www.gsm1888.ro

Sigilarea şi starea naţiunii

Gili Cârstea - sâmbătă 16 aprilie 2005

“Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo” (Eze 9:4).

Ce spune Ezechiel aici a fost acceptat mereu ca fiind o descriere a sigilării poporului lui Dumnezeu. Ioan vorbeşte clar despre sigilare în vremea sfârşitului, chiar făcând specificaţia că îngerii lui Dumnezeu ţin vânturile pământului până când această lucrare importantă va fi încheiată. De asemenea, este recunoscut printre noi faptul că cei sigilaţi nu vor mai păcătui, deoarece  caracterul lui Dumnezeu a fost scris pentru totdeauna în mintea lor. Tot aşa, se acceptă faptul că sigilarea este, într-un fel, închiderea harului, căci după acel moment nu mai există întoarcere pentru nici una dintre tabere. După sigilare, “cine este întinat să se întineze şi mai departe, şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe.”

Ezechiel contribuie cu un element nou şi interesant la identificarea grupului de oameni din poporul ales care vor onora pe Dumnezeu în ultima confruntare din marea controversă şi vor fi binecuvântaţi cu sigiliul viului Dumnezeu. Indicaţia lui Dumnezeu este simplă şi categorică. El identifică o categorie, un grup, iar cei ce se vor afla în acea categorie vor primi semnul pe frunte, fiind astfel ocoliţi de oamenii care deţineau uneltele de nimicire.

Ar fi interesant să vedem care sunt categoriile pe care Dumnezeu nu le specifică în această lucrare. El nu spune să fie sigilaţi cei mai buni misionari, deşi ei au câştigat multe suflete. Nu spune să primească semnul pe frunte filantropii oameni de afaceri adventişti, deşi multe proiecte grandioase s-au realizat cu banii lor. El nu aminteşte deloc pe bunii profesori ai şcolilor noastre, care au pregătit generaţii de pastori şi administratori adventişti. Nu spune nimic despre miile de lucrători sociali implicaţi în proiecte de binefacere, în căminuri pentru copii fără adăpost, orfani, bătrâni, care au alinat inimi rănite şi înstrăinate. Ne-am fi bucurat dacă El ar fi numit printre cei sigilaţi pe cei ce au rezistat influenţelor puternice de a implica biserica în proiecte sociale sau religioase alături de lume. El nu aminteşte nici măcar pe bătrânii care au stat la vechile hotare în mijlocul apostaziei ultimelor zile.

Oricât e surprinzător ar părea, Domnul consideră că cei pregătiţi pentru sigilare sunt oamenii care văd problemele poporului lor şi apelează la Dumnezeu pentru rezolvare. Ei percep urâciunile contemporane, văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea deoarece au avut o sclipire a neprihănirii lui Hristos şi pot face deosebire între crucea lui Hristos şi crucea lui Tamuz.

Nu, Dumnezeu nu este capricios, arbitrar sau imprevizibil. El nu alege pe unii în defavoarea altora, nu are simpatii sau antipatii. El doar constată că mintea unora este deschisă şi percepe corect realitatea, în momente de mare criză pentru omenire sau pentru guvernarea divină, în timp ce alţii nu văd decât “pace şi linişte.”

Aşa a fost mereu în istoria zbuciumată a lui Israel. Vedem oameni ridicându-se în momente de criză, oameni simpli, sau cărturari, anonimi sau celebrităţi, vorbind în numele lui Dumnezeu fără acreditări vizibile. Dumnezeu nu este părtinitor şi nu este nici sclavul căilor oficiale sau corectitudinii politice. A folosit pe cine a găsit disponibil, perceptiv şi pregătit să suporte consecinţele avertizărilor deloc măgulitoare încercând să trezească la realitate pe orbii poporului sfânt.

Ilie nu a fost ales pentru a stârni ura clasei teologice de la curtea lui Ahab, ci pentru că el vedea cumplita şi subtila depărtare de la căile neprihănirii în numele Domnului “domnul,” căci Ba’al însemna “domnul.” Ilie nu era un anarhist de doi bani, pornit să ceară capul împăratului sau sperând naiv că alungarea profeţilor mincinoşi ar rezolva problema. El dorea cu înfocare ca naţiunea şi împăratul să vadă deosebirile dintre Hristos şi Baal, ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cui doresc să servească.

Aşa va fi şi cu al treilea Ilie. Lipsa lui de acreditare omenească va stârni valuri la fel de furioase. În timp ce poporul lui Dumnezeu este mulţumit de privilegiile lui denominaţionale care stârnesc aprecierea lumii, al treilea Ilie va suspina văzând cum Baal s-a aşezat în templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu, iar străjerii de pe zidurile Sionului ard tămâie la picioarele lui.

Dacă Ezechiel are dreptate, sigilarea va avea loc într-o vreme în care biserica lui Dumnezeu este scufundată în “urâciuni” – poate chiar urâciunea pustiirii, “despre care a vorbit proorocul Daniel” (cine citeşte să înţeleagă) – slujind cu sinceritate unui alt hristos pe care îl numeşte Domnul. Am fost din timp avertizaţi că Omega va fi de o natură extrem de perversă, şi că va fi demascată abia când va fi prea târziu.

Valoarea unui nume nou

Gili Cârstea - duminică 17 aprilie 2005

Robert J. Wieland comenta recent despre semnificaţia numelui ebraic al Domnului Hristos, subliniind mântuirea completă şi “fără ajutorul vreunei mâini” pe care o realizează El în toţi cei care au “credinţa lui Isus.”

Aşezat în contextul marii controverse, numele are conotaţii şi mai interesante. Dacă Iosua, numele ebraic al Domnului Hristos, înseamnă “Iehova salvează,” nu este potrivit să vedem în nume descrierea fidelă a caracterului lui Iehova? Mesia trebuia să Se numească “Iehova salvează” spre a descoperi lumii că Iehova nu distruge. Nu a fost descoperirea caracterului lui Dumnezeu scopul principal al misiunii Sale?

Dumnezeu a încercat mereu să Se descopere în măreţia “slăbiciunii” Sale poporului ales, dar acesta nu putea suporta acest gen de slavă. Atunci când pe faţa lui Moise a strălucit neprihănirea lui Hristos, poporul a fugit de Moise, şi indirect de Dumnezeul lui Moise. În decursul timpului a tot încercat să găsească oameni care să înţeleagă şi să aprecieze că Iehova salvează şi că păcatul distruge. Lui Isaia i-a spus cât se putea de clar: “Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” (Isa 66:9). Din acelaşi izvor nu curge şi apă amară şi apă dulce. Cel ce aduce binecuvântarea nu poate aduce şi blestemul. Doar minţile criminale oferă pâine cu o mână şi otravă cu cealaltă.

Mesia a purtat “pe frunte” – ca să spunem aşa – numele Tatălui Său, caracterul Său. Omenirea pe care dorea să o salveze avea nevoie disperată să vadă adevărul pe care un anumit “corn” îl trântise la pământ. Poporul ales trebuia să înţeleagă urgent că Iehova salvează. Punct. Iosua adusese o neprihănire “veşnică” în sensul că numele Lui a ridicat o barieră veşnică între păcat şi lege, între neprihănire şi fărădelege. El era Marele Preot care şterge nelegiuirea. El era “zidul de la mijloc” prin a cărui dărâmare omul se poate apropia de Iehova “cu un cuget spălat” de minciunile diavolului. El era Emanuel, Dumnezeu cu noi.    

De la staul la cruce, Iosua a stricat lucrările diavolului, arătând fraţilor Lui că Iehova întoarce şi celălalt obraz atunci când este lovit. Mielul lui Dumnezeu nu cere foc din cer pentru nici un fel de ofensă. Mielul lui Dumnezeu nu apelează la forţă atunci când Se confruntă cu opoziţie, “chiar până la moarte.” De ce nu apreciază Laodicea un astfel de caracter splendid? De ce vorbeşte ea aşa drăgăstos despre “farmecul inegalabil” al lui Hristos, dar refuză cu încăpăţânare să vadă farmecul inegalabil al Tatălui Său? Aceasta mai ales în lumina faptului că „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18).

Israelul ultimei generaţii trebuie să se scuture de tradiţia populară care onorează şi se închină unui Dumnezeu al iadului şi al focului gheenei. Ei trebuie să urmeze prin credinţă pură pe acel Hristos al cărui nume spune că Iehova salvează. Iosua din Nazaret se află acum la dreapta Tatălui acela despre care a mărturisit că este un Serv al servilor, marele, neschimbătorul şi unicul SERVER.

Cei care Îl vor urma pe Iehova Salvează printre capcanele ultimelor zile, şi care vor chema lumea să privească în altă parte pentru cauza suferinţei şi morţii, vor primi pe frunte un semn, iar semnul se va transforma într-un nume nou pentru veşnicie.

"Publicaţi, şi nu ascundeţi nimic!"

