www.gsm1888.ro

Blocajul contemporan al marii controverse

Gili Cârstea - miercuri 1 iunie 2005

Controversa prezentă din jurul caracterului lui Dumnezeu pare destul de tenebroasă pentru mulţi membri ai bisericii. Ce importanţă are dacă Dumnezeu pedepseşte cu moartea sau nu? Şi ce problemă este dacă El va omorî pe nelegiuiţi la sfârşit? Ce are neprihănirea lui Hristos cu cauza morţii? Ce ne pasă nouă dacă Dumnezeu omoară pe cei răi, atât timp cât pe cei buni îi mântuieşte?

Mulţi nu pot depăşi logica acestei bariere de întrebări, lucru care îi face să privească suspicios orice încercare de a aborda subiectul a ceea ce noi afirmăm că este solia îngerului al treilea. Ei sunt bucuroşi că planul de mântuire a rezolvat problema păcatului lor, iar acum aşteaptă a doua venire şi marea împroprietărire cerească. Ce contează micile neînţelegeri despre natura păcatului, caracterul lui Dumnezeu sau încheierea marii controverse? Într-adevăr, ce contează...

Dacă marea luptă continuă deşi trebuia să se încheie demult, iar între timp mor miliarde de copii ai lui Dumnezeu, pentru noi contează. Dacă Dumnezeu este sub acuzaţie, în proces, iar procesul nu se poate încheia, pentru noi contează. Dacă revenirea lui Hristos a fost amânată nepermis de mult, iar cauzele „nu sunt acoperite de mister,” pentru noi contează.

Afirmaţia că marea controversă nu se poate încheia până nu se lămureşte cauza morţii este ameţitoare şi revoltătoare pentru cei mai mulţi membri ai bisericii noastre. Şi totuşi, ea este prezentată şi susţinută într-una dintre cele mai apreciate cărţi ale noastre, Hristos lumina lumii.

În capitolul S-a sfârşit! se face o descriere a rebeliunii din curţile cereşti şi a implicaţiilor ei asupra caracterului şi guvernării divine. Urmăriţi succesiunea argumentelor sorei White:

„Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe simpatizanţii lui la fel de uşor cum ar arunca cineva o pietricică; dar El nu a făcut acest lucru. Rebeliunea nu trebuia biruită prin forţă. Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt din această categorie. Autoritatea Sa este aşezată pe bunătate, îndurare şi dragoste; iar modul de acţiune este prezentarea acestor principii. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, deci puterea ei rezultă din adevăr şi dragoste” (DA 759).

După ce stabileşte clar acest punct primordial, că rebeliunea nu se distruge prin forţă, autoarea continuă să examineze dezvoltarea rebeliunii, manevrele mişeleşti ale diavolului în deformarea caracterului lui Dumnezeu, şi maniera în care Hristos a expus aceste manevre. După ce citează versetele din Ezechiel, „şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare” (Eze 28:6-19), ea spune:

„Acesta nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu. Cei ce refuză îndurarea Sa vor secera ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii; iar când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu, se separă singur de viaţă. El este 'înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu' (Ef 4:18). Hristos spune: 'Toţi cei care Mă urăsc, iubesc moartea' (Prov 8:36). Dumnezeu le oferă viaţă pentru un timp, ca ei să-şi dezvolte caracterul şi să-şi descopere principiile. Acest lucru fiind realizat, ei primesc rezultatul propriei lor alegeri. Printr-o viaţă de rebeliune, Satana şi toţi cei care s-au unit cu el se aşează singuri într-un aşa dezacord cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Sa este pentru ei un foc mistuitor. Slava celui care este dragoste îi va nimici” (DA 764).

Acest paragraf stabileşte clar că Dumnezeu nu omoară pe nimeni. Păcătoşii se despart singuri de izvorul vieţii, se deconectează de la sursa de existenţă. Ce amestec are Dumnezeu aici? Ce vină are El că unii nu doresc să se alimenteze de la izvorul vieţii? În plus, Dumnezeu menţine alimentarea lor cu energie divină, pentru un motiv explicat în paragraful imediat următor:

„La începutul marii controverse, îngerii nu au înţeles acest lucru. Dacă Satana şi îngerii lui ar fi fost lăsaţi să suporte rezultatul deplin al păcatului lor, ei ar fi pierit; dar pentru fiinţele cereşti nu ar fi fost clar că acesta este rezultatul inevitabil al păcatului. Ar fi rămas în minţile lor, ca o sămânţă rea, o îndoială despre bunătatea lui Dumnezeu, care ar fi produs rodul ei mortal de păcat şi nenorocire” (DA 764).

Aici este cheia pentru ecuaţia marii controverse şi pentru încropeala laodiceană. Dacă la începutul marii controverse fiinţele cereşti nu înţelegeau că păcatul este separarea de izvorul vieţii, înseamnă că marea controversă se va încheia atunci când se va înţelege că moartea nu este „un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu,” ci simpla desprindere de izvorul vieţii. Altfel spus, când Dumnezeu va fi scos de sub acuzaţia de ucidere şi nimicire a păcătoşilor, atunci va fi sigur să lase pe păcătoşi să culeagă rezultatul final al propriei lor alegeri, exercitată în deplină cunoştinţă de cauză. Altfel, dubiile se vor prolifera din nou, cu rodul lor mortal de păcat şi nenorocire.

Poporul nostru are azi exact concepţia fiinţelor cereşti „la începutul marii controverse.” Se crede că Dumnezeu este autorul nimicirii finale a păcătoşilor. Din acest motiv, lupta nu se poate încheia.

Scriptura ne întreabă dacă ştim ce fel de oameni ar trebui să fim noi, „aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3:12). În inconştienţa noastră, noi ne rugăm să vină „ziua Domnului” dar susţinem acuzaţiile diavolului că Dumnezeu este la originea suferinţei şi morţii în univers. Baal s-a aşezat în templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu, iar Ilie nu mai reuşeşte să adune poporul pe munte. Se pare că profeţii lui Baal au învăţat lecţia istoriei, şi nu mai sunt dispuşi să se lase convocaţi aşa uşor pe Carmel. Din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să lucreze „foarte diferit de ordinea firească a lucrurilor, şi pe o cale care va fi contrară planurilor omeneşti” (TM 300).

Câţi dintre noi vor recunoaşte acea cale „contrară planurilor omeneşti” şi vor fi dispuşi să meargă pe ea?

Martorul credincios - un prieten în criză

Robert J. Wieland - joi 2 iunie 2005

Privind la Apocalips 3:14-21, câţiva factori foarte importanţi ies la lumină:

Mai întâi, descoperim că solia nu este adresată membrilor laici ai bisericii, ci conducerii ei. Acest lucru este cu totul diferit de înţelegerea obişnuită de-a lungul anilor. În timp ce noi, pastorii, insistam pe lângă comunităţile noastre să primească solia, Domnul intenţiona ca noi să o primim. El începe astfel: “Îngerului bisericii din Laodicea scrie-i...” (Apoc. 3:14). De unde putem şti că “îngerul bisericii” reprezintă pe conducătorii ei? Domnul Însuşi răspunde:

“Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt cele şapte Biserici” (Apoc. 1:20).

Cine sunt “cele şapte” stele pe care El “le ţine în mâna dreaptă” (Apoc. 2:1)? Ele sunt conducătorii bisericii:

“Slujitorii lui Dumnezeu sunt simbolizaţi prin cele şapte stele care stau în grija şi sub protecţia specială a Celui care este ‘Cel dintâi şi Cel de pe urmă’ [Apoc. 1:11]. Cele mai blânde influenţe care trebuie să abunde în biserică depind de aceşti slujitori ai Domnului, care trebuie să reprezinte dragostea lui Hristos. Stelele de pe cer sunt sub controlul lui Dumnezeu. El le dă lumină, El le conduce toate mişcările. Dacă nu, ele devin stele căzătoare. Tot aşa şi cu slujitorii Săi” (GW 13,14).

“Cununa de douăsprezece stele” de pe capul femeii curate reprezintă pe cei doisprezece apostoli (Apoc. 12:1). Când “cornul cel mic” “a doborât la pământ o parte din stele,” înţelegem în general că este vorba despre unii lideri proeminenţi iudei (Daniel 8:10). Noi înţelegem că steaua care “se chema ‘Pelin’” se referă la Attila, conducătorul Hunilor; iar expresia “a treia parte din stele,” înţelegem că se referă la conducătorii imperiului Roman (Apoc. 8:11, 12).

Conducerea bisericii este reprezentată în special de “cei cu funcţii de răspundere pe care Dumnezeu i-a ales pentru conducerea poporului Său” (AA 163, 164). De aici urmează că “îngerul Bisericii din Laodicea” sunt conducătorii umani ai bisericii, “marele centru al lucrării,” “cea mai înaltă autoritate pe care o are Dumnezeu pe pământ” (3T 492). Prin urmare, Domnul Isus adresează în primul rând acestei conduceri importanta solie către Laodicea. Dacă ei înţeleg cu adevărat şi primesc solia, pastorii şi laicii din biserică o vor primi repede. Acest lucru este sugerat în paragraful următor:

“Membrii bisericilor noastre nu sunt incorigibili; vina nu este atât de mult a lor, cât a învăţătorilor lor. Pastorii lor nu îi hrănesc” (“To Brethren in Responsible Positions,” Special Testimonies,  No. 10, p. 46; 1890).

În al doilea rând, Domnul Isus recunoaşte că ceea ce ne-a ţinut pe loc este “păcatul necunoscut.” Acest lucru este evident din următorii factori care se găsesc în solie:

(a) El spune: “Ştiu faptele tale.” “Îngerul Bisericii” nu ştie şi nu îşi înţelege “faptele” sau adevărata stare; de aici solia pentru informarea lui.

