www.gsm1888.ro

Puterea şi frumuseţea neprihănirii lui Hristos

Gili Cârstea - duminică 1 mai 2005

„Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, deci, ce zici?”…

Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”…

Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”

„Nimeni, Doamne” I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:1-11).

Cum este posibil aşa ceva? Legea era clară, adulterul trebuia pedepsit cu severitate. Legea nu era a lui Moise. Chiar Hristos afirmase la începutul misiunii Sale că atâta timp cât vor exista cerul şi pământul nu se va putea modifica nici o frântură de slovă din lege. Unde se ajungea dacă ordinea şi disciplina trebuiau impuse doar de unii fără păcat? Nu aveau dreptate fariseii când Îl acuzau pe Isus că distruge legea şi invită anarhia în poporul ales? Gestul Lui era de o gravitate extremă, căci diminua importanţa legii şi invita la o viaţă de păcat în numele iubirii de aproapele. Ce fel de autoritate era aceasta, care anula dreptatea prin milă?

Acest episod nu a clarificat nici până în ziua de azi principiile neprihănirii în raport cu legea. Poporul nostru susţine încă eroarea monumentală că Tatăl este drept şi intransigent, iar Fiul este milos şi iertător. Felul cum se interpretează episodul în discuţie a încurajat impresia că mijlocirea lui Hristos ar consta în a ne proteja de mânia lui Dumnezeu până vom fi eliberaţi de păcat, ca să putem sta în prezenţa slavei Sale fără nici un pericol.

În faţa femeii păcătoase (biserica) chiar era Cineva care nu avea păcat; dar El nu a aruncat primul cu piatra. El ştia bine că femeia nu poate trăi fără păcat atâta timp cât legea nu este scrisă în inimă. Dumnezeu arătase foarte clar, în serviciul sanctuarului, că doar ziua ispăşirii poate pune stop şuvoiului de păcat; că în tot cursul anului ei urmau să vină la uşa templului cu mielul, şi că ştergerea păcatelor din ziua ispăşirii însemna de fapt unirea cu natura divină. Dar ei “nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie.” Ei “nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu.”

Astăzi, “femeia” crede că ceea ce o salvează pe ea de pedeapsa legii este un Hristos milos care satisface pretenţiile unui Dumnezeu sever. În timp ce Tatăl cere executarea sentinţei, Hristos o anulează pe baza vieţii Sale sfinte, morţii şi învierii Sale.

Când Dumnezeu S-a făcut cunoscut lui Israel prin prezentarea legii, El le-a oferit o transcriere a caracterului Său. El dorea să le explice felul în care se vor purta ei dacă vor fi de acord să devină temple ale Duhului Sfânt. Legea era o descriere despre caracterul oricui va primi legământul cel veşnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu “fiecare fiinţă creată, de la heruvimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161).

Dar Israel a ales alt drum, preferând să păstreze legea în chivotul de aur şi departe, cât mai departe de inima lui.

Au trecut milenii, dar omenirea tot nu înţelege că legea, fiind caracterul lui Dumnezeu, nu poate fi transformată în porunci, iar acestea “păzite.” Legea fiind caracterul divin, nu poate fi păzită de fiinţe păcătoase. Ea trebuie posedată, scrisă în minte, spre a putea oferi roadele plăcute ale neprihănirii.

Istoria bisericii este o mărturie cutremurătoare despre neputinţa firii pământeşti de a se supune legii lui Dumnezeu. De la muntele Sinai încoace, fiecare generaţie a învăţat, cu durere, că “o altă lege” din mădularele noastre “ne ţine robi păcatului” şi nu ne lasă să facem ceea ce ştim că este bine (Romani 7). De ce acest eşec secular? Deoarece nu am vrut să-L vedem pe Hristos în templu. Nu am crezut că inima este locul locuinţei lui Dumnezeu, teritoriul împărăţiei Sale, şi nu am apreciat soluţia măreaţă oferită de Pavel în capitolul 8 din Romani.

Generaţia finală, care va avea credinţa lui Isus, va zgudui lumea prin descoperirea profundelor mistere ale sanctuarului. Taina lui Dumnezeu se va sfârşi atunci când legea va fi scrisă în inima omenească, iar neprihănirea lui Hristos îşi va dovedi forţa nimicitoare împotriva păcatului. Pentru cei ce vor preţui inaugurarea legământului cel veşnic în ziua ispăşirii finale nu vor exista dubii că legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, caracter care a fost aşezat în Hristos şi a produs neprihănire veşnică. Ei vor înţelege că Hristos nu condamnă pe păcătoşi, ci îi vindecă făcându-i părtaşi de natură divină, iar Tatăl face exact acelaşi lucru. Legea nu omoară cu pietre, ci aduce neprihănire veşnică pe calea consacrată în sanctuar. Ultima demonstraţie a frumuseţii sfinţeniei în trup păcătos va convinge chiar hoardele de demoni împietriţi că Dumnezeu a procedat corect în toate ipostazele dificile în care a fost împins. Ca un Miel pe care îl duci la tăiere. “În ziua aceea, Domnul oştirilor va fi o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului” (Isa 28:5).

Va fi Emanuel, Dumnezeu cu noi.

"Cum citeşti în ea?"

Gili Cârstea - luni 2 mai 2005

Vorbeam ieri despre intervenţia salvatoare a Domnului Hristos în favoarea femeii prinsă în adulter. Sigur că a fost o capcană a liderilor religioşi; iudeii fiind sub ocupaţie romană nu aveau dreptul să execute pe nimeni. Dar dacă nu ar fi fost sub ocupaţie? Cum ar fi reacţionat Isus? Ar fi aruncat El primul cu piatra, aşa cum cerea legea?

Percepţia populară era că noul profet nu are nici un respect pentru legea lui Moise. Hristos chiar a fost pus în situaţia să Se apere, ca şi Pavel, afirmând că nu a venit să strice legea, ci să o împlinească. Pentru păzitorii legii era însă cu neputinţă de înţeles ce fel de împlinire a legii era aceasta, când El intervenea chiar împotriva aplicării celor mai clare indicaţii ale legii. Aici era un caz foarte concret. Cineva călcase legea, iar legea trebuia aplicată, nu ocolită.

De atunci, toţi partizanii neprihănirii lui Hristos au fost acuzaţi că slăbesc cerinţele legii. Concepţia că harul este împotriva legii s-a propagat până în zilele noastre. Sunt puşi sub acuzare publică cei care susţin că Dumnezeu este sfânt conform legii, şi deci nu poate acţiona împotriva propriilor Sale norme. Teologia populară susţine că Dumnezeu este milos, adică iartă pe păcătoşii pocăiţi, dar drept în a condamna la moarte şi executa pe păcătoşii care au depăşit graniţele răbdării divine. Ba unii insistă că are dreptul nu numai să condamne la moarte, ci să şi tortureze pe inculpat pe măsura crimelor lui.

Cazul femeii aduce în discuţie un alt subiect foarte disputat în poporul nostru. Există teama că solia neprihănirii lui Hristos este o depărtare de la adevărurile adventiste, care ar produce slăbirea standardelor printr-o concepţie greşită despre caracterul lui Dumnezeu.

Oferind iertare acolo unde se impunea pedeapsa capitală, Hristos a fost acuzat că răstoarnă credinţa adevărată. În realitate, El dorea să confrunte pe teologii lui Israel cu întrebarea fundamentală: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”

Ei spuneau că au citit corect. Dumnezeu omorâse miliarde la potop. Arsese Sodoma şi cetăţile din câmpie. Poruncise distrugerea completă a populaţiilor păgâne cucerite. Dusese chiar pe Israel în robie atunci când se închinase la idoli. Dumnezeu era drept şi inflexibil cu păcatul. Şi încă ceva. Le promisese cucerirea lumii pe calea armelor. Cine era acest impostor care le spunea că au citit greşit în Scriptură?

Hristos încerca să-i convingă că Tatăl nu este Nimicitorul, ci Restauratorul, Mântuitorul. Le arăta că ceea ce auziseră ei “în vechime” era vechiul legământ, drumul ales de oameni împotriva dorinţei divine. El venise să-L descopere pe Tatăl cu totul altfel decât citiseră ei în Lege.

La fel s-a întâmplat în 1888. Dumnezeu dorea să confrunte pe teologii Israelului spiritual cu întrebarea fundamentală: “Atunci, de ce legea?”

Dar birocraţii de la Conferinţa Generală nu puteau accepta sub nici o formă că au citit greşit Scriptura. Nu numai că s-au opus unei descoperiri epocale despre caracterul lui Dumnezeu, dar nici măcar nu au fost capabili să accepte că “în acest pasaj, Duhul Sfânt vorbeşte, prin apostolul Pavel, în special despre legea morală” (EGW 1888 Materials, p. 1574). Ei numeau solia de la Dumnezeu şi timpul prezentării ei ca fiind „cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra noastră.” Ceea ce sora White declara, prin inspiraţie şi sub îndrumarea îngerului, a fi „o foarte preţioasă solie” şi „ultima solie de har,” ei spuneau că este „o lucrare de inovaţie şi dezintegrare.”   

Nu observaţi că astăzi ne confruntăm cu acelaşi gen de împotrivire? Ne întoarcem la întrebarea de bază a felului în care citim în Scriptură. În timp ce unii văd în lege o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, alţii insistă că ea nu este altceva decât un cod moral pentru călăuzirea oamenilor. Există o încăpăţânare ciudată la “păzitorii legii” de a nu recunoaşte că legea este fundamentul neprihănirii şi caracterul lui Hristos, aşezându-L pe Dumnezeu în afara jurisdicţiei legii. De aici, necesitatea ca Dumnezeu să pedepsească până la exterminare pe opozanţii Săi fără ca fapta să intre sub incidenţa vreunei legi.

