www.gsm1888.ro

Noua spiritualitate şi biserica rămăşiţei

Gili Cârstea - vineri 1 aprilie 2005

Biserica aşteaptă de mult timp binecuvântările ploii târzii şi ale marii strigări. Redeşteptarea şi reforma s-au dovedit eluzive, iar noi nu ne întrebăm care sunt motivele. Fără ele, credinţa adventă devine tot mai anostă pentru generaţiile tinere, care caută spiritualitate şi înnoire la izvoare străine.

La doi ani după Minneapolis, Ellen G. White se adresa delegaţilor la sesiunea Conferinţei Generale din 1890, arătând cauza pentru care marile binecuvântări nu s-au revărsat pentru acest popor:

“Cu dragoste şi cu teamă spun celor în faţa cărora stau astăzi, că există multă lumină pentru noi, şi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări. Când văd pe fraţii mei plini de mânie împotriva solilor şi soliei lui Dumnezeu, mă gândesc la scenele asemănătoare din viaţa lui Hristos şi a reformatorilor. Primirea care s-a făcut servilor Domnului în secolele trecute este la fel cu cea care se face astăzi celor prin care trimite Dumnezeu raze preţioase de lumină. Conducătorii de astăzi ai poporului merg pe acelaşi drum pe care au mers iudeii. Ei critică şi aduc obiecţiune după obiecţiune, refuzând să recunoască dovezile, tratând lumina trimisă lor tot aşa cum au tratat iudeii lumina pe care le-a adus-o Hristos” (Ms 36 – 1890).

Mânia împotriva “solilor şi soliei” a împiedicat “lumina multă” să ajungă la popor, lumină care trebuia să facă din solia adventă cea mai atrăgătoare ştiinţă a mântuirii pentru ultima generaţie. Ea ar fi oferit tinerei generaţii de adventişti spiritualitatea autentică ce derivă din părtăşia cu natura divină. Având legea scrisă în inimă, nu ar mai fi căutat spiritualitate la izvoarele seci ale misticismului medieval. Dar lucrurile s-au petrecut pe dos, deoarece “există unii” – majoritatea astăzi – care “nu pot discerne lucrările şi căile Domnului” şi care se opun luminii preţioase venite din cer:

“Există unii care se laudă cu marea lor precauţie în a primi 'lumină nouă,' cum o numesc ei. Dar ei sunt orbiţi de vrăjmaşul şi nu pot discerne lucrările şi căile Domnului. Lumină, lumină preţioasă vine din cer, iar ei se aliniază împotriva ei. Ce va urma? Ei vor accepta solii pe care nu le-a trimis Dumnezeu, devenind astfel şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece aşează standarde false” (Special Testimonies A01B 8 p.12).

Trăim chiar în perioada când standarde false sunt apreciate tot mai mult ca normă pentru credinţa adventă, unele dintre ele de-a dreptul şocante.

Scriam anul trecut despre eforturile unor pastori adventişti – organizatorii mişcării re:church – ajutaţi de eminenţi teologi ai bisericii, precum George Knight şi Jon Dibdahl, de a transforma radical biserica, pregătind-o pentru mileniul trei. După ce au “iubit Babilonul” la New York şi au “dansat cu Dumnezeu” la Lake Arrowhead, se pare că au reuşit să convingă administraţia de la Conferinţa Generală că exerciţiile spirituale practicate de soldaţii sfântului Ignatius de Loyola pot fi salvatoare pentru amorţeala poporului sfânt.

Am urmărit cu atenţie un semnal în mass-media adventistă mondială care să dezaprobe, sau cel puţin să pună în discuţie, noile orientări şi practici ale mişcării emergente în adventism. Credeam că meditaţiile, vizionările, călăuzirea spirituală sau labirintul sunt destul de şocante ca să atragă atenţia vreunui comitet de redacţie. Mă aşteptam să reacţioneze măcar Curierul nostru, care se doreşte o publicaţie “de informaţii şi inspiraţie” pentru aşteptătorii revenirii lui Hristos. Se pare însă că noile proiecte post-moderniste nu trebuiesc tulburate. Noua biserică emergentă trebuie să se dezvolte departe de privirile suspicioase ale unor membri care nu înţeleg că “Dumnezeu face o lucrare nouă pe pământ.”

Spre ruşinea noastră, oameni care nu au habar despre glorioasa întreită solie îngerească văd pericolele acestei noi spiritualităţi care se înfiripă în mediul academic al lumii protestante, şi au curajul să vorbească.

Nu ar fi exclus ca “al treilea Ilie” să fie la fel de greu de înghiţit în biserica rămăşiţei cum a fost primul Ilie în societatea teologică de la curtea lui Ahab. După ce ai obţinut iluminare în centrul labirintului, cum te mai poţi întoarce la dragostea neputincioasă a unui Dumnezeu slab?

Mentalităţi medievale la nivel înalt

Gili Cârstea - sâmbătă 2 aprilie 2005

În numărul de săptămâna trecută, Adventist Review publică un editorial semnat de Roy Adams în care condamnă poziţia obtuză pe care redactorii de la Washington Post o iau în conflictul evoluţie-creaţie care sfâşie învăţământul american.

În editorialul “Let the Ideas Compete” (Lăsaţi ideile în competiţie) Roy Adams pare deranjat de concepţiile retrograde ale unor ziarişti de elită. Aceştia dau impresia că îmbrăţişează viziunile medievale ale zeloţilor religioşi care încercau să stopeze cunoaşterea ştiinţifică prin ameninţări, batjocuri, presiuni sociale şi prin folosirea legii aflată sub puterea canonului eclesiastic.

Adventist Review se simte ofensat de ironiile la adresa entităţilor care propun introducerea creaţionismului în programa de învăţământ. Ziariştii de la Post deplângeau înmulţirea susţinătorilor creaţiunii prin design, cu “web-siturile lor elegante, cu conferinţele lor pseudo-academice şi relaţii publice bine puse la punct” (Washington Post, 25 ian 05). Ei contestă introducerea în programa şcolară a creaţiunii prin design pe baza argumentului că aceasta nu ţine de domeniul ştiinţei, ci al religiei. Ei acceptă studierea creaţiunii prin design la cursurile de religie sau filozofie, dar nu la cele de ştiinţă, unde nu este loc decât pentru evoluţionism. Ei se tem de urmările pe care le-ar putea avea predarea în paralel a celor două modele, afirmând că astfel “comunitatea ştiinţifică americană ar înceta să mai conducă lumea.”

Roy Adams găseşte aceste temeri puerile şi complet nefondate. El insistă că elevii americani au dreptul să cunoască şi alternativa oferită de creaţiunea prin design, iar părinţii acestora au un cuvânt de spus şi au dreptul să se intereseze de educaţia şi viitorul copiilor lor. Creaţionismul are un loc legitim alături de evoluţionism în şcoala americană. El îşi încheie articolul cu pledoaria plină de bun simţ şi foarte pertinentă că “adevărul nu are nimic de pierdut dintr-o examinare atentă. Lăsaţi ideile în competiţie” (Adventist Review, 24 martie 2005, ed. online).

Ne-am bucura dacă Roy Adams şi Adventist Review ar aplica acelaşi standard înalt şi în interiorul bisericii, faţă de subiectele controversate care sfâşie denominaţiunea în underground, dar cărora nu li se permite să vadă lumina tiparului în publicaţiile bisericii. Curăţirea sanctuarului cu ziua ispăşirii, solia 1888 şi implicaţiile ei pentru încheierea lucrării, conflictul aprins din jurul caracterului lui Dumnezeu, toate acestea nu se bucură de înaltul standard al redactorilor de la Review. Presa adventistă nu permite acestor subiecte să se bucure de competiţia de idei pe care o solicită mass-mediei laice americane. Publicaţia drapel a bisericii face exact ceea ce reproşează redactorilor de la Washington Post, ridiculizând, tratând tendenţios şi cenzurând aceste subiecte. Susţinătorii neprihănirii lui Hristos, ai caracterului non-violent al lui Dumnezeu, nu au dreptul să publice în revistele bisericii, deşi sunt persiflaţi pe paginile lor sau în agora adventistă pentru “web-siturile lor elegante,” pentru “conferinţele lor pseudo-academice” sau pentru publicaţiile lor “denigratoare şi semi-docte.”