(b) Când El spune: “Tu zici: ‘Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic,’” este clar că “îngerul” nu ştie şi nu înţelege că el afirmă aceste lucruri. De fapt, în secolul care a trecut de când această solie a fost pentru prima dată recunoscută între noi ca fiind “adevăr prezent,” niciodată nu a fost auzit vreun adventist de ziua a şaptea cu funcţii de răspundere lăudându-se cu astfel de cuvinte. Isus se referă la limbajul subconştient al inimii. Aici este ceva mult mai semnificativ decât ceea ce apare la o privire superficială.

(c) “Tu… nu ştii” starea ta adevărată. Verbul grecesc nu înseamnă “nu ştii pentru că nu ai fost informat sau învăţat,” ci “nu ştii pentru că nu ai perceput.” (negativul cu oida înseamnă o lipsă de percepţie, de relaţie, echivalentul cuvântului nostru “inconştient”).

“Nu ştii” înseamnă că cele mai elementare şi fundamentale adevăruri ale stării noastre ne sunt necunoscute. Aceasta este o lipsă de percepţie, nu o conştientă pauză de memorie. Nu este o lipsă de realism datorată slăbiciunii organelor fizice, o scădere a coeficientului de inteligenţă datorată bolii sau degenerării sau chiar o lipsă a informaţiilor intelectuale. Aici nu este vorba de o lipsă de inteligenţă. Noi “nu ştim” din cauza unei bariere spirituale şi emoţionale, care a fost ridicată în sufletele noastre ca urmare a vinei produse de păcat.

Recunoaşterea că solia este adresată în special conducerii bisericii nu conţine o intenţie de a critica. În primul rând, observaţia este bazată pe simplul fapt. Apoi, acesta este un adevăr care stimulează respectul datorat conducerii bisericii. Respectul pentru principiile de organizare ale bisericii este inerent în înţelegerea soliei către Laodicea. Conducerea bisericii, în special Conferinţa Generală, este de o importanţă covârşitoare. Înţelegerea faptului că “îngerul Bisericii” este în primul rând conducerea Conferinţei Generale, aduce respectul pentru organizaţia bisericii la locul cuvenit. Negarea acestui lucru deschide uşa haosului.

Şi, în final, această recunoaştere nu trebuie considerată nicidecum o vânătoare de greşeli. Principiul vinei colective prezentat aici exclude posibilitatea oricărei atitudini de genul “mai sfânt ca tine.” În problema aceasta suntem împreună, iar lunga amânare este responsabilitatea noastră, a tuturor.

"Mai proeminent" - o piatră de poticnire

Gili Cârstea - vineri 3 iunie 2005

Duhul Sfânt ne-a spus că Jones şi Waggoner au fost solii Domnului la sesiunea din 1888, iar solia lor trebuia să fie pentru noi “foarte preţioasă.” Scopul ei era să-L prezinte “mai proeminent” pe Mântuitorul lumii, Domnul Isus Hristos. Poporul nostru trebuia să capete dimensiunea reală a neprihănirii lui Hristos, astfel ca solia îngerului al treilea să se transforme în marea strigare. Iată declaraţia inspirată:

“Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

Mântuitorul răstignit fusese predicat în lume aproape două mii de ani. Ce se mai putea spune în 1888 despre El “mai proeminent” decât se spusese până atunci? În ce fel anume trebuia poporul să primească neprihănirea lui Hristos, mai proeminent sau diferit de felul în care o primise?

Deşi solia a fost “interceptată” şi vorbită de rău, fiind astfel împiedicată să ajungă în faţa lumii, ea este încă singura speranţă a bisericii rămăşiţei. Din frânturile de lumină care au strălucit la Minneapolis, generaţia prezentă trebuie să asambleze imaginea “mai proeminentă” pe care dorea cerul să ne-o ofere atunci. Neprihănirea lui Hristos trebuie văzută “în legătură cu legea,” ceea ce o va face irezistibilă pentru toţi oamenii sinceri şi serioşi ai acestui popor.

Există în scrierile solilor din 1888 componente valoroase şi multiple ale imaginii finale a Mântuitorului, dar piesa centrală este fără îndoială calitatea Sa de templu al lui Dumnezeu. Acestea au fost şi primele cuvinte pe care Isus le-a adresat savanţilor lui Israel în Ierusalim: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Fiul omului recunoştea astfel că El, sămânţa femeii, purtătorul şi produsul codului genetic uman (Fapte 13:23; Rom 1:3; 2 Tim 2:8; Apoc 22:16), este un templu al lui Dumnezeu prin Duhul, o locuinţă, o casă, un loc de odihnă.

Jones o spune magistral în Calea consacrată, dar exprimarea finală a acestei componente principale a revenit însă sorei White, iar imaginea nu putea fi mai bine redată nici dacă o aducea un înger direct din cer. Nici un geniu uman nu putea formula o asemenea capodoperă mai bine decât umila noastră doamnă:

“Templul acela, ridicat pentru ca Prezenţa divină să locuiască în el, fusese ridicat ca o pildă pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu… Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161).

Lumina din această declaraţie monumentală se dovedeşte însă mult prea proeminentă pentru poporul nostru. Dar fără această concepţie despre natura lui Hristos, discuţiile despre îndreptăţire, sfinţire sau ispăşire devin plictisitoare, nefolositoare, şi nu este de mirare că Laodicea pare paralizată spiritual, incapabilă să iasă din prezentul impas.

Atunci când a venit în mijlocul fraţilor Săi, ei nu au văzut în El decât un om, un om obişnuit, iar pretenţia Lui că Dumnezeu locuieşte în El li se părea complet nepotrivită.

Acum se crede că El era Fiul lui Dumnezeu care, pentru realizarea planului de mântuire, Îşi luase un corp omenesc şi renunţase la prerogativele divinităţii pentru un timp. Odată planul încheiat, El a revenit la poziţia şi starea de la început.

Timpul a dovedit un lucru: Cu o asemenea concepţie despre Mântuitorul lumii, solia îngerului al treilea nu poate fi activată, ea nu poate produce un popor “fără pată, zbârcitură, sau ceva de felul acesta,” şi nu poate lumina pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Biserica, şi implicit lumea, are nevoie de o imagine “mai proeminentă” a Mântuitorului. El trebuie prezentat lumii ca Cel dintâi membru al noii familii a lui Dumnezeu de pe pământ, familia divino-umană, în care natura umană şi divină se unesc deplin. El este Al Doilea Adam, un om unit cu Dumnezeu, conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Pe El Dumnezeu “L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat un nume care este mai presus de orice nume” deoarece El a pus capăt despărţirii în familia lui Dumnezeu, dovedind că nu este o ruşine sau un handicap să fii părtaş de natură divină.

Deşi prezentarea “mai proeminent” a neprihănirii lui Hristos a devenit o povară, un stigmat, un scandal, odată se va dovedi că nu a existat nimic mai onorabil sau mai imperativ pentru aceste zile critice ale planului de mântuire. Iar Omul Isus Hristos de pe tronul universului nu Se va simţi deloc ofensat de această ipostază mai proeminentă a soliei îngerului al treilea. Al doilea Adam este Omul Isus Hristos, Fratele nostru mai mare, un Templu, primul Templu, eternul gardian al libertăţii şi fericirii lumilor din univers.

Un suflet pentru Europa

Gili Cârstea - sâmbătă 4 iunie 2005

Aţi crezut că acesta este doar titlul subiectului nostru de astăzi? Este mai mult decât atât. “Un suflet pentru Europa” este numele unui comitet alcătuit din reprezentanţii marilor biserici europene. Este considerat atât de important încât este aşezat direct sub jurisdicţia biroului preşedintelui Comisiei Europene.

Acest comitet se ocupă de componenta religioasă a proiectului pentru unirea ţărilor de pe continent, şi i se alocă un buget anual folosit în special pentru “stimularea” grupurilor religioase în conceperea şi implementarea armoniei religioase. Eurocraţii ştiu bine că unitatea politică, juridică sau administrativă nu poate produce decât o carcasă goală, un trup paralizat şi fără viaţă. Europa are nevoie de un suflet spre a deveni mândria lumii, visul multor împăraţi, papi sau cardinali de-a lungul secolelor. Ei speră şi doresc să transforme degetele de la picioarele chipului lui Nebucadneţar într-un imperiu mai strălucitor decât capul de aur. Acest lucru nu are şanse de reuşită dacă popoarele nu se debarasează de naţionalismele păguboase, de religiile contradictorii producătoare de tensiuni. Terorismul contemporan “slujeşte” foarte bine acestui scop, el fiind dovada clară că răul vine din folosirea greşită a religiei. Un imperiu are nevoie de o religie universală, un chip în faţa căruia să se plece “popoare, neamuri, oameni de toate limbile,” şi acesta este exact rolul comitetului “Un suflet pentru Europa.”

Acest comitet operează destul de discret, fără prea mare atenţie din partea agenţiilor de ştiri. Sufletul Europei este prea fragil pentru ochiul opiniei publice. Leagănul lui trebuie aşezat în spatele cortinei, până când naşii vor fi siguri că eforturile ecumenice s-au concretizat în tratate şi alianţe sigure.