Numai că o astfel de poziţie distruge chiar temelia neprihănirii lui Hristos. Este complet nepotrivit ca El să afirme că a “păzit poruncile” Tatălui Său, deşi nimeni nu ştie care sunt acele porunci, atâta timp cât Dumnezeu nu Se supune legii morale şi este deasupra ei. În plus, Hristos afirma că sursa neprihănirii Sale era “Tatăl, care locuieşte în Mine.” El era Modelul şi Capul pentru noua familie a lui Dumnezeu, oameni părtaşi de natură divină, în a căror inimă este scrisă legea.

El ne îmbie cu ardoare să pricepem că neprihănirea este în legătură cu legea: "Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!" (Isa 51:7).

După felul în care reacţionăm la solia despre neprihănirea lui Hristos, am fi teribil de nervoşi dacă ar veni astăzi un profet în numele Domnului şi ne-ar spune că am citit greşit Scriptura. Formula lui, de genul “Aţi auzit că s-a spus în vechime… Dar eu vă spun…” ar fi la fel de dispreţuită astăzi ca totdeauna. Istoria se repetă, natura umană nu s-a schimbat, iar spiritul de gloată este astăzi la fel de viguros şi eficient atunci când este vorba de “interceptat” solia lui Dumnezeu de adevăr prezent.

"Lumina... ţinută departe de lume"

Gili Cârstea - marţi 3 mai 2005

Într-o scrisoare din Australia, trimisă spre publicare redactorului de la Review, Uriah Smith, sora White face probabil cea mai clară descriere a soliei îngerului al treilea. Trimisă poporului nostru în 1888 şi urmând să se transforme în marea strigare, „ultima solie de har” era o descoperire complet nouă a neprihănirii lui Hristos, care prezenta bisericii şi lumii caracterul lui Dumnezeu eliberat de toate accesoriile nelegiuirii cu care îl acoperise vrăjmaşul.

Dar redactorul de la Review nu a socotit necesar să permită bisericii şi lumii să afle că solia 1888 avea de-a face cu caracterul lui Dumnezeu. Scrisoarea a zăcut în sertarul redacţiei timp de 56 de ani, iar unii dintre cei care declară că iubesc solia 1888 se întreabă şi astăzi ce legătură există între neprihănirea lui Hristos şi caracterul lui Dumnezeu. Această neînţelegere îi aşează în poziţia destul de neplăcută de a afirma că solia nu era altceva decât o actualizare a îndreptăţirii prin credinţă pentru Biserica Adventistă, care pierduse doctrina lui Luther în agitaţia din jurul legii.

Această mărturie „rătăcită” şi istoria ei ne arată, dacă mai era nevoie, disperarea lui Satana de a camufla pervertirile operate de el în concepţia lumii despre slava lui Dumnezeu. Succesul de la Minneapolis i-a permis să împiedice unirea soliei îngerului al treilea cu solia „celuilalt” înger din Apocalips 18.

Observaţi claritatea cu care se oferă bisericii soluţia simplă pentru ploaia târzie şi marea strigare:

„Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” În acest pasaj, Duhul Sfânt vorbeşte, prin apostolul Pavel, în special despre legea morală [...]

„Refuzul de a renunţa la păreri preconcepute şi de a accepta acest adevăr se află în mare parte la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume.

„Legea celor zece porunci nu trebuie privită atât de mult sub aspectul ei prohibitiv, cât sub aspectul îndurării. Restricţiile impuse de ea sunt garanţia sigură a fericirii în ascultare. De îndată ce este primită în Hristos, ea lucrează în noi acea curăţire a caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. Noi privim în ea bunătatea lui Dumnezeu, care prin descoperirea înaintea oamenilor a principiilor neschimbătoare ale neprihănirii, urmăreşte să-i protejeze de relele care rezultă din călcarea Legii.

„Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea.”

În aceste câteva paragrafe avem cea mai clară dovadă că solia 1888 urmărea să lumineze pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Solia a început cu o dezbatere despre rolul legii, şi urma să se încheie cu ştergerea păcatelor şi scrierea caracterului lui Dumnezeu în templul sufletului celor care ajungeau să-L cunoască în această lumină.

Marea controversă nu se poate încheia atâta timp cât poporul rămăşiţei crede că Dumnezeu este la originea suferinţei şi morţii, mai ales la originea morţii veşnice, pe care ei o consideră ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu. Solia 1888 urmărea să înlăture ideile preconcepute după care „ruina şi moartea” vin din mânia lui Dumnezeu ca o pedeapsă pentru păcat. Ea scotea din întunericul medieval adevărul că „ruina şi moartea” sunt rezultatul sigur al despărţirii de Dumnezeu, deconectarea voluntară de la izvorul vieţii, pe care Dumnezeu nu are dreptul să o interzică celor care o doresc cu insistenţă.

Dar opoziţia stârnită la Minneapolis a îngropat pentru un secol această frumoasă descoperire a neprihănirii lui Hristos, iar biserica nu ştie de ce caracterul lui Hristos nu a fost încă „desăvârşit reprodus” în poporul Său, ca să aibă loc a doua venire.

Articolul trimis din Australia se încheie aşa:

„Legea este o exprimare a gândului lui Dumnezeu; când o primim în Hristos, ea devine gândul nostru; ea ne ridică deasupra dorinţelor şi înclinaţiilor fireşti, deasupra ispitelor care conduc la păcat. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” - nimic nu-i face să se poticnească.

În nelegiuire nu există pace; nelegiuiţii sunt în război cu Dumnezeu. Dar cel ce primeşte neprihănirea Legii în Hristos este în armonie cu Cerul. „Îndurarea şi adevărul s-au întâlnit; neprihănirea şi pacea se sărută.”

Cine îşi asumă responsabilitatea?

Gili Cârstea - miercuri 4 mai 2005

Începând cu sesiunea Conferinţei Generale din 1888 şi continuând mulţi ani după ea, sora White s-a angajat într-un război surd cu cei mai apropiaţi prieteni ai ei, liderii bisericii de la Battle Creek. Dacă s-ar petrece astăzi, schimburile dure din corespondenţa lor ar fi numite limbaj al urii, critică împotriva conducerii, lipsă de respect pentru aleşii Domnului. Cunoscând blândeţea şi delicateţea acestei slujitoare a Domnului, ne putem imagina disperarea lui Dumnezeu cu acest popor cu grumazul înţepenit, care tocmai amânase cu ani de zile (cine ştie câţi?) încheierea marii controverse. Hotărârea cu care se exprima profetul bisericii rămăşiţei ne ajută să înţelegem gravitatea situaţiei în care fusese pusă biserica prin decizia iresponsabilă a câtorva oameni onoraţi cu prea multă încredere de poporul nostru.

La câteva luni după Minneapolis, ea scria unor asemenea bărbaţi din conducerea lucrării, cu toată reţinerea de care era capabilă, deşi îngrijorarea ei este evidentă:

„Înţelegerea greşită şi interpretarea greşită vor despărţi inimile celor care au fost fraţi. Dar acest lucru nu s-ar întâmpla dacă egoismul, dragostea de sine, obiceiurile şi tradiţia, nu ar fi deranjate de solia adevărului. Străjerii de pe zidurile Sionului dorm. Mulţi nu simt o povară pentru lucrare. Ei nu au de dat nici o avertizare. Sunt mulţi care au auzit solia pentru acest timp, şi au văzut rezultatele ei, dar de teamă ca unii să nu ia poziţii extreme, şi astfel să apară printre noi fanatismul, ei au permis imaginaţiei lor să creeze multe obstacole, care să împiedice înaintarea lucrării, şi au prezentat şi altora aceste dificultăţi prin discursuri lungi asupra pericolelor acceptării doctrinei. Ei au încercat să contracareze influenţa soliei adevărului.

„Să ne imaginăm că ei ar avea succes în eforturile lor. Care ar fi urmarea? Solia pentru trezirea unei biserici încropite ar înceta, iar mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere. Să ne imaginăm că lucrarea ar fi dată în mâinile acestor opozanţi şi căutători de greşeli, şi li s-ar permite să dea bisericii doctrina şi lucrarea pe care ar dori-o ei. Ar prezenta ei ceva mai bun decât a trimis Domnul poporului Său prin agenţii Săi aleşi?

„Cei care s-au opus luminii, pe faţă sau în secret, au dat oare poporului hrana care ar fi hrănit sufletele lor? Au prezentat ei solia pe care o cere acest timp, ca tabăra să fie curăţită de întinarea morală? Au ei ceva de oferit care să înlocuiască adevărul adus cu fervoare şi zel spre a pregăti calea pentru venirea Domnului?

„Caracterul, motivele şi scopurile lucrătorilor pe care i-a trimis Dumnezeu au fost, şi vor continua să fie interpretate fals. Oamenii vor vâna cuvinte şi afirmaţii despre care ei presupun că sunt false, mărind şi falsificând aceste afirmaţii. Dar ce fel de lucrare fac aceşti spectatori? I-a aşezat Domnul pe scaunul de judecător, să condamne solia şi solii Săi?” (1888 EGW Materials, 388).