Gili Cârstea - luni 18 aprilie 2005

Noi credem că istoria poporului lui Dumnezeu a fost înregistrată şi slujeşte scopului final ca o generaţie de oameni să înţeleagă corect cele trei mari domenii din marea controversă, deformate de “eforturile permanente” ale vrăjmaşului lui Dumnezeu: Caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi punctele în dispută din acest mare război spiritual.

Astfel, toate episoadele trecutului aruncă lumină, într-un fel sau altul, asupra conflictelor şi evenimentelor din ultima generaţie. Pavel spune că toate au fost scrise pentru generaţia care va vedea “sfârşitul veacurilor.”

În această lumină, Ieremia are o contribuţie importantă la clarificarea necunoscutelor din vremea sfârşitului. El deplânge idolatria mascată dar profundă a poporului lui Dumnezeu, prezenţa masivă a religiei Babilonului în teologia casei lui Israel şi confuzia spirituală rezultată de aici.

Ieremia primeşte însărcinarea, destul de incomodă pentru oricine, de a demasca fără rezerve, fără teamă, iminenta prăbuşire a imperiului visat şi ridicat de Nebucadneţar. Imperiul era fasonat conform “Planului” şi urmărea globalizarea politică, economică şi religioasă a lumii. Evenimentul din câmpia Dura trebuia să fie actul de naştere al noului imperiu global. Dar înainte de acest eveniment, Dumnezeu a anunţat prin Ieremia că aşa ceva nu se va întâmpla. Iată anunţul Său:

“Daţi de ştire printre neamuri, publicaţi, şi ridicaţi un standard! Publicaţi, şi nu ascundeţi nimic! Spuneţi: 'Babilonul este luat! Bel este acoperit de ruşine, Merodac este zdrobit! Idolii lui sunt acoperiţi de ruşine, idolii lui sunt sfărâmaţi!'” (Ier 50:3 KJV).

Apoi urmează imediat reacţia poporului ales la prăbuşirea Babilonului: “În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel şi copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor” (Ier 50:4).

Văzând că şi-au pus speranţe deşarte în fericirea, bunăstarea şi pacea promise de globaliştii lumii, copiii lui Israel se vor întoarce plângând “împreună” şi vor căuta pe Domnul lor. Ceea ce vrea să spună că până atunci nu prea şi-au bătut capul să-L caute, să-L cunoască şi să-L aprecieze. Ameţiţi de teologia lui Bel şi Merodac, încercând să creeze pe pământ paradisul pierdut şi alergând disperaţi după “unitate, creştere şi o altă calitate a vieţii,” ei nu au reuşit să vadă că “Planul” urmărea în special asimilarea lor, spre a le închide gura. Adevărul încredinţat acelui popor încurca teribil proiectele strategilor planetari, iar gura acelui popor putea fi cel mai bine închisă integrându-i în “Plan” şi oferindu-le o porţie substanţială din tortul colectiv.

Nu ştim cu precizie câţi au răspuns apelului lui Dumnezeu de a “da de ştire” şi de a “publica” fără să “ascundă nimic” din descoperirea cerească. Alături de Ieremia, alţi câţiva autori au “publicat” despre inconsistenţa planurilor de grandoare ale Babilonului. A fost suficient, căci tinerii lui Israel au reuşit să citească scrierile lor şi să-şi formeze o imagine suficient de corectă pentru a lua poziţie mai târziu. Hanania, Mişael şi Azaria au ţinut cont de “publicaţiile” lui Ieremia, reuşind să reziste oricăror metode de spălare a creierelor practicate în Babilon. Decizia lor eroică de a contesta religia globală impusă sub ameninţare a răsturnat planurile fanteziste ale strategilor caldeeni şi a pus o temelie autentică pentru libertatea de conştiinţă în generaţiile următoare.

Scrise pentru învăţătura noastră, evenimentele acelor zile sunt o pildă pentru scenariile prezente şi viitoare. Strategii globali sunt aceiaşi, iar Planul nu a suferit decât îmbunătăţiri estetice. Omenirea va fi chemată să se plece la picioarele chipului de aur, cu promisiunea că suntem în stare să clădim o lume mai bună pentru mileniul trei, şi sub ameninţarea că toţi cei ce se opun sunt duşmanii civilizaţiei umane.

Văzând cum aceste lucruri se pregătesc chiar sub ochii noştri, nu ar fi potrivit ca poporul lui Dumnezeu să se întoarcă acum şi să caute cu toată inima pe Domnul, Dumnezeul lor, pe care L-au pierdut sau L-au neglijat cu un secol în urmă? Şi nu este vremea să ascultăm sfatul Domnului, dând de veste neamurilor şi “publicând” în biserică operaţiunile oculte ale duhurilor răutăţii din locurile cereşti? Gloatele confuze ale societăţii moderne au nevoie să audă solia îngerului al treilea, înainte de a începe “să-şi dea sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ” (Luca 21:26). Când “puterile cerului vor fi clătinate” va fi prea târziu pentru oricine.

Vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu

Robert J. Wieland - marţi 19 aprilie 2005

Solia lui Jones şi Waggoner a fost „vestea bună” a eliberării din păcat, o incursiune prin  „credinţă,” „uşoară,” asupra ultimei baricade dintre poporul lui Dumnezeu şi intrarea în ţara promisă. Ellen White a recunoscut foarte repede că solia este începutul mult aşteptatei „Mari Strigări” care urma să lumineze pământul cu slava ei:

“Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci Marea Strigare a îngerului al treilea a şi început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 22 nov. 1892).

Ea vorbeşte frecvent despre solie ca fiind începutul revărsării Ploii Târzii a Duhului Sfânt. Dacă holda unui fermier are nevoie de ploaie ca să existe un seceriş, tot aşa Ploaia Târzie trebuie să coacă recolta şi să o pregătească pentru seceriş. Ea este „încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet... care pregăteşte Biserica pentru venirea Fiului Omului.” Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana nu vor putea fi rezolvate, iar marea controversă încheiată în favoarea lui Dumnezeu, până când poporul Său nu primeşte această „încheiere a lucrării harului în suflet.” Ellen White şi solii din 1888 au vorbit deschis şi clar despre pregătirea pentru luarea la cer.

Ea a mai spus că „bărbaţii conducători” ai lui Israel au refuzat solia, iar aceasta a fost „ascunsă de poporul nostru în mare măsură” şi că  „prin acţiunea fraţilor noştri (conducători) ea a fost ţinută departe de lume.”

Planul lui Dumnezeu a fost să prezinte solia mai întâi conducătorilor; aceştia trebuiau să o prezinte laicilor, iar biserica unită urma să o ducă lumii.

“Dacă scopul lui Dumnezeu de a prezenta solia de îndurare lumii ar fi fost realizat, Hristos ar fi venit şi sfinţii ar fi ajuns în cetatea lui Dumnezeu” (RH 24 dec. 1903).

Ca şi istoria lui Israel la Cadeş-Barnea, ar putea oare un aspect al istoriei noastre să fie mai important decât pregătirea pentru sigilare, primirea Ploii Târzii şi proclamarea Marii Strigări ca pregătire pentru venirea lui Hristos?

De ce această neglijare a istoriei?

A existat o ciudată reticenţă în a recunoaşte evenimentele propriei noastre istorii. Două aspecte de importanţă vitală au fost fie ignorate, fie realmente negate:

1) că solia 1888 a fost începutul ultimei solii către lume şi,

2) că ea a fost în „mare măsură” respinsă de conducătorii noştri.

Situaţia este asemănătoare cu cea care predomină astăzi printre evrei, care Îl prezintă pe Isus din Nazaret ca pe un rabin şmecher şi dotat, dar ignoră sau neagă faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia; ei mai susţin că strămoşii lor nu L-au lepădat şi nu L-au răstignit pe Isus, aşezând responsabilitatea pe seama romanilor.

Vorbind despre istoria 1888, Ellen White spune că noi am fost „la fel ca evreii.” Istoria noastră oficială a susţinut în general că:

1) Solia 1888 a fost doar „aceeaşi doctrină pe care au  prezentat-o Luther, Wesley şi mulţi alţi servi ai Domnului din bisericile protestante," „recuperarea sau restaurarea credinţei în doctrina fundamentală a creştinismului,” o "accentuare” a ceea ce bisericile evanghelice au crezut tot timpul, iar adventiştii de ziua a şaptea au ajuns în sfârşit destul de înţelepţi să o creadă, şi

2) „conducătorii noştri” au acceptat în general cu bucurie solia: ”Mulţimea de lucrători şi laici adventişti au acceptat prezentările de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi,” iar conferinţa din 1888 stă ca o „biruinţă glorioasă... al cărei final a fost bun... bogat în roade ale sfinţirii şi lucrării.”

Mulţi dintre membrii noştri au fost şocaţi să descopere că acest lucru nu a fost adevărat. Solia 1888 a fost „începutul Marii Strigări” şi nu o accentuare a luteranismului şi calvinismului. Prima recunoaştere clară a acestui lucru, care iese din tipografiile noastre, apare în Mişcarea Destinului, de L.E.Froom (1971):

“1888 a însemnat cu adevărat începutul timpului Marii Strigări şi al Ploii Târzii şi începutul luminii şi puterii celuilalt înger din Apocalips 18,1” (p.570).