Dreptul la o alternativă cerut vehement programei americane nu este permis membrilor bisericii rămăşiţei. Aceştia nu trebuie să audă nimic despre 1888, despre ziua ispăşirii finale sau despre caracterul lui Dumnezeu, afară de poziţia oficială adoptată de BRI. Se spune că aceste poziţii “nu sunt ştiinţifice,” adică în formularea lor nu s-au folosit unelte de cercetare adecvate. Desigur, spre deosebire de poziţiile oficiale, unde s-a uzat de o exegeză strălucită. Se uită însă că poziţiile alternative sunt susţinute de cărturari la fel de pregătiţi, la fel de loiali şi dedicaţi bisericii.

Roy Adams ţine cu obstinaţie să nu dezmintă caracterizarea făcută îngerului bisericii Laodicea. El vede la ziariştii de la Post tendinţe ale “zeloţilor religioşi” din evul mediu care încercau să “aducă la tăcere progresul ştiinţei” prin ameninţări, ironii sau legea canonului, dar nu observă că politica editorială de la Review face exact acelaşi lucru cu solia îngerului al treilea. El nu vrea să audă că solia are o “slavă crescândă,” că ea trebuie să se unească cu solia “celuilalt înger” şi să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. Nu crede că aici “adevărul nu are nimic de pierdut dintr-o examinare atentă” şi nu crede nicidecum că acest popor urmează să primească "mult mai multă lumină" din evanghelia neprihănirii lui Hristos.

Atunci când mentalităţile medievale vor fi demascate şi repudiate din politica editorială a publicaţiilor noastre, iar adevărului i se va da şansa de a concura cu rătăcirea, atunci va fi potrivit să cerem lumii să permită competiţia de idei.

...Şi numărătoarea continuă (I)

Evelyn Mangîru - duminică 3 aprilie 2005

S-a întâmplat din nou. „Pedeapsa Domnului” s-a repetat, semn că în decembrie omenirea nu a învăţat prea bine lecţia. Lecţia fricii, bineînţeles. Despre ce altă lecţie am putea vorbi în cadrul conceptului „Dumnezeu pedepseşte omorând”?

Nu am văzut la ştiri, dar probabil că susţinătorii acestui concept au fost extrem de preocupaţi să le comunice supravieţuitorilor unde au greşit, de ce sunt loviţi atât de crunt şi ce ar trebui să facă pentru a opri „mânia Domnului.”

Mă întreb cum ar fi să trebuiască să priveşti în ochi, nu un copil care şi-a pierdut mama, ci o mamă care şi-a pierdut copilul, şi să îi spui: „Aceasta este pedeapsa pentru păcatele tale. Domnul a văzut nelegiuirea ta şi a celorlalţi, S-a umplut de mânie şi v-a dat ce aţi meritat.” Cred că mulţi dintre cei care, aflaţi aici, în confort, vorbesc cu atâta lejeritate despre cum şi-au meritat soarta victimele de acolo, ar fi cel puţin mai precauţi în a lansa astfel de acuzaţii dacă s-ar afla măcar o dată în postura de a le susţine în faţa unui supravieţuitor al tragediei.

Dar cum ar fi să-i spui unei mame care şi-a pierdut copilul: „Ştii, tu nu ai greşit cu nimic, dar vecinii tăi au fost foarte păcătoşi şi trebuiau pedepsiţi. Domnul a hotărât aşa. Acum, că s-a întâmplat să se afle şi copilul tău prin preajmă, asta e... Viaţa în această lume păcătoasă nu este dreaptă.”

În lecţiunea din data de 27 septembrie 2004, intitulată Cei vinovaţi şi cei nevinovaţi, autorul Gerhard Pfandl comenta în felul următor „motivele pentru care Dumnezeu a dat Iuda şi Ierusalimul în mâinile babilonienilor”:

„...Dacă aceştia s-ar fi pocăit, nu ar mai fi fost pedepsiţi (Ier. 4:1-4). Dar ei au refuzat să asculte şi, în cele din urmă, judecata a căzut asupra lor.

Lucrul acesta ridică o altă întrebare: Acceptând faptul că cei aflaţi la conducerea poporului s-au răzvrătit şi nu au ascultat, deci şi-au meritat pedeapsa, de ce au fost pedepsiţi şi cei nevinovaţi? Nu pare deloc corect ca Daniel şi cei trei prieteni ai lui, nişte tineri evlavioşi, să sufere pentru păcatele altora.”

O întrebare de nota 10 care, trebuie să recunosc, mi-a dat speranţe. Dar au trecut repede, pentru că iată şi răspunsul:

„Dar, aşa cum vom afla cu toţii în cele din urmă, viaţa în această lume păcătoasă nu este dreaptă. De aceea trebuie să nădăjduim după o lume nouă” (sublinierea mea).

Dacă nu v-aţi lămurit asupra problemei nici acum... Domnul pedepseşte pe păcătoşi pentru că trebuie să-i convingă cu orice preţ şi prin orice metodă că El este iubire, şi din când în când mai există şi victime colaterale, pentru că „viaţa... nu este dreaptă.”

Numai că păcătoşii aceştia sunt cam greu de convins, şi de la o generaţie la alta se pare că metodele au trebuit perfecţionate – pedepse mai dese, victime mai multe, durere mai profundă, răni mai adânci... în inima cui şi cu ce rezultate? Avem dreptul să întrebăm? Avem dreptul să întrebăm împreună cu Ieremia:

„Doamne, nu văd ochii Tăi adevărul? Tu-i loveşti şi ei nu simt nimic; îi nimiceşti, şi nu vor să ia învăţătură; iau o înfăţişare mai tare decât stânca, nu vor să se întoarcă la Tine” (Ier. 5:3).

Cineva a trebuit să moară pentru a ne garanta dreptul de a pune întrebări esenţiale pentru fericirea întregului univers. Şi este o datorie a oricărui urmaş al lui Hristos să colaboreze cu Cerul pentru a clarifica acuzaţiile care au fost aduse la adresa Numelui lui Dumnezeu. De fapt, este mai mult decât o datorie, este o necesitate care ia naştere atunci când omul face cunoştinţă cu agape. Nimic altceva nu mai contează. Importantă este doar justificarea lui Dumnezeu în marele proces.

...Şi numărătoarea continuă (II)

Evelyn Mangîru - luni 4 aprilie 2005

Dumnezeu vrea să punem întrebări. Mai mult, El are nevoie să punem întrebări. De clarificarea lor depinde fericirea noastră şi de fericirea noastră depinde fericirea Lui. Acesta este şi motivul pentru care ne cheamă să stăm de vorbă şi chiar ne provoacă să ne exprimăm nedumeririle:

„Degeaba v-am lovit copiii; n-au luat seama la certare; sabia voastră a mâncat pe proorocii voştri, ca un leu nimicitor” (Ier. 2:30).

Cum „degeaba,” Doamne? Noi credem că orice lovire din partea Ta este puternic justificată. Fără ea nu se poate. Ea este ultima metodă prin care păcătoşii pot fi avertizaţi, certaţi, ameninţaţi, recuperaţi... Şi acum Tu ne spui că toată suferinţa a fost „degeaba”? Cum se împacă aceasta cu dreptatea Ta, cum se armonizează cu caracterul Tău?

Ieremia a fost un prieten al lui Dumnezeu. El începuse să înţeleagă ce se afla dincolo de limbajul pedepsei, chiar în inima lui Dumnezeu. Durerea, suferinţa unui Tată care Îşi vede copiii sfâşiaţi de „leul din pădure” şi nu le poate vorbi decât aşa.

„Eu ziceam: ‘Numai cei mici sunt aşa; ei lucrează fără minte, pentru că nu cunosc calea Domnului, Legea Dumnezeului lor! Mă voi duce, deci, la cei mari, şi le voi vorbi; căci ei cunosc calea Domnului, Legea Dumnezeului lor!’ ‘Dar toţi au sfărâmat jugul, şi au rupt legăturile. De aceea îi omoară leul din pădure, şi-i nimiceşte lupul din pustie. Stă la pândă pardosul înaintea cetăţilor lor: toţi cei ce vor ieşi din ele vor fi sfâşiaţi; căci fărădelegile lor sunt multe, abaterile lor s-au înmulţit!” (Ier. 5:4-6).