„Solia şi solii” continuă să fie judecaţi şi condamnaţi, afirmaţiile lor sunt vânate şi deformate mai eficient ca niciodată, iar adevărul care a făcut din noi un popor special este „aruncat la pământ.” Bărbaţi iluştri ai acestui popor se angajează să contracareze „influenţa soliei adevărului,” deşi Dumnezeu i-a onorat cu misiunea de străjeri pe zidurile Sionului. Este timpul ca tabăra să fie curăţită de „întinarea morală,” iar cei care erau chemaţi să anunţe poporul au „interceptat” solia şi descurajează pe oameni să îi dea atenţia cuvenită.

Situaţia este de o gravitate extremă, pentru că în joc nu este bunăstarea sau reputaţia bisericii rămăşiţei, ci onoarea şi stabilitatea guvernării divine, care pierde în fiecare an milioane de suflete preţioase, amăgite să refuze calea luminii prin tot felul de oferte neputincioase. Cu fiecare an care trece, situaţia se agravează, iar solia îngerului al treilea va deveni tot mai greu de perceput în acest popor. Cine îşi asumă responsabilitatea?

Sămânţa femeii şi balaurul  (I)

Donald K. Short - joi 5 mai 2005

Ultima carte a Bibliei se prezintă ca fiind “Descoperirea lui Isus Hristos.” “A descoperi” înseamnă “a scoate la iveală.” Prima carte a Bibliei începe cu făgăduinţa unei Seminţe. Începutul şi sfârşitul Bibliei aduc adventiştilor de ziua a şaptea înţelegere şi avertizări care devin imperative. Ambele prezintă o imagine a conflictului, a războiului care continuă de şase mii de ani, afectând grav universul. “Dar ştim că până în ziua de azi toată creaţiunea suspină şi suferă durerile naşterii,” o suferinţă pe care până acum doar Dumnezeu o poate înţelege. Tot cosmosul aşteaptă “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19-22).

Între timp, ce face Biserica Adventistă mai eficient sau mai semnificativ astăzi decât făcea acum 100 de ani? Înţelegem noi Ziua Ispăşirii mai clar decât au înţeles-o pionierii bisericii?

Poporul lui Dumnezeu s-a mulţumit să creadă că problema păcatului este domeniul lui Dumnezeu, iar El se va hotărî odată să facă ceva în această privinţă. Până atunci, noi veghem şi ne rugăm şi citim Biblia şi ne luptăm să fim mai asemănători cu Isus. Sperăm că Domnul ne va da o dragoste de oameni care ne va face să ducem în lume vestea bună, şi că inimile noastre vor arde de fericita nădejde că Isus vine curând. Iar deceniile trec unul după altul!

Copiii lui Dumnezeu îşi vor ocupa locul cuvenit doar atunci când îşi vor recunoaşte responsabilitatea în războ-iul dintre păcat şi neprihănire. Până atunci, făgăduinţa făcută părinţilor rasei umane rămâne blocată.

Aşteptând, ar fi bine să ne facem temele. Avem de învăţat o lecţie: că suma funcţiei şi slujbei lui Hristos este concentrată în afirmaţia “Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apocalips 1,8). În această afirmaţie se află ascuns planul de mântuire. Rezolvarea acestor 6000 de ani de controversă nu este nimic mai puţin decât descoperirea lui Isus Hristos. Acesta este Cuvântul care a fost “făcut trup” şi pe care Satana l-a bârfit şi atacat în faţa universului.

Dar războiul împotriva lui Dumnezeu, cu toate subterfugiile lui, se va evapora în faţa acestei descoperiri. Descoperirea lui Isus în faţa universului trebuie să demonstreze adevărul despre cine este Dumnezeu, şi să pună capăt îndoielii şi fricii care au permis lui Satana să pună stăpânire pe minţile oamenilor.

Puterea demonstraţiei slavei lui Hristos este zugrăvită cu claritate în capitolul doisprezece din Apocalips. Se prezintă aici o femeie, biserica, “îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap” (versetul 1). Aceste simboluri, care reflectă slava neprihănirii, sunt temelia picioarelor ei. Este încoronată cu cinstea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel şi a celor doisprezece apostoli. I s-au încredinţat legea, profeţii şi evanghelia. Este “frumoasă ca luna, curată ca soarele şi teribilă ca nişte oşti sub steagurile lor” (Cântarea Cântărilor 6,10); toată această lumină şi adevăr îi este dată cu un scop precis, să dea naştere “copilului de parte bărbătească.”

Slava, înţelepciunea şi adevărul tuturor secolelor se concentrează în cunoaşterea şi înţelegerea acestui “copil de parte bărbătească,” Isus Hristos. Satana tremură de groază că biserica va obţine o înţelegere clară a acestui “bărbat” căci a-L cunoaşte pe El înseamnă “viaţă veşnică,” iar aceasta înseamnă sfârşitul războiului. Fiecare conflict în istoria păcatului este conceput împotriva chinului acestei femei să dea naştere acestei “descoperiri.”

Sămânţa femeii şi balaurul   (II)

Donald K. Short - vineri 6 mai 2005

Revolta de la început, atunci când a tras cu coada “a treia parte a stelelor cerului” (Apocalips 12,4), până la înfrângerea finală şi distrugerea lui Satana, atârnă de întrupare. “Pârâşul fraţilor” nu poate fi “aruncat la pământ” (versetul 10) atâta timp cât caracterul lui Hristos este nedescoperit şi înţeles greşit. Înţelegerea corectă a Cuvântului devenit “trup” sigilează biruinţa finală şi pune capăt războiului contra lui Dumnezeu. “Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (versetul 11) - moarte fizică şi moarte faţă de sine. Se spune că mărturia care a produs biruinţa este a lor, dar este mai mult decât atât. Afirmaţia că ei au biruit prin sângele Mielului nu este nimic altceva decât “mărturia lui Isus,” care este alături de poporul Său (versetul 17).

Versetul 17 (deseori legat de Apocalips 19,10: “mărturia lui Isus este spiritul profeţiei”) acordă autoritate şi sprijin scrierilor servei Domnului, Ellen G.White. Oricât ar fi de adevărat acest lucru, aici este implicat mai mult decât validitatea scrierilor ei. Acest verset prevesteşte ziua când propria noastră mărturie şi experienţă va fi legată de experienţa lui Hristos ca “Fiu al omului.” Această experienţă va fi punctul culminant al oricărei exprimări profetice.

Acesta este motivul pentru care femeia are luna sub picioare. Lumina şi slava care vin din trecut nu sunt decât o imagine reflectată a descoperirii finale care îmbracă în soare această femeie. Când va înţelege descoperirea Cuvântului “în trup,” născut din trupul ei, ea va birui aşa cum a biruit El. “Rămăşiţa seminţei ei” va fi una cu “Sămânţa” şi va da aceeaşi mărturie, “mărturia lui Isus.”

“Sămânţa” trebuie să înfrunte şarpele într-o bătălie crucială. Credinţa în această făgăduinţă din Geneza 3,15 a asigurat mântuirea tuturor celor care au intrat pe porţile cerului. Aici, la originea istoriei omenirii, s-a stabilit o credinţă în Sămânţa femeii care trebuie să poarte poporul lui Dumnezeu spre împărăţie. Această credinţă trebuie să aducă divinul şi omenescul într-o unire destul de puternică spre a câştiga bătălia. Deoarece făgăduinţa se bazează pe o “Sămânţă,” războiul şi rezultatul lui trebuie să fie în spectrul inteligenţei umane. Rasa omenească nu cunoaşte decât un singur fel de “sămânţă.” În acest mod a trimis “Dumnezeu în lume pe Fiul Său,” “născut din femeie, născut sub lege” (Galateni 4,4).

Acest adevăr este mai proeminent în “cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1,1). Genealogia lui este (ca şi a noastră) plină de personaje perverse cu lista păcatelor lor, care nu mai lasă nimic pentru imaginaţie. Există aici mincinoşi, bârfitori, înşelători, adulteri, desfrânate, copii din incest şi apostaziaţi mai răi decât popoarele vecine cu Israel. Aceasta este linia regală a moştenirii genetice a lui Isus, o galerie de pungaşi, fără nici un Iosif, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia sau Daniel pe ea.

De-a lungul secolelor, Satana a cercetat psihicul acestor vagabonzi din genealogia lui Hristos, pentru a pregăti o strategie pe care ar fi dorit-o invincibilă. Acest lucru l-a făcut să se laude că Îl va birui pe Hristos, când a luat natura omenească. El a făcut planuri să Îl seducă pe Isus ca şi pe înaintaşii Lui. El hotărâse să Îl doboare pe Fiul lui Dumnezeu de pe postamentul înalt pe care se găsea.

Tatăl nu a cedat pe Fiul Său fără agonie, “Dumnezeul cerului a fost într-o mare strâmtorare.” De ce să lase El pe Fiul Său să ia “natura căzută a omului” şi să devină pentru totdeauna membru al rasei umane, Sămânţa femeii, copilul unei fiinţe create? Dumnezeul cerului trebuia să decidă dacă Îşi va lua crucea şi va accepta ca Fiul Său preaiubit să moară pentru noi, sau să “lase pe omul vinovat să piară.”

Nu exista soluţie de compromis. Opţiunea Lui era totul sau nimic: Devii Sămânţa femeii sau rămâi în cer!