“În 1888 am intrat în timpul Ploii Târzii şi al Marii Strigări tot aşa cum în 1798 am intrat în timpul sfârşitului... Cel care neagă că Marea Strigare a început să sune în 1888, contestă veridicitatea Spiritului Profetic. Cel care afirmă că Ploaia Târzie nu a început să cadă atunci, atacă integritatea soliei lui Dumnezeu pentru noi” (p. 667).

Există un factor semnificativ cu un numitor comun în istoria vechiului Israel şi în istoria noastră denominaţională. El se numeşte vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, vizibil şi în poporul religios care L-a omorât pe Prinţul vieţii. Acest factor este esenţa păcatului şi s-a demonstrat de-a lungul întregii istorii a lui Israel. Când „conducătorii” lui Israel au lepădat la Cadeş-Barnea apelul lui Caleb şi Iosua, Domnul i-a zis lui Moise: “Cât timp Mă va dispreţui poporul acesta?” Tendinţa permanentă a lui Israel a fost să „dispreţuiască pe solii Domnului, să batjocorească cuvintele Sale şi să urască pe profeţii Săi” până când „vrăjmăşia” lor a căpătat expresia finală în răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Aceeaşi vrăjmăşie este demonstrată în istoria noastră denominaţională!

Împărăteasa cerului şi poporul rămăşiţei

Gili Cârstea - miercuri 20 aprilie 2005

Lumea religioasă pregăteşte schimbări epocale în structura societăţii, iar fundamentele noii spiritualităţi propuse omenirii nu sunt principiile neprihănirii lui Hristos. Schimbarea la faţă a euharistiei, declarată “liantul unităţii,” cultul fecioarei Maria preluat din păgânism şi practicat în toate religiile orientale sub diferite nume, exerciţiile spirituale pentru revelarea unui Dumnezeu interior, toate acestea sunt elemente vitale în religia globală.

Mulţi dintre noi se declară sceptici în asimilarea acestor credinţe de către poporul lui Dumnezeu. “Aceste urâciuni nu vor fi niciodată practicate în poporul nostru” spun unii. Ei nu pot concepe ca un popor păzitor al legii şi posesor al întreitei solii îngereşti să se coboare la asemenea lucruri de nimic.

Eu zic să nu fim aşa de siguri. Li s-a întâmplat unora mai zeloşi ca noi şi la fel de păzitori ai legii. În cartea lui, contestată de contemporani dar apreciată de noi astăzi, Ieremia cheamă pe Israel la o confruntare cu propria inimă într-un moment de criză majoră. Rămăşiţa lui Israel, lăsată de babilonieni să administreze ţara, fuge în Egipt să-şi recapete "drepturile" religioase. Primiţi cu bucurie de egipteni şi cazaţi la Patros, copiii lui Israel au crezut că manevra aceasta va păcăli pe toată lumea şi va asigura supravieţuirea bisericii. Dar Ieremia le spune din partea Domnului că idolatria le-a amorţit mintea, făcându-i să se sprijine pe o “trestie frântă,” şi că vor muri acolo fără să mai vadă vreodată pământul sfânt. V-aţi fi aşteptat la plânset şi bocet “între tindă şi altar,” la mărturisirea păcatelor şi la renunţarea la manevre şi alianţe de dragul supravieţuirii? Nimic din toate acestea. Ascultaţi:

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete...” (Ier 44:16-8).

Aşa ceva venind de pe buzele poporului lui Dumnezeu este absolut halucinant!

Deci, atâta timp cât împărăteasa cerului – oricum se numea ea, Isis, Astarte, Nut, Hathor, Kali, Iştar, Ceres sau Maria – este satisfăcută şi i se dă închinare, ea ocroteşte şi binecuvântează pe poporul lui Dumnezeu. Cum încetează tămâia şi turtele, s-a zis cu liniştea lui Israel! Halal spiritualitate…

Spuneţi că nouă nu ni se poate întâmpla? De ce? Suntem mai puţin încropiţi decât ei? După atâta amar de nebunie în numele religiei, măcar un lucru ar trebui să învăţăm şi noi, că orbirea spirituală nu are termen de expirare şi că Isis-Astarte-Iştar-Maria este pregătită pentru mintea omului modern şi capabilă să se adaptze în societatea informaţională la fel de bine ca în evul mediu.

Egiptul şi Babilonul n-au fost niciodată soluţia la orbirea laodiceană. În loc să aducem tămâie împărătesei cerului, care va deveni pe zi ce trece tot mai insistentă, nu ar fi mai potrivit să ascultăm avertizarea Acelui Dumnezeu “dispreţuit şi părăsit de oameni”?

“Dacă avem Spiritul lui Hristos şi suntem împreună lucrători cu El, suntem datori să continuăm lucrarea pentru care a venit El. Adevărurile Bibliei au fost din nou ascunse de obiceiuri, tradiţie, şi doctrină falsă. Învăţăturile eronate ale teologiei populare au produs mii şi mii de necredincioşi. Aceste erori şi inconsistenţe, pe care mulţi le declară a fi învăţătura Bibliei, deşi ele nu sunt decât interpretări false, au fost adoptate în timpul secolelor de întuneric papal. Mulţimile au fost făcute să nutrească o concepţie eronată despre Dumnezeu, aşa cum iudeii, amăgiţi de tradiţiile şi erorile vremii lor, aveau o concepţie falsă despre Hristos. ‘Căci dacă ar fi ştiut, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei.’ Este datoria noastră să descoperim lumii adevăratul caracter al lui Dumnezeu” (5T 710).

Adevăratul caracter al lui Dumnezeu este cel mai puternic antidot contra teologiei false adoptată în timpul secolelor de întuneric papal. Cine va aprecia lumina slavei neprihănirii lui Hristos?

Alb sau negru, tot fum rămâne

Gili Cârstea - joi 21 aprilie 2005

Omenirea a mai avut ieri parte de încă un puseu de efuziune religioasă, aşteptând cu ochii pe ecrane să vadă culoarea fumului ieşind din clădirea Vaticanului. A fost fum negru aproape toată ziua, ca spre seară fumul să fie alb, iar clopotele să anunţe mulţimea din piaţă, încă nesigură dacă are sau nu un papă. Scenele m-au făcut să mă gândesc la perdeaua de fum care acoperă de veacuri operaţiunile politice discrete ale Cetăţii Sfinte care stă pe “şapte munţi” şi spune omenirii că, în numele lui Dumnezeu, trebuie să se plece la picioarele ei.

Pe mapamond oamenii s-au întrebat în ultimele zile cine va fi noul pontif, în unele locuri s-au organizat pariuri, ziariştii au făcut comentarii despre abilităţile necesare unui papă în mileniul trei, iar alţii s-au rugat ca Duhul Sfânt să conducă deliberările conclavului. Pe un forum adventist, cineva chiar a propus o asemenea absurditate, iar ceea ce m-a mirat a fost că nu s-a găsit nimeni să-i explice forumistei respective – care se declara membră a bisericii rămăşiţei – situaţia disperată în care se găseşte. Poate nici moderatorii de pe forum nu erau foarte convinşi despre felul în care operează Duhul lui Dumnezeu. Nu repetăm noi de ani de zile o procedură asupra căreia cerem intervenţia Duhului Sfânt, apoi trecem la treabă şi alegem funcţionari bisericeşti după principiul votului majoritar? Şi după ce sesiunea electivă a luat sfârşit, nu spunem şi noi că Dumnezeu a lucrat şi că aceasta a fost voia Lui? Nu aşa s-au desfăşurat şi ieri lucrurile la Vatican?

Nici biserica rămăşiţei, nici biserica ce se pretinde moştenitoarea tronului lui Petru şi nici o altă biserică nu au înţeles felul în care Dumnezeu alege şi cheamă în lucrarea Sa pe cineva. Totuşi, istoria bisericii apostolice conţine un episod care lămureşte suficient această aşteptare bizară din partea tuturor credincioşilor.

Doctorul Luca vorbeşte despre acest moment trist în cartea lui, Faptele Apostolilor, în capitolul unu. Chiar înainte să aibă loc Cincizecimea, Petru se adresează adunării credincioşilor, prezentându-le necesitatea completării cercului oficial de intimi ai lui Isus, în urma dispariţiei violente a lui Iuda. Petru chiar credea în rolul unui organ de conducere pentru noua biserică ce se înfiripa. Ca şi noi, nici el nu putea înţelege cum s-ar putea conduce o biserică vizibilă printr-un Duh invizibil. El cita profeţia (Psalmul 109), şi cerea astfel completarea cercului de doisprezece apostoli. Ca decan de vârstă, el se considera îndreptăţit să organizeze o sesiune de alegeri pentru completarea locului vacant. Au ales doi candidaţi care păreau potriviţi, pe Iosif şi pe Matia. Neexistând opoziţie sau comentarii, Petru deschide sesiunea electivă, aşa cum se cădea, cu o rugăciune de invocare, prin care cere lui Dumnezeu, Cel care cunoaşte “inimile tuturor oamenilor,” să le arate pe care dintre cei doi l-a sortit să fie al doisprezecelea apostol al bisericii.