În timp ce Europa îşi caută un suflet, profetul Daniel trimite poporului lui Dumnezeu din vremea sfârşitului un mesaj de o importanţă vitală. Fără ajutorul vreunei mâini, Hristos adună în jurul neprihănirii Sale un popor în a cărui inimă va fi rescrisă legea. Ei vor redescoperi credinţa lui Isus, vor înţelege sursa neprihănirii Lui şi vor deveni şi ei părtaşi de natură divină. Acesta va fi un moment unic în istoria mântuirii, când mii de voci de pe toată planeta, “din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă,” vor declara ceea ce declara odată Fratele lor mai mare: “Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10). Această susţinere îndrăzneaţă va produce aceeaşi reacţie violentă, căci Dumnezeu nu a fost niciodată binevenit în inima omenească.

Maleahi a înţeles şi el că promisiunea lui Dumnezeu se va împlini “deodată” şi fără întârziere: “Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Mal 3:1-4).

În ciuda acestei clare descrieri a zilei ispăşirii pentru generaţia finală, cei mai mulţi teologi adventişti repudiază această înţelegere a curăţirii sanctuarului, fiind mai atraşi de speranţele deşarte ale creştinismului apostaziat că sfinţii vor fi curăţiţi de păcat doar la plecarea lor spre cer. Ei se arată mai interesaţi de binele şi prosperitatea bisericii în această lume, şi nu sunt deloc insensibili la sugestia de a-şi aduce contribuţia la concepţia, imaculată se doreşte, a unui suflet pentru Europa.

Scriptura spune că sufletul respectiv va deveni “un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc 18:2-3).

Mireasa lui Hristos ar trebui să se gândească serios la hainele de in subţire, strălucitor şi curat care o aşteaptă de foarte mult timp.

Evanghelia aceasta a împărăţiei

Gili Cârstea - duminică 5 iunie 2005

“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Mat 24:14).

Bisericile creştine sunt convinse că împlinesc această profeţie a Mântuitorului. Ele vor să ducă evanghelia până la marginile pământului. Mai recent, ele constată destulă confuzie în propovăduirea evangheliei şi fac eforturi de a unifica disonanţele. Simt nevoia să exprime vestea bună “cu o singură voce,” iar biserica noastră se simte atrasă de acest efort măreţ, fiind gata să negocieze o formă finală acceptabilă pentru toţi. Este posibil să se ajungă la o asemenea înţelegere, dar evanghelia aceasta sintetică nu este produsul despre care vorbea Mântuitorul.

El S-a exprimat cu claritate, vorbind despre o veste bună “a împărăţiei.” La care împărăţie Se referea El aici? Ce fel de veste bună despre împărăţie are nevoie lumea să audă ca să poată avea loc sfârşitul?

Cu o anumită ocazie, un grup de conservatori din poporul ales a dorit să ştie când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Ei credeau că ştiu ce este cu împărăţia. Doreau doar să ştie când va fi inaugurată, dacă tot se dădea Mesia acest profet din Nazaret. Nevoia lor cea mai mare era însă o concepţie corectă despre împărăţie. Aşa că Domnul Hristos le-a spus exact ceea ce aveau nevoie presantă să audă: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:20.21).

Domnul Hristos nu dorea să spună că inima omenească este singurul loc ce ar putea fi numit “împărăţia lui Dumnezeu.” Departe de aşa ceva. Dar într-o lume a păcatului, primul şi ultimul bastion care trebuie cucerit şi ocupat de împărăţia luminii este inima omenească. Locul peste care doreşte Dumnezeu să domnească este mintea, locul special creat de El ca o locuinţă, un loc pentru instalarea Duhului Sfânt. Nu regatul, naţiunea, biserica, imperiul sau naţiunile unite; planeta aceasta nu va fi niciodată locul împărăţiei lui Dumnezeu, în starea ei de păcat. Sub jurisdicţia nelegiuirii, locul locuinţei lui Dumnezeu este sufletul omenesc, inima aceasta nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, dar pe care Dumnezeu doreşte să o “cunoască.”

Atunci, care este vestea bună a împărăţiei care trebuie dusă întregii lumi? Este exact ceea ce Pavel numea “taina” lui Dumnezeu, şi anume “Hristos în voi.” El privise cu mare atenţie la Hristos şi reuşise să creadă spusele Lui, că tot ce face El este opera Tatălui care locuieşte în El. Neprihănirea lui Hristos venea din unirea cu Tatăl, din faptele Duhului care locuia în El şi producea sfinţenie în mijlocul naturii umane păcătoase. Omenirea a avut şansa să observe ce efecte fenomenale poate produce “legea Ta” atunci când este aşezată “în fundul inimii Mele,” o inimă omenească, evident, căci aşezarea ei într-o inimă cerească nu ar mira pe nimeni că poate produce neprihănire.

Vestea bună este că Dumnezeu, fără să ţină seama de vremile de neştiinţă, este dispus să realizeze cu oameni păcătoşi scopul Său “din veacuri veşnice,” să aşeze slava Sa în templul inimii şi să le arunce astfel păcatele în fundul mării. Fără să ne facă părtaşi de natură divină este imposibil să trăim în neprihănire, iar istoria este o demonstraţie elocventă despre eşecurile neamului omenesc de a ajunge la sfinţenie sub ameninţarea iadului sau atraşi de străzile de aur. Acum, la sfârşitul timpului, omenirea este invitată să testeze oferta lui Dumnezeu expusă în Hristos. “Înăuntrul vostru” urmează să fie pregătit pentru instalarea Duhului Sfânt, va deveni teritoriul lui Dumnezeu, va fi eliberat de păcat, şi cele două naturi se vor uni pentru totdeauna.

Omenirea trebuie să audă vestea bună a acestei împărăţii, înainte ca sfârşitul să poată avea loc. Esenţa acestei realităţi este aşezată chiar în inima doctrinei despre sanctuar încredinţate acestui popor, iar solia îngerului al treilea este o expunere a neprihănirii lui Hristos, felul în care divinul a fost aşezat în trupul omenesc păcătos şi a produs sfinţenie, slava lui Dumnezeu.

Problema este că poporul în posesia căruia se află taina lui Dumnezeu despre împărăţie nu mai crede în doctrina lui fundamentală despre sanctuar, că inima este un templu şi că există o zi a ştergerii păcatului. Ca să-şi poată îndeplini misiunea de a duce vestea bună despre această împărăţie în toată lumea, ei trebuie mai întâi să capete “credinţa lui Isus,” pe care deocamdată nu o au. Din această cauză Dumnezeu ne-a trimis “o foarte preţioasă solie” despre neprihănirea lui Hristos, lumină ce deschide calea consacrată spre desăvârşirea creştină şi spre "taina lui Dumnezeu" care aşteaptă să se încheie.

O chemare la sanctuar

Donald K. Short - luni 6 iunie 2005

Ca popor, noi am fost mulţumiţi să vedem în profeţii suma totală a locului nostru în lumea creştină. Odată ce am devenit "biserică," am reuşit să săpăm o nişă în care să ne aşezăm şi să învingem pe cei mai puţin versaţi în Scripturi, lucru care a devenit bastionul "eului" nostru.

Dar această tărie intelectuală are implantată în ea seminţe ale înfrângerii, căci timpul strâmtorării aduce în cele din urmă o confruntare cu eul, pentru ca "omul păcatului" să poată fi descoperit. Din acest motiv, ultimul conflict al poporului lui Dumnezeu chiar înaintea revenirii lui Hristos, a fost comparat cu experienţa lui Iacov. Prin umilinţă, pocăinţă şi renunţare la sine, acest muritor păcătos şi eronat a biruit în faţa Maiestăţii cerului, devenind un prinţ al lui Dumnezeu. În camera de audienţă a Celui Prea Înalt, el a devenit biruitor. Confruntarea lui a fost cu sine însuşi. Eul lui a fost descoperit, iar vina a fost ştearsă în faţa Celui împotriva căruia păcătuise aşa teribil.

Trebuie să înţelegem că nu Dumnezeu se lupta împotriva lui Iacov, ci Iacov se lupta împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu l-ar fi putut zdrobi în orice clipă. Iacov Îl vedea pe Dumnezeu ca duşman al lui, deoarece în lumina prezenţei Sale, vina şi păcatul lui Iacov erau expuse, iar el se simţea nevrednic. Aceasta a fost istoria tristă a fiecărei încercări a lui Dumnezeu de a se apropia de om. A început în grădina Eden. Când Dumnezeu se apropie, omul fuge şi se ascunde. Când oare un grup de oameni va sta fără frică în faţa păcatului lor, descoperit deplin în prezenţa lui Dumnezeu, îmbrăţişând pe Dumnezeul lor Creator, în loc de a se lupta împotriva Lui plini de neîncredere?

Dar astăzi timpul strâmtorării este încă în viitor, iar noi ne mulţumim cu puterea intelectuală. Aceasta ne-a făcut să croim copii fidele ale hainelor marelui preot, până la ultimul amănunt, şi să construim reuşite miniaturi ale clădirii sanctuarului. Ştim cu precizie ce lungime şi ce lăţime avea construcţia. Ştim culoarea perdelelor, înălţimea zidurilor, grandoarea tavanului, splendoarea chivotului acoperit cu aur. Ştim despre cenuşare, lighene, agăţători pentru carne şi furculiţe. Dar întrebarea este: Înţelegem noi scopul lui Dumnezeu în instituirea serviciului sanctuarului? Înţelege rămăşiţa conflictul ireconciliabil dintre păcat şi neprihănire prezentat în serviciul sanctuarului? Mai înseamnă ceva pentru noi cuvintele adevăratului Miel, când spunea: "N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Luca 5,32)?