Când un vapor naufragiază şi toate mijloacele de comunicare – telefonie, telegrafie, internet, etc. – sunt întrerupte, echipajului nu-i mai rămâne decât să lanseze rachete de avertizare în aer. Printr-un foc de avertizare nu poţi oferi detalii despre tragedie posibililor salvatori, nu le poţi spune cum s-a produs naufragiul, la ce oră, câte persoane se află la bord, de unde veneau şi încotro se îndreptau, ci doar mesajul scurt şi la obiect: AJUTOR! Restul urmează să fie clarificat după aceea.

Limbajul pedepsei folosit de Dumnezeu era singurul pe care îl putea înţelege un popor care „sfărâmase jugul şi rupsese legăturile.” În cazul lor nu mai era posibilă decât o comunicare scurtă şi suficient de clară pentru a-i păstra în viaţă, până ar fi fost capabili să înţeleagă legământul acela „mai bun,” care este „aşezat pe făgăduinţe mai bune” (Evr. 8:6). Ei nu vedeau „pardosul” care îi pândea în afara cetăţii de scăpare a lui Dumnezeu. De aceea, erau avertizaţi scurt: Cine va ieşi, va fi pedepsit.

O lacrimă, două, trei... sute, mii, miliarde, şi numărătoarea continuă... Un izvor de lacrimi nesecat, nestăvilit, pe obrazul unui Tată care Îşi vede copiii masacraţi zi de zi de „pardosul” „care stă la pândă... înaintea cetăţilor lor,” „leul” „din pădure” „care răcneşte, şi caută pe cine să înghită,” „lupul din pustie” care „îi nimiceşte” – „potrivnicul” oamenilor, fiara din umbră, diavolul, stăpânitorul acestei lumi.

Câţi oameni vor mai trebui să moară pe această planetă chinuită, până când sfinţii vor înţelege că punctul culminant al marii controverse, ceea ce va pune capăt istoriei păcatului, este scoaterea lui Dumnezeu de sub acuzaţiile mincinoase ale diavolului? În decembrie 2004 au pierit dintr-o singură lovitură 270.000 de oameni. Pe 28 martie 2005 au mai pierit o mie, două, sau cine ştie câţi... (Asta ca să ne referim doar la zona asiatică afectată recent de cutremure). Pentru noi, doar statistici, din ce în ce mai nesemnificative, din ce în ce mai puţin impresionante. Pentru El – bucăţi din inimă! Una, două, trei... sute, mii, miliarde – şi numărătoarea continuă... O listă mult prea lungă. În capul ei, nr. 1, Fiul lui Dumnezeu, „Mielul junghiat de la întemeierea lumii.” O listă mult prea lungă încă de la început.

Cine învaţă să numere cu Tata până la Unu, în limbajul dragostei, începe să înţeleagă.

Lumina a strălucit în întuneric

Donald K. Short - marţi 5 aprilie 2005

În cartea Apocalips, Ioan spune bisericii că lupta dintre adevăr şi eroare, care a început în ceruri, a fost deja câştigată de Hristos mai înainte ca acest conflict să coboare pe pământ. “Balaurul… Şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana… a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalips 12,7-9).

Aceasta înseamnă că trăncăneala teologică despre “înclinaţii” şi defecte moştenite, şi dacă nou născuţii şi/sau fetuşii se nasc vinovaţi sau devin păcătoşi, este simplă speculaţie. Lupta a început între fiinţe fără păcat, unde nu existau “interdicţii” genetice; în acel conflict nu a participat nici o natură umană. Satana a dus lupta şi a câştigat de partea lui două treimi dintre îngerii cu o natură sfântă înainte ca păcatul să invadeze lumea noastră. Acea parte a procesului a fost câştigată. S-a demonstrat că printre fiinţele fără păcat adevărul este mai tare decât eroarea; păcatul nu poate rezista în faţa legii. Mihael l-a biruit pe Satana.

Prin urmare, a-L aşeza pe Hristos într-o competiţie pământească având asupra Lui natura sfântă a lui Adam înainte de cădere, ar însemna să sfidăm regulile dreptăţii. Fiinţele omeneşti au nevoie de un Mântuitor deoarece sunt păcătoase, iar verdictul final trebuie să depindă de egalitatea condiţiilor adversarilor.

Ce ar face judecătorii olimpici dacă ar descoperi că o femeie care a câştigat medalii de aur la mai multe probe, a făcut o operaţie de schimbare de sex cu şase luni mai înainte? Un caz nepotrivit, desigur, dar nu există nici o îndoială că judecătorii ar descalifica sportiva în cauză şi i-ar retrage medaliile.

În anale se află un caz real. La Jocurile Olimpice recente, un alergător care a obţinut medalia de aur şi laurii unei asemenea performanţe, a fost descoperit că făcea tratament cu steroizi. Cursa a fost declarată incorectă şi anulată. Medalia de aur a fost retrasă, iar sportivul a fost consemnat. Verdictul acesta nu a pus nici o problemă judecătorilor.

Se află acum în desfăşurare cel mai important caz din istorie. Dacă întruparea a fost doar parţială şi standardul neprihănirii nu a fost cel stabilit; dacă Hristos nu a fost părtaş sângelui şi cărnii ca toţi copiii oamenilor; dacă nu a fost făcut asemenea fraţilor Săi, atunci universul va fi obligat să declare procedură eronată. Dacă Acuzatul a obţinut recordul prin metode ilicite, atunci acuzatorul fraţilor, “şarpele cel vechi, numit Diavolul,” ar câştiga procesul înainte să apară în faţa curţii.

Dar chestiunea este şi mai profundă. Nici un complet de judecată nu poate emite o sentinţă fără o lege care să stabilească un standard procedural. În acest caz, sentinţa va fi pronunţată pe baza standardului lui Isus, al cărui caracter este o transcriere a legii. Întreaga lume va fi judecată în neprihănire, “prin omul” Isus Hristos (Fapte 17,31).

Războiul din cer s-a desfăşurat între Lucifer, îngerul comandant al sfintei oştiri cereşti, şi Creatorul universului. Lupta de pe pământ a fost între acest înger căzut, numit acum Satana, şi Hristos, care a luat natura omenească căzută. El şi-a părăsit poziţia din cer şi a devenit Fiul omului. În războiul din cer, adversarii se găseau într-un mediu fără păcat. În războiul de pe pământ, adversarii se găseau într-un mediu păcătos. Dacă în războiul de pe pământ Acuzatul, Fiul omului, ar fi fost “scuzat” de a trebui să “trăiască viaţa fiinţelor omeneşti” şi s-ar fi “prefăcut” că ia natura lor căzută, atunci cazul ar fi fost măsluit şi deci ilegal.

Dar el a fost legal. A fost drept. A fost plănuit de Dumnezeu. El a pus o temelie şi a oferit un sistem  care va satisface cele mai sensibile emoţii ale inimii omeneşti şi va provoca cele mai profunde gânduri ale oamenilor, acum şi în veşnicie. Tot ce mai rămâne este să avem ochi pentru a discerne adevăratele chestiuni în controversă.

Mila şi dreptatea lui Dumnezeu

Gili Cârstea - miercuri 6 aprilie 2005

În dialogul contemporan despre caracterul lui Dumnezeu există opinii puternice că Dumnezeu este drept, că dreptatea Sa nu este mai puţin importantă decât mila Sa, că puterea şi dreptatea Sa nu pot fi anulate de răbdarea şi iertarea Sa.

Corect.

Numai că prin “dreptatea” lui Dumnezeu cei mai mulţi înţeleg obligaţia Lui de a pedepsi cu moartea pe nelegiuiţii nevindecabili. Acest concept este fals, iar noi ne împotrivim lui fără nici o ezitare.

Noi întrebăm: Există criterii pentru stabilirea dreptăţii sau nedreptăţii lui Dumnezeu? Da, pentru dreptatea sau nedreptatea oamenilor există legea.

Există o lege care să descrie neprihănirea lui Dumnezeu? Recunoaştem noi că legea celor zece porunci, scrisă cu degetul lui Dumnezeu, este corect numită “Legea lui Dumnezeu”?

Toţi cei care susţin că Dumnezeu este drept vor fi obligaţi să definească dreptatea, şi vor constata că fără lege aşa ceva este imposibil. Afirmaţia simplă – că Dumnezeu este drept – fără recunoaşterea unui cadru pentru dreptate, duce direct la arbitrariu. Exact ceea ce şi-a dorit Adversarul. Acel Adversar care şi-ar dori să fie privit ca mântuitor, deşi el este Nimicitorul.