Cu tot respectul cuvenit apostolilor, noi credem că aceasta a fost o gafă apostolică. Şi nu a fost singura. Dumnezeu a privit cu milă şi răbdare neputinţa lor, dar nu a putut binecuvânta iniţiativa lor nechibzuită. Dumnezeu nu alege oameni pentru lucrarea Sa cu zarurile sau prin voturi majoritare. Se poate că metoda lor era uzuală, dar era doar o metodă de datină omenească. S-au rugat, au dat cu zarul, a ieşit Matia.

Aţi mai auzit vreodată de Matia în Biblie după acest episod?

Aşa face conclavul, aşa facem şi noi. Ne rugăm, facem propuneri, apoi votăm. Cel care are voturi mai multe este alesul lui Dumnezeu. Şi spunem că Duhul Sfânt şi-a făcut lucrarea.

Zarurile au ales pe Matia, dar Dumnezeu l-a ales pe Saul din Tars, devenit marele apostol Pavel. De marele apostol Matia nu a auzit nimeni.

Lumea a oferit ovaţii în Piaţa Sf. Petru, dar cât de puţini oameni de pe pământ înţeleg ce se petrece în spatele perdelei de fum de la Vatican! În timp ce conclavul alege papi, pe care gloata îi doreşte, iar biserica îi declară sfinţi, Dumnezeu cheamă în serviciul Său oameni a căror judecată “s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” în lupta dintre neprihănire şi fărădelege. Unul dintre aceştia a fost Martin Luther, un german care a văzut prin fumul gros de la Vatican ceea ce cardinalul Joseph Ratzinger nu a reuşit să vadă.

Din acest motiv, lumea va privi în direct în zilele noastre cele mai măreţe secvenţe ale contra-reformaţiunii şi ridicării noului Sfânt Imperiu Roman pe teritoriul bătrânei Europe. Dincolo de perdeaua de fum romano-catolic, unii vor vedea cum Dumnezeul cerului, concomitent şi “fără ajutorul vreunei mâini” care să voteze sau să dea cu zarul, ridică o împărăţie care nu va pieri niciodată.

Inchiziţia şi fundamentul ei teologic

Gili Cârstea - vineri 22 aprilie 2005

Religia organizată a produs milioane de necredincioşi, prin eşecul ei de a prezenta corect adevărul despre Tatăl, descoperit în Hristos.

Citeam zilele acestea o lucrare despre ororile inchiziţiei, al cărei autor încerca să-şi convingă cititorii că violenţele şi cruzimile inimaginabile ale evului întunecat au fost posibile şi au derivat din învăţăturile Scripturii. El cita numeroasele instrucţiuni ale lui Dumnezeu din vechime cu privire la pedepsele ce trebuiau aplicate pentru diferitele abateri de la legea mozaică, pe care inchiziţia îşi întemeia procedura barbară de a elimina erezia. De asemenea, extrăgea idei din pildele Domnului Hristos pentru a demonstra violenţa cu care tratează El pe opozanţi. Insinua astfel că Sfântul Oficiu al Inchiziţiei a fost motivat şi susţinut de o aplicare consecventă a Scripturii, şi că adevăratul vinovat este acest Dumnezeu crud şi inuman care iubeşte pe supuşii Lui şi urăşte pe opozanţi.

Mă întrebam cum aş putea ajuta un astfel de om şi ce i-aş putea spune dacă aş avea ocazia să-l întâlnesc. Sigur, el acuza creştinismul în general, dar dacă ar avea ocazia să citească articole publicate în Curier sau pe situl BRI (Bible Research Institute – varianta adventistă a Institutului pentru protecţia doctrinei condus până mai ieri de cardinalul Ratzinger, numit printre cunoscători Marele Inchizitor) ce ar mai rămânea de spus în apărarea soliei îngereşti care a făcut din noi un popor special? Cum aş putea să-l conving despre caracterul non-violent al lui Dumnezeu, când el citeşte în presa adventistă că “Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos”? Inchiziţia a fost motivată exact de o asemenea formulare aberantă, punând în spatele lui Dumnezeu cruzimea, ura, interesele politice, lăcomia şi nebunia inimii omeneşti aflate sub controlul diavolului.

Curând, omenirea va fi convinsă de teologii creştini că Dumnezeu este foarte supărat pe cei care nu Îl respectă, prin nesupunere faţă de învăţăturile bisericii. Biserica va constrânge puterea legiuitoare să emită decrete religioase, aducând argumente biblice că Dumnezeu a instituit şi aplicat constrângerea împotriva ereticilor şi necredincioşilor.

În faţa unei situaţii atât de grave, biserica rămăşiţei se va trezi complet dezarmată, căci ea nutreşte exact aceleaşi sentimente despre Dumnezeu şi caracterul Său.

Acum este vremea să luăm în serios avertizările preţioase pe care le posedăm:

“Bătălia finală din marea controversă este chiar în faţa noastră, când Satana, cu toată 'puterea şi semnele…' va lucra spre a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, spre a înşela, dacă va fi posibil, chiar pe cei aleşi. Dacă a existat vreodată un popor în mai mare nevoie de lumină din cer în permanentă creştere, este poporul pe care, în această vreme de pericole, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul sfintei Sale legi şi să justifice caracterul Său în faţa lumii. Cei cărora li s-a încredinţat o asemenea misiune sacră trebuie să fie sensibilizaţi, vitalizaţi şi elevaţi de adevărurile pe care pretind că le cred” (5T746).

Acest popor nu crede că are nevoie de “lumină din cer în permanentă creştere,” fiind mulţumit cu lumina pe care o are de peste 150 de ani. Şi nu crede că are de jucat un rol vital în marea controversă, fiind mulţumit că are toată lumina spre a fi mântuit.

“Marele conflict pe care l-a creat Satana în curţile cereşti va fi curând, foarte curând, încheiat pentru totdeauna. Curând, toţi locuitorii pământului îşi vor ocupa poziţia, fie pentru, fie împotriva guvernării divine. Acum, ca niciodată mai înainte, Satana îşi exercită puterea amăgitoare spre a încurca şi distruge pe oricine. Noi suntem chemaţi să trezim poporul la realitatea marilor evenimente care ne stau în faţă. Trebuie să-i avertizăm pe cei care se află chiar în faţa prăpastiei. Poporul lui Dumnezeu trebuie să facă orice efort spre a combate minciunile lui Satana şi a răsturna barierele lui. Noi trebuie să prezentăm clar oricărei fiinţe din lumea întreagă dispusă să asculte, principiile în discuţie din marea controversă, principii de care depinde destinul veşnic al fiecărui suflet. Noi trebuie să confruntăm poporul de pretutindeni cu întrebarea: ‘Pe cine urmaţi voi, pe marele apostat în opoziţie faţă de legea lui Dumnezeu, sau pe Fiul lui Dumnezeu care declara: Eu am păzit poruncile Tatălui Meu?’” (7T141).

În joc este guvernarea divină, criticată, acuzată şi refuzată de locuitorii pământului. Acest popor a primit “o foarte preţioasă solie” tocmai pentru a căpăta o imagine corectă despre guvernarea divină, care nu foloseşte “forţa constrângătoare” spre a obţine dragoste sau supunere.

În aceste clipe solemne şi decisive, omenirea are nevoie de un popor care să ducă solia neprihănirii lui Hristos “de la un capăt la altul al pământului.” Prezentată corect, solia va pune în mare dificultate inchiziţia modernă, iar milioane de suflete vor putea compara caracterul “mai proeminent,” farmecul inegalabil al lui Hristos, în contrast cu ura şi cruzimea Balaurului.

Parul lui Astarte

Gili Cârstea - sâmbătă 23 aprilie 2005

De câte ori citeam episoadele explicite de închinare la Baal ale poporului ales din trecut, mă întrebam cum a fost posibil ca un aşa număr mic de oameni să perceapă fenomenul. Cum este posibil ca împăratul şi curtea, înţelepţii naţiunii sau clasa preoţească să nu reuşească să decodifice infiltrările credinţelor false?

Cum a ajuns poporul care avea legea, oameni care se numeau fii ai lui Avraam, să ridice altare lui Baal, lui Moloh, şi să se închine înaintea “parului” lui Astarte, împărăteasa cerului?

Cred că vă aduceţi aminte de Ghedeon şi altarele din curtea familiei lui. Nimeni din cetate nu vedea şi nu înţelegea cine este domnul la care se închinau, nici semnificaţia “parului Sfânt” (Jud 6:30). Au fost teribil de supăraţi când s-au trezit dimineaţă şi au văzut că parul Sfânt devenise lemn de foc pentru jertfa fiului rebel. Au vrut să-l omoare. Nu ştiau că Ghedeon urma să-i salveze de invazia duşmanilor foarte curând.