Trebuie să înţelegem că interesul lui Dumnezeu şi al Fiului Său este concentrat asupra oamenilor, fiinţe umane ca şi noi. Serviciul sanctuarului a fost introdus pentru întregul neam omenesc, deoarece toţi sunt păcătoşi. Israelul din vechime trebuia să înţeleagă acest lucru, ca şi Israelul modern, căci şi noi am confundat "actele" cu păcatul de bază. Ca şi strămoşii noştri spirituali, şi noi suntem împovăraţi de concepte din vechiul legământ. Serviciul pe care l-a instituit Dumnezeu urmărea "ştergerea păcatelor," care rămâne problema principală a inimii omului, căci "din inimă ies gândurile rele..." (Matei 15,19).

Ni s-au dat multe avertizări cu privire la lucrarea pe care o face Hristos astăzi. Suntem sfătuiţi să devenim inteligenţi în legătură cu această parte a planului de mântuire:

"Însemnătatea sistemului iudaic nu este încă înţeleasă deplin. Adevăruri vaste şi profunde stau încă acoperite de mister. Printr-o înţelegere a planului de răscumpărare, adevărurile lui încep să se deschidă cunoaşterii" (COL 133).

"Marele plan al răscumpărării, aşa acum este el descoperit în lucrarea finală pentru aceste zile, trebuie studiat cu mare atenţie. Scenele legate de sanctuarul de sus trebuie să facă o astfel de impresie asupra inimilor şi minţilor noastre, încât să putem impresiona şi pe alţii. Toţi trebuie să devină mai inteligenţi cu privire la lucrarea ispăşirii care se desfăşoară în sanctuarul ceresc. Când acest mare adevăr este văzut şi înţeles, cei care îl vor accepta vor lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua cea mare a lui Dumnezeu, iar eforturile lor vor fi încununate de succes. Prin studiu, meditaţie şi rugăciune, poporul lui Dumnezeu va fi ridicat deasupra lucrurilor obişnuite, deasupra gândurilor şi emoţiilor pământeşti, fiind aduşi în armonie cu Hristos şi marea Sa lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc de păcatele poporului. Credinţa lor va intra cu El în sanctuar, iar închinătorii de pe pământ îşi vor revizui cu grijă viaţa, comparând caracterul lor cu marele standard al neprihănirii" (5T 575).

Această chemare către biserica rămăşiţei rămâne încă deschisă. Fiind ocupaţi de clădirea unei maşini organizaţionale impresionante, care se ocupă cu statistici şi relaţii publice, am pierdut din vedere "adevăruri vaste şi profunde" care ne-au fost încredinţate. Când "marele adevăr" al "ispăşirii care se desfăşoară în sanctuarul de sus… este văzut şi înţeles," poporul lui Dumnezeu va "lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua cea mare a lui Dumnezeu, şi eforturile lor vor fi încununate de succes." Dacă socotim că Nicodem era cam greu de cap, ce putem spune despre noi astăzi, în vremea curăţirii finale a sanctuarului?

Statuile nu pot ajuta

Gili Cârstea - marţi 7 iunie 2005

În capitolul 14 al cărţii sale, Ieremia descoperă ceva din suferinţa prin care trece Dumnezeu, în situaţia de mare criză spirituală a poporului Său:

„Spune-le lucrul acesta: Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului Meu este greu lovită cu o rană foarte usturătoare” (Ieremia 14,17).

Ieremia descrie, în cuvinte pline de simbolism, felul de manifestare al acestei foarte usturătoare răni. „Cei mari trimit pe cei mici să aducă apă, dar cei mici, când se duc la fântâni, nu găsesc apă şi se întorc cu vasele goale; ruşinaţi şi roşiţi, îşi acopăr capul. Pământul crapă, pentru că nu cade ploaie în ţară, şi plugarii, înşelaţi în nădejdea lor, îşi acopăr capul” (vers. 3.4).

O adâncă percepţie spirituală îl ajută pe Ieremia să vadă cauza reală a suferinţei prin care trece poporul:

„Tu, care eşti nădejdea lui Israel, Mântuitorul lui la vreme de nevoie, pentru ce să fii ca un străin în ţară... De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta?” (vers. 8.9).

Expresia noastră pentru „un om încremenit, un viteaz care nu poate ajuta” este statuie. Sunt foarte puţine oraşele lumii care nu au cel puţin o statuie. Oamenii vor să cinstească memoria eroilor lor, a oamenilor de stat sau a întemeietorilor de neam, ridicându-le o statuie. La anumite aniversări, la aceste statui se depun coroane de flori, se intonează imnuri, se ţin discursuri despre faptele de vitejie ale eroului sau se păstrează momente de tăcere. După terminarea sărbătorii, statuia rămâne „un om încremenit, un viteaz care nu ne poate ajuta.”

Ieremia deplânge faptul că Mântuitorul lui Israel a devenit o statuie în mijlocul poporului Său. Ei onorau acest nume drag în fiecare sabat, îi cântau imnuri, rememorau faptele Lui de vitejie în istoria strămoşilor lor şi Îi aduceau jertfe şi ofrande. Dar după terminarea sărbătorilor, El nu era pentru ei altceva decât o statuie, un viteaz care nu poate ajuta. Din această cauză Israel era greu lovit, căci rana usturătoare avea cauze mai profunde, dincolo de înţelegerea superficială a poporului. Ei se mirau de seceta din ţară, dar aşteptau ajutor de la o statuie. Acesta era cel mai teribil gen de idolatrie, cel mai greu de depistat şi de recunoscut, cel mai greu de enunţat, iar el a marcat toată istoria lui Israel.

Ieremia percepe acest lucru şi strigă disperat: „De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta?”

Noi am putea să-i răspundem astăzi lui Ieremia aşa: Poporul tău a crezut că Sanctuarul, cortul întâlnirii, a fost ridicat pentru ca Dumnezeu să poată sta ascuns, în întuneric, izolat de oameni. Voi nu aţi înţeles că el era o parabolă prin care Dumnezeu dorea să vă explice că El doreşte să locuiască în fiecare dintre voi, aşa cum locuia în templu. Crezând că El este mulţumit dacă o dată pe an aduceaţi la templu un miel de jertfă, voi aţi împiedicat şi refuzat planul lui Dumnezeu cu voi. Din această cauză templul a rămas un monument, iar Dumnezeu a devenit pentru voi o statuie, un viteaz încremenit.

În lumina înţelegerii adevărului despre sanctuar, care este „temelia credinţei advente,” acesta ar fi un răspuns corect la nedumerirea lui Ieremia. Dar dacă ne-ar întreba el pe noi despre generaţia noastră, ce i-am putea răspunde?

Nu Îl lăudăm şi noi săptămânal pe Domnul, studiind  toate faptele Lui de vitejie din trecutul îndepărtat? Nu cântăm şi noi, ca şi ei, imnuri de laudă, slăvind puterea Lui cea mare, din trecut? Nu aducem şi noi darurile noastre la templu, ca o recunoaştere a faptului că apreciem jertfa Lui pentru noi, cea de acum 2000 de ani? Ei L-au izolat pe Dumnezeu în sanctuarul pământesc, dar nu am făcut şi noi acelaşi lucru, izolându-L în sanctuarul ceresc? Nu Îl onorăm şi noi frumos cu gura, deşi El este departe de inima noastră?

Noi putem, ca şi ei, să nu recunoaştem că ne închinăm unei statui, dar oricine poate vedea că „nu cade ploaie în ţară.” Şi acum „cei mari trimit pe cei mici” să aducă apă, dar fântânile sunt goale ca şi atunci, iar mult aşteptata şi dorita ploaie târzie nu poate cădea până nu vom înţelege corect adevărul glorios al curăţirii sanctuarului, moştenirea noastră denominaţională.

Ultima generaţie şi revenirea slavei în sfânta sfintelor

Jack Sequeira - miercuri 8 iunie 2005

Când studiem lucrarea Duhului Sfânt în viaţa celui credincios, observăm că El urmăreşte să reproducă în acesta caracterul Domnului Isus, adică al lui Dumnezeu (Ioan 14,9).

Omul a fost creat la început cu Duhul Sfânt locuind în el, ca să-L poată reflecta pe Dumnezeu în caracterul lui. Dar, ca rezultat al căderii în păcat, omul se naşte în această lume fără Duhul Sfânt, deci fără Dumnezeu. Intenţia Evangheliei este deci de a repara această stricăciune adusă de păcatul originar al lui Adam, ca imaginea divină să fie refăcută în om. Iar punctul de plecare al Evangheliei este, ca experienţă subiectivă, naşterea din nou.

Cu alte cuvinte, necesitatea prealabilă pentru sfinţirea vieţii este de a fi născut din Duhul Sfânt, nu numai pentru a fi mântuit, ci pentru realizarea planului iniţial al lui Dumnezeu, acela de a reflecta în om propria Sa slavă, slava dragostei care se jertfeşte.

Fiecare credincios trebuie să fie pe deplin instruit în legătură cu aceste fapte, dar ele se adresează într-o manieră specială ultimei generaţii, căci ei sunt rămăşiţa poporului lui Dumnezeu prin care acest pământ va fi luminat de slava lui Dumnezeu (Apocalips 18,1; 14,12). Pentru a reface chipul lui Dumnezeu în om a fost realizată în Hristos o lucrare completă. Dar este opera Duhului Sfânt de a face această lucrare reală în inima fiecărui credincios care trăieşte prin credinţă, trăind prin Duhul.

Prima sarcină a Duhului Sfânt este să ne scape de poziţia noastră în Adam şi să ne aşeze în Hristos şi în biserica Sa. Realizând acest lucru în cel credincios, Duhul Sfânt continuă apoi să locuiască în el, spre a pune în acţiune opera mai profundă a crucii, prin care viaţa veche este cu adevărat dată morţii zilnic, ca în schimb viaţa lui Hristos să se poată manifesta din ce în ce mai mult (2Corinteni 4,10.11; 3,17-18; Efeseni 3,16-19; 4,4-13).

