Un alt neam de oameni Gili Cârstea - luni 16 mai 2005 Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui, și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel (Jud 2:10). Este oare posibil să se ridice o generație a poporului lui Dumnezeu care să nu cunoască pe Domnul? Este memoria bisericii lui Hristos atât de scurtă încât o anumită generație să nu mai știe ce a făcut Dumnezeu pentru ea în trecut? Da, este posibil, atunci când generații de înalți reprezentanți ai bisericii se simt îndemnați să evite episoadele tragice ale istoriei noastre, să le diminueze importanța sau să le mistifice semnificațiile. Istoria lui Israel este un exemplu viu despre precaritatea naturii umane. În antichitate sau în postmodernism, pe vremea papirusului sau în societatea informatică, natura umană despărțită de Dumnezeu s-a împotrivit mereu principiilor împărăției cerești. Cine poate garanta că generația prezentă a bisericii rămășiței cunoaște pe Dumnezeu și știe ce a făcut El pentru acest popor, singurul obiect al iubirii Sale de pe pământ? Deși ne mândrim cu acest nume scump, cine poate oferi o explicație a faptului că seceta spirituală care s-a abătut peste noi se prelungește la nesfârșit, iar generația prezentă socotește marea strigare și ploaia târzie ca fiind folclor adventist? Acum două mii de ani, bisericii lui Hristos i s-a oferit șansa veacurilor să aibă în mijlocul ei pe Dumnezeu locuind în trup. Dumnezeu a ridicat dintre frații lor un profet cu toate acreditările divine, în care Duhul Sfânt locuia deplin. În El a fost expusă neprihănirea legii, slava lui Dumnezeu, caracterul Său. Dar oamenii cu greutate din biserică nu au fost impresionați de această slavă. Dumnezeul lor nu putea fi reprezentat de o asemenea dragoste neputincioasă. Au tras concluzia că este un vizionar trecător, care produce confuzie în biserică. Nu s-au sfiit să-L declare pe scena internațională ca fiind un făcător de rele. Savanții acelui popor susțin și astăzi că Isus Hristos nu a fost decât un rabin isteț, plin de carismă și iscusit în vorbe, dar atât. Nici gând să accepte că El a fost Mesia, Mântuitorul lui Israel, Mântuitorul lumii. Așa s-a întâmplat și cu noi. Dumnezeu era pregătit să ofere acestui popor binecuvântările ploii târzii și ale marii strigări. Numai că ele au venit pe o cale foarte diferită de ordinea firească a lucrurilor și prin oameni destul de dificili și controversați. Iar acele binecuvântări nu erau, așa cum așteptau ei, zgomot și putere, ci un susur blând care chema Mireasa la nuntă. Solia descoperea calea lui Dumnezeu în sanctuar, ca o pregătire pentru ziua ispășirii finale, în care natura umană și cea divină se uneau. Dumnezeu spunea împotrivitorilor că marea strigare a îngerului al treilea a și început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos (RH 22 noiembrie 1892), dar ei se temeau că ea va produce fanatism, ceea ce ne-ar fi stricat teribil imaginea bună pe care încercam să o promovăm în lume. Acum, la peste o sută de ani de atunci, noi încă refuzăm să credem că soluția la încropeala laodiceană se află în solia 1888, deși recunoaștem că a doua venire nu are loc deoarece caracterul lui Hristos nu a fost încă reprodus desăvârșit în poporul Său. Cum să fie caracterul acela reprodus desăvârșit, când învățătorii poporului nu văd în caracterul lui Hristos neprihănirea lui Dumnezeu? Ei spun poporului, și indirect lumii, că descoperirea neprihănirii lui Hristos din 1888 nu este începutul marii strigări; prin urmare, trebuie să așteptăm alt început al marii strigări, altă revărsare a ploii târzii, altă lumină despre caracterul lui Dumnezeu. Vrăjmașul va specula la maxim această breșă de securitate din teologia adventistă. Deja ne-a lansat într-o lungă perioadă de negări și disculpări în legătură cu istoria noastră denominațională. Nu este departe ziua când Satana va declanșa o mare lucrare de redeșteptare și reformă, cu trăiri emoționale senzaționale bazate pe minciuni adevărate, pe care poporul nostru nu va reuși să le identifice corect. Cei mai mulți se vor alătura noii spiritualități, convinși că ea este lucrarea cea mare a lui Dumnezeu din vremea sfârșitului. Această generație, care nu cunoaște caracterul lui Dumnezeu și nici lucrarea Lui măreață în solia din 1888, este cât se poate de vulnerabilă la chemarea tot mai pioasă la unitatea trupului lui Hristos care răsună în lume. Negând, distorsionând sau disprețuind istoria noastră, programăm o întreagă generație la repetarea greșelilor trecutului, care se vor dovedi fatale. Când lumea apreciază și aplaudă la scenă deschisă pe poporul lui Dumnezeu, iar străjerii de pe zidurile Sionului fac plecăciuni de mulțumire, omenirea se află în cel mai mare pericol care a pândit-o vreodată. Timpul recuperării pietrei lepădate Gili Cârstea - marți 17 mai 2005 Există astăzi în biserică o gamă foarte variată de concepții despre doctrina, misiunea sau fundamentele acestei mișcări mondiale pe care Dumnezeu a chemat-o la existență în 1844. Sanctuarul, întreita solie îngerească, neprihănirea lui Hristos, profeția ultimelor zile, întruparea lui Hristos, caracterul lui Dumnezeu, marea controversă toate aceste subiecte sunt socotite esențiale pentru existența bisericii rămășiței, deși la toate există cel puțin două poziții teologice contradictorii, și o multitudine de opinii în rândul membrilor. Cum este posibilă o asemenea fragmentare a soliei adventiste? Ce șanse există ca acest popor să dea lumii ultima avertizare, așa cum au înțeles, au visat și au sperat pionierii? Chiar dacă ar coborî un înger din cer cu adevărul prezent imprimat pe pagini cerești în toată puritatea lui, ce efect ar avea el în oceanul de credințe și opinii, toate bazate pe Scriptură și Inspirație, care inundă comunitățile noastre? Prezenta coeziune organică a acestei biserici mondiale este o minune cerească, care sfidează încă mulțimea de forțe antrenate în direcții opuse, și pe care funcționarii de la Conferința Generală nu mai știu cum să le armonizeze, să le dreseze și să le călăuzească într-o direcție unică. Ce este și ce nu este adventism? În ce domenii este cazul să copiem lumea și care sunt subiectele la care trebuie să avem curajul să stăm singuri? De la vajnicii ultra-conservatori, care ar dori să ne vadă pe toți revenind la vestimentația secolului 19, la liberalii care ar dori să renunțăm și la numele de adventist de ziua a șaptea, fiecare segment din biserică stă tare pe Scriptură și pe Spiritul Profeției. Chiar și internauții postmoderniști caută și găsesc sprijin și inspirație pentru biserica lor emergentă și pentru lucrul nou pe care îl face Dumnezeu pe pământ, în lucrările sorei White. Acest gen de confuzie se poate regăsi în toate perioadele istoriei sacre. Scriptura este o mărturie elocventă despre intervențiile lui Dumnezeu pentru a corecta asemenea situații, iar ele ar trebui să fie analizate cu atenție de oamenii care declară și chiar simt că au o răspundere în destinul glorios al acestui popor. Cu câteva excepții, aleșii lui Dumnezeu, cei mai valoroși bărbați ai generației lor, s-au trezit în opoziție cu adevărul vremii lor, s-au împotrivit luminii care aducea claritate și sens predicării bisericii, au marginalizat pe oamenii care au văzut importanța soliei și au descurajat poporul să acorde o minimă atenție prețioaselor raze de lumină. Este interesant că solii lui Dumnezeu au fost în majoritatea cazurilor oameni fără poziție sau influență în biserică. Este cazul lui Luther, al pionierilor mișcării advente sau al solilor neprihănirii lui Hristos, Jones și Waggoner. Ei susțineau noile poziții cu Scriptura, deși acele părți din Scriptură nu fuseseră luate în serios, nu erau socotite importante, nu erau așezate în cadrul adevărului prezent sau fuseseră îngropate sub mormane de tradiții și interpretări false. Observăm astăzi o tendință asemănătoare în conflictul din jurul caracterului lui Dumnezeu. Partizanii neprihănirii lui Hristos, care văd în lege caracterul lui Dumnezeu, aduc în fața bisericii versete și paragrafe din Spiritul Profeției care nu sunt deloc noi sau spectaculoase. Ele au fost cu noi din vechime, numai că până acum nu le-am văzut. Ele nu au fost așezate în cadrul adevărului prezent, nu se potriveau cu perspectiva anilor trecuți, când prioritățile lucrării lui Dumnezeu erau altele, nu au fost privite în