Pâinea care se coboară din cer

Gili Cârstea - sâmbătă 7 mai 2005

“Hrana îngerilor” a fost oferită copiilor lui Dumnezeu în pustie, deşi existau mii de variante de a-i hrăni. Mana era o pildă despre valoarea şi natura luminii divine care se oferă lumii, slava lui Dumnezeu care luminează “pe orice om venind în lume.”

Atunci când au primit mană pentru prima oară în pustie, israeliţii au primit instrucţiuni precise despre modul de folosire. Era o hrană completă şi sănătoasă, care putea fi preparată în diferite feluri. Ea trebuia culeasă dimineaţa, trebuia adunat doar cât se putea consuma în ziua respectivă, fără să se facă provizii pentru a doua zi. Unii nu au respectat instrucţiunile de folosire, dar au constatat a doua zi că hrana cerească se stricase şi chiar făcuse viermi (Exod 16:19-20). Cum este posibil ca un lucru atât de bun, chiar “hrana îngerilor,” să se strice în doar câteva ore?

Istoria lor este plină de învăţăminte pentru noi. Atunci când Dumnezeu trimite pâine din cer, ea trebuie primită cu bucurie şi asimilată la timp. Unii au crezut că ea poate fi stocată şi păstrată pentru vremuri mai bune, când poporul lui Dumnezeu va fi “mai pregătit” să o aprecieze, sau când vremurile vor fi mai favorabile pentru consumarea ei. De multe ori lumina din cer a fost “interceptată” şi cenzurată, aşa cum s-a întâmplat la sesiunea din 1888.

Zi de zi Dumnezeu ne oferă raze de lumină, iar ele trebuiesc primite şi apreciate imediat. Adevărul prezent nu poate fi lăsat pentru mâine. Ca şi mana, el se “strică” şi nu mai reuşeşte să-şi îndeplinească rolul. Ca şi în pustie cu mana, Domnul Hristos ne-a spus că “lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).

Adevăruri excepţionale au fost oferite acestui popor, a căror apreciere ar fi salvat omenirea şi ar fi pus capăt marii controverse cu mult timp în urmă. Dar ele s-au “stricat,” şi-au pierdut semnificaţia, iar generaţia tânără a bisericii rămăşiţei se intoxică de câte ori încearcă să se hrănească cu ele. Tot mai des ei se plâng de specificele denominaţionale, pe care le văd cam prăfuite, expirate sau chiar nocive. Iar preoţii Domnului nu ştiu cum să iasă din încurcătură, adăugând tot felul de condimente exotice la meniu, în speranţa că “viermii” se vor vedea mai puţin.

Interesant este că mana, aşezată într-un anumit loc, rezistă la infinit fără să se altereze, să-şi piardă gustul sau puterea hrănitoare. Acel loc unic este chivotul legământului (Exod 16:32). Chivotul era locul unde omul se întâlnea cu Dumnezeu, unde natura divină şi natura umană se uneau. Doar acolo mana îşi păstrează puterea hrănitoare. Aşezată în templul inimii, lumina cerească nu se strică. Ea creşte cu fiecare rază nouă primită, iar vechile adevăruri vor fi aşezate într-un cadru nou, potrivit cu solia îngerului al treilea, păstrând coeziunea adevărului adventist neîntinat în meandrele idolatriei moderne.

Nu este nici o îndoială că mana venea din cer. Doar că ea trebuia apreciată în ziua când venea. Tot aşa este cu lumina cerească. Lăsată afară sau depozitată pentru alte ocazii, ea se strică şi nu mai poate hrăni.

Generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu nu poate rezista operaţiunilor vrăjite ale profeţilor lui Baal, contând pe mana adunată de generaţiile trecute. Ne-am obişnuit să aşteptăm porţia de supravieţuire oferită în sabat, fără să ţinem seama că în sabat nu cădea mană (Exod 16:23-25). Lumina preţioasă a fost neglijată sau chiar dispreţuită, în timp ce se recomandă cu mare evlavie rămânerea la vechile hotare.

Dumnezeu trimite raze preţioase de lumină, dar ele par străine şi periculoase unui popor care nu a fost obişnuit nici să aşeze mana în chivotul mărturiei, nici să o folosească personal în fiecare zi. Din această cauză, doar puţini vor reuşi să aprecieze solia neprihănirii lui Hristos şi să “înainteze în slava ei crescândă.”

Astăzi ne bucurăm cu Ioan de făgăduinţa glorioasă a Duhului şi ne bucurăm să ştim că pâinea s-a pogorât din cer şi nu-i va lăsa flămânzi pe cei ce vor avea încredere în Dumnezeu: “Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6:58).

„Să-i măcelăresc, să-i măcelăresc, părinte?”

Gili Cârstea - duminică 8 mai 2005

Dumnezeu a încercat în ocazii diferite şi pe căi variate să înveţe pe Israel calea păcii, calea neprihănirii şi îndurării, chiar în mijlocul unei lumi violente, războinice, chiar în starea de profundă apostazie în care căzuse poporul cerând un împărat. Din când în când, printre războaie şi revolte, crime şi nelegiuiri inimaginabile, străluceşte câte o rază a slavei lui Dumnezeu, chemând poporul ales la standarde mai înalte, la o manieră cerească de vieţuire în mijlocul beznei planetare.

Un asemenea caz fericit se regăseşte în lunga şi fascinanta lucrare a lui Elisei la curtea Samariei, acea Samarie idolatră, suspicioasă, necredincioasă, violentă şi bătută de soartă.

Scriptura spune că

Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc.”

Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci acolo sunt ascunşi sirienii.”

Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care îl înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu odată, nici de două ori.

Împăratului Siriei i s-a tulburat inima. A chemat pe slujitorii săi, şi le-a zis: „Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?”

Unul din slujitorii săi a răspuns: „Nimeni, împărate, domnul meu; dar proorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare.”

Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă.” Au venit şi i-au spus: „Iată că este la Dotan.”

A trimis acolo cai, care şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea, şi au înconjurat cetatea.

Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?”

El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.”

Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.

Sirienii s-au pogorât la Elisei. El a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.” Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei.

Elisei le-a zis: „Nu este aceasta calea, şi nu este aceasta cetatea; veniţi după mine, şi vă voi duce la omul pe care-l căutaţi.” Şi i-a dus la Samaria (2 Regi 6:8-20).

Strălucită manevră militară! O asemenea colaborare cu cerul şi-ar fi dorit orice împărat al lui Israel pentru a ajunge “capul şi nu coada” printre naţiunile pământului. Împăraţii lui Israel nu înţeleseseră un lucru: Dumnezeu nu era un războinic setos de sânge, care incită la ură şi vărsare de sânge pe copiii Săi, ci Tatăl milos şi blând, care nu ştie ce metode să mai folosească spre a trezi la realitate inima împietrită a poporului Său.

Orbirea omenească se vede foarte bine în reacţia împăratului lui Israel la vederea sirienilor aduşi pe tavă de Elisei: Împăratul lui Israel, văzându-i, i-a zis lui Elisei: „Să-i măcelăresc, să-i măcelăresc, părinte?” (2 Regi 6:21).

Acum vă rog să observaţi calea Domnului, frumoasa, strălucitoarea şi fascinanta slavă a lui Dumnezeu, “farmecul inegalabil” al lui Hristos:

„Să nu-i măcelăreşti” a răspuns Elisei. „Obişnuieşti tu oare să măcelăreşti pe aceia pe care îi iei prinşi cu sabia şi cu arcul tău? Dă-le pâine şi apă, ca să mănânce şi să bea; apoi să se ducă la stăpânul lor.”

Împăratul lui Israel le-a dat un prânz mare, şi ei au mâncat şi au băut; apoi le-a dat drumul, şi au plecat la stăpânul lor. Şi oştile sirienilor nu s-au mai întors pe ţinutul lui Israel (2 Regi 6:22-23).

Aceasta este calea neprihănirii, aşa trebuia Israel să “cucerească” toate naţiunile, descoperind frumuseţea caracterului divin până la marginile pământului. Nu ar fi avut nevoie nici de arc, nici de sabie, de cai sau de călăreţi. Ar fi fost o binecuvântare pentru toate popoarele, ar fi întins "un prânz mare" cât globul pământesc, iar omenirea s-ar fi întors repede la Creatorul şi Mântuitorul ei.

Dar ei au vrut să fie ca neamurile, să slujească lemnului şi pietrei, şi să fie lăsaţi în pace cu Sfântul lui Israel ca să poată măcelări mai bine gloatele de păcătoşi. Planul lui Dumnezeu a fost amânat, scopurile Sale au fost blocate, iar omenirea se măcelăreşte încă în numele lui Dumnezeu.

Omenirea aşteaptă şi astăzi un popor care să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. Numai că poporul însărcinat cu o asemenea măreaţă misiune nu are ce spune lumii, deoarece el crede şi predică despre marea măcelărire a naţiunilor la a doua venire sau după cei o mie de ani. Din acest motiv Dumnezeu nu poate binecuvânta planurile lor strategice.

Măhrama lui Moise

Gili Cârstea - luni 9 mai 2005

Cu ceva ani în urmă, pastorul comunităţii noastre prezenta incidentul teribil de la Cadeş-Barnea, insistând cu argumente că a fost voia şi planul Domnului ca Israel să nu intre în Canaan, ci să rămână în pustie şi să piară acolo. A fost şocat când cineva s-a ridicat din sală şi a citit paragraful din Spiritul Profetic în care se spune că nu a fost voia Domnului ca Israel să se întoarcă în pustie.