Pentru Nimicitorul nu există lege, căci el operează în nelegiuire, în dispreţ total faţă de lege. El este esenţa arbitrariului, care nu are restricţii morale. În afara legii, răul este bine şi binele rău ori de câte ori este plăcut, avantajos sau necesar.

Din nefericire, exact aşa este văzută dreptatea lui Dumnezeu. Indiferent ce ar face El, este corect şi trebuie acceptat ca atare. Minte, amăgeşte, fură, ucide? Nu are importanţă, căci El o face pentru binele prezent sau viitor al copiilor Săi. Dacă scopurile sunt nobile, orice nelegiuire devine legală; ba chiar devine sfinţenie, bunătate şi milă.

Nu este de mirare că o asemenea pervertire fină a zăpăcit minţile milioanelor de îngeri care au ales să se despartă de izvorul vieţii.

Marea controversă continuă deoarece pe planeta noastră nu s-a clarificat încă standardul după care funcţionează dreptatea divină. Atâta timp cât nu există un standard pentru măsurarea neprihănirii, orice discuţie despre dreptate sau nedreptate devine inutilă, poate chiar imorală. Dar dacă privim legea divină ca fiind standardul pentru neprihănirea lui Hristos, pentru sfinţenia acelui Dumnezeu care “era în Hristos împăcând lumea cu Sine,” atunci avem o temelie sigură de analiză pentru dreptate şi milă. Abia atunci va avea sens afirmaţia că dreptatea şi mila se unesc în caracterul lui Dumnezeu. Din păcate, biserica nu este pregătită pentru pasul istoric, acela de a recunoaşte că legea nu este nimic altceva decât o transcriere a caracterului divin.

Pentru cei puţini care apreciază descoperirea lui Dumnezeu în Isus Hristos, inspiraţia oferă o rază de lumină despre dinamica nimicirii şi alungarea harului protector. Vorbind despre vremea când Dumnezeu va fi alungat din treburile oamenilor, Spiritul Profeţiei spune:

“În acest timp va fi manifestat faţă de Dumnezeu un dispreţ ieşit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenţei şi neascultării care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând, Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: "Nu mai combateţi pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsaţi-l să-şi aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutăţii la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe nimicitor să-şi facă lucrarea" (RH, 17 septembrie 1901).

Aceasta este dreptate în cel mai pur sens, dreptate care Îl obligă pe Dumnezeu să ofere libertate absolută celor care nu apreciază principiile neprihănirii. Dincolo de această frontieră este domeniul Nimicitorului, iar el are propria lui dreptate, definită de ură, capriciu şi arbitrariu.

„Pentru ce dar poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruiesc în înşelătorie, şi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu?” (Ier 8:5).

Zidul Plângerii

Robert J. Wieland - joi 7 aprilie 2005

"Ce s-a întâmplat?" se întreabă evreul ortodox devotat aflat în chin sufletesc şi plin de nedumerire.

Chiar astăzi, când repetă la nesfârşit vechile preziceri pe care Domnul le-a făcut lui Avraam, Isaac şi Iacov, el este în mod sincer perplex. „Când Se va trezi Dumnezeul părinţilor noştri să-Şi împlinească făgăduinţele atât de întârziate, de a trimite pe Mesia? Când va face El din Ierusalim bucuria întregului pământ? Sau marile noastre speranţe au fost zadarnice?”

Cei ce sunt destul de norocoşi să se apropie de singurul loc sfânt care a mai rămas evreilor în Ierusalim, se adună la Zidul Plângerii, la colţul de sud-vest al vechii aşezări a templului. Acolo îşi varsă durerile şi rugăminţile către Dumnezeul părinţilor lor.

Ne-ar face plăcere să-i batem pe umăr şi să le spunem: „Prieteni, puteţi înceta plânsul! Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov nu doarme şi nici nu este nepăsător. El Şi-a ţinut făgăduinţa. El a trimis, aşa cum a promis, pe Mesia, în Isus din Nazaret. Singura problemă este că strămoşii voştri, nereuşind să Îl recunoască, L-au răstignit”.

S-ar putea oare ca adventiştii devotaţi de astăzi să aibă şi ei propria versiune a zidului plângerii?

Gândiţi-vă la nesfârşitul fluviu de apeluri şi chemări la rugăciune, care curge în publicaţiile anuale pentru Săptămâna de rugăciune, predicile evanghelistice, sesiunile Conferinţei Generale, consiliile anuale, îndemnând pe credincioşi să se roage ca Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa şi să deschidă ferestrele cerului pentru a vărsa asupra poporului Său torentele înviorătoare ale ploii târzii. Din ziua când Ellen G. White a descris ce a văzut în viziunea din 14 mai 1851, privind „reînviorarea” şi „ploaia târzie” (Experienţe şi viziuni, 81, orig.), adventiştii au nutrit speranţa că într-o zi Dumnezeu Îşi va da binecuvântarea şi va aduce lucrarea mondială la o încheiere triumfătoare.

Ploaia târzie ar consta, înţelegeau ei, într-un ultim dar al Duhului Sfânt, care să coacă sămânţa Evangheliei pentru seceriş, aşa cum ploaia dinaintea secerişului, în vechea Palestină, pregătea recolta pentru împlinirea visului agricultorilor. Ploaia târzie ar duce la marea strigare a celui de-al treilea înger şi la iluminarea finală a întregii lumi. Astfel, Domnul ar putea veni cu putere şi slavă mare!

De ce oare nu au primit răspuns aceste cereri stăruitoare mai bine de un secol? De ce oare nesfârşita serie de întâlniri de rugăciune lasă aceeaşi atmosferă încărcată cu cereri neîmplinite?

Acestea sunt întrebări puse din ce în ce mai des de oameni inteligenţi, în special tineri. De ce să te consacri unei vieţi de trudă, plină de jertfire de sine, dacă speranţele escatologice nutrite de pionerii noştri par aşa de îndepărtate? Este clar că a doua venire a lui Hristos nu va avea loc până când nu se vor întâmpla aceste mari evenimente atât de mult aşteptate. Dar pentru nenumăraţi adventişti din multe ţări, a doua venire se pierde undeva în umbrele nesiguranţei. Ca şi evreii devotaţi, rugându-se pentru venirea lui Mesia, ei speră împotriva oricărei dovezi, întrebându-se uneori dacă totuşi părinţii întemeietori nu au fost eronaţi. Acum, în joc este onoarea Dumnezeului pionerilor. Este El credincios? Mai trăieşte El oare?

Cu siguranţă că unele fiinţe cereşti ar vrea să ne bată pe umăr şi să ne spună: „Încetaţi să vă mai plângeţi de rugăciunile neîmplinite. Cererile voastre de peste 130 de ani au fost deja împlinite. Domnul Şi-a ţinut făgăduinţa făcută pionerilor. El a oferit deja începutul ploii târzii şi al marii strigări. Singura dificultate este că părinţii voştri nu au reuşit să recunoască darul ceresc atunci când a fost revărsat, ci l-au respins exact aşa cum au făcut evreii cu Mesia acum două mii de ani”.

Asemenea veşti ar fi la fel de surprinzătoare pentru mulţi adventişti de astăzi, ca şi cele propuse pentru evreii de la Zidul Plângerii. Şi totuşi este adevărat!

Metode teroriste în "locurile cereşti"

Gili Cârstea - vineri 8 aprilie 2005

Aţi fi crezut vreodată că sora White s-ar putea dovedi cel mai mare suporter al teoriei conspiraţiei din vremea sfârşitului? Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu mă refer la aiurelile care circulă în cyber-space despre diverse instituţii sau persoane care complotează împotriva fericirii planetare. Eu vorbesc despre marea conspiraţie a căpeteniilor întunericului care “se duc la împăraţii pământului întreg” spre a-i pregăti să se opună descoperirii slavei lui Hristos.

Mulţi dintre autorii cărţilor Bibliei au oferit perspective asupra manevrelor din spatele cortinei. Mica, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Pavel, Ioan, au vorbit destul de clar despre principiile în joc şi felul în care s-a încercat distorsionarea avertizărilor divine în marea controversă. Dar nici unul dintre ei nu a vorbit atât de clar şi insistent aşa cum a făcut mica doamnă a bisericii rămăşiţei.