lumina care se revarsă de pe Calvar sau erau în contradicție flagrantă cu alte versete, pe care noi le-am văzut mai în context decât pe altele. Așa a fost cu procedura lui Dumnezeu cu păcatul și păcătoșii. Am avut sub ochi permanent afirmații precum Dumnezeu nu omoară pe nimeni, dar timpul, evenimentele sau capacitatea poporului nostru de a purta acele alte lucruri pe care Dumnezeu dorea să ni le spună, le-au sufocat sub mulțimea pasajelor care spuneau contrariul. Atunci când sfinții respectă minima decență doar sub amenințarea focului gheenei, singurul limbaj inteligibil este cel al forței constrângătoare. Acest limbaj a fost pâinea noastră cea de toate zilele, și ne-am bucurat că am găsit-o din belșug, în Biblie sau în Spiritul Profeției, ca să trăim și să nu murim. Acum a sosit timpul să ne mai luăm privirile de la noi și mântuirea noastră, și să mai privim și spre Cel "pe care L-am străpuns" prin acuzații nebunești despre fapte care sunt clar ca lumina zilei sub incidența legii. Nu ne vom putea bucura de redeșteptare și reformă fără să vedem că limbajul și teologia noastră L-au străpuns pe Hristos mai violent decât au făcut-o piroanele iudeo-romane. Acuzațiile noastre moderne că Dumnezeu este un făcător de rele au împiedicat pe Duhul lui Dumnezeu să Se coboare la noi în ploaia târzie. Obstinația cu care ne-am împotrivit duhului de îndurare și rugăciune (Zah 12:10) ne-a orbit față de cruzimea inimii omenești despărțită de Dumnezeu cu care am denigrat caracterul Său în ședința finală a procesului Său. Acum, când știm că ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii este o descoperire a dragostei Sale (Parabole 283), nu ar fi înțelept din partea noastră să dăm atenția cuvenită acelor pasaje lepădate de zidarii deceniilor trecute, și să facem din ele piatra unghiulară a templului ultimei solii de avertizare? Ce altceva ar putea fi mai important pentru strategii și teologii poporului ales? Pasaje pentru un context nou Gili Cârstea - miercuri 18 mai 2005 De multe ori în istoria mântuirii a venit un timp când versete sau pasaje relativ nesemnificative au devenit pietre unghiulare ale adevărului prezent, ducând lucrarea lui Dumnezeu pe un drum nebănuit până atunci. Când judecata a început cu cei morți ai casei Domnului, în 1844, câteva pasaje obscure, pe care creștinismul le aruncase demult la lada cu gunoi a teologiei moderne, au propulsat pe scena religioasă un alt popor al lui Dumnezeu, cu toată împotrivirea celei ce până atunci fusese Biserica. Atunci nu ne-a fost nici rușine, nici teamă că suntem sectari, că folosim versete scoase din context sau că forțăm Scriptura cu interpretări particulare. Am produs o interpretare profetică și o schiță a evenimentelor finale doar pe două versete (Numeri 14:34; Eze 4:6), iar ea s-a dovedit imbatabilă. Nu am așteptat aprobarea școlilor de teologie ca să ni se valideze adevărul nou descoperit despre sanctuar sau ziua ispășirii. Pasaje în general trecute cu vederea au devenit majore pentru ceea ce urma să devină Marea Mișcare Adventă. Pionierii acestei mișcări nu au inventat doctrine noi. Ei doar au descoperit și reactivat pasaje din Scriptură care stătuseră ascunse și inactive, al căror timp nu sosise, sau care nu se potriviseră vremurilor trecute. Curajul și tăria lor spirituală a născut un popor cu o misiune mondială, cu o structură internațională și cu o viziune cerească, aceea a întreitei solii îngerești. Toate acestea cu un scop unic, acela de a oferi lumii o ultimă avertizare cu privire la scopurile lui Dumnezeu. Ei urmau să asigure ultimei generații ultimele raze ale luminii harului. Care erau acelea? Unii au încercat să ne învețe, dar ne-am arătat destul de reticenți la propunerile lor. Am spus că ei aleg pasaje controversate, izolate sau scoase din context spre a-și susține părerile. Cineva chiar remarca plin de satisfacție că pasajele care vorbesc despre violența lui Dumnezeu sunt infinit mai numeroase decât cele care vorbesc despre mila Sa. Comunitățile noastre sunt învățate că suferința și moartea vin ca rezultat al păcatului și reprezintă pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere. Mari teologi adventiști spun bisericii că fenomenele naturale sunt acte ale lui Dumnezeu și folosesc nobilului scop de a obține ascultare prin constrângere. Pentru susținerea acestor puncte de credință se folosește argumentul majorității surselor. În Biblie sunt mai multe versete care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu și mai multe exemple de violență și moarte produse de Dumnezeu decât cele care vorbesc despre alte cauze. Tot la fel și în Spiritul Profeției. Nu ne îndoim de faptul că Marea Mișcare Adventă își va îndeplini rolul încredințat ei. Dacă însă misiunea va trebui dusă la bun sfârșit, cei care își vor asuma această răspundere vor merge pe drumul pionierilor, dezgropând versete și pasaje aparent singulare, pasive, lipsite de importanță sau strălucire, și le vor așeza în cadrul adevărului prezent. Ei nu vor fi zdruncinați de opiniile sau dogmele școlilor de teologie. Dacă a sosit ceasul judecății Lui, ei vor aduce în instanță orice mărturie, oricât de neînsemnată sau izolată, spre a determina un verdict conform cu adevărul. Pentru ei, justificarea caracterului lui Dumnezeu este mai importantă decât propria viață veșnică. Paragraful de mai jos se încadrează în această categorie. El a fost printre noi timp de un secol, dar nu a fost prețuit, căci nu sosise ceasul judecății Lui, sau, mai exact, noi nu am considerat că acel ceas a sosit. Sunt puține asemenea paragrafe, dar acesta nu este un motiv ca forța lui să fie evitată sau neglijată. Luat în serios, el singur poate zdruncina din temelii dulcea încropeală laodiceană: "Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, făcuse pe oameni să privească la suferințe și moarte ca pornind de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului" (DA 460). Satana făcuse pe oameni să creadă așa ceva. Și oamenii nu numai că au crezut o asemenea aberație, dar susțin acum că acesta este adevăr biblic și o doctrină la care biserica nu poate renunța sub nici o formă. Cine are curajul să conteste o credință atât de veche, pe baza câtorva pasaje risipite prin cărțile sfinte, în clară opoziție cu doctrina oficială a bisericii? Poate nimeni. Și totuși, aceasta este o minciună a Satanei și nu va fi niciodată altceva. Natura păcatului Alina Tudorică - joi 19 mai 2005 Efortul permanent al Satanei este de a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele puncte în dispută din marea controversă (GC 569). Unul din punctele pe care Satana încearcă să le denatureze în înțelegerea noastră este așadar natura păcatului, esența păcatului, motorul care a generat păcatul. Paleta vastă de forme pe care le îmbracă păcatul nu sunt decât niște efecte ale răului care de multe ori ne împiedică să vedem forța reală generatoare de rău. Primul capitol din Patriarhi și Profeți ne prezintă nu numai motivul pentru care a fost îngăduit păcatul, ci ne furnizează mai multe detalii despre natura acestuia. Păcatul este generat de Lucifer care contestă înainte de toate legitimitatea sistemului de guvernare divin. Legile care guvernau ființele cerești sunt considerate de el restrictive. În viziunea sa îngerii sunt suficient de inteligenți pentru a se conduce singuri, iar gândurile lor sunt sfinte prin ele însele. Apelând la instrumente pe care Dumnezeu nu le putea folosi minciuna și lingușirea el seamănă îndoieli cu privire la maniera de guvernare a Creatorului. Sub pretextul promovării binelui universului, Lucifer încearcă să îmbunătățească legile divine prin deturnarea închinării de la Dumnezeu către sine. În acest punct Dumnezeul dragostei infinite și necondiționate nu poate decât să lase ca planurile lui să se dezvolte pe deplin, pentru ca adevărata lor natură și tendință să poată fi văzute de toți (Patriahi și Profeți, pag. 24 ). Și toți pot vedea cu ușurință o lume care se stinge, o societate contaminată la toate nivelele de cea mai hidoasă boală a universului : egoismul. După părerea lui Lucifer, Hristos în voi era o jignire la adresa sa, întrucât și lui i se cuveneau respectul, onoarea și poziția de frunte. Și semănând neîncredere cu privire la sistemul de guvernare a lui Dumnezeu de a locui în fiecare ființă creată de la serafimul luminos și sfânt