotdeauna ca relaţia cu fiinţele create să fie una bazată pe încredere, şi nu pe autoritate. În Împărăţia lui Dumnezeu, dragostea şi dreptatea au o mai mare relevanţă decât puterea. Aşa că Dumnezeu i-a invitat pe toţi să „facă cercetări, să caute şi să întrebe cu de-amănuntul” (Deut. 13:14), punându-Se la dispoziţia „organelor de control” şi riscând chiar să fie judecat greşit. Sub privirile întregului univers, Acuzatorului i s-a permis să îşi prezinte teoria. Astfel, a început ancheta, şi apoi (în 1844) procesul asupra caracterului lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu a invocat nici cel de-al cincilea amendament şi nici omerta.

Procesul este în plină desfăşurare. Universul întreg urmăreşte să vadă dacă copiii lui Dumnezeu, aceia pentru care El a dat totul, vor spune „adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul.” De mărturia lor depinde încheierea cât mai rapidă a unui proces care l-a adus în boxa acuzaţilor pe Cel Nevinovat.

Din nefericire, o mare parte a martorilor din procesul lui Dumnezeu se pare că se călăuzesc după dictonul mafiot „Cine nu vede, nu aude şi tace, trăieşte o mie de ani în pace.”

* (http://www.mediauno.ro/rci/search.php?art=598).

22 martie 2004

O infinitate de religii – două categorii de oameni

Gili Cârstea

În lume există multe religii, iar în cadrul fiecărei religii, foarte multe credinţe. Există multe orientări politice, categorii sociale, culturi diferite, nivele de educaţie diferite. În această infinită diversitate, un element vital desparte omenirea doar în două categorii: cei care Îl cunosc şi cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu:

“În lume există numai două categorii de oameni, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu Îl cunosc. Omul spiritual aparţine primei categorii, omul firesc aparţine celei de-a doua, iar categoria de care aparţinem este determinată de concepţia noastră despre caracterul Tatălui şi al Fiului” (RH 10.02.1891).

Ni se spune aici nu numai că nu putem face parte dintr-o a treia categorie, dar şi că există un criteriu pentru măsurarea spiritualităţii cuiva. Aici avem o problemă serioasă.

Noi am crezut şi ne-am antrenat ani de zile în concepţia că doar Duhul lui Dumnezeu poate face diferenţa între oameni fireşti şi oameni spirituali. Dar aici ni se spune că testul este la dispoziţia fiecăruia dintre noi. Oamenii spirituali Îl cunosc pe Dumnezeu, iar oamenii fireşti nu. Vrem să ştim din ce categorie facem parte? Simplu: Ce concepţie avem despre caracterul Tatălui şi al Fiului?

Despre Fiul este mai comod să înţelegem ce caracter avea. Dar Tatăl? Nu privim noi cu satisfacţie şi cu sentimentul justiţiei împlinite toate nimicirile pe care le produce El în Vechiul Testament? Nu privim noi spre lacul de foc în speranţa că dreptatea va fi aplicată şi cei răi vor arde acolo, nici mai mult nici mai puţin decât merită? Nu predicăm noi şi publicăm în mass-media bisericii că “Dumnezeu va pedepsi până la exterminare pe toţi cei care nu acceptă oferta Lui de har iubitor”? Şi apoi spunem că Dumnezeu nu ne constrânge să trecem de partea Lui. Cu alte cuvinte, aveţi libertatea de alegere cui vreţi să slujiţi, dar poate alegeţi altfel decât vreau Eu, că…

Un popor care crede că are ceva de spus lumii, care pretinde a cunoaşte calea de la păcat la neprihănire, ar face bine să ia în serios următoarele:

“Pentru omul al cărui suflet este inundat de dragostea lui Isus este normal să vadă în Dumnezeu pe tatăl şi prietenul lui. El poate şi va învăţa pe alţii în armonie cu lumina care străluceşte în camerele inimii lui. El va arăta oamenilor singura cale de la păcat la neprihănire, descoperind lumii caracterul Celui care este calea, adevărul şi viaţa” (RH 10.02.1891).