Zilele trecute m-a şocat o scenă, transmisă până la saturaţie de agenţiile de presă, cu ocazia evenimentelor de la Vatican. Piaţa Sf. Petru a fost locul cel mai populat şi cel mai televizat din lume. Curia romană, sutele de conducători de state, delegaţiile oficiale, reprezentanţii diferitelor religii, ambasadorii acreditaţi pe lângă Sfântul Scaun, comentatorii de presă, mulţimea frenetică, miliardele de telespectatori – câţi dintre aceştia au remarcat, ridicându-se falnic din mijlocul mulţimii, obeliscul egiptean din centrul pieţii?

De ce nu a comentat nimeni prezenţa sau semnificaţia lui acolo? Ce caută “parul Sfânt” al Astartei chiar în faţa reşedinţei unei biserici creştine mondiale care se pretinde urmaşa bisericii apostolice, iar şeful ei se intitulează locţiitorul lui Hristos pe pământ? Ce legătură este între credinţa creştină, care doreşte să se impună lumii ca o soluţie salvatoare, şi obeliscul egiptean, “parul” Astartei de tristă faimă?

Nu am auzit nici un comentariu cu privire la acest subiect. Nimeni nu a fost deranjat de prezenţa parului acolo, fiind tratat ca un simplu obiect de artă, un element de decor fără nici o semnificaţie actuală.

M-a făcut să mă gândesc la biserica noastră. Câte asemenea aberaţii, care alcătuiesc un obstacol formidabil în faţa manifestării lui Dumnezeu în ploaia târzie, or fi printre noi, nevăzute şi neînţelese, considerate fireşti şi obişnuite, practicate şi apreciate ca necesare şi nevinovate? Câte dintre credinţele noastre, doctrine sănătoase şi respectabile, sunt de fapt urâciuni importate din cultul lui Baal? Câte practici ale “culturii adventiste” se vor dovedi cândva simple obiceiuri păgâne botezate la noi? Ar fi posibil să facem şi noi “turte” împărătesei cerului şi să ardem tămâie în cinstea ei, fără să ne dăm seama, convinşi că serviciul nostru divin este curat, sincer, sfânt?

De ce nu cade ploaia de peste o sută cincizeci de ani? Cine se face vinovat de seceta care macină Israelul spiritual? Împăratul nostru declară că nu din vina lui. Corpul nostru pastoral nu are nici un amestec în această tragedie. Teologii bisericii declară că stăm tare la învăţătura Scripturii. Probabil că singurul vinovat pentru secetă este Ilie. Al treilea, desigur. El pare să tulbure credinţa lui Israel şi să pună în pericol întreaga naţiune.

Pentru sănătatea memoriei, este bine de ştiut că o asemenea ruşine li s-a întâmplat şi altora:

„Prin păgânism, Satana reuşise timp de veacuri să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu, dar biruinţa cea mare a câştigat-o prin pervertirea credinţei lui Israel [...] Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat” (DA 34-36).

Natura lui Hristos şi încheierea lucrării

Donald K. Short - duminică 24 aprilie 2005

Adventiştii pretind că au ultima solie pentru o lume în agonie, şi prin urmare ocupă un loc unic în istorie. Dacă suntem convinşi de chemarea noastră, trebuie să ne asumăm răspunderea prezentării unei solii fără reproş. Ea trebuie să aducă omenirea în faţa deciziei dintre adevăr şi eroare.

Un astfel de mandat cere să "cunoaştem" pe Cel ce este "Amin, Martorul credincios şi adevărat," "Isus, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre" (Apocalips 3,14; Evrei 12,2). Bâlbâiala despre cine a fost şi cine este El repune în discuţie întregul plan de mântuire. Certitudinea despre legătura dintre El şi omenire este imperativă, deoarece "nu este un alt Nume sub cer prin care putem fi mântuiţi" (Fapte 4,12).

Doctrinele pe care le proclamăm în vremea sfârşitului trebuie să provină dintr-o cunoaştere a Autorului credinţei noastre. El este şi Omega, şi Alfa. Nu poate exista doctrină sănătoasă fără o autentică cunoaştere a Lui. Nici o pată de confuzie nu va rezista testului final.

Acest lucru adaugă o urgenţă surprinzătoare proclamaţiei îngerului: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns o locuinţă a demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat şi urât, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte" (Apocalips 18,2). Acestea sunt cuvintele lui "Isus Hristos, martorul credincios" (Apocalips 1,5). Avem nevoie de convingerea de nezguduit că El spune adevărul atunci când cheamă pe poporul lui Dumnezeu să "iasă afară din el... ca să nu se facă părtaş păcatelor lui." Vinul Babilonului produce beţie oricui îl bea, inclusiv adventiştilor.

Studiile făcute de-a lungul anilor asupra întrupării lui Hristos ar fi trebuit să ferească de confuzie pe adventişti. Scrierile lui Ellen G.White oferă zeci de confirmări că El a luat "asupra Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale divine." Ea spune, atât cât pot fi cuvintele de clare, că El "nu s-a prefăcut că ia natura umană; El a luat-o în realitate, El a avut cu adevărat natura omenească." Ca să fim siguri că apreciem cât de aproape a venit El de omenire şi totuşi a rămas fără păcat, cităm mereu că "luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a participat nicidecum la păcatul ei."

În perioada 1888, Domnul a încercat să ajute pe copiii Săi să vadă că au un Mântuitor care cunoaşte toate ispitele lor. Acest adevăr urma să pregătească un popor pentru luarea la cer. Dar unii, care de atunci gustaseră din "vinul Babilonului," nu erau siguri. Confuzia a ieşit la suprafaţă în 1890 fără umbră de îndoială:

"Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea avea aceeaşi natură ca a omului, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut în faţa aceloraşi ispite ca şi omul. Dacă nu avea natura omului, El nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, nu putea fi ispitit aşa cum este ispitit omul. Dacă nu era posibil să cedeze în faţa ispitei, nu ne poate fi de ajutor... El a înfruntat ispita prin aceeaşi putere care este la dispoziţia omului. El s-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi fel de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul poate deveni părtaş de natură divină” (1 SM 408,409).

Această făgăduinţă slăvită demonstrează o unitate de scopuri între cer şi pământ care zguduie raţiunea. Cum a fost Hristos în unire cu familia omenească, familia omenească poate fi în unire cu El. Această unire nu poate fi comparată decât cu căsătoria. Aici nu este loc pentru har ieftin. Dacă trupul adventist al lui Hristos ar crede sfatul dat, am putea trăi viaţa bogată pe care a promis-o Hristos.

"Ceva trebuie schimbat"

Gili Cârstea - luni 25 aprilie 2005

Ultima ediţie online a Adventist Review publică articolul unui funcţionar de la Diviziunea America de Nord care se plânge că această biserică nu i-a oferit decât coduri de comportare, că este timpul pentru o schimbare majoră, altfel riscăm să devenim irelevanţi pentru societate.

Dacă Adventist Review începe să publice astfel de articole, înseamnă că seceta este mare de tot şi începe să se simtă la nivel înalt. Ar fi momentul ca biserica rămăşiţei să caute motivele reale pentru o asemenea secetă spirituală, nu-i aşa? Nu vă faceţi iluzii, soluţia sugerată este un nou proiect de fapte bune, numit “Şapte Semne.” Vechea şi falimentara tehnică a bisericii Laodicea.

Autorul descrie criza prin care trece generaţia tânără a bisericii pornind de la spitalul de boli mentale unde tocmai a internat o colegă de serviciu, la scurt timp după ce alţi doi prieteni au încercat să se sinucidă, iar unul a şi reuşit. În finalul articolului, autorul este la fel de confuz cu privire la ceea ce ar trebui schimbat. Sau poate nu doreşte să ne spună deschis.

Generaţia tânără nu poate fi ajutată, atâta timp cât i se ascunde actul sinucigaş al lepădării Duhului lui Dumnezeu în 1888, lucru care a lăsat fără hartă şi compas o mişcare internaţională tocmai în mijlocul evenimentelor finale ale istoriei lumii. Generaţia prezentă are nevoie urgent să ştie că printre noi a avut loc o răstignire a lui Hristos la fel de reală şi dezastruoasă ca acum 2000 de ani. Dacă dorim să dăm o şansă copiilor noştri de a deveni Vocea în confuzia babiloniană modernă, nu trebuie să le ascundem mărturia istoriei şi semnificaţiile ei pentru prezent:

- “Întâlnirea noastră se apropie de sfârşit, şi nu a fost făcută nici o mărturisire, nu s-a produs nici o deschidere ca Duhul lui Dumnezeu să poată veni. Eu m-am întrebat: Ce rost a avut întâlnirea noastră, şi de ce au trebuit să vină fraţii noştri aici, dacă prezenţa lor nu face decât să depărteze de popor pe Duhul lui Dumnezeu?” (Ms.9, 1888).