Proorocii despre care vorbeam mai sus nu au reuşit să convingă generaţia lor că lucrurile sunt chiar atât de grave. Ba au avut probleme serioase din cauza “soliei din partea Domnului” despre care au îndrăznit să vorbească. Vă aduceţi aminte ce dureri de cap a avut Mica, în faţa valului uriaş de necredinţă şi batjocură ridicat de clasa teologică a lui Israel.

Astfel, nu ne miră spectrul larg al opoziţiei moderne împotriva demascărilor prin Spiritul Profeţiei, de la ironii fine la atacuri furibunde, umilind persoana spre a discredita solia. Cei mai mulţi au căzut pradă acestor urzeli ieftine, încarcerând solia ca şi Ahab, “până mă voi întoarce acasă în pace” (2 Cron 18:26). Nu s-a mai întors niciodată.

În 1904, EGW publica în Southern Watchman un articol în care chema pe străjerii de pe zidurile Sionului la o apreciere corectă a legii lui Dumnezeu în ultimele scene ale controversei. Ea avertiza că “pericolele rezultând din neascultarea lui Dumnezeu căutând prietenia lumii nu s-au diminuat o dată cu trecerea timpului.” Ea discută un subiect de mare actualitate astăzi, când scena este pregătită pentru o ultimă şi monumentală deformare a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este el oglindit în legea Sa.

Iată ce spune în acest articol:

“Oameni din poziţii de răspundere nu numai că vor ignora şi dispreţui ei înşişi sabatul, dar de la înălţimea amvonului sacru vor îndemna poporul să păzească prima zi a săptămânii, susţinând această instituţie omenească prin tradiţie şi obicei. Ei vor prezenta calamităţile de pe mare şi uscat – furtunile, inundaţiile, cutremurele de pământ, nimicirile prin incendii – ca fiind judecăţi ale lui Dumnezeu, nemulţumit că sfinţenia duminicii nu este respectată. Aceste calamităţi se vor repeta tot mai des, dezastru va veni după dezastru, iar cei care au făcut legea lui Dumnezeu fără valoare vor arăta spre cei câţiva care păzesc sabatul poruncii a patra ca fiind cei care aduc mânia asupra lumii. Această înşelătorie este metoda lui Satana de a prinde în cursă pe cei naivi” (SW 28 iunie 1904).

Cum a ajuns această înşelătorie a lui Satana să fie predicată în biserica rămăşiţei ca fiind adevăr despre caracterul lui Dumnezeu?

Cutremurul din Asia – care încă ţine capul de afiş prin replici de mare intensitate – este prezentat de prestigioşi teologi adventişti ca fiind “actul” lui Dumnezeu pentru avertizarea păcătoşilor despre apropierea judecăţii. Ei spun bisericii că nu există altă explicaţie pentru asemenea fenomene în afară de mânia lui Dumnezeu.

Ciudată situaţie! Astăzi savanţi adventişti folosesc dezastrele spre a produce pocăinţă în vederea judecăţii, aşezând presiune pe umerii omenirii cu ameninţarea lui Dumnezeu, iar mâine savanţii lumii vor pune presiune asupra păzitorilor sabatului cu aceleaşi dezastre stârnite de mânia lui Dumnezeu. Cum se face că metoda este astăzi “adevăr biblic,” iar mâine va fi “înşelătoria lui Satana”? Cu alte cuvinte, poporul sfânt foloseşte calamităţile spre a acuza lumea nepocăită, iar aceasta va acuza rămăşiţa cu aceleaşi calamităţi că Dumnezeu este mânios pe ei, care nu respectă duminica. Iar în acest proces dubios nimeni nu vede că aici este înşelătoria lui Satana, care joacă rolul nevinovatului pentru sala arhiplină de naivi.

Noi speram că biserica aceasta, care a primit suficientă lumină despre marea controversă, nu va participa la spectacolul oribil care se pune în scenă acum. Speram că străjerii de pe zidurile Sionului vor avertiza poporul despre aceste amăgiri şirete, înţelegând că dezastrele planetare nu sunt “judecăţi ale lui Dumnezeu” pentru pedepsirea păcătoşilor, ci metodele teroriste ale vrăjmaşului pentru a obţine adorare în ultima confruntare a secolelor.

Curând sfinţii Celui Preaînalt vor fi acuzaţi că sunt vinovaţi de revărsarea mâniei lui Dumnezeu peste lume. Atunci însă va fi prea târziu să se mai demonstreze că aceasta este înşelătoria lui Satana. Acum este vremea pentru prezentarea frumuseţii caracterului lui Dumnezeu, pentru predicarea farmecului inegalabil al lui Hristos. Altfel, vom fi victime sigure ale marii conspiraţii, chiar când ne măgulim că “ştim, şi nu ducem lipsă de nimic.”

Ziua ispăşirii finale este iminentă

Gili Cârstea - sâmbătă 9 aprilie 2005

Dumnezeu ne-a avertizat chiar din timpul lui Daniel că El va ridica o împărăţie a neprihănirii “în vremea” când împăraţii Europei lucrează la alcătuirea unui nou imperiu pe continent. Piatra desprinsă din munte “fără ajutorul vreunei mâini” nu va fi însă un alt imperiu după chipul şi asemănarea acestei lumi, ci o restaurare unică a templului inimii pentru locuirea deplină a Duhului Sfânt. Această lucrare a zilei ispăşirii va încurca toate proiectele omenirii pentru mileniul trei, obligând autorităţile centrale să ia măsuri drastice împotriva urmaşilor lui Hristos. Ura lumii pentru un Dumnezeu locuind în trup va produce o asemenea agitaţie, încât se va renunţa la orice respect pentru drepturile omului şi libertatea de conştiinţă, iar sfântul oficiu al inchiziţiei va fi reactivat de urgenţă.

Semnele timpului, dar mai ales dezvoltarea uimitoare a cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu în ultima vreme, ne arată că ziua ispăşirii pentru cei vii este iminentă. Ni s-a spus că ea va veni fără avertizări prealabile. Maleahi ne-a anunţat că Solul Legământului va intra “deodată” în templul Său, iar scopul intrării Lui este curăţirea poporului lui Dumnezeu. Autorii Noului Testament au spus şi ei că venirea lui Hristos, pe norii cerului sau în templul inimii, la “nuntă,” va fi surprinzătoare, “când nu vă aşteptaţi.”

Deşi nouă ne-ar fi plăcut ca aceste evenimente cruciale să fie anunţate pe căi administrative, aşa ceva nu se va întâmpla. Nu veţi auzi sâmbătă la anunţuri că peste două săptămâni va avea loc ziua ispăşirii finale. Aceasta şi pentru că de ani de zile nu mai auziţi de la amvon că cel puţin ar exista o asemenea zi a ispăşirii finale. Şi aceasta pentru că de ani de zile nu mai auziţi că trebuie să deveniţi părtaşi de natură divină, prin locuirea Duhului Sfânt în inimă. Tot ce aţi auzit în ultimele decenii a fost că veţi trăi în păcat până la a doua venire a lui Hristos, şi veţi deveni sfinţi abia în clipa când veţi da mâna cu îngerul păzitor în drum spre cer. Academia bisericii rămăşiţei a stabilit că nu există viaţă fără păcat în trup omenesc, şi că neprihănire “fără pată” vom avea abia atunci când “trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire.” Din acest motiv teologii noştri îmbrăţişează tot mai mult dogma papală a concepţiei imaculate. Un Hristos cu trup păcătos nu putea trăi în sfinţenie.

Să nu vă miraţi dacă veţi începe să auziţi că deveniţi părtaşi cu Hristos prin misterul euharistiei, calea prin care Hristos ia chip în voi. Prin puterea pastorului, pâinea şi vinul de la sfânta cină se transformă în trupul şi sângele lui Hristos în voi. Incredibil? Mai vorbim. Credeţi că degeaba negociem de zeci de ani cu bisericile “surori” o evanghelie comună şi un Hristos inter-denominaţional? Credeţi că pentru nimic este zilele acestea adorat defunctul papă Ioan Paul al II-lea? Niciodată în istoria creştinismului nu s-a reuşit o apropiere atât de puternică a fraţilor “separaţi” de biserica-mamă, iar pontiful a insistat în toate apariţiile lui publice că euharistia este “liantul unităţii.”