Acesta este un caz tipic despre natura progresivă a luminii cereşti. El ne ajută să înţelegem ce se întâmplă atunci când refuzăm lumina crescândă motivaţi de dragostea de a rămâne credincioşi luminii deja primite.

Pastorul judecase corect. Scriptura spune foarte clar că Dumnezeu a poruncit lui Moise să trimită pe cei doisprezece spioni. Dacă este aşa, vina pentru eşecul lui Israel Îi aparţine în întregime. Eliminând posibilitatea că Dumnezeu nu ştia ce o să urmeze, singura soluţie acceptabilă rămâne planul ascuns de a-i măcelări şi a-i întoarce în pustie. În acest caz, toată scena cu supărarea şi omorârea spionilor necredincioşi nu a fost decât o perdea de fum care să mascheze scopurile ascunse ale lui Dumnezeu de a nu le permite să intre în Canaan.

Asemenea episoade au marcat timp de milenii gândirea umană despre caracterul divin, iar ele continuă să afecteze grav imaginea noastră despre Dumnezeu. Se întâmplă aşa deoarece poporul lui Dumnezeu nu este încă dispus să accepte noi raze de lumină despre raportul Scripturii. Nu înţelegem că au fost perioade ale istoriei în care copiii lui Dumnezeu nu puteau să suporte descoperirea completă a scopurilor şi caracterului lui Dumnezeu, nici procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii.

Vine o vreme însă când raze preţioase de lumină încep să lumineze evenimente obscure ale istoriei, care par să contrazică Scriptura, deşi ele nu fac decât să completeze un tablou care nu putuse fi prezentat în toată splendoarea lui din cauza împietririi şi orbirii inimii omeneşti. Aşa s-a întâmplat cu episodul Cadeş-Barnea. Prin serva Sa aleasă, Dumnezeu a completat informaţiile lipsă, aruncând o nouă lumină asupra întregii chestiuni.

În Patriarhi şi Profeţi, sora White afirmă fără sfială că nu a fost planul lui Dumnezeu ca ţara să fie spionată de căpeteniile lui Israel. Iată cuvintele ei:

“La unsprezece zile după ce au plecat de la muntele Horeb, au tăbărât la Cadeş, în pustia Paran, care nu este departe de frontiera cu ţara promisă. Aici, poporul a propus să fie trimise nişte iscoade spre a cerceta ţara. Chestiunea a fost prezentată înaintea Domnului de Moise, şi cererea a fost aprobată, cu indicaţia să fie aleşi pentru această misiune lideri din fiecare seminţie” (PP 387).

Pentru orice teolog cu scaun la cap, aceasta este o afirmaţie fără acoperire. Scriptura nu spune nicăieri aşa ceva. Ea spune că “Domnul a vorbit lui Moise” şi i-a zis “trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului,” iar Moise i-a trimis “după porunca Domnului” (Num 13:1-3). Ce se întâmplă aici?

Se întâmplă că Moise a pus o măhramă pe scrierile lui tot aşa cum şi-a pus o măhramă pe faţă, ca slava lui Dumnezeu să nu sperie de moarte pe acei oameni cu inima împietrită. Vine o vreme însă când măhrama trebuie dată la o parte, ca slava lui Dumnezeu să nu mai fie învăluită în mister, iar poporul să poată privi acea slavă, SINGURUL mod de a fi schimbaţi: “Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3:18).

Suntem schimbaţi “din slavă în slavă,” adică treptat, ca să nu fim şocaţi comparând acea slavă cu nelegiuirea cruntă a inimii omeneşti. Pentru aceasta Dumnezeu S-a lăsat acoperit cu o măhramă, a acceptat să fie prezentat ca un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, mânios, răzbunător, supărăcios, neînduplecat sau războinic.

A sosit timpul ca măhrama să fie dată jos – în Hristos – descoperind procedura impecabilă a Tatălui nostru ceresc de-a lungul întregii istorii a păcatului. Celor care sunt dispuşi să primească raze noi de lumină – razele strălucitoare ale soarelui neprihănirii – Duhul Sfânt le va descoperi pe Tatăl în toată splendoarea Lui, demascând toate operaţiunile secrete prin care vrăjmaşul a aruncat vina fărădelegilor lui în spatele lui Dumnezeu.

Doar când acel caracter va fi văzut în lumina neprihănirii lui Hristos va fi sănătos şi corect ca el să fie “reprodus în mod desăvârşit” în poporul Său, aşa cum aşteptăm noi să se întâmple de o sută de ani încoace.

Până atunci, ne desfătăm că stăm tare la vechile hotare, evitând cu dibăcie să nu fim loviţi de noile raze de lumină şi continuând să citim Scriptura acoperită de măhrama lui Moise, liniştiţi că Dumnezeu trebuie să fie şi drept, nu-i aşa?

Drumul sinuos al vechiului legământ

Robert J. Wieland - marţi 10 mai 2005

Proeminent printre preşedinţii Conferinţei Generale care au pledat pentru schimbare în biserică a fost fratele Robert H. Pierson. Consacrat total acestei cauze, a făcut tot ce a putut. Cu câteva decenii în urmă, el a dorit ca biserica să redescopere solia 1888, solia noului legământ, dar a avut loc conferinţa de la Palmdale din 1976, unde a fost convins să acorde sprijinul său “noii teologii” australiene, ca fiind calea spre redeşteptare. Tulburătoarele apeluri ale Consiliului Anual din 1973 şi 1974 inspirate de el au fost uitate. Spiritul lumesc pe care dorea să-l combată a devenit astăzi copleşitor. Iar “noua teologie” ne păgubeşte de sute de pastori şi de mii de membri ai bisericii. (Ea nu era adevărul noului legământ.)

Experienţa Israelului din vechime este o ilustraţie pentru experienţa noastră. Îndreptăţirea prin credinţă a lui Avraam ar fi trebuit să fie lumina călăuzitoare a misiunii mondiale a naţiunii. “În tine vor fi binecuvântate toate seminţiile pământului” (Geneza 12,3). Avraam nu a făcut nici o făgăduinţă; el doar a crezut făgăduinţa Domnului (15,6). Acea făgăduinţă a lui Dumnezeu era noul legământ.

Înainte de a le face cunoscut Legea la Sinai, cu “tunete şi fulgere,” cutremur, foc şi rubiconul mortal, Domnul a încercat să restabilească acel nou legământ cu urmaşii lui Avraam: “Dacă vei asculta vocea Mea, şi vei păstra (cultiva) legământul Meu (cel nou, făcut cu Avraam), îmi vei fi o comoară deosebită între toate popoarele” (Exodul 19,5).(2) Dintre toate naţiunile lumii, ei trebuiau să fie “capul şi nu coada” (Deuteronomul 28,13). Dar muntele Sinai a devenit răspântia destinului acestui popor, căci ei au refuzat noul legământ al îndreptăţirii prin credinţă. În loc să spună Amin la făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Avraam (cuvântul din ebraică pentru amin este cred), poporul a propus un program de ascultare prin fapte: “Vom face tot ce a spus Domnul.” Acesta este legământul cel vechi. Poporul s-a angajat pe un drum lung şi ocolit, care l-a dus în final la teribila faptă a răstignirii lui Hristos.

Se pare că David a înţeles că făgăduinţa noului legământ includea preeminenţă naţională în lume: “Am dat o locuinţă poporului Meu Israel, şi l-am sădit ca să fie statornic acolo şi să nu mai fie tulburat, ca cei răi să nu-I mai nimicească… am îngenuncheat pe toţi vrăjmaşii lui” (1 Cronici 17,9.10).

Se pare că Solomon a înţeles şi el pentru o vreme făgăduinţa, căci se ruga ca “toate popoarele pământului să poată cunoaşte că Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Regi 8,60). Cu alte cuvinte, aceasta însemna că nu trebuiau să apară imperii mondiale crude care să calce în picioare pământul, aşa cum au fost Asiria, Babilonul, Medo-Persia sau Roma. Israelul ar fi rămas puterea benevolentă unică a planetei. Dar dictatura asiriană s-a ridicat să terorizeze lumea în 933 înainte de Hristos, aproape exact când împăraţii Roboam şi Ieroboam au început să alunece în apostazie în 931. De atunci încoace, în Israel a existat rareori altceva decât eşecuri ale vechiului legământ, secol după secol. Două fenomene fantastice s-au dezvoltat paralel: Apostazia din ce în ce mai profundă din Iuda şi Israel, alături de teroarea tot mai crescândă a Asiriei. Când apostazia poporului lui Dumnezeu a devenit aproape totală, supremaţia imperială, a Babilonului şi apoi a Romei, a devenit universală.

Cine şi-ar fi putut imagina câtă suferinţă a trebuit să suporte omenirea inutil! Şi toate acestea ca rezultat direct al vechiului legământ pe care l-a asumat inutil Israel la Sinai. Această alegere fatală a fost începutul ocolului pe drumul durerii şi al suferinţei, dar care va ajunge, după secole, înapoi la îndreptăţirea pe care a cunoscut-o Avraam. Nu există dovezi că vreunul dintre regii de după David au înţeles acest lucru. Poate Pavel a fost primul care a perceput semnificaţia istoriei lui Israel ca fiind un ocol care, în final, să ajungă la noul legământ făcut cu Avraam: “Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să putem fi socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (Galateni 3,24).