23 martie 2004

Isaia info-line

Robert J. Wieland (Dial Daily Bread)

Una dintre cele mai minunate scrieri de la începutul istoriei şi până în prezent îi aparţine profetului evreu din vechime, Isaia. El a fost Poetul Laureat al naţiunii sale deosebite. El a anticipat cu aleasă artă ceea ce noi am văzut cu ajutorul telescopului Hubbard: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură?” (40:26, 12).

Isaia l-a devansat cu mult timp înainte pe Mel Gibson, creând o versiune mai bună decât filmul lui despre ultimele douăsprezece ore ale Patimilor lui Hristos. Isaia a impus pe monitoarele omenirii suferinţa teribilă pe care a experimentat-o Hristos în favoarea omenirii, dar el nu a pus accent pe violenţa fizică şi nici pe biciuirea patetică, ieşită din comun a unui trup omenesc. El a portretizat suferinţa infinită a Cuiva care este Dumnezeu şi om. Versiunea lui Isaia a creat cea mai nobilă muzică şi poezie a rasei omeneşti: „Iată, Robul Meu... Se va ridica, Se va înălţa foarte sus... Atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor... Împăraţii vor închide gura... Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa... Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat... S-a dat pe Sine însuşi la moarte [a doua, singura pe care o cunoaşte Biblia], şi... a purtat păcatele multora” (Isaia 52:13 – 53:12).

Isaia este mai actual decât următorul număr din Newsweek: „Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion... Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine... Peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale... Îţi va bate inima şi se va lărgi” (59:20 – 60:5). Citeşte, ascultă; întoarce antena parabolică spre fluxul de informaţii divin.

24 martie 2004

Moartea: pedeapsă impusă vs consecinţă naturală

Gili Cârstea

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat…”

Am întâlnit un autor adventist care ne avertizează că versetul din Ioan 3:16 s-ar putea să fie cel mai neînţeles verset din toată Biblia. Nu ar fi exclus ca tocmai neînţelegerea acestui verset să fie la temelia concepţiei larg răspândite în creştinism că moartea este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Milioane au pierit pe planeta noastră, confuzi, furioşi sau dezamăgiţi în faţa acestei sumbre perspective. Ideea că Dumnezeu va nimici pe toţi cei ce se opun planurilor Sale a produs milioane de rebeli, atei sau creştini. Dar, mult mai grav, această idee a produs o categorie şi mai vastă, mult mai greu de trezit la realitate: Servitori motivaţi mai mult de teamă decât de dragoste. Bisericile de astăzi sunt pline de oameni veniţi doar de teama focului veşnic promis şi promovat de nenumăratele campanii de evanghelizare.

Acest concept, pedeapsă impusă, a fost laitmotivul teologiei secolului 20 cu privire la caracterul lui Dumnezeu. S-a considerat că acolo unde are loc o călcare a legii, este nevoie ca Dumnezeu să intervină prin pedeapsă spre a păstra ordinea pe acest pământ. Deşi ni s-a spus clar că „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El.” Deşi ni s-a spus clar că acţiunea lui Dumnezeu este ca, prin harul lui Hristos şi prin rănile lui Dumnezeu, să fim tămăduiţi.

S-a răsturnat turnul din Siloam peste oameni şi i-a omorât? Nu Dumnezeu l-a răsturnat. Au căzut turnurile din New York? Nu Dumnezeu le-a răsturnat. S-au prăvălit apele de sus peste Noe şi ai lui? Nu Dumnezeu le-a prăvălit. Acestea sunt consecinţele naturale ale umblării fără Dumnezeu, acolo unde harul lui este gonit, respins, limitat.

Vedem că Dumnezeu a folosit violenţa peste tot în Vechiul Testament. Subit, după Golgota, dintr-o dată avem alte explicaţii pentru catastrofele care au decimat milioane de vieţi. A fost războiul, a fost ciuma bubonică, a fost Inchiziţia, a fost nazismul, a fost comunismul, a fost cutremurul, vulcanul, inundaţia, poluarea, bomba atomică, teroriştii, asteroidul. Dintr-o dată Dumnezeu a dispărut de pe scenă. A fost îmbunat de Fiul Său jertfit? Sau Şi-a dat seama că în Vechiul Testament a cam abuzat de putere şi Şi-a schimbat atitudinea?

De câte nebunii ne-ar salva înţelegerea corectă a formulei „pedeapsă impusă vs

consecinţă naturală.”

home