Lucrarea sfinţirii nu este realizată de credincos; este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt. De aceea L-a trimis Hristos să locuiască în fiecare credincios. Dacă înţelegem bine acest lucru, efortul făcut de “eu” va înceta şi vom face loc celei de-a treia Persoane a Divinităţii, spre a manifesta în noi viaţa lui Isus. Aceasta a fost starea apostolilor la Cincizecime, şi astăzi trebuie să fie şi cu noi la fel. Trebuie să notăm totuşi că negarea eului, astfel ca Duhul să poată manifesta viaţa lui Hristos în noi, înseamnă o luptă implacabilă şi permanentă. Este “lupta cea bună a credinţei” (1Timotei 6,12).

Al doilea aspect al lucrării Duhului Sfânt locuind în fiecare creştin convertit este acela al sfinţirii şi, conform afirmaţiei lui Pavel, implică spiritul, sufletul şi trupul (1Tesaloniceni 5,23). Semnificaţia acestei sarcini importante nu poate fi înţeleasă şi apreciată decât în lumina Duhului. După cum un medic trebuie să cunoască funcţiile fizice ale omului, pentru a-l ajuta în suferinţele lui, tot aşa credinciosul trebuie să fie familiar cu funcţiile lui spirituale, pentru a coopera cu Duhul Sfânt în lucrarea de sfinţire.

Când privim structura fizică a omului, ca medic, observăm că ea este alcătuită din părţi diferite sau organe, care au funcţii specifice în corp, dar în acelaşi timp dependente unele de altele. Când privim omul prin datele Scripturii, descoperim că viaţa lui se situează pe trei nivele: spirit, suflet şi corp. Fiecare dintre ele joacă un rol specific, dar în acelaşi timp sunt strâns legate între ele.

Marea eroare a bisericii creştine, după apostazie, a fost de a separa corpul de suflet, dând sufletului o existenţă separată, independentă de corp. Această concepţie este un împrumut din religia greacă, dar nu corespunde învăţăturii biblice. Conform Scripturii, funcţia fiecăreia dintre cele trei componente este distinctă şi contribuie la existenţa spirituală a omului complet, dar nici una dintre ele nu este capabilă să existe independent de celelalte; în moarte, omul întreg – spirit, suflet, trup - moare; sau, în terminologia biblică, doarme în necunoştinţă (Ezechiel 18,4.20; Eclesiastul 9,5.6; 8.8).

Examinând structura spirituală a omului, aşa cum este descoperită în Scriptură, aflăm că există o legătură bine definită  între tabernacolul, sau cortul, Vechiului Testament, şi templul lui Dumnezeu din Noul Testament, care este creştinul însuşi (1Corinteni 3,16.17; 6,19). Sanctuarul este un tip al lui Hristos întrupat (Psalmi 29,9; Ioan 2,19-21; Apocalips 21,3; compară, de asemenea, Psalm 77,13  cu Ioan 14,4-6). Este prototipul creştinului renăscut (Efeseni 2,19–22; 1Petru 2,5; Evrei 3,4-6; 1Corinteni 6,16).

Citind Biblia, veţi constata că făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum sunt date sub noul legământ, sunt realitatea tipului văzut în sanctuarul vechiului legământ (Ieremia 31,33.34; Ezechiel 36,26.27; Evrei 8,6–13; 2Corinteni 2,2-6).

În vechiul legământ, legea era scrisă pe table de piatră şi aşezată în chivot. În noul legământ, aceeaşi lege este scrisă în inimă şi aşezată în interiorul omului (Romani 7,22). În vechiul legământ, Dumnezeu locuia în partea cea mai dinăuntru a templului, iar în noul legământ Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, locuieşte chiar în adâncul inimii omului (Ezechiel 36,27; Ioan 14,17; Romani 8,9.11). În vechiul legământ clădirea templului reprezenta locuinţa lui Dumnezeu, dar în noul legământ credinciosul însuşi devine locuinţa lui Dumnezeu (1Corinteni 3,16.17; 6,19).

Aşa cum pe vremuri Dumnezeu locuia în templu (Exodul 25,8), tot aşa Duhul Sfânt locuieşte astăzi în omul credincios. Ştim că sanctuarul vechiului legământ era împărţit în trei părţi (Exodul 25,8-27; Evrei 9,2-4): curtea, sfânta şi sfânta sfintelor. Tot aşa, credinciosul care este cu adevărat templul lui Dumnezeu pe pământ este alcătuit din trei părţi: corpul, care reprezintă curtea, ocupând o poziţie exterioară, cu viaţa la vederea tuturor; acolo se aduceau jertfele (Romani 12,1; Coloseni 3,5). În interior se află sufletul omului, facultăţile personalităţii lui (emoţiile, voinţa, inteligenţa) prin care operează Dumnezeu. El corespunde sfintei, unde preotul îşi îndeplinea lucrarea zilnică. Dincolo de a doua perdea, în profunzimea conştiinţei omului, se află spiritul. El reprezintă sfânta sfintelor, unde locuia Dumnezeu. La omul convertit Dumnezeu locuieşte în spirit, care este pentru el locul tainic al Celui Prea Înalt.

Moştenirea părinţilor noştri

Gili Cârstea - joi 9 iunie 2005

Ieremia vede un timp în viitor când omenirea va înţelege că religiile ei, spiritualitatea, tradiţia, cultura, fiecare în parte şi toate la un loc, nu au fost decât amăgire şi idolatrie:

“Doamne, tăria, cetăţuia şi scăparea mea în ziua necazului! Neamurile vor veni la Tine de la marginile pământului, şi vor zice: „Părinţii noştri n-au moştenit decât minciună, idoli deşerţi, care nu sunt de nici un ajutor! Cum poate omul să-şi facă dumnezei, care nu sunt dumnezei?” - De aceea iată că le arăt, de data aceasta, şi-i fac să ştie puterea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul” (Ier 16:19-21).

Excelentă mărturisire, venind din partea “neamurilor.” Ne-am dori să vină cât mai repede acest moment magic al recunoaşterii că omenirea nu a moştenit decât minciună cu privire la Dumnezeu şi căile Sale. Spiritul Profeţiei ne ajută să înţelegem de unde ne vine această moştenire:

“Caracterul lui Satana nu a fost descoperit cu claritate îngerilor şi lumilor necăzute decât la moartea lui Hristos. Marele apostat s-a înfăşurat cu amăgire în aşa măsură, încât nici făpturile sfinte nu au înţeles principiile lui. Ei nu au văzut cu claritate natura rebeliunii lui” (DA 758).

Este uluitor, nu? Cum să nu înţeleagă principiile lui, urmărind timp de patru mii de ani cum cohortele lui prăpădesc pământul? Lumile necăzute nu au văzut crima lui Cain, chiar la poarta Edenului pierdut? Nu au văzut potopul, Sodoma şi Gomora, războaiele în care Israel era măcelărit sau măcelărea alte popoare, ura, violenţa, minciuna şi decadenţa familiei omeneşti? Ba da, le-au văzut şi s-au cutremurat. Dar nu au reuşit să discearnă că la originea lor se află mâna sau principiile marelui apostat. El şi-a camuflat operaţiunile cu atâta artă, încât chiar îngerii şi lumile necăzute au fost făcute să creadă că Dumnezeu este la originea acestor devastări. Până la răstignirea lui Hristos, universul a fost amăgit să creadă varianta lui Satana despre caracterul lui Dumnezeu. Tehnicile lui de tip mafiot, beneficiind de tot arsenalul minciunilor diavoleşti, au lăsat impresia că Dumnezeu declanşează, direct sau indirect, evenimente şi acţiuni capabile să producă distrugeri de vieţi omeneşti.

Dar odată cu viaţa şi răstignirea lui Hristos s-a produs o breşă în perdeaua groasă de fum care ascundea operaţiunile demonilor în viaţa pământenilor. Hristos a reuşit să strice lucrările diavolului în sensul că El a reacţionat complet atipic la legea păcatului şi a morţii care controla natura umană. Atunci când a fost stimulat să reacţioneze violent, El S-a purtat cu blândeţe, cu umilinţă. Când a fost arestat nu S-a împotrivit, deşi ucenicii erau pregătiţi pentru folosirea forţei. Purtat prin tribunale fără vină, lucru constatat chiar de romani, El nu S-a plâns şi nu a făcut recurs. Nu a încercat să evadeze din arestul poliţiei şi nu a mitraliat garda romană care Îl atârna pe cruce. De pe buzele Lui nu a ieşit nici un blestem contra demnitarilor din Sinedriu. Nu a făcut nici o remarcă la sforile pe care Satana le trăgea în culise. Fiul omului descoperea universului caracterul Tatălui.

Lumile necăzute au înţeles atunci, dar omenirea a continuat să transmită din generaţie în generaţie bagajul de minciuni despre Dumnezeu prin religie, tradiţii, cultură şi educaţie. Istoria omenirii aşteaptă încă un eveniment de aceeaşi magnitudine, când Mireasa lui Hristos va ajunge să prezinte în faţa lumii caracterul lui Dumnezeu, slava Sa în toată splendoarea ei. Ioan spune că un înger se va coborî din cer, iar pământul va fi luminat de slava neprihănirii lui Hristos. Arhitectura monumentală a minciunilor religiei false va fi expusă în toată hidoşenia ei, iar omenirea va fi uluită de orbirea profundă care a împiedicat-o să vadă amăgirile lui Baal cu privire la caracterul lui Dumnezeu.