și până la om, Lucifer nu face decât să pătrundă în ținutul mult râvnit din inima ființelor create (Ezechiel 27:4). Iar prin amăgirea lui Adam, reușește să-și întemeieze împărăția în inima omului. Ființele care se vor naște de acum pe Planeta Pământ vor fi asaltate de ispite puternice care provin din interiorul lor, din inima lor. Dorința lui Lucifer de a fi egal cu Hristos echivalează așadar cu dorința sa de a lua locul lui Hristos din spiritul omului. În încercarea sa de a se înălța către locul lui Hristos, Satana găsește un loc ospitalier în inima omului unde își întemeiază o împărăție care are la bază slujirea de sine. Prin urmare, natura păcatului, rădăcina tuturor relelor este abolirea sistemului de guvernare divin Hristos în voi și înlocuirea lui cu unul fals. Natura păcatului, forța motrice a păcatului, izvorul păcatului este inima omului, Sfânta, locuită de inițiatorul păcatului. Și nu e de mirare că Satana încearcă din răsputeri să țină departe de înțelegerea noastră adevărata natură a păcatului, pentru că doar când vom vedea unde s-a produs stricăciunea vom ști unde trebuie să repare Domnul nostru. Înțelegerea corectă a naturii păcatului, a caracterului lui Dumnezeu și a adevăratelor probleme puse în joc va putea pune capăt marii controverse dintre Hristos și Satana. Sfârșitul agoniei unei planete depinde cu alte cuvinte de disponibilitatea noastră de a înțelege. Întunericul încă dăinuie Gili Cârstea - vineri 20 mai 2005 Imediat înainte de sesiunea CG din 1888 de la Minneapolis, sora White era conștientă despre conflictul din jurul legii din Galateni. Ea a scris celor două tabere ce se conturau, rugând pe combatanți să păstreze limitele bunei cuviințe creștine. Dar ea nu a știut nimic despre intenția lui Dumnezeu de a oferi bisericii Sale începutul marii strigări a îngerului al treilea. A fost la fel de surprinsă de solia prezentată acolo ca toți delegații, ba poate chiar mai surprinsă decât unii conducători de la Battle Creek, care se așteptau ca legea din Galateni să fie subiectul principal al conferinței. Un aspect interesant este că sora White s-a simțit îndemnată să vorbească atunci despre lucruri care aparent nu aveau legătură cu solia neprihănirii lui Hristos. Predicile ei din timpul sesiunii, ca și multe articole scrise după 1888, insistă asupra unei grave deficiențe a credinței sfinților, deficiență care trebuia văzută și recunoscută înainte ca solia îngerului al treilea să se transforme în marea strigare. Subiectul ei principal era lipsa cunoașterii caracterului lui Dumnezeu și manevrele diavolului în această direcție. Iată ce spunea ea la Minneapolis sâmbătă după amiază, 13 octombrie 1888: Universul întreg privea cu mare interes. De ce? Urma să se dea cea mai mare bătălie între puterea întunericului și Prințul luminii. Satana urmărea să-și dezvolte permanent puterea. Care era puterea lui? El afirma că este prințul acestei lumi și își exercita puterea asupra locuitorilor pământului. Aceasta era folosită într-un mod așa de eficient, astfel ca ei să nu-L recunoască pe Dumnezeu. Satana dorea ca fiii oamenilor să capete o asemenea concepție despre lucrarea lui măreață, încât să vorbească doar despre marea lui putere. În acest scop, el așeza permanent pe Dumnezeu într-o lumină falsă. El Îl prezenta ca pe un Dumnezeu al nedreptății, și nicidecum al îndurării. El le agita permanent mintea ca ei să aibă o concepție greșită despre Dumnezeu. Cum putea Dumnezeu să fie prezentat corect lumii? Cum urma El să fie cunoscut ca un Dumnezeu al dragostei, plin de îndurare, delicatețe și milă? Cum urma să afle lumea lucrul acesta? Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, iar El urma să descopere lumii caracterul lui Dumnezeu (EGW 1888 Materials, vol. 1, p. 75). Delegații prezenți în sală nici nu bănuiau că lumina din cer stătea să cadă peste acea adunare, căreia cerul îi trimitea chiar atunci un învățător al neprihănirii care să ridice o punte între legea lui Dumnezeu și neprihănirea lui Hristos. Convinși că biserica are deja o înțelegere corectă despre caracterul lui Dumnezeu, ei și-au împietrit inimile și și-au astupat urechile, aruncându-se bezmetic într-o discuție sterilă despre legea din Galateni. În timp ce sora White asculta cu mare atenție predicile lui E.J.Waggoner și remarca deseori că aici este mare lumină, cel mai mare savant al bisericii de atunci susținea că ceea ce se întâmpla acolo era cea mai mare calamitate care s-a abătut peste noi. Această declarație nu a fost repudiată nici astăzi, la peste un secol de atunci. De ce? Din cauză că nici noi, cei de astăzi, nu credem că avem probleme de înțelegere cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Nici noi nu credem că neprihănirea lui Hristos ar avea vreo legătură cu judecata lui Dumnezeu sau cu manevrele diabolice ale lui Satana de a deforma caracterul lui Dumnezeu în ochii oamenilor. Generația prezentă nu stie nimic despre manevrele la care se pretează adversarul spre a deforma faptele și afirmațiile lui Dumnezeu. Și nici nu dorește să știe nimic la acest subiect, deși pretinde că apreciază lucrarea lui Hristos, aceea de a strica lucrările diavolului. La tribuna sesiunii din 1888, acea doamnă curajoasă întreba pe liderii Bisericii Adventiste: Atunci, ce vom face în această privință? Vom lăsa acest întuneric să dăinuie? Nu. Există putere pentru noi acum, aici, o putere care va aduce lumina cerului în lumea noastră întunecată (idem). Noi suntem martori că ea spunea adevărul. Era acolo și atunci o putere care urmărea să clarifice acuzațiile nebunești că Dumnezeu este la originea suferinței și morții. Era puterea neprihănirii lui Hristos care dorea să conecteze biserica la izvorul vieții. Ziua ispășirii pentru cei vii și ștergerea păcatelor erau la un pas de ei. Începuse marea strigare, în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Începuse să strălucească lumina acelui înger a cărui slavă trebuia să lumineze întreg pământul. În ciuda eforturilor ei disperate, frații au lăsat acel întuneric să dăinuie. Dăinuie de mulți ani, și va mai dăinui încă mulți ani, până când urmașii acelor frați vor recunoaște că acolo, în 1888, la Minneapolis, era o putere care ar fi adus lumina cerului în lumea noastră întunecată. Sau se vor da la o parte din drum, ca biserica să aibă șansa de a aprecia singură eficiența acelei solii. Comoara principală a ultimei generații Gili Cârstea - sâmbătă 21 mai 2005 "Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această măhramă rămâne neridicată, fiindcă măhrama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citește Moise, rămâne o măhramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce spre Domnul, măhrama este luată. Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia" (2 Corinteni 3,14-16). Neclaritatea cu care vedem reacțiile Creatorului în marea controversă ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva "măhrama" s-a transmis până astăzi, și nu numai că o purtăm, dar vrem să facem din ea steagul nostru de luptă. Uitând că "pentru a putea fi apreciat și înțeles corect, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalips, trebuie studiat în lumina care se revarsă de pe crucea de la Calvar" (GW 315), noi vedem Vechiul Testament cu aceeași optică deformată ca și evreii. Atâta timp cât ne complacem în vechiul legământ, măhrama ne protejează ochii de slava orbitoare a atributelor caracterului lui Dumnezeu, de chipul "mai proeminent" al lui Hristos. Pavel spune că măhrama nu poate rămâne peste inimile noastre atunci când ne întoarcem spre Hristos. Noi putem studia la infinit adevărurile Scripturii, dar dacă ele nu sunt înțelese în lumina Golgotei, măhrama rămâne. Tot așa cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă nu este privit dinspre Golgota, dacă nu este așezat în contextul marii controverse, măhrama trebuie să rămână. "Hristos a venit să descopere lumii cunoștința caracterului lui Dumnezeu, pe care lumea nu o avea. Această cunoștință era comoara principală pe care ucenicii trebuiau să o comunice oamenilor. Adevărul lui Dumnezeu fusese ascuns sub mulțimea tradițiilor și erorilor