Cu toate acestea, Dumnezeu Îşi va ţine promisiunea. Solul legământului pe care Îl dorim va veni, deodată, în Templul Său, iar inimile noastre vor fi curăţite, refăcute, justificate, restaurate, devenind locuinţa unei neprihăniri veşnice. Atunci va fi enunţat mult-aşteptatul decret divin: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” (Apoc 22:11). În acel moment, ura împotriva lui Dumnezeu descoperit în trup va atinge proporţii monumentale, descoperind natura ucigaşă a păcatului. Ferice de cei care se vor afla atunci “sub ocrotirea Celui Prea Înalt,” ale căror haine strălucitoare vor face să strălucească slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Trăim chiar în zilele când taina fărădelegii este gata să înlocuiască evanghelia veşnică, iar lumea întreagă este extaziată de chipul de aur proiectat de omul fărădelegii. Omenirea este plecată în adorare la picioarele “femeii” a cărei cupă reprobabilă, plină de compromisurile cu care ameţeşte lumea, nu mai sperie nici chiar pe străjerii de pe zidurile Sionului.

Fiţi gata să deveniţi, curând şi “deodată,” locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, singura cale consacrată de paşii lui Hristos către “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” (DA 161).

Vinul Babilonului ameţeşte pe oricine îl bea

 Gili Cârstea - duminică 10 aprilie 2005

Ani de zile lumea protestantă a zâmbit superior la afirmaţiile doamnei White că în vremea sfârşitului va avea loc o revenire spectaculoasă a puterii Romei papale pe scena internaţională. Astăzi omenirea poate observa adevărul spuselor ei. Chiar dacă această putere operează din spatele cortinei, pelerinajul la Vatican din ultimele zile dezvăluie rolul major pe care l-a avut ea în afacerile Planetei Pământ. Chiar comentatori de obicei reţinuţi constată că fenomenul este de proporţii planetare, că omenirea cunoaşte o spiritualitate nouă, în care sfântul scaun joacă un rol cheie.

Mass-media internaţională pare blocată pe evenimentele de la Vatican, cu afluxul ameţitor al pelerinilor, cei mai mulţi tineri, cu delegaţiile oficiale care se pleacă la catafalcul fostului papă, cu agitaţiile din conclavul ce urmează să aleagă pe noul suveran pontif. Popoarele sunt tot mai atrase de mirajul unităţii, păcii şi dreptăţii sociale pe care Biserica Romano-Catolică îl propune ca soluţie la milenii de confruntare, violenţă, ură şi mizerie socială. Oamenii încep să creadă că secolul 21 va fi religios şi, prin urmare, fericit şi prosper. Oameni politici români comentează plini de speranţă că noua moralitate made in Vatican s-ar putea dovedi salvatoare pentru lumea de mâine.

Scriptura nu oferă o asemenea speranţă. Din contră, ea avertizează că acest nou interes spiritual este o puternică lucrare de rătăcire, iar mulţimile vor fi făcute să creadă o minciună. O moralitate fără legea lui Dumnezeu şi fără neprihănirea lui Hristos se va dovedi la fel de vicioasă ca şi lipsa de moralitate a celor mai criminale regimuri.

Ani de zile creştinătatea a privit cu reticenţă afirmaţia că “protestanţii din America” vor fi primii care vor întinde mâna peste prăpastia produsă de Reformaţiune. În aceste zile observatori ai fenomenului religios se uimesc să vadă trei preşedinţi americani – cel în funcţie fiind protestant – îngenunchiaţi în faţa sicriului papei, sub privirile blajine ale întregii curii romane. Publicaţiile protestante se grăbesc să aducă omagiul lor “celui mai iubit dintre pământeni,” insistând în special asupra meritelor pe care fostul papă le-a avut în domeniul ecumenismului. Oamenii sunt făcuţi să creadă că dacă vor fi şterse diferenţele dintre culte viaţa ar fi mai plăcută iar Dumnezeu ne-ar putea binecuvânta. Istoria nu susţine o asemenea speranţă.

Valul de interes şi simpatie pentru religie şi biserică provocat de viaţa, dar mai ales de moartea pontifului roman, va creşte tot mai mult în viitorul apropiat, lucru care va face extrem de complicată misiunea bisericii rămăşiţei. Şirul nesfârşit de relaţii amoroase cu bisericile “surori” – cum le numea un înalt funcţionar adventist – a temperat masiv elanul corpului pastoral de a fi o voce profetică în peisajul religios contemporan. Astăzi pretenţia că pontiful roman este locţiitorul lui Hristos pe pământ, alături de toată galaxia de tradiţii bisericeşti, nu mai reprezintă un scandal pentru lumea protestantă şi pentru biserica rămăşiţei, în particular. Singurul scandal rămâne – spun fraţii noştri europeni – divizarea creştinismului.

După efuziunea de interes şi simpatie pe care le-am văzut zilele acestea, nimeni nu s-ar mira să vadă gloatele scandând pe străzile Europei în favoarea unităţii creştine, ca un omagiu adus celui care şi-a consacrat întreaga viaţă refacerii trupului lui Hristos. Vom vedea atunci unde sunt campionii care să spună lumii că Babilonul a ajuns "un locaş al demonilor, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte."

Ioan şi Pavel, al căror nume l-a purtat cu mândrie Karol Wojtyla, au spus bisericii lui Hristos că ultima amăgire a duhurilor întunericului va lua captivă întreaga lume, iar urmaşii lui Hristos vor fi urâţi, batjocoriţi, umiliţi şi persecutaţi. Ei nu au propovăduit o împărăţie pământească a lui Hristos, realizată prin diplomaţie, presiuni, negocieri, complot şi ameninţări. Ei au avertizat că omenirea se va coaliza împotriva lui Dumnezeu, încercând să stingă şi ultima voce care cheamă la raţiune, alungând astfel definitiv pe Dumnezeu din treburile planetare. Ei au spus că în vremea sfârşitului cineva se va aşeza în locul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu, iar conducătorii religioşi nu vor observa diferenţa.

Ioan-Pavel al II-lea nu a vorbit ca ei, dând speranţe deşarte gloatelor îngrozite, binecuvântând nelegiuirea de la înălţimea scaunului său de vicar al lui Hristos.

Omenirea păşeşte încet dar sigur pe terenul fermecat al lui Satana, sub binecuvântarea unor călăuzitori spirituali orbi, exact în clipa când străjerii de pe zidurile Sionului privesc mai fascinaţi ca niciodată procesiunea, gata să se alăture emoţiei colective ce modelează o nouă conştiinţă spirituală. Cu adevărat, vinul Babilonului ameţeşte pe oricine îl bea, deşi rămăşiţa spera că ei nu i se va întâmpla o asemenea ruşine.

Este timpul ca solia îngerului al treilea să se unească cu solia “celuilalt” înger, iar Hristos şi neprihănirea Sa să lumineze pentru ultima oară această planetă în beznă.

O poveste despre biserică

Maria-Eliza Ţene - luni 11 aprilie 2005

A fost odată ca niciodată o tânără frumoasă, cu suflet curat şi cald.

Povestea ei însă nu coboară din imaginaţia nici unui basm, şi asta o face cu mult mai frumoasă şi demnă de ascultat.

Părinţii îi dăduseră la naştere numele Maria, un nume probabil obişnuit în poporul în care se născuse. Deşi erau săraci, doriseră ca Maria să înveţe demnitatea. Demnitatea fiinţei care avea privilegiul să facă parte din poporul ales al lui Dumnezeu. De mică, Maria ştia că se poate încrede cu nădejde în confraţii ei, şi cu atât mai mult în cei ce erau "oamenii de frunte" ai zilelor ei.

Acum rămăsese singură, părinţii ei muriseră, dar era fericită, căci inima ei se dăruise pe deplin. Era o persoană bogată şi cu influenţă, dar asta nu însemna prea mult pentru Maria. Ştia că acest bărbat al lui Dumnezeu o va face fericită...

"Pentru că mă iubeşti, te voi iubi şi eu - îi spusese el - vei fi soţia mea şi nimic rău nu voi lăsa să ţi se întâmple."

Curând însă sufletul ei curat şi cald a fost călcat în picioare. Umilită, înşelată, folosită, Maria rămase abandonată în casa ei sărăcăcioasă. Simţea cum durerea îşi înfige adânc cuţitul în inima ei. Pierduse totul... Nu ştia însă că nu era decât începutul durerilor.