Ziua de rugăciune globală

Gili Cârstea - miercuri 11 mai 2005

Bisericile creştine pregătesc de câţiva ani un eveniment care urmează să aibă loc duminica viitoare, 15 mai 2005, duminica cincizecimii. Este vorba de o zi de rugăciune globală, care să aducă binecuvântările pentecostale şi inaugurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Organizatorii speră că “duminică, 15 mai, se va revărsa peste lume cea mai mare putere cunoscută de oameni vreodată,” deoarece Dumnezeu a promis că atunci când poporul Său se adună şi se roagă “cu o singură voce” într-o “singură zi,” El Îşi va descoperi slava şi va binecuvânta naţiunile pământului.

“Pe parcursul ultimilor cinci ani s-a născut şi se dezvoltă o viziune care va fi o binecuvântare pentru milioanele de oameni de pe toate continentele. Acest vis a fost speranţa multora, inclusiv a profeţilor, iar acum a atins masa critică şi beneficiază de tehnologia modernă spre a deveni o mare binecuvântare pentru pământ. Este fără discuţie o chemare şi o mişcare a lui Dumnezeu. Curând, întreaga planetă va fi implicată” (www.globaldayofprayer.com).  

Noii apostoli ai ploii târzii vor umple duminică stadioane peste tot în lume, vor scanda la unison rugăciuni proiectate pe ecrane uriaşe, conectate via satelit la alte locaţii unde se desfăşoară extravaganţa spirituală. La nivel local, grupuri de rugăciune se adună după o schiţă globală într-un lanţ al rugăciunii după fusul orar, urmărind să producă o asemenea concentrare de energie încât să poată declanşa revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie.

Aceste ritualuri seamănă de departe cu practicile New Age, importate din păgânismul oriental. Creştinii au ajuns şi ei să creadă că Dumnezeu nu Se lasă convins decât atunci când se acumulează o anumită “masă critică” de voinţă umană concentrată spre a obţine binecuvântarea.

Acest lucru nu ne miră, deoarece raportul biblic descoperă şi el o asemenea mentalitate viciată chiar la poporul ales. Teologii lui Israel practicau adevărate orgii spirituale spre a obţine bunăvoinţa lui Dumnezeu. Priviţi ce făceau preoţii de la curtea lui Ahab pentru a obţine un semn al aprobării din cer pe muntele Carmel. Au strigat toată ziua, au dansat în jurul altarului, şi-au făcut tăieturi pe corp, sperând că Domnul (Ba’al) le va răspunde. Nu a răspuns nimeni. Cât de diferit a procedat Ilie, slujitorul Dumnezeului adevărat. O rugăciune simplă, de câteva cuvinte, fără artificii de limbaj sau false pasiuni în voce, fără strigăte guturale sau gesturi lipsite de bun-simţ, şi Dumnezeu a răspuns imediat.

Acelaşi exemplu a fost lăsat de Domnul Hristos. În toate lucrările Sale de vindecare, la învierea lui Lazăr sau a altor persoane, nu a fost nevoie de strigăte, ţopăituri, sau de lanţul rugăciunii organizat de ucenici. A fost suficient un singur gest, un cuvânt sau chiar un gând, şi puterea vindecătoare a lui Dumnezeu intra în acţiune.

În ziua cincizecimii, ucenicii nu au organizat sesiuni de rugăciune, nu au scandat formule magice scrise de alţii, nu au repetat incantaţii oculte. În camera de sus, ei îşi mărturiseau păcatele, îşi recunoşteau nebunia de a-L împinge pe Mesia în politica internaţională, vedeau mai clar ca niciodată deşertăciunea strategiilor omeneşti în lucrarea lui Dumnezeu. Iar efectul imediat al ploii timpurii a fost descoperirea şocantă că Israel a răstignit pe Mântuitorul lumii şi că este pe cale să alunge definitiv pe Dumnezeu din treburile naţiunii. “Voi L-aţi răstignit” a devenit subiectul principal al soliei lor, în ciuda opoziţiei oficiale, în ciuda ameninţărilor cu moartea.

Ziua de rugăciune globală şi mentalităţile din spatele ei afectează şi viaţa bisericii rămăşiţei. Nici noi nu suntem imuni la proiecte de tip “lanţul rugăciunii” sau “rugăciunea necurmată.” Există planuri la nivelul diviziunilor care antrenează pe membrii bisericii în tot felul de concentrări de forţe, pe diverse subiecte, pe principiul referendumului. Ei speră că Dumnezeu va binecuvânta o anumită lucrare dacă există un număr suficient de mare de membri care se roagă. Mentalitatea aceasta deformează grav caracterul lui Dumnezeu, şi contrazice mulţimea de dovezi biblice care descoperă că Dumnezeu a răspuns la chemarea unui singur sol al Său, deşi tot poporul susţinea şi dorea altceva.

Cu câţiva ani în urmă, în biserică s-a organizat un lanţ al rugăciunii necurmate, via internet, pentru ca Dumnezeu să intervină şi să salveze viaţa unui copil în pericol. Au răspuns mii de membri, de pe toate continentele, care au fost organizaţi după un proiect orar, în aşa fel ca să nu existe minut fără acoperire în rugăciune. După câteva săptămâni, organizatorii au anunţat stoparea proiectului, deoarece copilul murise. După mentalitatea acestor oameni, singura explicaţie ar fi că Dumnezeu a fost nemulţumit de numărul prea mic de membri implicaţi în proiect.

Ziua de rugăciune globală ar putea să antreneze tot globul pământesc, iar oamenii să strige la unison, să-şi pună cenuşă în cap şi să-şi facă tăieturi pe corp, ploaia târzie nu va veni, căci intenţiile oamenilor de a folosi puterea lui Dumnezeu în scopuri politice nu se potriveşte cu realitatea lumii noastre, aşa cum este ea prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu. Omenirea nu are nevoie de o conversie politică, socială sau morală, ci de o inimă nouă, în care legea lui Dumnezeu să fie scrisă prin Duhul Sfânt, care să locuiască deplin în ea. Dar aici omenirea, şi în special lumea creştină, este în coliziune directă cu legea şi cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu. Descoperirea lui Ioan vorbeşte despre o coaliţie globală care se va ridica împotriva legii lui Dumnezeu. Întreaga planetă, sub ameninţarea fiarei controlată de desfrânată, se va ridica împotriva minorităţii care va mai avea respect pentru poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Lumea aceasta cunoaşte şi practică doar supunerea prin constrângere, atât de străină caracterului lui Dumnezeu.

Acestea sunt ultimele momente în care rămăşiţa poporului lui Dumnezeu ar mai putea interveni cu succes în descoperirea slavei lui Dumnezeu. Curând, întreaga lume va fi atrasă în jocul diabolic al spiritualităţii contrafăcute, iar Babilonul va fi declarat biserica lui Dumnezeu, deşi el a devenit “locuinţa oricărei păsări necurate şi urâte.”

Emisarii Babilonului şi îngerul Bisericii Laodicea

Donald K. Short - joi 12 mai 2005

Se pare că dialogul pe care conducătorii bisericii noastre l-au avut cu evanghelicii în anii ‘50 are o paralelă în istoria sacră, paralelă care sună ca o parabolă solemnă.

În zilele împăratului Ezechia, "înţelepţii Babilonului," care studiau astronomia, au văzut umbra soarelui întorcându-se cu zece trepte pe cadranul ceasului. Au fost uimiţi. Curând au sosit ştiri că această minune era rezultatul rugăciunii împăratului Ezechia către Dumnezeul lui Iuda pentru o prelungire a vieţii. Nu numai că a fost vindecat şi i s-a promis încă cincisprezece ani de viaţă, dar cerul a confirmat această binecuvântare cu un semn care a uluit lumea ştiinţifică a zilei.

Împrejurările i-au forţat pe aceşti oameni mari ai lumii, care cunoşteau mişcările soarelui, să-l viziteze pe regele acestui mic regat, care se vindecase aşa miraculos. Ambasadorii din Babilon au sosit la regele Ezechia, felicitându-l pentru însănătoşirea lui, curioşi să afle despre Dumnezeul care făcuse o asemenea minune.

Iată o ocazie unică pentru rege să spună demnitarilor din Babilon despre Creatorul şi Susţinătorul universului. Acesta urma să fie un test pentru recunoştinţa lui şi o demonstraţie a aprecierii pe care o are faţă de adevărul pe care l-a dat Dumnezeu poporului Său. Istoria spune: "Când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să-l întrebe de minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, ca să cunoască tot ce era în inima lui" (2 Cronici 32,31).

Ezechia a fost "prins" de aceşti emisari. Mândria din inima lui şi dorinţa de a fi acceptat de societatea oamenilor mari ai lumii l-au biruit. Cei care se închinau soarelui, lunii şi stelelor, şi nu cunoşteau pe Dumnezeul cerului, au devenit confidenţii lui. El se ruşina de solia pe care a încredinţat-o Dumnezeu lui Israel. În mândria lui, le-a arătat ambasadorilor ce credea el că îi interesează - argintul, aurul şi bogăţiile materiale pe care Dumnezeu le-a aşezat în mâinile poporului Său. Valoarea imensă a uneltelor sanctuarului, clădite şi modelate să slujească adevărul, a fost degradată la valoarea Babilonului. Ustensilele dedicate slujirii Creatorului au ajuns vase pentru vinul de pe mesele Babilonului. Valoarea şi puterea susţinătoare a tainelor lui Dumnezeu încredinţate lui Israel au fost depreciate şi dispreţuite. Un asemenea compromis a adus în final distrugerea şi ruina sanctuarului.