Nu ar fi sarcina principală a urmaşilor lui Hristos să strice lucrările diavolului demascând moştenirea de minciuni şi idoli deşerţi care orbesc viziunea lumii, şi chiar a bisericii, despre caracterul lui Dumnezeu?

Solia 1888 - vocea Martorului Credincios către Laodicea

Gili Cârstea - vineri 10 iunie 2005

Îngerul bisericii Laodicea contestă vehement orice legătură dintre solia 1888 şi apelul Martorului Credincios adresat lui în Apocalips capitolul trei. Teologi mari şi influenţi şi-au pus pana la lucru spre a face fără efect în biserică solia pe care Dumnezeu a identificat-o a fi chiar solia îngerului al treilea. Permanent ies la iveală în scrierile lor prejudecăţi împotriva soliei sau solilor, foarte asemănătoare cu prejudecăţile care l-au împiedicat pe Uriah Smith să vadă vreo lumină la Minneapolis.

Astăzi voi cita câteva paragrafe dintr-o scrisoare a lui Ellen White către redactorul de la Review and Herald, în speranţa că unii vor fi ajutaţi să vadă mai clar maniera în care a fost intoxicat Uriah Smith şi folosit să se împotrivească descoperirii “mai proeminente” a neprihănirii lui Hristos. Iată ce scria din Australia în noiembrie 1892:

“Solia trimisă nouă prin fraţii Waggoner şi Jones este solia lui Dumnezeu către biserica Laodicea, şi vai de cei care mărturisesc a crede adevărul, dar nu reflectă asupra altora lumina trimisă de Dumnezeu. Frate Smith, dacă nu ai fi fost plin de prejudecăţi, dacă mărturiile altora nu te-ar fi afectat, făcându-te să-ţi baricadezi inima împotriva lucrurilor prezentate de aceşti bărbaţi; dacă ai fi cercetat Scripturile, ca bereenii cei nobili, să vezi dacă mărturiile lor se potrivesc cu ceea ce spun ei, te-ai fi plasat pe o poziţie corectă şi ai fi fost foarte înaintat în experienţa creştină… Dar prima poziţie pe care ai luat-o faţă de solie şi de soli a fost o permanentă capcană pentru tine şi o piatră de poticnire.

Ca unul care ai o îndelungă experienţă în adevăr, trebuia să fii printre primii care să prindă solia din partea lui Dumnezeu şi să o transmită poporului; dar vrăjmaşul a prezentat într-o lumină exagerată fiecare chestiune pe care tu o socoteai problematică, iar imaginaţia te-a împiedicat să vezi faptele. Vrăjmaşul a pregătit un lung şir de circumstanţe, ca verigile unui lanţ, ca să te împiedice să te afli acolo unde ar fi trebuit. Ai pierdut o experienţă bogată şi puternică, iar pierderea care a rezultat din refuzul tău de a accepta preţioasele comori ale adevărului care ţi-au fost prezentate, continuă să fie o pierdere pentru tine. Tu nu te afli acolo unde dorea Dumnezeu să fii; ai pierdut conexiunile providenţiale una după alta în acest lanţ, încât acum pentru tine este imposibil să vezi legăturile misterioase în lanţul providenţelor Sale din această lucrare specială” (EGW 1888 Materials, p. 1053).

Oh, cât de mulţi astăzi păţesc această ruşine seculară, orbiţi faţă de “legăturile misterioase în lanţul providenţelor Sale din această lucrare specială.” Scrisoarea se încheie cu un apel călduros către biserică, şi către îngerul ei, de a recunoaşte şi accepta o poziţie pe care Smith şi colegii o combăteau deschis:

“Solia către Laodicea a răsunat. Luaţi această solie în toate fazele ei şi prezentaţi-o poporului, oriunde providenţa deschide calea. Îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos sunt temele care trebuiesc prezentate unei lumi care piere. Oh, dacă ai deschide uşa inimii tale lui Isus! Vocea lui Isus, negustorul comorilor cereşti, te cheamă: 'Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele.' Dar mă voi opri aici cu scrisul. Inima mea este cuprinsă de dragoste pentru tine, iar dorinţa mea este de a triumfa şi tu cu solia îngerului al treilea” (EGW 1888 Materials, p. 1054 – Letter 24, 1892).

Solia către Laodicea, trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones, este încă soluţia salvatoare pentru îngerul bisericii, chiar dacă el continuă să se împotrivească, împiedicând astfel transformarea ei într-o lumină care va lumina pământul cu slava ei.

"Trăsătura de caracter cea mai necreştinească"

Gili Cârstea - sâmbătă 11 iunie 2005

Ultimul segment al istoriei sacre este o radiografie a inimii fireşti, despărţite de Dumnezeu, şi reacţiile ei atunci când este confruntată cu împărăţia lui Dumnezeu şi restaurarea acesteia conform proiectului divin. Am privit în vechime ura inexplicabilă stârnită împotriva trimişilor lui Dumnezeu, măcelărirea fizică sau psihică a proorocilor care chemau poporul sfânt la confruntarea cu realitatea dură a despărţirii de Dumnezeu. Nici o generaţie nu a crezut că ea se poate coborî atât de jos în mocirla morală de a persecuta pe trimişii lui Dumnezeu.

Generaţia prezentă nu face excepţie. Noi suntem extrem de sensibili atunci când suntem acuzaţi că nutrim un spirit de persecuţie, de ură, împotriva celor prin care ne-a trimis Dumnezeu instrucţiuni despre ce este şi cum arată solia îngerului al treilea, despre care noi spunem că este misiunea şi drapelul nostru denominaţional.

Atunci când sosise timpul ca lumii să i se ofere o imagine mai proeminentă a Răscumpărătorului crucificat, bătrânii noştri au avut reacţii ciudate, manifestări violente împotriva celor despre care Dumnezeu afirma fără echivoc că sunt solii Săi aleşi. Iată ce spunea Domnul la câţiva ani după sesiunea 1888:  

“Unii au cultivat ură împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie specială. Ei au început la Minneapolis această lucrare satanică. Mai târziu, când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor” (TM 79,80).

Ce ar putea avea liderii bisericii rămăşiţei împotriva oamenilor prin care Dumnezeu doreşte să aducă redeşteptare şi reformă în poporul Său, ba chiar mai mult, care aduc bisericii lumină despre o lucrare specială pentru lume? Personal, nimic. Doar că lumina adusă de aceştia părea să demoleze tot edificiul doctrinal pe care conta misiunea bisericii, pe care se construiseră strategiile de evanghelizare a lumii. Acest popor avea de dus lumii adevărul despre perpetuitatea legii, iar lumina despre neprihănirea lui Hristos părea să schimbe rolul şi locul ei în acest edificiu măreţ.

Asemenea probleme au avut şi alţii. Domnul Hristos a fost obligat să afirme deschis că nu a venit să strice legea. Pavel a trebuit să facă aceleaşi declaraţii, sub puternice acuzaţii că strică legea. Ca şi Jones şi Waggoner, ei avertizau că legea scrisă pe table de piatră sau purtată la gât nu mai este acceptabilă, că ea trebuie aşezată acolo unde este locul ei, în sfânta sfintelor din templul inimii.

Oricât de jenant ar părea, biserica rămăşiţei se află şi astăzi sub puternica acuzaţie de persecuţie împotriva solilor lui Dumnezeu, iar cuvintele de mustrare sunt teribile:  

“Primul eveniment al istoriei înregistrat în Scriptură după căderea în păcat este persecutarea lui Abel. Ultimul lucru înregistrat în profeţia Scripturii este persecuţia împotriva celor care vor refuza să primească semnul fiarei. Ar trebui să fim ultimii oameni din lume ca să ne permitem, oricât de puţin, spiritul de persecuţie împotriva celor care poartă solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este trăsătura de caracter cea mai necreştinească care s-a manifestat printre noi de la Minneapolis încoace. Ea va fi văzută cândva în toată grozăvia ei, cu toată povara de nenorociri care a rezultat din ea” (EGW 1888 Materials, p. 1013).

Să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne ajute să vedem cât mai curând această trăsătură de caracter “în toată grozăvia ei” şi să ne asumăm “povara de nenorociri” care a rezultat din ea. Fără o asemenea pocăinţă nu există nici redeşteptare, nici reformă, oricâte planuri strategice sau campanii misionare am proiecta. Nu este plăcut să ne recunoaştem alături de forţele persecutoare ale istoriei, nu? Mai ales în ultima fază a ei, când spectrul semnului fiarei este gata să despartă omenirea în două.

Temelia credinţei noastre

Donald K. Short - duminică 12 iunie 2005

De-a lungul secolelor au existat totdeauna în poporul lui Dumnezeu serioase înţelegeri greşite. Ultima şi cea mai remarcabilă a fost cea a părinţilor noştri spirituali. Biserica lor, Filadelfia, nu a înţeles că înainte ca sfârşitul să poată veni, urmează să apară pe scenă o altă biserică. Pentru noi, astăzi, acest lucru este foarte clar. Dar există realităţi ale istoriei noastre care, după un secol şi jumătate, nu par aşa de clare.

Nimeni nu poate pune la îndoială că lumea ştiinţei înaintează cu o viteză uluitoare. Disciplinele academice şi ştiinţa în general, devin din ce în ce mai specializate pe măsură ce fiecare câmp de activitate vine cu noi detalii, care deschid noi orizonturi de explorat. Nu este normal să ne întrebăm dacă biserica a realizat o înaintare asemănătoare în discernământul spiritual? Ştim noi astăzi mai mult decât pionierii noştri care, prin rugăciune şi studiu sârguincios, au descoperit adevărurile care ne-au făcut un popor? După un secol şi jumătate este timpul să înţelegem că avem de oferit lumii mai mult decât un proiect sentimental de distribuit apartamente de aur în Noul Ierusalim. În cumpănă se află principii veşnice pe care noi suntem chemaţi să le clarificăm.