Animaţi de "poveştile" mai marelui lor, curând "oamenii de frunte," cei pe care Domnul îi însărcinase să aibă grijă de oile turmei Sale, începură să o viziteze noaptea.

"Dacă ai să mă iubeşti, iubirea mea te va proteja şi poate viaţa ta va fi mai uşoară, şi nu vei mai duce lipsă de nimic. Frumuseţea ta nu trebuie irosită."

Maria înţelegea că în spatele acestor vorbe se aflau ameninţări, şi mai înţelegea acum mizeria şi ipocrizia umană. Inima ei era frântă. Se simţea un vas murdar, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.

Nu după mult timp, din acel suflet curat şi cald nu mai rămăsese decât o epavă.

Unde era Maria? Acum toţi o cunoşteau pe femeia aceea indolentă, neruşinată şi obraznică, căreia nu-i păsa de nimic şi de nimeni. Acum era Maria Magdalena.

Nu mai avea teamă de nimic, căci nu-i mai păsa de nimic.

Asta îi aduse însă nenorocirea supremă. Intrigi sau simplă răutate? Cine ştie... Nu ştia decât că era împinsă cu brutalitate de o mulţime furioasă, care o acuza de adulter şi care o conducea spre locul execuţiei. Era speriată - dar nu pentru că avea să moară, o, nu, asta nu era decât o uşurare - o speria însă povara de nimicnicie şi de inutilitate a unei vieţi risipite. O speria păcatul din jurul ei şi păcatul propriei sale inimi. Privi în jur. Cei care o vizitau în fiecare noapte erau acolo, cel care îi promisese iubire veşnică era acolo. Cu feţe hidoase şi cu pietre în mâini.

Se simţi trântită la pământ. Se ghemui în nisipul cald şi îşi luă capul în mâini. Sosise clipa... Nu ştia cât a stat aşa dar, spre surprinderea ei, era linişte în jur. Ridică cu teamă privirea.

In faţa ei stătea un bărbat îmbrăcat cu o tunică albă. Privirea lui îi străpunse inima. Privirea aceea... Nu mai văzuse în ochii nici unui bărbat asemenea privire. Era caldă, plină de milă şi de iubire... Dar nu era iubirea aceea lacomă şi egoistă pe care o simţise de atâtea ori...

Simţea că nu o iubeşte pentru că este Maria Magdalena, ci pentru că este Maria, acel suflet curat şi cald care avea nevoie de iubire.

"În ciuda faptului că eşti Maria Magdalena, eu te iubesc, Maria... Ştiu că inima ta are nevoie de vindecare! Inima Mea plângea pentru fiecare lacrimă a ta, suferinţa ta Mă durea şi doream cu gelozie să-ţi pot picura în suflet pacea Mea. Eram aici, cu tine, dar ochii tăi împăienjeniţi de lacrimi nu Mă puteau vedea. A venit în sfârşit clipa când privirea ta s-a ridicat spre Mine. Acum vindecarea Mea este împlinită!"

Şi aşa a fost. Mariei nu-i mai era teamă şi ruşine să spună că ea este Maria Magdalena, pentru că acum era Maria Magdalena care Îl întâlnise pe Domnul ei, şi care îi adusese vindecarea.

Solia 1888 - chiar despre dreptatea lui Dumnezeu 

Gili Cârstea - marţi 12 aprilie 2005

Cea mai mare parte a membrilor bisericii care iau contact cu solia neprihănirii lui Hristos ajung la concluzia bizară că aceasta este o pervertire a dreptăţii lui Dumnezeu. Prezentarea frumuseţii caracterului lui Dumnezeu în ipostazele lui non-violente este acuzată a fi o încercare inutilă de a-L prezenta pe Dumnezeu mai bun decât este. Chiar teologi cu pretenţii numesc aşa ceva ca fiind “o dragoste neputincioasă,” încercări de “cosmetizare” a caracterului divin, transformarea lui Dumnezeu într-un “bătrânel permisiv şi neutru,” a cărui milă anulează dreptatea. Nouă, care prezentăm solia îngerului al treilea ca fiind o descoperire a caracterului lui Dumnezeu în Hristos, ni se reproşează că vedem doar o jumătate a adevărului despre Dumnezeu, adică doar jumătatea miloasă, în detrimentul celei drepte.

Adevărul este exact pe dos. Noi susţinem tocmai solia care descoperă dreptatea lui Dumnezeu în marea controversă. Tocmai acesta este geniul soliei 1888. În câteva rânduri sora White a numit solia ca fiind despre “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.” Ce se deduce de aici, că neprihănirea este despre “milă, iubire şi iertare,” iar legea despre “dreptate”? Nicidecum!

Dincolo de orice nuanţe, dreptatea este despre comportament în funcţie de lege. Chiar de aici a pornit nemulţumirea lui Lucifer în marea controversă. El susţinea că, pentru Dumnezeu, legea este o unealtă a sclaviei pentru supuşi, dar El este deasupra ei.

Este Dumnezeu deasupra legii? Se supune El cerinţelor legii în toate situaţiile? Acestea sunt întrebările pe care marea luptă trebuie să le clarifice. Iar faptul că această luptă încă nu s-a încheiat este dovada că acestor întrebări nu li s-a răspuns corect. Chiar poporul care se numeşte păzitor al legii susţine minciuna lui Lucifer că Dumnezeu este deasupra legii morale, că El nu Se supune cerinţelor ei, dar cere fiinţelor create supunere desăvârşită în faţa ei.

În 1888 Dumnezeu a trimis “o foarte preţioasă solie” pe care cel mai serios, inspirat şi demn de încredere martor ocular a numit-o “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.” Nu există definiţie mai disperată decât aceasta! Deja neprihănirea este despre lege, căci ea este o conformare perfectă cu cerinţele legii morale în mijlocul unei lumi nelegiuite. De ce o anunţă sora White ca fiind “în legătură cu legea”?

Singura explicaţie este că Dumnezeu dorea ca poporul Său să înceapă să privească neprihănirea lui Hristos în cadrul caracterului lui Dumnezeu oglindit în lege. Noi nu am tratat legea ca fiind o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Încă de pe vreme lui Ieremia Dumnezeu avertiza că “păzitorii legii” nu Îl cunosc, dar problema s-a agravat serios odată cu trecerea timpului. Pentru ultima generaţie, ea este de viaţă sau moarte, căci păzitorii legii de azi, deşi păstrează la mare cinste decalogul, nu văd în el o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, o descriere a felului în care procedează Dumnezeu.

Poporul evreu a făcut aceeaşi greşeală, pentru remedierea căreia a fost trimis Mesia. Misiunea Lui a fost să prezinte sub ochii oamenilor felul în care procedează Dumnezeu. Biserica a pierdut, cu trecerea timpului, acest adevăr vital, motiv pentru care Dumnezeu a ridicat mişcarea adventă, cu o puternică solie despre lege. În 1888, El a chemat biserica la împlinirea misiunii ei finale, să prezinte lumii veriga lipsă din marea controversă, aceea că Dumnezeu procedează în conformitate desăvârşită cu legea morală, care nu este un cod de legi auster, ci chiar o transcriere a caracterului Său. Legea este fundamentul neprihănirii. Este singura descriere a dreptăţii divine, calea unui Dumnezeu sfânt. Solia ar fi luminat pământul cu slava lui Dumnezeu.

Pionierii noştri, sub puterea magică a “unui alt spirit” şi mânaţi de “spiritul de gloată,” au interceptat solia, împiedicând-o să ajungă la popor, la lume. Hristos a fost răstignit din nou “în solii Săi aleşi,” iar ceea ce trebuia să se transforme în ploaia târzie a rămas doar “începutul” marii strigări. Şi continuă să fie menţinută la nivel de început, fără şanse reale de a lumina pământul cu slava neprihănirii lui Hristos.

Deşi ne învârtim încă în jurul muntelui, misiunea bisericii nu s-a schimbat. Sfârşitul nu va veni, şi timpul de har nu se va închide, până când omenirii nu i se oferă şansa să aprecieze că Dumnezeu este drept conform legii şi că El nu S-a abătut niciodată de la fundamentele de nezdruncinat ale neprihănirii. Aceasta va fi vestea bună a împărăţiei, o solie clară despre dreptatea lui Dumnezeu. Atunci va veni sfârşitul.