Tot ce era spiritual și sfânt fusese pervertit de înțelegerea lor întunecată. Ei erau orbiți de mândrie și prejudecăți, incapabili să vadă sfârșitul celor desființate. Isus a venit să schimbe ordinea lucrurilor existente, descoperindu-le caracterul Tatălui. El a dat la o parte măhrama care ascundea slava Sa de ochii muritorilor, descoperind lumii pe singurul Dumnezeu viu și adevărat, a cărui cunoaștere este viață veșnică" (RH 11 ianuarie 1892). Pavel spune că și în vremea lui era o problemă cu citirea lui Moise, adică a Vechiului Testament. Greutatea de minte despre care vorbește el venea tocmai din percepția lor despre modul în care acționase Dumnezeu în trecut. Exista un tipar general despre calea prin care Israel urma să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu, dar care nu se potrivea nicidecum cu lucrarea și învățăturile lui Hristos. Același tipar există astăzi despre modul în care biserica rămășiței urmează să-și ducă misiunea întreita solie îngerească la bun sfârșit, tipar care nu se potrivește deloc cu solia neprihănirii lui Hristos descoperită în 1888. Dar atunci când începem să avem o sclipire despre ce înseamnă neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea măhrama este dată la o parte, iar legea este văzută a fi singura temelie a guvernării divine, singura constituție după care acționează Împăratul universului. Cunoașterea caracterului lui Dumnezeu va fi comoara principală a ucenicilor lui Hristos din ultima generație. Un manuscris pierdut și unul "pierdut" (I) Gili Cârstea - duminică 22 mai 2005 24 octombrie 1888. Ultima zi a pre-sesiunii, o întâlnire doar pentru pastorii și conducătorii bisericii. La amvon, Ellen White își începea predica de dimineață așa: Întâlnirea noastră se apropie de sfârșit, și nu a fost făcută nici o singură mărturisire; nu a fost nici o singură deschidere, ca Duhul lui Dumnezeu să poată interveni. Eu mă întreb, ce rost a avut întâlnirea noastră aici și de ce au trebuit să vină frații noștri, dacă prezența lor aici nu face decât să îndepărteze de popor pe Duhul lui Dumnezeu? (EGW 1888 Materials, vol. 1, p. 151). O asemenea introducere spune multe despre gravitatea situației care domnea la începutul sesiunii de la Minneapolis. Faptele și vorbele în ascultare de prințul întunericului, care urmau să aibă loc în sesiune, erau multe și tulburătoare. Niciodată nu se mai încercase repudierea subiectului neprihănirii lui Hristos prin vot. Niciodată nu fusese criticată cu asemenea violență serva Domnului. Spiritul de gloată nu fusese niciodată atât de extins. Niciodată nu intervenise un înger spre a o convinge pe Ellen White să nu părăsească sesiunea, sau spre a-i arăta batjocura cu care delegații tratau solia trimisă din cer în locurile unde erau cazați. Avea loc acolo o nouă răstignire a lui Hristos în persoana solilor Săi, iar delegații nici nu bănuiau în ce sunt implicați. Unul dintre punctele majore ale opoziției oficiale, și care fusese agitat în lunile premergătoare sesiunii din 1888, era susținerea că sora White combătuse, cu câțiva ani mai înainte, poziția despre legea din Galateni pe care o susținea acum Ellet J. Waggoner. Tatăl lui Ellet, Joseph H. Waggoner, publicase în trecut o broșură despre legea din Galateni, care nu fusese apreciată de sora White, iar fratele James White o retrăsese din circulație. Uriah Smith și liderii de la Conferința Generală știau bine acest lucru, și nu puteau înțelege schimbarea de macaz în atitudinea sorei White, care vedea acum mare lumină în prezentările celor doi soli, Jones și Waggoner. Iată care era poziția lui Uriah Smith, agitată la Minneapolis, și prezentată sorei White într-o scrisoare ulterioară: După părerea mea, calamitatea cea mai mare care a căzut peste cauza noastră, afară de moartea fratelui White, a fost când dr.Waggoner a început să-și publice în Signs articolele despre legea din Galateni... Dacă m-aș afla în fața tribunalului sub prestare de jurământ, aș fi obligat să mărturisesc cu toată sinceritatea... că dumneavoastră ați spus că fr. J.H.Waggoner este eronat (despre legea din Galateni). Și mi se pare că acest lucru este conform cu Scriptura. Fratele White a fost și el de acord cu noi la acest subiect încât, vă aduceți aminte, a retras cartea fratelui Waggoner din circulație... Poziția pe care o ia acum fr. E.J. Waggoner este supusă exact acelorași obiecțiuni... Mi se pare contrară Scripturii, și apoi, contrară cu ce ați spus dvs. mai înainte... Frații din California (Jones și Waggoner) aproape au ruinat Conferința (1888) așa cum mă așteptam. Dacă nu ar fi fost prezentate aceste chestiuni supărătoare, nu văd de ce nu am fi putut avea o sesiune plăcută și binecuvântată, așa cum am avut mereu... (E.J.Waggoner) a luat aceeași poziție despre legea din Galateni pe care dvs. ați condamnat-o la tatăl lui. Iar acum, când ați aprobat poziția lui... a fost o mare surpriză pentru mulți. Și când au venit să mă întrebe ce înseamnă acest lucru și cum se poate explica așa ceva, serios, sora White, n-am știut ce să le spun, și nici acum nu știu. ...Când ies la iveală opinii și mișcări care... subminează fatal lucrarea dumneavoastră și zguduie credința în solie, mi se pare normal să fiu îngrijorat; și vă imaginați în ce situație ciudată mă aflu când, deoarece îmi permit un cuvânt de avertizare asupra unor puncte, sunt prezentat în public ca unul care lovește în vânt, neștiind cu ce se luptă. Eu cred că știu, într-o oarecare măsură, cu ce mă lupt. Poate că nu înțeleg adevărata amploare a acestei lucrări de inovație și dezintegrare care se desfășoară; dar înțeleg destul ca să-mi provoace chin. Eu cred că sunt dispus să primesc lumină oricând și de la oricine. Dar ceea ce se pretinde a fi lumină trebuie, pentru mine, să fie în de acord cu Scriptura și bazată pe raționament solid, care să convingă judecata, înainte ca să mi se pară și mie lumină. Iar când vine cineva și prezintă lucruri pe care eu le știu și le cred de mult timp, îmi este imposibil să numesc așa ceva lumină nouă (Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie 1890). Un manuscris pierdut și unul "pierdut" (II) Gili Cârstea - luni 23 mai 2005 Era adevărat că Ellen White nu fusese favorabilă broșurii lui Waggoner tatăl, dar insista că nu își aduce aminte dacă se opusese subiectului cărții sau doar spusese că publicarea ei nu este oportună. Căutase manuscrisul despre acest subiect, dar el era de negăsit. În acea dimineață de sabat, ea spunea conducătorilor bisericii: Cum se explică faptul că am pierdut manuscrisul și nu reușesc să-l găsesc de doi ani? Dumnezeu avea un scop în acest incident. El dorește să mergem la Biblie și să obținem de acolo dovezile. Dar voi găsi acel manuscris și vi-l voi prezenta (EGW 1888 Materials, vol. 1, p. 153). Acel manuscris nu a fost găsit. Dar Dumnezeu a oferit bisericii Sale un alt manuscris în care prezenta cazul legii din Galateni. Manuscrisul a fost scris și trimis la redactorul de la Review spre publicare. Numai că redactorul, nimeni altul decât Uriah Smith, l-a încuiat în sertarul biroului, unde a stat ascuns de ochii bisericii timp de 56 de ani. Manuscrisul spunea că, în Galateni, Duhul Sfânt vorbea în special despre legea morală, poziție susținută de Jones și Waggoner. Și mai spunea un lucru interesant, care nu părea să aibă legătură cu solia 1888. Era pentru prima oară când bisericii i se oferea o explicație despre dinamica nimicirii în care nu era implicat Dumnezeu: Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca așteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuși pedeapsa asupra lui. Propriile lui acțiuni declanșează o suită de circumstanțe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului și-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă ușurință. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, și rezultatul sigur este ruina și moartea (EGW 1888 Materials, vol. 4, p. 1574). Această concepție revoluționară despre natura păcatului este o parte vitală a soliei despre neprihănirea lui Hristos. Ruina și moartea nu sunt produse de mânia lui Dumnezeu, așa cum crede încă biserica. Păcătosul aduce el însuși pedeapsa asupra lui alegând drumul nelegiuirii. Fiecare călcare a legii produce distorsiuni majore în caracter, ridică un zid de despărțire între noi și Dumnezeu, zid care Îl împiedică să Se amestece în deciziile noastre. Fără harul protector al lui Dumnezeu, drumul nelegiuirii duce la auto-distrugere. Ideea că păcătosul se pedepsește singur este privită cu suspiciune în biserica rămășiței. Este îmbrățișată ideea că Dumnezeu îl pedepsește pe păcătos, iar aceasta decurge dintr-o altă idee greșită, aceea că păcatul este o ofensă morală adusă autorității. O concepție corectă despre legea din Galateni, care este un îndrumător spre Hristos, duce la înțelegerea faptului că scrierea ei în templul inimii, ca și în cazul lui Hristos, este singura cale de a avea caracterul lui Dumnezeu desăvârșit reprodus în poporul Său. Numai că o concepție corectă despre legea din Galateni nu se poate obține atâta timp cât sfidăm solia neprihănirii lui Hristos descoperită în 1888, în favoarea doctrinei evanghelice neputincioase care bântuie astăzi în creștinism. Trenul de mare viteză și biserica rămășiței (I) Gili Cârstea - marți 24 mai 2005 Există un sentiment, tot mai extins în societatea noastră, ca și în lumea religioasă, că omenirea ar trebui să-și adune energiile pentru a aduce împărăția lui Dumnezeu pe pământ, și că sunt șanse foarte mari de reușită în acest proiect. Pacea, transformarea societății prin educație, cultură, armonie în politică, uniformizarea teologică și eliminarea violenței ar fi pașii necesari pentru o lume mai bună. Țelul este urmărit atât în planul politico-social, cât și în cel religios. În ultimii ani parcă au explodat asociațiile ecumenice, iar bisericile sunt obsedate de dărâmarea barierelor denominaționale în vederea unei mai bune înțelegeri cu bisericile surori. Expresii ca agent de transformare, convergență teologică, slujire comună, evanghelia cu o singură voce și altele asemănătoare au devenit proeminente în limbajul mediatic modern. Se dă impresia că asemenea eforturi vor duce națiunile spre o rezolvare fericită a problemelor globale, iar guvernele vor ajunge, sub îndrumarea bisericii, la armonia cerească pe care o așteaptă Dumnezeu. Asemenea așteptări sunt stârnite și întreținute cu premeditare și cu un așa succes încât se va crea un val de simpatie căruia nimic nu îi va putea sta în cale. Scriptura nu sprijină asemenea așteptări, și este uimitor cum pot unii adventiști să se alăture unor asemenea inițiative falimentare. Avertizările, deși atenuate, au început să apară chiar din Eden. David vorbește însă deschis despre o conspirație la nivel înalt, o întreprindere a împăraților pământului, îndreptată împotriva lui Dumnezeu: Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor! (Ps 2:1-3). Ioan vorbește și el despre o asemenea sfătuire a împăraților pământului împotriva soluțiilor divine la problemele omenești. El vede în vremea sfârșitului o coaliție internațională care, sub îndrumarea bisericii, va constrânge prin lege pe locuitorii pământului să calce legea lui Dumnezeu, să repudieze evanghelia veșnică și să se supună ordinii și religiei internaționale. Această putere globală va face ca toți, mici și mari să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, iar toți cei care nu vor dori să se supună, primind semnul autorității acelei puteri globale, vor fi omorâți. Conspirația aceasta din vremea sfârșitului îndreptată împotriva lui Dumnezeu se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase (2 Tes 2:9) și va cuprinde pe împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici. Aici nu este vorba de un grup de anonimi nebuni, care se împotrivesc lui Dumnezeu și astfel împiedică planurile de pace și bunăstare ale omenirii. Cei care conspiră împotriva lui Dumnezeu chiar în numele lui Dumnezeu sunt elitele politice, militare și religioase ale pământului, folosindu-se de puterea miraculoasă a Balaurului. Trenul de mare viteză și biserica rămășiței (II) Gili Cârstea - miercuri 25 mai 2005 Biserica rămășiței ar trebui să știe toate acestea, mai ales că ea a fost favorizată cu lumină specială asupra ultimelor evenimente: Am văzut un tren care circula cu viteza fulgerului. Îngerul m-a îndemnat să privesc cu atenție. Am privit cu atenție asupra acelui tren. Se părea că întreaga lume era îmbarcată în el și că nu mai rămăsese nimeni pe jos. Îngerul a spus: Ei sunt legați împreună, gata pentru foc. Apoi mi-a arătat pe conductorul trenului, care arăta impunător și prezentabil, și căruia toți pasagerii îi acordau atenție și respect. Eram uimită și am întrebat pe îngerul meu însoțitor cine este. El a spus: Este Satana. El este conducătorul, prezentându-se ca un înger de lumină. El a luat lumea în captivitate. Oamenilor li se prezintă amăgiri puternice, ca să creadă o minciună și astfel să poată fi condamnați. Acest agent, cel mai înalt în funcție după el, este mecanicul, și sunt și alții în diferite funcții după cum este nevoie, iar ei toți merg cu viteza fulgerului la pierzare (EW 88). Scriptura susține fără rezerve această descriere inspirată oferită bisericii. Cu toate acestea, există un curent, destul de vizibil pentru cei care au ochi de privit și urechi de ascultat, care îndeamnă pe oameni să participe la proiectele acestei lumi ca și când Dumnezeu ar fi la originea lor. Chiar în Adventist Review de săptămâna acesta un articol făcea recomandări ciudate, pe care ne este greu să credem că redactorii nu le-au văzut. Deși subiectul era despre ciuma rasismului, care încă bântuie printre noi, articolul sugera că biserica are nevoie să meargă dincolo de unitatea internă, în adevăr, la care cheamă Scriptura, către o politică de înțelegere și prietenie cu lumea. La scară mare, ar trebui să încurajăm și să planificăm oportunități pentru servicii divine comune, părtășie și eforturi evanghelistice comune cu alte biserici surori. Dar ca să putem face acest lucru, va trebui să abandonăm unele dintre noțiunile noastre preconcepute despre muzică 'potrivită,' model de închinare sau de activități comune să fim sensibili și deschiși ideii că diferit nu înseamnă neapărat anormal sau greșit. Trebuie să renunțăm la controlul pe care dorim să-l avem și să permitem lui Dumnezeu să aibă controlul (Adventist Review, 19 mai 2005, ed. online). Problema este că în trenul în care călătoresc bisericile surori nu Dumnezeu are controlul, ci chiar Satana, deghizat în înger de lumină și căruia bisericile surori fără să știe cine este îi acordă atenție și respect. Acesta este doar un exemplu din puzderia de planuri sau recomandări care, direct sau indirect, invită biserica să-și găsească un loc cât mai util și plăcut în trenul de mare viteză din viziune. Au primit acești activiști lumină din cer că viziunea sorei White este învechită, iar Dumnezeu dorește ca generația prezentă a poporului Său să urce în tren și să se supună conductorului care a reușit să îmbarce tot pământul? Dacă acest popor nu este în tren, așa cum pretindem sau visăm, ce fel de servicii divine comune am putea avea cu cei care călătoresc cu acel tren de mare viteză? Cum am putea avea eforturi evanghelistice comune și să predicăm pe Hristos cu o singură voce, fără să ne suim în tren? Da, este posibil ca vizionarii noștri postmoderniști să-și imagineze că am putea salva lumea urcând în tren spre a trage semnalul de alarmă, sau pentru a-l debarca pe conductor la prima stație. Au mai încercat unii această manevră înaintea noastră. Dar odată urcați în tren, s-au trezit invitați la vagonul restaurant unde era pregătit pentru ei un banchet pe cinste. Dumnezeu va avea în ultima generație un popor care nu va putea fi sub nici o formă amăgit să se urce în Intercity. Refuzul lor nu este motivat de dispreț sau lipsă de interes pentru soarta lumii. Din contră, poziția lor fermă ar putea fi ultima șansă a omenirii să se întrebe încotro se îndreaptă și cine este faimosul conductor stăpân pe destinele lor. Această viziune a sorei White este în general cunoscută. Numai că îngerul nu s-a oprit aici cu explicațiile lui. Iar partea care urmează este cea mai importantă. Urmăriți: Trenul de mare viteză și biserica rămășiței (III) Gili Cârstea - joi 26 mai 2005 L-am întrebat pe înger dacă nu a mai rămas nimeni. El m-a îndemnat să privesc în direcția opusă, unde am văzut un grup mic călătorind pe o cărare îngustă. Toți păreau foarte hotărâți, strâns uniți în adevăr. Îngerul a spus: Îngerul al treilea îi leagă, îi sigilează pentru grânarul ceresc. Acest grup mic părea împovărat de griji, ca și cum ar fi trecut prin conflicte și încercări severe. Apoi parcă soarele tocmai s-a ridicat din spatele unui nor și le-a luminat fețele, făcându-i să arate triumfători, ca și cum biruința lor era aproape câștigată (EW 88). Este absolut