Creştinismul şi-a însuşit de-a lungul secolelor anumite învăţături pe care le-a numit fundamentale. Dacă acceptăm glasul Scripturii, trebuie să recunoaştem faptul că la vremea sfârşitului aceste învăţături vor fi atât de corupte, încât "locuitorii pământului s-au îmbătat" cu aceste idei false (Apocalips 17,2). Oricare ar fi lista cu "fundamentalele" lumii creştine, un lucru este clar: Lumea creştină nu are nici un amestec în adevărul sanctuarului şi judecăţii. El rămâne un element particular adventist de ziua a şaptea. Din nefericire, până acum noi nu am văzut şi nici nu am apreciat deplin valoarea lui, şi de aici sărăcia noastră, emblema Laodiceei.

Acest adevăr, care face deosebită biserica noastră, era inima şi sufletul vieţii ebraice, care a dus la prima venire a lui Mesia. Importanţa lui de atunci rămâne valabilă astăzi. Am fost sfătuiţi că:

"În serviciul tipic, doar cei care se apropiau de Dumnezeu cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei pentru păcat, fuseseră transferate asupra sanctuarului, puteau lua parte la serviciul zilei ispăşirii. Tot aşa, în marea zi a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, singurele cazuri luate în discuţie sunt ale copiilor poporului lui Dumnezeu" (GC 480).

Această explicaţie ar trebui să ne facă să ne vedem poziţia. Biserica rămăşiţei are de jucat un rol special, ca şi Israelul din vechime. Lucrarea de curăţire a sanctuarului şi solia pe care o avem pentru lume este exprimată în următoarea afirmaţie:

"În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în poporul lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatului. Această lucrare este prezentată mai bine în soliile din Apocalips 14. Când va fi încheiată această lucrare, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru apariţia lui Hristos" (GC 425).

Ca popor, nu se poate să nu vedem legătura dintre noi şi solia din Apocalips 14. Aceasta înseamnă că există pentru noi "o lucrare specială de curăţire şi îndepărtare a păcatului." Primul înger anunţă ceasul judecăţii lui Dumnezeu, solia lui Miller care continuă până astăzi. Al doilea înger cheamă pe cei credincioşi să părăsească bisericile populare, spre a fi gata pentru apariţia Sa. Această lucrare continuă şi astăzi. Aceste două solii au precedat solia îngerului al treilea, care a adus cea mai teribilă solie proclamată vreodată neamului omenesc. El spune: "Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu" (Apocalips 14,9.10).

Păcatul care aduce mânia lui Dumnezeu trebuie să fie un păcat foarte real. Indiferent ce s-a spus în trecut despre cine ar fi fiara, iar chipul ei fiind protestantismul apostaziat, cu semnul lui, sabatul fals, suntem confruntaţi cu o problemă mult mai serioasă. Dacă aşezăm orice altceva înaintea Dumnezeului adevărat, sau îngăduim ca ceva să umbrească locul Său, ne închinăm de fapt fiarei. Orice lepădare a adevărului înseamnă o lepădare a Autorului adevărului. Închinarea la fiară, în ultima şi cea mai sinistră formă a ei, nu este altceva decât închinarea adusă "eului". Acest "eu" este ceea ce psihologii numesc "ego", ceea ce are implicaţii vaste şi subtile, foarte neînţelese astăzi.

A fost relativ uşor, de-a lungul anilor, să proclamăm soliile primilor doi îngeri. Solia îngerului al treilea devine din ce în ce mai dificilă. Ea are o legătură cu curăţirea sanctuarului. Această legătură specială poate fi văzută în următoarea afirmaţie:

"Cei care au respins prima solie nu au putut beneficia de a doua; nu au beneficiat nici de strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să intre prin credinţă cu Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Şi respingând cele două solii anterioare, şi-au întunecat atât de mult înţelegerea, încât nu au mai văzut lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea în Sfânta Sfintelor" (EW 260).

Solia îngerului al treilea trebuie să fie, deci, o cheie care descuie uşa în Sfânta Sfintelor.

Fiul lui Dumnezeu între vii şi morţi

Gili Cârstea - luni 13 iunie 2005

Golgota este atât de glorioasă şi profundă încât ea va continua să fie studiul celor mântuiţi de-a lungul veşniciei. Aşa ne spune inspiraţia. Şi ne mai spune că ar fi potrivit ca eventualii mântuiţi să rezerve timp în fiecare zi pentru studiul crucii lui Hristos.

Cum se explică aşa ceva? De ce este nevoie de cercetare acolo unde s-au găsit deja răspunsurile? Obligă Dumnezeu pe aleşii Săi la practici masochiste spre a stoarce de la ei devoţiune constantă? Se bucură Dumnezeu de ritualuri, slujbe şi acte de adoraţie bazate pe stârnirea emoţiilor? Le prinde bine sfinţilor să repete constant şi veşnic evenimentele răstignirii, deşi ele nu mai au de oferit nimic nou? Greu de crezut că Dumnezeu Se complace într-o asemenea mascaradă.

Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu ştiu că El insistă să depăşim limitele pe care ni le-am impus singuri asupra jertfei Sale doar pentru că imaginea noastră este incompletă. Iar Golgota este un asemenea monument de cunoaştere încât va continua să ofere informaţii vitale chiar de-a lungul veşniciei. De ce atunci ne mulţumim noi cu imaginea prezentă despre ispăşire, ca şi când adevărul despre ea a fost deja epuizat?

Am recitit azi articolul unui autor drag mie – şi dumneavoastră, sper – care spunea: „S-ar putea ca Ioan 3:16 să fie versetul cel mai puţin înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu. ‘Atât de mult a iubit Dumnezeu… încât a dat.’ Când dai ceva, acel lucru nu-ţi mai aparţine. Versetul spune clar, explicit, că Dumnezeu a dat. Când Dumnezeu L-a dat pe Hristos, El a rămas definitiv fără Fiul Său.”

Autorul s-a oprit aici, dar ce orizont vast deschid puţinele lui cuvinte! Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, iar pierderea este veşnică. Acest lucru este foarte puţin înţeles de cercetătorii crucii. Chiar Hristos a trebuit să Se oprească după ce a enunţat cuvintele faimoase din Ioan 3:16, deşi El dorea şi avea de spus alte “multe lucruri.” A renunţat deoarece ucenicii Săi nu erau pregătiţi să le înţeleagă sau să le accepte.

Dacă ucenicii ar fi fost interesaţi, mă întreb dacă unul din lucrurile multe nu ar fi fost o explicaţie a versetelor din Numeri 16:46-48. Rebeliunea lui Core stârnise poporul să cârtească împotriva Domnului, iar nimicitorul profita de ocazie secerând miile de israeliţi rămaşi fără protecţia divină. Atunci Moise l-a trimis urgent pe Aron să ia cădelniţa de la templu, să pună în ea tămâie şi foc de pe altar şi să meargă la popor să facă “ispăşire” pentru el. Se spune că Aron “s-a aşezat între cei morţi şi între cei vii, şi urgia a încetat.”

Ce uluiţi ar fi fost ucenicii dacă Hristos le-ar fi spus că aşa s-a întâmplat în cer când s-a declanşat revolta lui Satana, şi că episodul din pustie nu este decât o repetare, la scară mică, a războiului din cer. Îngerii de pe planeta-reşedinţă începuseră să se deconecteze de la izvorul vieţii, amăgiţi de promisiunile heruvimului acoperitor, iar explozia în lanţ ar fi continuat până când ar fi cuprins toate lumile necăzute. Atunci Mielul lui Dumnezeu S-a aşezat între vii şi morţi, iar urgia a încetat. Tămâia din cădelniţa lui Aron vorbea despre jertfa infinită pe care a făcut-o Dumnezeu acceptând pierderea totală şi irevocabilă a Fiului Său, junghiat de la întemeierea lumii.

Îmi imaginez întrebările ucenicilor şocaţi de o asemenea perspectivă, căci ele sunt şi întrebările noastre. Aşezându-se între vii şi morţi, Aron se împotrivea lui Dumnezeu? Ispăşirea se făcuse pentru a potoli mânia aprinsă a unui Dumnezeu drept, pornit să pedepsească un popor de rebeli? Este Dumnezeu atât de violent încât nu poate fi oprit decât de sacrificiul unui nevinovat? Mai mult, singurul care poate stopa devastările produse de mânia lui Dumnezeu este chiar Fiul Său?

Asemenea întrebări s-ar fi dovedit un bun prilej pentru Domnul de a clarifica semnificaţiile ispăşirii. Le-ar fi putut explica originea răului, faptul că urgia nu a venit din mânia lui Dumnezeu, ci din actul voluntar, dar sinucigaş, al desprinderii de izvorul vieţii, iar Dumnezeu Însuşi, prin Fiul Său, S-a “aşezat între vii şi morţi, şi urgia a încetat.” În cădelniţa lui Aron era Fiul lui Dumnezeu, arderea de tot, veşnică, de unde nu mai există întoarcere, ca o dovadă eternă a sacrificiului total pe care Dumnezeu este dispus să îl facă pentru binele celorlalţi. De aceea noi Îl numim cu respect, chiar cu adorare, Servul Servilor.