- “Nu voi putea uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, sau lucrurile care mi-au fost descoperite cu privire la spiritul care îi stăpânea pe oameni, la cuvintele rostite sau acţiunile întreprinse în ascultare de puterile răului... La acea întâlnire ei au fost însufleţiţi de un alt spirit, şi nu au înţeles că aceşti tineri au fost trimişi de Dumnezeu cu o solie pe care ei au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, fără să priceapă că inteligenţele cereşti privesc la ei...Eu ştiu că atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter 24, 1892).

- “Religia care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă a fost denunţată ca ducând la entuziasm şi fanatism; a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată. Dar ea este principiul activ al dragostei împărtăşită de Duhul Sfânt” (GC Bulletin 7 feb 1893).

- “Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies vol. 6, p. 20).

- “Scenele care au avut loc la acea întâlnire L-au făcut pe Dumnezeul cerului să-i fie ruşine să-i numească pe cei prezenţi fraţii Săi” (Letter to RH Office, p. 16).

- “Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li se permitea să-şi exercite puterea convingătoare asupra celor care s-au opus ei, dacă toţi ar fi cedat şi şi-ar fi supus atunci voinţa Duhului lui Dumnezeu, ei ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, l-ar fi dezamăgit pe vrăjmaş, şi ar fi stat ca nişte bărbaţi credincioşi, tare la datoria lor. Ar fi avut o experienţă bogată; dar eul a spus, Nu! Eul nu a vrut să fie zdrobit; eul a luptat pentru supremaţie, şi fiecare dintre aceste persoane vor fi testate din nou asupra aceloraşi puncte la care au eşuat atunci” (Letter 18, 1892)”

- “Unii au cultivat ură împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie specială. Ei au început la Minneapolis această lucrare satanică. Mai târziu, când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor” (TM 79,80).

- “Ei nu au vrut nici să asculte şi nici să înţeleagă. De ce? Ca să nu fie convertiţi şi să fie obligaţi să recunoască că toate ideile lor erau greşite. Erau prea mândri să facă aşa, şi de aceea au persistat în lepădarea sfatului lui Dumnezeu şi în lepădarea dovezilor şi luminii pe care au avut-o” (Ms 25, 1890).

Acestea sunt dovezi care nu pot fi combătute sau interpretate. Negarea lor continuă nu face decât să ţină departe Duhul Sfânt, în timp ce căutăm soluţii proprii de a ieşi din impas. Nu este de mirare că mulţi dintre pastorii noştri tineri caută spiritualitate la izvoarele otrăvite ale bisericii medievale şi par tot mai fascinaţi de mirajul unităţii tuturor credincioşilor pe baza credinţelor comune. Lăsaţi în beznă despre adevăratele motive ale secetei spirituale, ei vor împinge biserica de mâine în braţele spiritismului modern, alături de bisericile protestante care întind deja mâinile peste abis.

"Păzitorii legii nu M-au cunoscut"

Gili Cârstea - marţi 26 aprilie 2005

Teologia bisericii se confruntă cu o situaţie uluitoare. Pe de o parte, se susţine fără rezerve că neprihănirea prin credinţă este o doctrină biblică, pe care biserica o îmbrăţişează şi o predică. Pe de altă parte, se contestă vehement că există vreo asemănare între legea morală şi caracterul lui Dumnezeu. Iar gravitatea apare mai ales deoarece ni s-a spus că o nouă descoperire a caracterului lui Dumnezeu oferită de solia neprihănirii lui Hristos va fi “ultima solie de har” care trebuie să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu.

Noi, poporul ales, condamnăm cu mare lejeritate orbirea inexplicabilă a savanţilor evrei care au trimis la moarte pe Hristos, deşi aveau toate argumentele să-L recunoască a fi trimisul lui Dumnezeu. Negăm totuşi cu mare înfocare că ar fi posibil să le călcăm pe urme. Şi totuşi, iată-ne în situaţia ingrată de a distruge integritatea legii chiar prin solia fundamentală a Bibliei, neprihănirea prin credinţă.

La această oră nu cred că există pastor adventist care să nu predice neprihănirea prin credinţă. La fel, publicaţiile bisericii prezintă extensiv acest punct fundamental, iar teologi cu greutate afirmă fără teamă că a doua venire este amânată deoarece neprihănirea lui Hristos, caracterul Său, nu a fost încă reprodusă “în mod desăvârşit” în poporul Său. Predicăm fără teamă că legea trebuie scrisă în mintea poporului sfânt, conform noului legământ descris în Ieremia 31. Susţinem afirmaţia Spiritului Profeţiei că cele zece porunci sunt fundamentul neprihănirii, legea guvernării divine.

Cum se explică atunci opoziţia furibundă împotriva caracterului lui Dumnezeu văzut în neprihănirea lui Hristos? De ce ies scântei de la amvoanele adventiste când cineva afirmă că legea morală este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu? De ce sunt ameninţaţi cu excomunicarea oameni din mijlocul nostru care spun că Dumnezeu păzeşte cu sfinţenie legea, şi că niciodată în istoria universului Dumnezeu nu a călcat nici măcar o frântură de solvă din lege?

Teologii noştri şi corpul pastoral nu concep un Dumnezeu care păzeşte poruncile, dar pretind că Fiul Său, Domnul Hristos, a păzit toate poruncile Tatălui Său. Ce porunci? Cele de pe tablele lui Moise? Cine le-a scris pe acelea? Cineva care nu le respectă? Nu cred că există situaţie mai jalnică decât aceasta.

Insistenţa că a ucide nu constituie o călcare a legii spulberă orice fundament despre neprihănirea prin credinţă. Acest monument al protestantismului este puterea evangheliei. Oamenii sunt declaraţi şi făcuţi fără păcat prin acceptarea caracterului lui Hristos în locul caracterului lor. În locul păcatului lor, ei primesc sfinţenia caracterului divin. Dacă “sfinţenia caracterului divin” nu este exprimată de cele zece porunci, unde ajungem? Exact la taina nelegiuirii, care face loc fărădelegii propunând o nouă moralitate. Da, moralitatea este conform legii, dar cu amendamente, atunci când este avantajos – aşa par să sugereze teologii noştri modernişti.

Câte amendamente suntem dispuşi a aducem legii şi totuşi ea să rămână temelia neprihănirii? Cu porunca a şasea am înţeles. În situaţii de urgenţă se poate călca. Poate şi cu celelalte la fel? În curând va fi o mare problemă cu porunca a patra. De ce să nu o amendăm şi pe ea dacă momentul de mare pericol o cere?  

Ne-am obişnuit a socoti că solia Martorului Credincios către îngerul bisericii Laodicea este cea mai serioasă mustrare adresată conducerii Bisericii Adventiste.

Aş atrage atenţia că cea mai incomodă, deranjantă şi gravă acuzaţie împotriva conducerii bisericii rămăşiţei s-ar putea să fie cea din Ieremia: “Păzitorii legii nu M-au cunoscut.” Tocmai oamenii aleşi de Dumnezeu să fie depozitarii oracolelor sfinte au devenit cei mai categorici opozanţi ai Caracterului care a produs legea. Afirmaţia că Dumnezeu poate omorî oameni fără ca aceasta să afecteze neprihănirea lui Hristos este cea mai aberantă propunere din toată istoria creştinismului.

Nu există cale mai eficientă de a ataca legea.

Terorism spiritual şi redeşteptare

Gili Cârstea - miercuri 27 aprilie 2005

Evenimentele recente par să producă reacţii interesante în comunităţile noastre, pe care anumiţi pastori le interpretează a fi un nou interes faţă de mult-aşteptata redeşteptare şi reformă. Sub impresia schimbărilor pe scena politică şi religioasă a lumii, şi supuse unui bombardament tipic adventist de la amvoanele noastre, comunităţile adventiste trăiesc un reviriment rar văzut în ultima sută de ani. Mulţi se întreabă dacă noul papă ar putea fi cel cu decretul duminical. Se discută mult despre transformarea Europei în imperiul descris de profetul Daniel. America pare şi ea pregătită să facă un chip “icoanei fiarei,” iar mişcarea ecumenică are un impact tot mai vizibil în dialogul adventist – este drept, mai mult cel neoficial. O familie anunţă că s-a decis irevocabil să renunţe la carne. O mamă îşi împarte bucuria cu comunitatea că fiica ei a renunţat la lănţişorul pe care îl purta la picior. Familii tinere din diaspora anunţă că s-au hotărât să se întoarcă în ţară spre a se pregăti pentru revenirea Domnului Hristos. Un tată se arată încântat că fiul lui şi-a aruncat la gunoi colecţia de CD-uri cu manele după ce a ascultat predica unui misionar.

Este această nouă înviorare produsul autentic prezentat de Scriptură şi de Spiritul Profeţiei?