fascinant! În perioada când se scria Experiențe și viziuni, nimeni nu știa nimic despre solia 1888 sau despre o anumită sesiune Minneapolis. Tânăra Ellen White nu avea cum să înțeleagă cuvintele îngerului, căci ele aparțineau viitorului. Erau spuse, și au fost scrise pentru noi: Îngerul al treilea îi leagă! Bunul nostru Domn știa câtă nevoie o să avem de aceste cuvinte ale îngerului însoțitor, noi, cei din vremea în care solia îngerului al treilea este combătută cu atâta înverșunare. Cuvintele îngerului au fost rătăcite sau uitate în cursul timpului, dar ce impact fenomenal au ele astăzi pentru susținătorii neprihănirii lui Hristos! Ce este solia îngerului al treilea? Datorită opoziției de la Minneapolis, biserica era destul de reticentă să plece urechea la insistențele sorei White că marea strigare a îngerului al treilea a și început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate (RH 22 noiembrie 1892). Mulți auziseră că la Minneapolis a fost ceva deosebit, dar li se părea exagerat că solia prezentată acolo ar fi chiar solia îngerului al treilea. Mulți îi scriau sorei White, întrebând-o dacă este adevărat, iar ea răspundea: Este cu adevărat solia îngerului al treilea (RH 1 aprilie 1890). Din Australia, ea scria mărturii cât se poate de clare liderilor Conferinței Generale: Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones
Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare și însoțită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată (TM 91,92). Ce spunea îngerul? Singurii oameni care nu vor putea fi păcăliți să urce în trenul groazei condus de Satana sunt cei care văd în solia trimisă prin frații Waggoner și Jones cu adevărat solia îngerului al treilea. Oricât de pretențios ar suna, aceasta a fost intenția îngerului. El numește fără dubii elementul unic, liantul, motivația determinării acelui grup de a călători pe cărarea îngustă: Îngerul al treilea. Aproape că îi stătea pe limbă să spună solia 1888, dacă asta nu ar fi sunat straniu atunci. S-a mulțumit să spună îngerul al treilea, deoarece știa bine că tânăra cu care vorbea atunci nu se va sfii cândva să spună bisericii că solia 1888 este cu adevărat solia îngerului al treilea. La acea dată, doar el știa că ea va fi sfidată pe față pentru o asemenea afirmație. Doar el știa că solia va fi respinsă și, prin acțiunea propriilor noștri frați, va fi ținută departe de lume pentru încă un secol sau cine știe cât. Cine ar fi crezut că există o perlă atât de prețioasă despre solia 1888 ascunsă tocmai în Experiențe și viziuni? Parcă începe să sune mai altfel îndemnul Duhului de a căuta adevărul sub molozul erorilor și fiecare rază de lumină descoperită să fie comunicată și altora, până când un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiți pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră (RH 23 decembrie 1890). Oh, Dumnezeul nostru, varsă tu peste poporul acesta un duh de îndurare și de rugăciune, să vadă că îngerul al treilea este singura garanție a unității care ne va duce pe cărarea îngustă, acolo unde Soarele neprihănirii va lumina fețele noastre triumfătoare! Îți mulțumim din tot sufletul că ne-ai deschis ochii și inima pentru o foarte prețioasă solie, aceea trimisă prin frații Waggoner și Jones, care ne-a împiedicat să urcăm în trenul groazei. "Lumină suplimentară" Gili Cârstea - vineri 27 mai 2005 Este uimitor cum a legat Duhul Sfânt solia 1888 de caracterul lui Dumnezeu în lucrările Spiritului Profetic, iar noi nu am văzut nimic! Acum, când reluăm pasajele despre acea solie, descoperim la tot pasul indicații cât se poate de clare că Dumnezeu dorea să cheme pe aleșii Săi la o reconsiderare a caracterului Său, descoperit în solia neprihănirii lui Hristos. Cu puțin timp înainte de a pleca în Australia, exilată de neputința fraților de a privi chipul mai proeminent al lui Hristos așa cum fusese el expus de Jones și Waggoner în 1888, sora White a lăsat încă un testament despre natura luminii primite din cer: Sfârșitul este aproape. Nu avem nici o clipă de pierdut. Lumină trebuie să strălucească de la poporul lui Dumnezeu în raze clare și distincte, prezentându-L pe Isus înaintea bisericilor și lumii. Dumnezeu va da lumină suplimentară, iar vechile adevăruri vor fi recuperate și așezate în cadrul adevărului; iar lucrătorii vor triumfa peste tot. Ca ambasadori ai lui Hristos, ei trebuie să cerceteze Scripturile spre a căuta adevărurile care au fost ascunse sub gunoiul erorilor, și fiecare rază de lumină descoperită trebuie comunicată altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiți pe toate celelalte Domnul, neprihănirea noastră. Până aici, totul bine și frumos, citisem și eram încântați de o asemenea validare a soliei 1888. Dar nu am văzut, sau nu ne-a interesat, cum continuă paragraful: Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. Așa vorbește Domnul: Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul Ier 9:23-24 (Paulson Collection, 342, 343) Ce legătură era între acel unic interes care urma să predomine și cele două versete din Ioan și Ieremia? Nimic altceva decât că Duhul ne indica scopul final în solia 1888, descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Ambasadorii lui Hristos nu știau, și nu spuneau lumii, că Domnul face milă, judecată și dreptate pe pământ, și că aceasta este desfătarea Lui supremă. Ei spuneau lumii că Domnul este la originea devastărilor naturale și al patimilor omenești nimicitoare. Trebuia pregătit un popor care să prezinte lumii slava Tatălui în viața Fiului și în viața lor, astfel ca deformările diavolului să fie anihilate, iar Dumnezeu găsit nevinovat de ura, violența, suferința și moartea care au torturat planeta aceasta chiar de la porțile paradisului. Ascultați paragraful următor: Așa cum Mântuitorul a venit să-L slăvească pe Tatăl, prin descoperirea dragostei Sale, tot așa Duhul a venit să-L slăvească pe Hristos, descoperind lumii bogățiile dragostei și îndurării Sale. Dacă Duhul Sfânt locuiește în noi, lucrarea noastră va da mărturie despre acest lucru. Îl vom înălța pe Isus. Nimeni nu-și poate permite să tacă acum. Povara lucrării este prezentarea lui Hristos în fața lumii. Toți cei care se aventurează pe propriile lor căi, care nu se alătură îngerilor trimiși din cer cu o solie care va umple tot pământul cu slava ei, vor fi lăsați pe drumul lor. Lucrarea va merge spre biruință fără ei, și nu vor avea nici o parte în triumful ei (idem, 1 august 1891). Poporul acesta este chemat să se alăture îngerului al treilea și îngerului din Apocalips 18, ale căror solii unite vor produce ploaia târzie și marea strigare. Adică, dezvoltarea soliei neprihănirii lui Hristos din 1888 și unirea ei cu solia celuilalt înger în descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ultima solie de har, vor lumina pământul cu slava caracterul lui Dumnezeu. Această solie va pune punct marii controverse, descoperind lumii că moartea este cu totul străină de caracterul lui Dumnezeu, și că ea este urmarea desprinderii voluntare de izvorul vieții, strălucita invenție a diavolului de a ajunge pe muntele adunării dumnezeilor. Dacă mărturisim că "sfârșitul este aproape" și că "nu avem nici o clipă de pierdut," trebuie să fim dispuși să acceptăm și că Dumnezeu va da lumină suplimentară, iar vechile adevăruri vor fi recuperate și așezate în cadrul adevărului. Cu privire la aceste subiecte, nimeni nu-și poate permite să tacă acum. "Marea chestiune decisivă" Gili Cârstea - sâmbătă 28 mai 2005 Hristos a fost cât se poate de explicit în privința lucrării Duhului Sfânt: Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. Când va veni Mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, și vă va descoperi (Ioan 16:8,13,14). Între aceste versete se află și faimosul Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta (vers. 12), lucru care explică, desigur, perspectiva sumară pe care le-a oferit-o El asupra celor trei mari probleme ale naturii umane: păcatul, neprihănirea, judecata. Au trecut de atunci două milenii, dar se pare că lumea încă nu se lasă convinsă de păcat, neprihănire și judecată, iar stăpânitorul acestei lumi se află bine mersi la cârma trenului groazei, mai inventiv și mai hotărât ca niciodată să îmbarce în expresul lui și pe ultimii disidenți care mai agită solia îngerului al treilea. În afară