Dacă Ezechia ar fi profitat de ocazie, mărturisind puterea şi slava adevărului încredinţat lui Israel (care era evanghelia), lumina s-ar fi răspândit printre păgâni. În loc de aşa ceva, conceptele Babilonului au devenit norma pentru poporul lui Dumnezeu. Sămânţa rea semănată atunci a răsărit mai târziu, producând un seceriş de pustiire. Păcatul lui Ezechia a constat în faptul că a adus mânie asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului (2 Cronici 32,25).

Primirea emisarilor din bisericile evanghelice în anii ‘50, ne-a făcut să le arătăm lucrurile pe care consideram noi că le vor aprecia şi vor dori să le vadă. Faptul că i-am "primit" nu a fost rău. Ce a fost rău, a fost că am ascuns de ei "cu adevărat solia îngerului al treilea," "o foarte preţioasă solie" pe care ne-a trimis-o Domnul. Am prezentat în faţa lor o solie confuză. Până astăzi insistăm că am spus ce trebuia. Confuzia nu face decât să se înmulţească.

Spre deosebire de Ezechia, noi nu ne-am pocăit şi nici nu ne-am recunoscut păcatul. "Ezechia s-a umilit de mândria inimii lui, el şi locuitorii Ierusalimului, astfel că mânia Domnului nu a venit în timpul vieţii lui Ezechia" (2 Cronici 32,26). De la rege şi conducătorii poporului şi până la cei mai umili locuitori ai Ierusalimului, toţi s-au pocăit. Dar sămânţa rea a fost semănată şi urma să dea, la timpul ei, o recoltă de pustiire şi vai.

Vizita înţelepţilor din Babilon nu era lipsită de scop. Scriptura spune clar că Dumnezeu avea un plan. El dorea să-l "încerce, ca să ştie ce se află în inima lui." Ezechia nu îşi cunoştea inima. Dacă ar fi murit în timp ce era bolnav, în loc să ceară o prelungire de cincisprezece ani, experienţa tristă cu înţelepţii Babilonului nu ar mai fi avut loc. Fără ca el să ştie, exista în camerele ascunse ale minţii lui ceva care trebuia descoperit.

A fost oare experienţa bisericii rămăşiţei cu trimişii lumii evanghelice diferită de a lui Ezechia? Noi am crezut că o să facem impresie asupra lor. Am sperat că o să fim acceptaţi sau, în cuvintele articolului din Christianity Today, să fim consideraţi "un corp esenţial creştin ortodox," deşi puţin cam neobişnuit. Dar criticii noştri evanghelici nu sunt satisfăcuţi cu ce s-a întâmplat în anii ‘50, şi sugerează acum că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Tot aşa, mulţi dintre membrii noştri nu sunt satisfăcuţi, în lumina a ceea ce spune Scriptura. Ei consideră că părăsim "pietrele de hotar," ba chiar sunt siguri. Ce va spune istoria? Eşuăm şi noi ca Ezechia, stricând planul lui Dumnezeu?

Sanctuarul şi abisul New Age

Gili Cârstea - vineri 13 mai 2005

Lumea creştină a fost bombardată decenii la rând cu credinţa orientală păgână că în om se află ascunsă o parte de divinitate, şi că suma eforturilor şi practicilor de a descoperi acea parte de divin ar însemna dezvoltare spirituală şi drumul mântuirii. Partizanii New Age au ajuns să influenţeze cu credinţa lor un larg segment al societăţii moderne, iar teoreticienii de la ONU au început deja să contureze o religie globală fundamentată pe acest gen de panteism. Curând, spiritismul va însufleţi această icoană cu puterile lui mincinoase, într-un efort final de a împiedica solia îngerului al treilea.

Succesul fenomenal al acestei amăgiri vine tocmai din asemănarea aproape perfectă cu scopurile şi natura guvernării divine, aşa cum sunt ele descrise în Scriptură.

Lucifer, înainte să devină Satana, a fost un heruvim acoperitor, care “sigila desăvârşirea” (Eze 28:12-14). El cunoştea foarte bine temelia guvernării divine, prin care fiecare fiinţă creată, “de la heruvimul luminos şi sfânt până la om” (DA 161), era creată în aşa fel încât să fie un templu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt era o parte din natura fiinţelor create, ca un sistem de operare, lucru care garanta o viaţă neprihănită. Rebeliunea produsă de Satana a produs o despărţire de izvorul vieţii, gonirea Duhului Sfânt din templul inimii. Adam şi Eva au târât omenirea în această rebeliune, producând copii despărţiţi de Dumnezeu, ca şi ei, fără prezenţa Duhului Sfânt în ei, iar Satana a pus astfel stăpânire pe această planetă, devenind noul ei administrator.

Pe el nu-l sperie religiozitatea lumii, credinţele creştinilor sau eforturile lor de a păzi legea lui Dumnezeu. Singura lui spaimă reală este ca oamenii să afle adevărul despre scopul lui Dumnezeu şi intenţia Sa de a reface sufletul omenesc pentru locuirea Duhului Sfânt acolo. Ca să evite un asemenea dezastru, el stimulează o concepţie despre realităţile spirituale foarte apropiată de adevăr. El face omenirea să creadă că Dumnezeu locuieşte în toţi oamenii de la naştere şi că El doreşte să fie descoperit şi stimulat să-Şi ofere puterile supranaturale prin diferite exerciţii spirituale. Toţi cei care au încercat această cale au avut parte de trăiri senzaţionale, ca efect al lucrării demonilor de a întări convingerea lor că Dumnezeu locuieşte în toţi oamenii.

Scriptura nu învaţă aşa ceva. Oamenii se nasc despărţiţi de Dumnezeu, lipsiţi de locuirea Duhului Sfânt în templul inimii, şi din această cauză nu pot trăi decât în fărădelege. Legea nu este scrisă în inima lor, caracterul lui Dumnezeu nu guvernează fiinţa lor, şi din această cauză sunt robii unei legi care nu le permite să trăiască după principiile neprihănirii. Tot ce pot face este să trudească sub vechiul legământ.

Dumnezeu a încercat permanent să convingă o generaţie de oameni să se apropie de El pe calea consacrată a desăvârşirii creştine, să ajungă la esenţa doctrinei sanctuarului, să vină la “nunta Mielului.” Este dorinţa lui Dumnezeu – ca şi privilegiul omului – de a fi făcut din nou părtaş de natură divină, aşa cum a fost creat Adam la început. Binecuvântările excepţionale ale zilei ispăşirii finale aşteaptă să fie revărsate peste un popor care va avea credinţa lui Isus. Pavel este un mare campion al acestei credinţe, sora White a scris extensiv despre acest subiect, iar mişcarea adventă a fost chemată la existenţă pentru a prezenta lumii taina lui Dumnezeu ascunsă în sanctuar. Iată câteva din sutele de paragrafe la acest subiect:

“Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină” (FILB 219).

“Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

“Cel ce devine părtaş de natură divină va fi în armonie cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu, legea Sa cea sfântă. Aceasta este regula prin care Dumnezeu măsoară faptele, acţiunile oamenilor. Prin lege va fi probat caracterul la judecată” (Parabole 248).

“Este puţin probabil ca mintea omenească să înţeleagă lăţimea, adâncimea şi înălţimea realizărilor spirituale care pot fi atinse devenind părtaşi de natură divină... Hristos trebuie să fie totul în noi; viaţa Sa trebuie să circule prin noi aşa cum circulă sângele prin vene. Duhul Său trebuie să fie o putere vitală care să ne facă să influenţăm pe alţii să devină asemenea cu Hristos şi cu sfinţii” (OHC 60).

“Dumnezeu se oferă să unească divinitatea Sa cu omenescul nostru şi când supunem permanent şi deplin voinţa noastră naturii divine, păcatul este aruncat afară, iar desăvârşirea creştină în Hristos este atinsă. Nu putem estima la justa valoare importanţa unirii dintre divinitate şi umanitate” (TM 47).

“Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu a putut să aibă aceeaşi natură ca omul, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut şi El ca noi în faţa aceloraşi ispitiri.

Dacă El nu avea natura omului, atunci nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, atunci nu putea fi ispitit ca şi omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze ispitei, atunci nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să poarte luptele omului, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne arată că omenescul trebuie să copieze modelul: omul trebuie să devină părtaş de natură divină” (1 SM 408).

Dumnezeu spune că omul trebuie să devină părtaş de natură divină.

Satana spune că omul este deja părtaş de natură divină, dar nu ştie.

Minciuna este atât de aproape de adevăr, încât chiar poporul ales va fi amăgit. El va fi fascinat de noua spiritualitate, care nu este decât o “puternică lucrare de rătăcire,” deoarece nu a avut nici un fel de interes pentru mărgăritarul de mare preţ oferit lui în doctrina fundamentală a bisericii.

Adventist Review aprinde o lumină

Gili Cârstea - sâmbătă 14 mai 2005

Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Adventist Review sparge gheaţa şi aprinde un chibrit în bezna care domneşte în biserică la subiectul despre caracterul lui Dumnezeu. În numărul din această săptămână este publicat un articol de Elijah Mvundura, care este prezentat ca fiind “un membru al comunităţii adventiste Glendale, din Indiannapolis,” Statele Unite. Este foarte bine că “membrii” au început să vorbească, iar Adventist Review le permite să “vorbească” şi pe paginile ei, de hârtie sau electronice. Astfel, mulţi teologi nesăbuiţi pot afla şi ei câte ceva despre marea controversă.