Activiştii adventişti au fost totdeauna mulţumiţi de redeşteptările moderne, indiferent de motivele care le-au produs. Atâta timp cât poporul nostru este dispus să se întoarcă la evlavia primitivă a mişcării advente, ce contează cauzele care produc asemenea mişcări? Dacă prezenţa la adunare creşte; dacă oamenii îşi revizuiesc standardele şi părăsesc obiceiurile vechi; dacă modul de viaţă şi alimentaţia capătă atenţia cuvenită; dacă se dezvoltă un nou interes pentru lucrarea misionară; dacă respectul pentru administraţie creşte prin credincioşie faţă de zecimi şi daruri, ce mai contează motivele din spatele acestor schimbări, pentru care ne rugăm de decenii?

Această mentalitate s-a dovedit în decursul timpului, şi se va dovedi şi acum, păguboasă. În special ultima generaţie a fost avertizată să nu se lase amăgită de fervoarea religioasă care umple biserici dar nu are nici un respect pentru neprihănire şi căile ei delicate de a schimba inima. Reforma socială şi religioasă care nu este produsă de redeşteptare spirituală a dus mereu la superstiţie, bigotism, limitarea libertăţii de conştiinţă şi, în final, anularea libertăţilor civile. Când reformele religioase nu sunt produse de neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, biserica rămăşiţei ar trebui să fie extrem de rezervată.

Pentru acest popor, subiectele fierbinţi nu ar trebui să fie decretul duminical, suveranul pontif, America în profeţie şi nici chiar plăgile sau a doua venire. Subiectele urgente, singurele capabile să producă o redeşteptare autentică, sunt ziua ispăşirii, părtăşia cu natura divină, ştergerea păcatelor, curăţirea sanctuarului, neprihănirea lui Hristos şi caracterul lui Dumnezeu, toate în contextul controversei dintre bine şi rău.

Un popor adus în genunchi la picioarele apropiatului tron de judecată, şi motivat de frica pierderii mântuirii sau de chinurile celor şapte plăgi, nu va reuşi niciodată să participe la nunta Mielului. Iar nunta este esenţială pentru o invitaţie la ospăţul nunţii. Marea strigare, care invită naţiunile la ospăţul nunţii Mielului, nu are nici o şansă să se producă atâta timp cât Mireasa vine la nuntă trasă de păr şi îngrozită că nu o să capete nici o felie de tort.

Profetul Zaharia întinde acestei generaţii confuze o mână de ajutor. El spune că, înainte de ziua Domnului, Duhul lui Dumnezeu va fi turnat peste poporul ales, iar efectul lui va fi o întoarcere a privirilor de la idolii noştri către Cel pe care “L-au străpuns” (Zah 12:10).

O întoarcere a privirilor în istoria noastră denominaţională va descoperi că noi L-am străpuns pe Hristos “în persoana solilor Săi” atunci când a venit să ne descopere “o foarte preţioasă solie,” “ultima solie de har” şi “ultimele raze ale luminii soarelui” care trebuie să lumineze întunericul acestei lumi spre a pregăti calea Domnului.

Doar atunci când “Îl vom plânge amarnic” pe Cel pe care L-am străpuns în 1888 – şi permanent de atunci încoace – doar atunci “se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah 13:1).

Sperietorile politico-religioase, cataclismele naturale, bolile şi foametea, terorismul internaţional, prelegerile ameninţând cu urgiile lui Dumnezeu, nu vor deschide niciodată “un izvor pentru păcat şi necurăţie.” Poporul acesta care visează Ierusalimul ceresc va fi adus la ziua ispăşirii pentru cei vii doar de o profundă înţelegere a “credinţei lui Isus” descoperită în solia neprihănirii lui Hristos. Ei vor înţelege că Hristos a păzit poruncile Tatălui Său deoarece acestea erau “scrise” în inima Lui prin prezenţa deplină a Duhului Sfânt care locuia în El. Aceasta îi va convinge să deschidă şi ei inimile în faţa “scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” vor ajunge să cunoască “taina lui Dumnezeu” şi să fie umpluţi cu “toată plinătatea lui Dumnezeu.” Noul lor statut va stârni ura puterilor întunericului, care vor declanşa persecuţia împotriva lor prin decretul duminical.

Lumea pare prinsă ireversibil în vârtejul amăgirilor lui Satana, iar biserica rămăşiţei stă, “ca o covercă într-un câmp de castraveţi,” şi priveşte spectacolul veacurilor, aşteptând înfrigurată decretul şi persecuţia. Ea nu poate să creadă că a fost adusă în această situaţie disperată de o parţială şi eronată înţelegere a adevărului ei fundamental despre sanctuar. Lucru care o aşează în situaţia tulburătoare şi periculoasă de a persecuta pe sfinţii Celui Prea înalt, crezând că aduce o slujbă lui Dumnezeu.

Cornul cel mic revine în actualitate

A.T.Jones - joi 28 aprilie 2005

Şi profetul spune: “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” Profetul s-a uitat la acest corn mic până când “s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Şi atunci, profetul spune că se uita mereu “din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela.” S-a uitat “până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc.”

Observaţi remarcabila schimbare de expresie din această ultimă relatare a profetului. El a privit cornul cel mic de la apariţie şi până când “s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” În acel răstimp, el s-a uitat la cornul cel mic. Îndeosebi “din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea.” Şi a continuat să se uite la acelaşi lucru - cornul cel mic - până la sfârşit, la nimicirea lui. Dar în acest moment al distrugerii, expresia care se referă la ceea ce este nimicit nu este: “cornul cel mic (a fost nimicit),” ci: “fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc.”

Aceasta arată că micul corn este doar un alt stadiu al celei de-a patra fiare de la început, o continuare a înspăimântătorului şi teribilului animal, în exact dispoziţia, spiritul şi tendinţele lui, doar într-o formă schimbată. Şi, că a patra putere în timp, fiara cea grozavă şi înspăimântătoare în forma ei iniţială, a fost Roma. Astfel că, micul corn cu lucrarea lui este doar prelungirea Romei, continuarea spiritului şi lucrării Romei, sub această formă.

Cele relatate mai sus sunt adeverite de explicarea simbolisticii cornului, în acelaşi capitol. Pentru că se spune despre el că “se va deosebi de înaintaşii lui” şi “va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi Legea.” Se spune, de asemenea, că acest corn “a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire Împărăţia.” Toate acestea sunt adevărate, constituind descrierea Romei de mai târziu.

Ele sunt confirmate chiar de Roma, prin Leo cel Mare, papă în perioada 440 d.Hr. - 461 d. Hr., când Imperiul Roman îşi trăia ultimele zile, urmând să cadă rapid în ruină. Într-o predică, Leo cel Mare a declarat că Roma iniţială nu a fost decât făgăduinţa Romei de mai târziu, că gloria Romei imperiale avea să fie reeditată în Roma catolică şi că Romulus şi Remus au fost înainte mergătorii lui Petru şi Pavel, că prin urmare, urmaşii lui Romulus au fost precursorii succesorilor lui Petru şi că, aşa cum Imperiul Roman iniţial a guvernat omenirea, Roma următoare lui, prin scaunul preasfântului Petru, cap al lumii, va domina pământul. Această concepţie a lui Leo nu a fost nici o clipă ignorată de papalitate. Şi când, la numai 15 ani de atunci, Imperiul pierea şi doar papalitatea supravieţuia pe ruinele lui, preluându-i energic locul şi controlul în Roma, această concepţie a lui Leo devenea tot mai susţinută şi afirmată.

Ea a fost, de asemenea, intenţionat şi sistematic alimentată. Scripturile au fost asiduu şi ingenios denaturate pentru a o sprijini. Printr-o tendenţioasă aplicaţie la sistemul levitic al Vechiului Testament, autoritatea şi eternitatea preoţiei Romane a fost fixată. “Acum (în partea a doua a secolului al II-lea), episcopii doreau să fie consideraţi corespondenţi ai marilor preoţi din Israel, prezbiterilor li s-a spus că sunt în locul preoţilor, iar diaconii erau comparaţi cu leviţii. Tot astfel, compararea ofrandelor creştine cu jertfele iudeilor, a dat naştere multor ritualuri inutile şi, prin edicte, a fost denaturată chiar învăţătura Cinei sfinte care, mai repede decât s-ar fi putut cineva aştepta, a fost transformată în jertfă" (Ecclesiastical History - sec. II, partea a II-a, cap. II paragraf 4 şi cap. IV, paragraf 4). Şi astfel, prin deducţii cu intenţii, făcute pe baza Noului Testament, se stabilea autoritatea şi eternitatea Romei.

Insistând pe ideea că este unicul continuator al Romei Imperiale, papalitatea susţinea cu tărie că orice referire a Noului Testament la autoritatea Romei originale o vizează acum pe ea, pentru că ea este singurul veritabil continuator al acesteia. Prin urmare, oriunde Noul Testament vorbeşte de supunere faţă de “putere” sau ascultare faţă de “guvernatori,” se referă la papalitate, pentru că singura putere şi singurii guvernatori de atunci erau romanii, iar papalitatea este veritabilul urmaş al lor.