Spre a ne ajuta pe noi, cei din ultima generaţie, să punem întrebările ratate de ucenici, Domnul a aşezat în lucrările Spiritului Profeţiei raze preţioase de lumină, chei pentru deschiderea a noi orizonturi către jertfa monumentală pe care a făcut-o guvernarea divină atunci când a izbucnit urgia. Chiar în capitolul despre revolta lui Core din Patriarhi şi Profeţi, găsim o astfel de cheie, un cifru obscur, izolat şi aparent fără rost plasat acolo. Iată ce spune autoarea:

“În revolta lui Core se poate vedea, la scară mică, lucrarea aceluiaşi spirit care a dus la revolta lui Satana în cer” (PP 403).

Cu alte cuvinte, folosiţi acest tipar şi veţi înţelege primele faze ale marii controverse, motivele rebeliunii şi natura intervenţiei divine, ispăşirea, aşezarea Cuvântului între vii şi morţi pentru stoparea urgiei.

Privind ispăşirea din perspectiva marii controverse avem privilegiul să vedem unele dintre lucrurile pe care ucenicii nu le putuseră suporta, să ni se răspundă la întrebări pe care ei nu le-au pus şi să apreciem cum se cuvine jertfa lui Dumnezeu în renunţarea la Fiul Său. Doar astfel vom reuşi să împlinim profeţia lui Zaharia, care sugerează că, în vremea sfârşitului, când cerul va turna “peste casa lui David” un duh de îndurare şi de rugăciune, Îl vom plânge amarnic pe Fiul lui Dumnezeu, cum plânge cineva pierderea unui întâi-născut.

Ispăşirea este exact acest lucru: Cineva a dat pe Întâiul Său născut ca să stopeze urgia desprinderii de izvorul vieţii a celorlalţi copiii ai Săi. Deşi este principiul elementar, noi nici pe acesta nu l-am asimilat corect. Câte or mai fi de corectat, sau chiar de descoperit?

Un Dumnezeu prietenos

A.Graham Maxwell - marţi 14 iunie 2005

"Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru."

Ascultaţi cum Isus îi numeşte pe ucenici fraţii Săi – pe bărbaţii care Îl părăsiseră atunci când El avea cea mai mare nevoie de ei!

Când îngerii i-au confirmat Mariei porunca lui Isus de a duce vestea ucenicilor, ei au spus: "Spuneţi ucenicilor Lui, şi în special lui Petru, că Isus a înviat şi că va merge să-i întâlnească în Galileea la noapte."

Ce gest dumnezeiesc din partea îngerilor să adauge: "şi în special lui Petru"! Îngerii Îl admiră şi I se închină lui Dumnezeu pentru felul în care i-a tratat pe păcătoşi. Câtă bucurie trebuie să fi simţit ei să adauge: "Spune-i lui Petru"!

Acesta este Dumnezeul cu care vom petrece veşnicia. De aceea, chiar dacă noi toţi am păcătuit, ne vom simţi bine în prezenţa Celui care ne cunoaşte atât de bine.

Nu trebuie să ne temem de nimic din ce ar putea să existe în memoria infinită a lui Dumnezeu. Disponibilitatea Sa de a ierta nu are nici o limită. Iar El a promis nu numai că ne va ierta, dar şi că ne va trata ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată. El va arunca înapoia Sa toate păcatele noastre. Le va "arunca în fundul mării!"

Aici nu este vorba de amnezie. Dumnezeu ştie cum am trăit noi. Noi ştim cât de păcătoşi am fost. Îngerii au privit fiecare faptă a noastră. Dar, în ciuda tuturor acestora, Tatăl nostru ceresc ne va trata cu demnitate şi respect, ca şi cum am fi fost întotdeauna copiii Săi loiali.

Este aceasta doar o promisiune, sau Dumnezeu chiar a demonstrat dispoziţia Sa de a-i trata pe foştii păcătoşi în felul acesta? După ce regele David a murit, Dumnezeu i-a vorbit fiului lui David, Solomon, despre celebrul său tată.

Şi Dumnezeu i-a zis: "Dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele." Dar David comisese câteva păcate bine cunoscute. Cum putea Dumnezeu să-l descrie ca fiind păstrătorul tuturor poruncilor Sale?

După ce a comis acele păcate, s-a întâmplat ceva cu David. El a ajuns să realizeze că Dumnezeu dorea ca adevărul să se găsească în inima lui. Aşa că I-a cerut lui Dumnezeu să-i cerceteze inima şi să sfinţească acel loc în care se găsesc gândurile omului. Ca răspuns la rugăciunea lui, Dumnezeu i-a dat o inimă nouă şi un duh curat. Acum, Dumnezeu putea să vorbească din nou despre David ca fiind: "un om după inima Mea."

Evident, Dumnezeu vorbeşte serios atunci când spune că va arunca înapoia Sa toate păcatele noastre. La final, dacă vom fi acceptaţi în împărăţia Sa, Dumnezeu chiar le va vorbi altora despre noi, ca şi cum I-am fi fost întotdeauna prieteni loiali. Şi, pentru a fi sigur că noi ne simţim bine, Dumnezeu nu va permite să existe nici o bârfă acolo!

Ne vom simţi mai bine în prezenţa Fiului decât în prezenţa Tatălui?

Când vei sosi în Împărăţie, cu cine vei dori să te întâlneşti mai întâi, cu Tatăl sau cu Fiul? Am pus această întrebare la sute de persoane. Mulţi au răspuns că probabil vor dori să se întâlnească mai întâi cu Fiul.

Dacă Îl vei întâlni pe Isus mai întâi, iar El te va întreba dacă eşti pregătit să-L întâlneşti pe Tatăl, vei spune: "Da, dacă mergi şi Tu cu mine"?

Apoi te afli împreună cu Isus în teribila prezenţă a Tatălui. Capul tău este plecat, şi analizezi podeaua.

Auzi o voce caldă şi melodioasă care îţi spune: "Poţi să te uiţi la Mine, dacă vrei."

Ridici privirea şi vezi un chip la fel de blând ca şi cel al Fiului. Începi să-ţi ceri scuze: "O, îmi pare rău, Dumnezeule, că m-am speriat. Isus a spus că dacă L-am văzut pe El, Te-am văzut pe Tine. El ne-a spus că Tu ne iubeşti la fel de mult ca şi El, şi că doreşti ca noi să fim prietenii Tăi."

"Nu este nici o problemă," îţi răspunde aceeaşi voce caldă şi melodioasă. "Acum cunoşti adevărul. Putem, deci, fi prieteni?"

Istoria noastră incomodă

Donald K. Short - miercuri 15 iunie 2005

Printre multe lucruri care ni s-au spus în legătură cu ceea ce am pierdut la Minneapolis, nici unul nu este mai grav decât condamnarea din Review, 26 august 1890. Următoarea afirmaţie se afla chiar pe prima pagină, ca să o vadă întreaga lume: "Începând cu întâlnirea de la Minneapolis, am înţeles starea bisericii Laodicea ca niciodată mai înainte. Am auzit condamnarea lui Dumnezeu rostită asupra celor care se simt atât de mulţumiţi, care nu îşi cunosc sărăcia spirituală." Timp de mai mult de treizeci de ani biserica auzise vorbindu-se despre starea ei de încropeală. Dar de data aceasta era altfel. Era "ca niciodată mai înainte."

Este adevărat că marea dezamăgire avusese loc cu aproape o jumătate de secol în urmă, când biserica devenise un trup viu cu un destin divin. În 1890 nu mai erau în viaţă prea mulţi dintre ei şi, desigur, odată cu bătrâneţea apar şi problemele de auz. Dar deseori cei care au probleme de auz cred că ceilalţi nu vorbesc clar, suficient de tare sau chiar că nu spun ceva care să merite atenţia. Şi când trupul ajunge la o sută de ani, pericolul este foarte mare.

Episodul 1888 este o pildă şi Dumnezeu ne va proba din nou. Dacă avem idei confuze cu privire la ceea ce s-a întâmplat în trecut, vom repeta greşelile. În ceea ce priveşte prezentul şi viitorul, nici o putere din cer sau de pe pământ nu-i poate ajuta pe cei care refuză să înfrunte cu sinceritate realitatea. Respingerea soliei 1888 a reprezentat un eşec în recunoaşterea şi aprecierea lucrării Duhului Sfânt şi a lui Hristos.

Deoarece faptele din perioada 1888 sunt atât de distorsionate, atitudinea manifestată în prezent este încă lipsită de apreciere şi încredere. Suspectăm că solia ne va conduce la fanatism, cu toate că Ellen White a caracterizat-o ca fiind "foarte preţioasă." Ne va mai trimite Domnul mărgăritare ale adevărului atâta timp cât vom rămâne încătuşaţi în acest mod de gândire? Dacă nu vom învăţa lecţiile istoriei noastre, va fi imposibil să evităm repetarea ei.

O analiză atentă a atitudinii noastre din prezent ar trebui să ne ajute să înţelegem că îndoiala noastră cu privire la istorie ne face să ne îndoim cu privire la Spiritul Profetic. Istoria 1888 validează lucrarea şi solia lui Ellen White aşa cum nu o poate face nici un alt episod din cariera ei. Surzenia noastră la strigătul istoriei ne face şi mai incapabili să auzim ceea ce ne spune Martorul Credincios în prezent.

Să presupunem că Cel Neprihănit care i-a înfruntat cu un bici pe conducătorii evreilor în templul din Ierusalim ar apărea astăzi în mijlocul nostru. Vom fi noi capabili, aşa inteligenţi, informaţi şi sinceri cum ne considerăm, să stăm înaintea Lui cu mai mult curaj decât au stat ei când le-a cerut curăţirea templului?

Să presupunem că ar începe să ne probeze cu privire la acele de ce-uri ale dilemelor noastre actuale, lucrarea educaţională, medicală şi evanghelistică. Am putea noi să auzim ce ne întreabă?

home