de aceasta, ce altă treabă serioasă ar mai putea avea? El are o mică problemă chiar cu cei aleși, căci pe ceilalți i-a urcat demult în vagoane și îi distrează de minune. Urmașii lui Hristos nu au încă o convingere fermă că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Ei nu înțeleg cum a nimicit Fiul omului lucrările diavolului (1 Ioan 3:8) și din acest motiv au pierdut perspectiva corectă despre natura păcatului și despre neprihănirea lui Hristos. Una dintre lucrările diavolului care trebuia nimicită a fost credința larg răspândită de el că legea este o îngrădire a libertății ființelor create, pe când Dumnezeu și elita de pe muntele adunării dumnezeilor s-au plasat deasupra, sau în afara legii. Lumea a fost făcută să creadă că Dumnezeu nu procedează după prevederile unei legi, ci după buna Lui plăcere, după capricii sau situații de urgență care impun măsuri speciale. El a fost făcut să pară aspru, sever, arbitrar și imprevizibil. Din acest motiv, Fiul omului a venit să descopere în fața lumii cum trăiește și cum se poartă Dumnezeu, căci Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine. Iar Dumnezeu locuind în Hristos a spus că El a venit să împlinească legea, că ea este un zid de protecție și singurul garant al fericirii și libertății, și că legea nu poate fi abrogată sau modificată pentru a face loc nelegiuirii. Cu toate acestea, ce imagine deformată au mulți dintre cei care își doresc cu toată sinceritatea să fie urmașii lui Hristos! Cei mai mulți dintre membrii bisericii rămășiței cred că Dumnezeu poate, are dreptul și chiar operează în afara celor zece porunci fără să Se facă vinovat de vreo infracțiune. În 1888, Duhul Sfânt a încercat să remedieze situația, deși efortul Lui a fost aproape blocat de credința puternică a liderilor de atunci în vechile hotare. Era mare agitație atunci în jurul legii, numai că ea nu era așezată în cadrul marii controverse, acolo unde era locul ei. Momentul ca îngerul al treilea să se unească cu celălalt înger și să producă marea strigare a fost pierdut, dar Domnul, în marea Lui credință în noi, mai speră. De aceea ne-a oferit indicii prețioase la acest subiect: Mai este încă multă lumină care trebuie să strălucească din legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii. Această solie, înțeleasă în adevăratul ei caracter și propovăduită prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei. Marea chestiune decisivă trebuie adusă înaintea națiunilor, limbilor și popoarelor. Faza finală a soliei îngerului al treilea va fi însoțită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii în toate aspectele vieții, și se vor lua decizii pentru Dumnezeu ca Guvernator suprem; legea Sa va fi văzută ca regula guvernării Sale (EGW 1888 Materials, p. 166). Nu știu cum înțelegeți voi, dar eu văd marea chestiune decisivă a fi faptul că legea Sa este regula guvernării Sale. Adică, Dumnezeu Se supune și acționează în concordanță cu legea, deoarece aceasta este doar o transcriere a caracterului Său. Atunci când este predicată solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, așa cum a fost ea prezentată în 1888, la care se adaugă multă lumină, oamenii vor reuși să înțeleagă elementul vital din marea controversă, acela că legea Sa este regula guvernării divine. Această cheie va deschide cărțile la judecata lui Dumnezeu, descoperind neimplicarea Sa în toate blestemățiile istoriei umane. Să ne rugăm ca poporul nostru să înțeleagă cât mai repede această solie în adevăratul ei caracter, ca să poată pune înaintea lumii marea chestiune decisivă. Ultimul test: diferențierea dintre Hristos și Baal (I) Robert J. Wieland - duminică 29 mai 2005 Câteva luni după Minneapolis, Ellen White a văzut una dintre cele mai plastice și înfricoșătoare viziuni ale ei: Am fost impresionată de faptul că o mare primejdie stătea înaintea noastră, în inima lucrării (TM 460-471). Se părea că nimeni nu împărtășea povara sufletului ei, dar Domnul a încurajat-o să creadă că El nu-și va părăsi biserica. Îmi erau arătate lucruri pe care nu le înțelegeam, dar mi-a fost dată asigurarea că Domnul nu va permite ca poporul Său să fie învăluit în ceața scepticismului și necredinței lumești și legat în legăturile lumii (p. 460). Ar fi putut ea oare să sesizeze câți dintre tinerii de astăzi au fost învăluiți în ceața aceasta și legați în legăturile lumii, mulțumiți cu o simplă credință într-o Ființă Supremă, lipsiți de un concept clar al lucrării Marelui Preot în ziua cosmică a ispășirii? Mulți dintre tinerii noștri găsesc plictisitoare această carapace goală a adventismului, deoarece el a pierdut viziunea sanctuarului pe care au avut-o pionierii și solia 1888 care conținea vestea cea bună și plină de speranță. Viziunea lui Ellen White de la Salamanca a legat această goliciune de eșecul din 1888. Ea a prevăzut, ca urmare a acelei necredințe, că apostazia vechiului Israel ne va afecta și pe noi: Prejudecățile și opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; semințele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară și să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse și ele dau încă roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepția și orbesc înțelegerea acelora care vin în contact cu solia și solii... Necredința și-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparți de Hristos și să lași loc scepticismului. La mulți strigătul inimii a fost: Nu vrem ca acest om să domnească peste noi. Baal, Baal, este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale și părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învață iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit și înviat, care susține neprihănirea prin credință în Fiul lui Dumnezeu, a fost disprețuită, vorbită de rău, ridiculizată și lepădată... Ce viitor ne așteaptă, dacă nu reușim să ajungem la unitatea credinței? (TM 467, 468; 1890). Putem să răspundem la întrebarea ei foarte simplu: viitorul la care deja am ajuns. Experiența de după 1888 a traumatizat-o pe Ellen White, pentru că a văzut aproape cu oroare cât de puternic va încerca Satana să distrugă unicitatea misiunii acestui popor. Câțiva ani mai târziu spunea: Lucrurile pot continua în mijlocul unei prosperități aparente; dar Satana este treaz și studiază, plănuind cu îngerii cei răi un nou plan de atac mai cu succes... Marea luptă se va înteți și mai mult și va deveni din ce în ce mai hotărâtă. O minte se va ridica împotriva altei minți, planuri împotriva altor planuri, principii de origine divină împotriva principiilor lui Satana. Adevărul, în fazele lui diferite, va fi în conflict cu minciuna în formele ei mereu diferite și crescânde și care, dacă va fi posibil, va înșela chiar pe cei aleși... Pastori nesfințiți se coalizează împotriva lui Dumnezeu. Ei preamăresc pe Dumnezeu și pe zeul acestei lumi cu aceeași răsuflare. Deși cu gura îl primesc pe Hristos, ei îl îmbrățișează pe Baraba și, prin acțiunile lor, spun: Nu pe acest om, ci pe Baraba... Lăsați ca înșelătoria și mărturia mincinoasă să fie întreținute de o biserică care a avut lumină mare și dovezi mari, și acea biserică va respinge solia pe care Dumnezeu a trimis-o și va primi cele mai iraționale afirmații, presupuneri și teorii false... Mulți vor sta la amvoanele noastre cu torța profeției false în mâinile lor, aprinsă de la făclia demonică a lui Satana... Conflictul va deveni din ce în ce mai înverșunat. Satana va controla situația și se va da drept Hristos. El va denatura, va aplica greșit și va perverti tot ce va putea, pentru a înșela (TM 407-411; 1897). Ultimul test: diferențierea dintre Hristos și Baal (II) Robert J. Wieland - luni 30 mai 2005 Este oare cazul să ne preocupe pe noi astăzi în mod serios toate aceste preziceri în legătură cu închinarea la Baal, sau a fost numai o problemă temporară, limitată la Battle Creek, în secolul al XIX-lea? Reacția noastră normală la această prezicere inspirată este: Imposibil! Incredibil! Om fi noi nenorociți și așa mai departe, dar nu putem fi chiar în halul acesta de sărăcie spirituală! Pe de altă parte, conștiința ne spune totuși că ceva este greșit. Poate totuși este adevărat. Cine este Baal? În limbajul vechiului Israel, Baal era cuvântul obișnuit pentru domn sau soț: Este semnificativ faptul că în vremurile patriarhale... soțul era stăpânul, ba'al, al soției, care