“A fost luat fiecare pasaj în care se vorbeşte despre supunerea faţă de 'putere', evocat orice moment în care a fost acordată ascultare autorităţilor imperiale, punându-se accent deosebit pe legitimitatea pe care Însuşi Hristos a dat-o stăpânirii romane prin purificarea lumii, prin Augustus, prin naşterea Lui în vremea romanilor, prin plătirea birului pentru Cezar, prin faptul că I-a spus lui Pilat: 'Tu nu poţi avea putere asupra Mea decât numai dacă ţi-a fost dată de sus'” (Bryce). Şi, cum Isus S-a supus autorităţii lui Pilat, care era reprezentant al Romei, cine ar mai putea îndrăzni să desconsidere autoritatea papalităţii, adevărata continuatoare a Romei, căreia chiar Dumnezeu din cer i s-a supus?

Şi nu a fost decât logică culminarea acestei aroganţe atunci când Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a prezentat în văzul mulţimii, îmbrăcat într-o platoşă, cu un coif pe cap şi în mână cu o sabie ţinută cu vârful în sus, proclamând: “Nu există alt Cezar sau rege, sau împărat, în afară de mine, Suveran Pontif şi Urmaş al apostolilor” şi când, mai departe declara ex cathedra: “Aşadar, afirmăm, hotărâm şi pronunţăm că pentru mântuire este nevoie să crezi că orice fiinţă omenească este supusă Pontifului Romei.”

Cred că acestea constituie suficiente dovezi că micul corn din Daniel 7 este Roma Papală şi că, în spirit şi scop, el este continuarea Romei Imperiale.

"Calea" pe care ei o numesc erezie   (I)

Gili Cârstea - vineri 29 aprilie 2005

“Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după calea pe care ei o numesc erezie; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci, şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapte 24:14.15 - KJV).

“Ei” nu erau alţii decât bărbaţii de frunte ai poporului ales, oamenii care au refuzat lumina venită din cer deoarece nu se potrivea cu imaginea lor despre Dumnezeu.

Vorbind lui Felix, apostolul Pavel descoperă un tipar de gândire vechi cât marea controversă. Toţi autorii cărţilor din Scriptură s-au confruntat cu el. Atunci când Dumnezeu a chemat pe ai Săi spre orizonturi noi în cunoaşterea caracterului şi guvernării divine, majoritatea zdrobitoare a clasei conducătoare a poporului sfânt s-a împotrivit cu toată puterea la ceea ce noi numim astăzi adevăr prezent.

Isaia a fost chemat să aducă lui Israel lumină în momente de mare criză spirituală şi naţională. Apelul lui începe cu o trecere în revistă a vieţii religioase a naţiunii, când toată doctrina sanctuarului fusese pervertită în aşa măsură încât ea devenise curată idolatrie. Era o solie de adevăr prezent care intra în contradicţie cu doctrina stabilită şi susţinută de clasa preoţească a lui Israel. Deşi era o solie de întoarcere la Dumnezeu, ei socoteau că ea va duce poporul departe de Dumnezeu. Li se părea o erezie mortală. S-au împotrivit cu toată puterea lor, strigând: “Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel.” Calea consacrată din sanctuar li se părea o erezie.

Ieremia a fost chemat de Dumnezeu pentru acelaşi scop şi în momente de criză la fel de serioase. Poporul ales pierduse complet semnificaţia sanctuarului, deşi limbajul religios era supra-saturat de expresia “Templul Domului, Templul Domnului!” Dumnezeu le spunea că toate planurile lor pentru trezire şi reformă nu sunt decât tratamente superficiale şi tencuială de ipsos. Deşi rana spirituală a poporului era profundă şi serioasă, ei o “legau” în chip uşuratic. Nu doreau să înţeleagă că se complac în vechiul legământ. Refuzau să creadă că inima lor este un templu în care Şekina doreşte să locuiască spre a aduce lui Israel neprihănirea veşnică. Se complăceau în păcat-azi-sfinţenie-mâine repetat la infinit, pe baza sângelui acoperitor al Mielului. Solia din partea Domnului părea o erezie periculoasă, în timp ce închinarea la împărăteasa cerului le aducea prosperitate şi protecţie. Dar încăpăţânarea de a numi erezie solia din partea Domnului nu a dus decât la dezastru naţional.

Ezechiel a gustat şi el din amărăciunea ameţelii teologice care cuprinsese elita poporului ales. Serviciul sanctuarului devenise o mască pentru cele mai scârboase şi urâcioase practici păgâne. Calea lui Dumnezeu din sanctuar, care vestea intenţia lui Dumnezeu de a locui “în fiecare fiinţă creată” (DA 161), fusese transformată în taina nelegiuirii, sub care casa Domnului devenise locuinţa “oricărei păsări necurate şi urâte.” Bătrânii lui Israel practicau, sub umbrela sanctuarului, un amestec ameţitor de practici şi ritualuri importate din Babilon, în speranţa că vor aduce redeşteptare şi reformă. Doreau o spiritualitate mai profundă, o experimentare a lui Dumnezeu mai spectaculoasă. Calea consacrată fiind lepădată cu dispreţ, nici nu au remarcat că Şekina S-a depărtat de Casa lor cea sfântă şi slăvită. Pentru totdeauna.

"Calea" pe care ei o numesc erezie   (II)

Gili Cârstea - sâmbătă 30 aprilie 2005

Mesia a fost trimis cu aceeaşi misiune slăvită. El trebuia să fie adevăratul templu sub privirile cercetătoare ale poporului sfânt. Pentru prima oară de la căderea lui Adam, “Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161). Scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” era la dispoziţia poporului ales. Puteau să-L analizeze, să-L urmărească în acţiune, să se familiarizeze cu caracterul Său, căci “Dumnezeu era în Hristos” şi deschidea o cale consacrată pentru fiii oamenilor. Umbra întâlnise realitatea. Se confirma că sanctuarul fusese doar o pildă despre “scopul lui Dumnezeu” de a locui în sanctuarul inimii, unde trebuia adusă neprihănirea veşnică.

Dar “ai Săi” nu L-au primit deoarece nu au crezut că Mesia urma să fie un templu al lui Dumnezeu. Ar fi putut să accepte că El lucrează cu puterea lui Dumnezeu, dar se împotriveau cu toată inima ideii că Dumnezeu era în Hristos. Tot ce puteau suporta ei era că Dumnezeu era cu Hristos. Ucenicii au avut aceeaşi problemă, cu toate eforturile lui Pavel de a-i convinge de contrariul. Din acest motiv Efesul şi-a pierdut dragostea dintâi, iar Cincizecimea a lăsat “ascunse şi neînţelese” adevăruri profunde, îngropate sub gunoiul erorilor aproape două milenii.

În 1888, Dumnezeu S-a apropiat de poporul Său cu o nouă solie de adevăr prezent. Era o nouă şi spectaculoasă descoperire a neprihănirii lui Hristos care o făcea pe sora White să exclame: “Fraţilor, aici este mare lumină.” Aleşii lui Dumnezeu erau chemaţi să examineze sursa neprihănirii lui Hristos, originea sfinţeniei în trup pământesc. Erau invitaţi să descopere că Hristos a păzit toate “poruncile Tatălui Său” deoarece El era un Templu al Duhului Sfânt. Solii neprihănirii lui Hristos chemau poporul să aprecieze misterele sanctuarului, locuinţa lui Dumnezeu, “ca să pot locui în mijlocul lor.”

Delegaţii la sesiunea de la Minneapolis nici nu bănuiau cât de aproape erau de ziua ispăşirii finale. Între ei şi marea strigare nu stătea decât înţelegerea faptului că omul este un templu al lui Dumnezeu, şi că părtăşia cu natura divină era un privilegiu ascuns în doctrina sanctuarului. Venise acum timpul ca “taina lui Dumnezeu,” “Hristos în voi,” să fie descoperită lumii, ca scopul lui Dumnezeu să fie realizat cu familia Sa omenească.

Dar “spiritul de gloată” şi dinamica de grup au făcut ca delegaţii din 1888 să declare calea consacrată de Hristos a fi o erezie periculoasă, care ar duce poporul la panteism şi fanatism. Dorinţa fierbinte a Duhului, care aştepta de milenii să-Şi ocupe locul în templul inimii, a fost împiedicată. Marea strigare şi ploaia târzie au fost amânate sine die, iar Israelul modern şi-a reluat învârtitul în jurul muntelui, cu un ochi la semnele timpului, parcă aşteptând salvare din Babilon şi de la decretul duminical.

În toată această confuzie, sunt bucuros să ştiu că acestui popor i s-a oferit soluţia la încropeala laodiceană.

Mă simt onorat să fiu printre cei care merg pe Calea pe care “ei” o numesc erezie, căci am descoperit – prin harul lui Dumnezeu – că ea este Calea consacrată către desăvârşirea creştină.

home