Articolul este intitulat “The Death of Satan,” şi începe aşa:

“11 septembrie; Afganistan; Orientul mijlociu; Balcanii; Cecenia; Sudan. Iar din istoria mai îndepărtată, Vietnam; cele două războaie mondiale; holocaustul, lista este nesfârşită.

Un lucru este cert: istoria este scăldată în sânge. Întinată şi deformată de violenţă şi rău. Cu toate acestea, puţini îl consideră responsabil pe diavol. Puţini îl acuză. Pentru majoritatea zdrobitoare, întrebarea este mereu: ‘De ce Doamne?’ Iar în cazul cutremurelor, foametei sau inundaţiilor: ‘Acte ale lui Dumnezeu.’

Ca să fim realişti, chiar ideea unui diavol în viaţă este absurdă nu numai pentru mentalitatea seculară; ea este străină multor creştini. Dar dacă absenţa diavolului din mentalitatea seculară este de înţeles, absenţa lui din conştiinţa creştină este de neimaginat, căci el nu este la periferia, ci chiar în centrul dramei mântuirii. Aşa cum spune succint Ioan: ‘Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului’” (1 Ioan 3:8) [vezi articolul din Review].

Aşa este, Fiul S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar elita bisericii rămăşiţei s-a arătat ca să muşamalizeze lucrările diavolului, acuzând nebuneşte pe Dumnezeu că extermină pocnind din degete sute de mii de oameni, doar ca să-i avertizeze pe cei rămaşi în viaţă că urmează judecata. Articolul din Review al acestui anonim ar trebui să umple de ruşine pe unii deţinători ai celor mai late filacterii adventiste contemporane.

Este bine că membrii acestei biserici pot afla şi din paginile revistei oficiale că Satana este nimicitorul, iar Dumnezeu este restauratorul. Cum s-a ajuns însă în această situaţie jenantă, ca tocmai poporul chemat să descopere lumii frumuseţile insondabile ale neprihănirii lui Hristos să participe cu aşa succes la disimularea lucrărilor diavolului? Autorul articolului continuă să descopere calea pe care s-a ajuns la o asemenea deformare a caracterului lui Dumnezeu, ca să ajungă, poate neintenţionat, la concluzia sorei White, că imaginea prezentă despre Dumnezeu este o moştenire din evul întunecat, din bezna secolelor papale. Poziţia prezentată de el este susţinută total în Spiritul Profeţiei:

„În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşe populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase” (GC 589).

Poate membrii bisericii adventiste din România s-ar bucura să citească în Curierul Adventist, şi nu pe situri izolate şi lipsite de influenţă, motivele pentru care Dumnezeu este privit ca un criminal în lumea de astăzi. Să sperăm că revista bisericii din România nu va mai bloca mult timp calea îngerului din Apocalips 18.

În final, un gând care se potriveşte perfect cu articolul din Adventist Review, articol pe care sperăm să-l putem oferi curând cititorilor de limba română. În 1891, chiar în febra acelei “foarte preţioase solii” din 1888, Domnul vorbea Bisericii Adventiste:

“Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul. El L-a zugrăvit ca pe o fiinţă plină de răzbunare, ca pe un legiuitor a cărui lege este dincolo de posibilitatea omului de a o ţine, şi a implantat vrăjmăşie în inima păcătosului, ca omul neregenerat să fie în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este impresia pe care a produs-o Satana asupra minţii omeneşti. Cei care prezintă legea lui Dumnezeu ca fiind o transcriere a caracterului lui Dumnezeu vor aduce în solia lor tema principală a acestui subiect, prezentând dragostea Tatălui şi a Fiului. Când se face acest lucru, umbra celui rău va fi îndepărtată din inimile oamenilor, iar lumina clară a dragostei lui Hristos, luminând capacitatea de înţelegere, va descoperi caracterul lui Dumnezeu ca fiind infinit în milă. Păcătoşii vor privi la Hristos ca fiind şi doritor şi capabil să cureţe de orice păcat. Ei vor privi la Dumnezeu nu în mânia Lui, ci în lumina strălucitoare a dragostei Sale. Dragostea Sa va fi văzută dincolo de orice dragoste omenească, fără egal” (RH 10.02.1891).

Adventist Review aprinde o lumină – slabă, este adevărat – dar potenţial capabilă să aducă biserica la credinţa lui Review and Herald de pe vremea când un sol al lui Dumnezeu avea permisiunea să scrie în ea.

Dragostea nu poate fi poruncită

A.Graham Maxwell - duminică 15 mai 2005

Peste tot în cele 66, lucrul pe care îl doreşte Dumnezeu cel mai mult de la copiii Săi, este încrederea. Tot ceea ce aşteaptă El de la îngeri, fiinţe necăzute, ca şi de la noi, este încredere. Căci acolo unde este încredere reciprocă, acolo este libertate perfectă, pace perfectă, siguranţă perfectă, lucruri pe care Dumnezeu le doreşte pentru toţi copiii Săi.

Dar el aşteaptă încredere în special de la noi, păcătoşii de pe această planetă, care am fost răniţi atât de rău de păcatul şi neîncrederea noastră. Căci, dacă am putea fi făcuţi să avem încredere suficientă pentru a asculta, El, care este Creatorul nostru, ar putea atât de repede să vindece stricăciunea produsă.

Deoarece neprihănirea prin credinţă, o expresie pe care creştinii o folosesc des, este înţeleasă în general ca ocupându-se de rezolvarea situaţiei noastre juridice, în contextul celor 66, eu prefer să descriu astfel planul de mântuire: Dumnezeu poate, şi va salva, pe toţi cei care au încredere în El. Acesta este adevărul.

Dar, dacă Dumnezeu doreşte aşa mult încredere din partea noastră, atunci, "De ce legea?" Ştim toţi că încrederea nu poate fi poruncită. Dacă cineva vă spune: "Ai încredere în mine, altfel te distrug!" Aţi avea încredere în el? De ce repetăm uneori noi, creştinii, asemenea cuvinte fără sens? Dacă cineva, puternic şi cu autoritate, mi-ar spune: "Ori faci ce spun eu, ori te distrug," probabil că l-aş asculta, deoarece nu vreau să fiu distrus. Dar inima mea nu ar fi atrasă. Nu aş avea încredere în cineva care ameninţă că mă distruge. Dacă încrederea nu poate fi poruncită, atunci "de ce legea?"

Aş fi vrut să fiu printre credincioşii care plecau spre case, după ce au ascultat citirea scrisorii către Galateni, punându-şi unul altuia întrebarea aceasta veche de când lumea: "De ce legea?" Isus vorbeşte atât de mult despre libertate, ca şi mulţi alţi scriitori ai Bibliei; atunci, "De ce legea?"

Înainte să plece spre casă, ei au auzit şi ceea ce noi numim astăzi Galateni 5:1, un pasaj undeva spre sfârşitul pergamentului, căci nu ştiau nimic despre capitole şi versete. Ei auzeau cuvinte ca acestea: "Hristos ne-a izbăvit ca să fim liberi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei." Puţin mai jos, în versetul 13, "Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate, dar nu faceţi din libertate un motiv ca să trăiţi pentru firea pământească; ci slujiţi unii altora în dragoste. Căci toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Dar dragostea, ca şi încrederea, nu poate fi poruncită sau produsă prin forţă sau teamă. Nici libertatea nu poate fi poruncită. Atunci, "De ce legea"? Dacă vă spune cineva: "Iubeşte-mă, sau te distrug," l-aţi iubi? Dacă cineva ar spune: "Spune-mi că mă iubeşti, altfel te distrug," aţi spune repede, "Da, te iubesc." Dar această confirmare nu are nici o valoare. Dragostea care izvorăşte din teamă este fără valoare. Ellen G. White, care a făcut observaţii atât de profunde, spune în Hristos Lumina lumii, pagina 22: "Dragostea nu poate fi impusă." Dar rămânem cu întrebarea, "atunci, de ce legea?"

Într-o altă scrisoare pe care a scris-o în acelaşi timp şi din acelaşi loc, cetatea Corint, în Romani 3.31, Pavel ridică aceeaşi întrebare: "Prin insistenţa mea asupra dragostei, credinţei şi libertăţii, desfiinţez eu legea?" Cunoaşteţi întrebarea "Anulează credinţa legea?" "Nicidecum," spune el, încrederea întăreşte legea. Ea pune legea într-o perspectivă corectă.

Care este perspectiva corectă de unde trebuie privită legea, aşa cum o foloseşte Dumnezeu? Dacă am fi aduşi înapoi la dragoste şi încredere, cum am înţelege rolul legii? Răspunsul se află în pasajul de după Galateni 3.19: "Atunci, pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege." Era nevoie de ea. Pavel spune deseori acest lucru, dar nicăieri mai izbitor decât în 1 Timotei 1,8. Prefaţa acestui verset este interesantă, să citim deci de la versetul 6: "Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc." Noi nu dorim să fim în această situaţie, nu?

Care este adevărul despre lege? "Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine." Există un fel greşit de a întrebuinţa legea. "Căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru adulteri, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase." El spune că ele sunt "potrivit cu evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie."

Noi avem încredere în Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem aşa; Îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem aşa, ci pentru că Îl iubim cu adevărat. Ne iubim vecinii nu pentru că ni se spune să facem aşa, ci pentru că îi iubim. Asta nu înseamnă că am desfiinţat legea. Înseamnă că am aşezat-o acolo unde este locul ei. Facem ce este drept deoarece este drept, deoarece am aflat adevărul care ne face liberi.

home