era dependentă de el pentru toate mijloacele de existență, și peste care avea toată autoritatea pe care alții nu o aveau (B. G. Sanders, Christianity After Freud, Geoffrey Bles Ltd., London, 1949, p. 88; Osea 2: 16). Baal, dumnezeul cananiților, însemna domnul, adesea modul obișnuit în care Israel vorbea despre Dumnezeul adevărat, Domnul, Iehova. Babilonianul Adon, elenizat ca Adonis, au același înțeles. Este cuvântul înrudit cu evreescul Adonai sau Domnul. Astfel, când profeții lui Baal se rugau pe muntele Carmel, ei strigau de fapt: O, Doamne, Doamne, ascultă-ne, în timp ce Ilie a păstrat o diferență clară în concepția lui despre Dumnezeu (1 Regi 18:26). Se presupune în mod obișnuit că era o diferență foarte mare și vizibilă între religia Israelului și religiile contemporane ale păgânilor. Dar cercetătorii spun că erau asemănări izbitoare, precum jertfa de dimineață și de seară, zecimea dată preoților, animale fără cusur pentru jertfe, cărți sfinte și psalmi, multe idei și concepții care erau copii ale celor autentice. Templele Babilonului și Asiriei aveau multe în comun cu templul lui Solomon. Poporul lui Israel s-a poticnit adesea de aceste similitudini și au fost înșelați, astfel că au adoptat diferite forme false de închinare. A fost greu pentru Israel să sesizeze că se închina unui dumnezeu fals al cărui nume era acela folosit în mod obișnuit pentru Dumnezeul adevărat. Limbajul și terminologia erau similare, dar numai un profet inspirat și cei care credeau în el puteau deosebi motivele și conceptele. Prezicerea lui Ellen White avansează posibilitatea înfricoșătoare că o apostazie serioasă s-a infiltrat în biserica modernă în timp ce noi dormeam. Dacă este adevărat, situația este îngrozitoare, dar nu fără speranță. Pocăința a fost posibilă în zilele lui Ilie și este posibilă și în timpul nostru. Apostazia din timpul lui Ilie este adesea înțeleasă greșit, ca o îndepărtare de la adevăr așa de evidentă și proeminentă încât să-i facă pe israeliți să pară neobișnuit de insensibili și de nescuzat. Realitatea este că apostazia Israelului a fost gradată și inconștientă, necesitând aproape un secol ca să ia proporțiile pe care Ilie le-a recunoscut în timpul său. El trebuie să fi avut o minte foarte ascuțită pentru a o sesiza (3T 273; PK 109, 133, 137). Trebuie să ne amintim că Ilie este în viață, fiind luat la cer. S-ar simți el bine printre noi, recunoscând pe Izabela și profeții ei? Baal fiind un Hristos fals, este evident că orice închinare la sine, care este deghizată în închinarea la Hristos și care se eschivează de la principiul crucii, este în realitate închinare la Baal. Rădăcinile merg adânc, adesea sub conștiința noastră. Rostirea numelui lui Hristos și a terminologiei creștine nu înseamnă nimic, când este vorba de identificarea adevărului. Dușmanul lui Hristos urmează să-L personifice pe Hristos, adică să-I ia înfățișarea și să-I uzurpe identitatea prin amăgiri extrem de reușite. Dar cu mult înainte de personificare va veni reprezentarea greșită. Frederick A. Voigt, un neadventist, recunoaște un aspect al acestei înșelăciuni magnifice: 'Etica creștină' este antihristul lumii occidentale. Este cea mai prefăcută și formidabilă corupție care a afectat vreodată lumea. Un Dumnezeu slab: Esența scandalului crucii Gili Cârstea - marți 31 mai 2005 În studierea Cuvântului lui Dumnezeu și a istoriei sacre se comentează foarte mult despre argumentele pe care iudeii le puteau găsi în Scriptură spre a-L recunoaște pe Isus din Nazaret ca Mesia. Foarte puțin se discută despre argumentele extrem de puternice pe care ei le-au găsit în aceeași Scriptură spre a-L respinge. Noi suntem astăzi uimiți de superficialitatea cu care studiau și interpretau ei Scripturile. Observăm cu câtă naivitate abordau doctrina lor fundamentală despre sanctuar și ne mirăm cum nu au putut constata că tot sistemul ceremonial era o descriere a lui Hristos și a misiunii Sale. La împlinirea vremii, când întunericul acoperă pământul și negură mare popoarele, scena era pregătită nu numai pentru ca poporul acela să vadă mare lumină, dar și pentru o cumplită și îndârjită opoziție față de acea mare lumină. Cu durere trebuie să recunoaștem că Israel, ca popor, s-a aflat de partea opoziției în acest binecuvântat moment al istoriei. Ei L-au batjocorit și L-au omorât pe Cel pe care Îl socoteau singura lor salvare. Principala problemă, care a marcat toată istoria lui Israel, de la ieșirea din Egipt până la omorârea lui Ștefan, a fost o dorință nestăpânită de a servi lemnului și pietrei (Eze 20.32). Nu este nimic tainic în această exprimare. Ei voiau să fie ca neamurile, ca familiile celorlalte țări. Doreau un împărat... cum au toate neamurile (1 Sam 8.5). De ce doreau israeliții un împărat cum au toate neamurile, deși Împăratul Împăraților dorea să îi conducă printr-un prooroc? Era călăuzirea printr-un prooroc mai ineficientă decât cea regală, cu toate că printr-un prooroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un prooroc a fost păzit Israel (Osea 12.13)? În cererea adresată lui Samuel, israeliții spuneau de fapt că nu au încredere că neamul lor va supraviețui sub o astfel de guvernare, în care autoritatea este așa difuză în popor, în care nu există coerență și nici sistem centralizat de putere. Ei nu credeau că un prooroc poate polariza energiile națiunii într-un mediu așa ostil cum era țara Canaanului și că mizeria care se abătea peste ei periodic se datora tocmai lipsei unui împărat hotărât și destoinic. Ei doreau să fie ca familiile celorlalte țări, și nu un popor deosebit și sfânt, pus deoparte pentru o lucrare specială. Ne imaginăm disperarea lui Samuel când a aflat că sub această aparent nevinovată dorință se ascundea ceva teribil de rău: ...nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit și au slujit altor dumnezei (1 Sam 8,7.8). Aceasta era realitatea în care se afla poporul care cerea acum un împărat care va merge în fruntea noastră și ne va cârmui în războaiele noastre (1 Sam 8.20). Vom găsi, cu puține excepții, această fascinantă obsesie pentru putere în toată istoria zbuciumată a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile. Astfel, Israel a avut un împărat care l-a cârmuit în războaiele lui, până la biruința finală când L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, Proorocul care venise să-i elibereze din robia crudă a păcatului. Familiile țărilor pe care le invidia Israel aveau nu doar un împărat autoritar și violent, dar și dumnezei la fel de violenți și autoritari. Violența și autoritatea erau socotite ca o garanție a fericirii și prosperității naționale. Puterea unei națiuni stătea în brațul ei armat. Pentru Israel părea de neimaginat că un popor poate fi puternic și pașnic în același timp. Măreția și gloria erau definite în ochii lui Israel de mulțimea popoarelor îngenunchiate prin forța armelor. Așa visau ei să ajungă capul și nu coada printre familiile celorlalte țări de pe pământ. Așa au început să slujească lemnului și pietrei, visând să târască în robie gloatele planetare, sub binecuvântarea complice a marelui lor Dumnezeu ascuns. Secolele se scurgeau unul după altul, Israel schimba împărat după împărat, dar visul de glorie războinică părea din ce în ce mai îndepărtat, sub necruțătoarea robie în care erau târâți de neamurile pe care le invidiau așa de mult. Nu au înțeles niciodată principiul după care cine pune mâna pe sabie, de sabie va pieri. Pentru ei, forța constrângătoare era singura soluție pentru disciplină internă și expansiune externă. În acest mediu otrăvit, purtat dintr-o robie în alta, poporul și-a găsit salvatoarea speranță în credința că odată, în viitor, va veni la ei Mesia, Liberatorul, care îi va conduce în lupta sfântă de cucerire militară a națiunilor. Astăzi așteaptă exact același lucru și, între timp, duc un război violent și sângeros contra vecinilor, pe principiul lui Moise în variantă modernă, adică mai mulți ochi pentru un ochi, mai mulți dinți pentru un dinte. Biserica ultimei generații ar trebui să privească atent istoria lui Israel, dacă nu dorește să ajungă în aceeași fundătură teologică. Ne aflăm în același gen de confruntare asupra caracterului lui Dumnezeu, și tratăm cu aceeași superficialitate căile prin care Dumnezeu trimite lumină specială în aceste ultime zile ale marii controverse. home |