Politică în numele lui Dumnezeu

Gili Cârstea - miercuri 13 aprilie 2005

Zilele trecute au fost marcate de efuziunea generală produsă de omagiile aduse vieţii şi operei papei Ioan-Paul al II-lea. Pe lângă moralitatea şi implicarea lui viguroasă în cauze sociale moderne, pontiful de la Vatican a fost aplaudat în special pentru aportul la demolarea comunismului în Europa şi pentru implicarea fără precedent a unui papă în cauza ecumenismului. Despre acestea am scris într-un articol recent.

Astăzi aş vrea să vorbim despre un subiect destul de puţin cunoscut sau abordat în ce priveşte ecumenismul Vaticanului.

Dacă sfântul scaun este aşa pornit spre unitatea trupului lui Hristos după Vatican II, dacă suveranul chiar a emis o enciclică în acest scop (Ut unum sint) şi a cutreierat realmente globul spre a aduna în jurul Vaticanului religiile lumii, cum se face că Biserica Romano-Catolică (BRC) nu este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB)? Şi încă o întrebare interesantă: Dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea se arată şi ea tot mai interesată de unitatea în Hristos (având delegaţi permanenţi la CEB, participând la sute de dialoguri inter-confesionale şi declarând public faptul că fragmentarea creştinismului este “un scandal” ce trebuie rezolvat), de ce nu este nici ea membră în CEB?

Vaticanul nu poate accepta intrarea în CEB din două motive foarte importante. Primul ar fi că BRC nu este o biserică la fel ca alte biserici, ci biserica universală din sânul căreia au plecat, regretabil, toate celelalte biserici creştine. Suveranul pontif nu este un alt cap de biserică, ci Capul tuturor bisericilor şi locţiitorul lui Hristos pe pământ. Al doilea motiv, nedeclarat, este că BRC urmăreşte un alt gen de ecumenism decât CEB. În timp ce mişcarea ecumenică vizează unirea bisericilor creştine, ecumenismul de Vatican urmăreşte înfrăţirea tuturor religiilor şi aducerea lor sub sceptrul sfântului Petru. Acest lucru a fost cât se poate de vizibil în toate iniţiativele Vaticanului pe subiectul luptei pentru pace, aşa cum s-a întâmplat la Assisi. Reprezentanţi ai tuturor religiilor au fost adunaţi să se roage lui Dumnezeu împreună, sub diferitele nume sub care este El cunoscut lumii, demonstrând astfel recunoaşterea validităţii oricărei căi spre divinitate, atâta timp cât oamenii acceptă pacea în termenii ecumenismului de Vatican. Bisericile care au refuzat această ofertă s-au trezit brusc sub oprobiul internaţional, iar ţările lor s-au confruntat cu situaţii extrem de neplăcute.

Biserica noastră are şi ea o problemă cu mişcarea ecumenică. Deşi înalţi funcţionari adventişti sunt membri în cele mai importante comisii ale CEB, cum este Credinţă şi Ordine, până acum nu am aderat la CEB în calitate de membru. Ca şi BRC, Biserica Adventistă nu se consideră (încă) o altă biserică, egală cu celelalte şi asemănătoare cu ele. Ca şi BRC, ea are un statut aparte şi o misiune diferită de CEB, dar încă atrasă de idea unei împărăţii pământeşti, dacă naţiunile ar fi dispuse să accepte distinctivele ei denominaţionale. În special sabatul. Ca şi BRC, ea contează pe imagine şi diplomaţie spre a-şi promova înaltele idealuri, sperând să înlăture rezerva cu care încă suntem priviţi prin implicări tot mai frecvente în cauze sociale. Lumea trebuie să vadă ce vecini de nădejde pot fi adventiştii.   

Acestea sunt motivele pentru care, deşi nu sunt membre ale CEB, ambele biserici sunt profund implicate în mişcarea ecumenică, în unele direcţii chiar cu iniţiative novatoare. Fiecare speră să aducă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ pe calea ei, dar folosind aceleaşi mijloace: diplomaţie, tehnici de promovare moderne, negocieri, campanii de imagine, educaţie superioară, proiecte de asistenţă socială, stil de viaţă sănătos, implicare în cauze nobile, alianţe strategice. Într-un cuvânt, politică în numele lui Dumnezeu.

Hristos a spus că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, şi că urmaşii Lui nu vor putea fi apreciaţi de lume indiferent ce ar face. Pe El lumea L-a urât deoarece arăta că “lucrările ei sunt rele” (Ioan 7:7).

Lumea nu s-a schimbat. Ea aplaudă – şi îi declară “sfinţi” – pe cei care “mărturisesc” că lucrările ei sunt bune, şi îi urăşte pe cei care demască şi condamnă căile ei.

Biserica rămăşiţei nu va reuşi niciodată să atragă lumea la Hristos prin diplomaţie şi politică. Deşi acestea sunt cele mai eficiente mijloace pe care le cunoaşte lumea, ele nu vor primi niciodată binecuvântarea divină. Hristos a arătat că singurul mijloc acceptabil în împărăţia luminii este descoperirea neprihănirii, cunoaşterea şi prezentarea caracterului lui Dumnezeu.

Pe această planetă, toţi cei care vor dori să trăiască “cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Tim 3:12). Aceasta a spus Pavel. În anul 2005, noi vedem că toţi cei care fac politică în numele lui Dumnezeu sunt aplaudaţi. Şi nu înţelegem deloc ce se întâmplă…

Curăţirea sanctuarului şi Mireasa lui Hristos

Gili Cârstea - joi 14 aprilie 2005

Suferinţa, chinul şi agonia pe care a produs-o această generaţie Mirelui Divin trebuie înţeleasă de Mireasă, înainte ca Peţitorul să poată fi sigur că ea doreşte sincer să se căsătorească. Ea va trebui să sesizeze că insulta adusă Iubitului Divin este păcatul suprem al tuturor timpurilor. Acest lucru o va face să vadă adevărul teribil că ultimul ei păcat este mai mare decât primul ei păcat, la cruce.

Secole de-a rândul au fost zugrăvite portrete verbale cutremurătoare ale agoniei crucii. Pictorii şi-au adus aportul artistic cu imagini care să impresioneze ochiul. Dar toate acestea nu au fost decât o slabă imagine despre agonia şi moartea lui Hristos, care abia au atins conştiinţa noastră, astfel că pocăinţa nu a fost decât o umbră a ceea ce trebuia să fie. Pocăinţa veacurilor este încă în viitor, aşteptând înţelegerea şi convingerea Miresei. Această pocăinţă va face ispăşirea eficientă pentru inima omenirii afectată de plaga păcatului.

Dumnezeu ne poate elibera de deformităţile morale ascunse doar în proporţie cu convingerea noastră despre ele. Nu vom scăpa de păcat decât atunci când îl vom vedea aşa cum este şi îl vom urî atât de tare, încât să încetăm a mai păcătui. Pocăinţa nu poate fi mai profundă decât convingerea care ne stăpâneşte.

Păcătuim deoarece suntem ispitiţi şi atraşi de pofta noastră (Iacov 1,14). Aceste dorinţe păcătoase se deghizează tot atât de bine ca şarpele în Eden. Dorinţa interioară după plăcere şi fericire ne face să urmăm drumul distrugerii. Doar convingerea ne poate salva de minciunile subtile ale dorinţelor egoiste. Convingerea devine realitate. Aspiraţiile noastre egoiste şi dezgustătoare sunt descoperite doar în lumina crucii. În această lumină, lucrurile care apăreau odată valoroase şi pline de promisiuni, devin respingătoare şi nedorite.

Profunzimea acestei convingeri este profunzimea pocăinţei noastre, iar această profunzime măsoară convertirea şi eliberarea noastră din păcat. Această convingere biruieşte ispita de a măsura mereu răul cu anumite dorinţe şi ambiţii, iar adevărul şi dragostea devin criteriu şi forţă de motivaţie. Nu este suficient să ne flagelăm cu sentimentul că păcatele noastre personale L-au răstignit pe Isus. Suferinţa emanată dintr-o astfel de emoţie este, în cel mai bun caz, doar tipică, doar o umbră. Simpatia pentru suferinţa Lui poate ascunde o bucurie subconştientă că El a suferit, iar noi am scăpat.

Solia Calvarului este că moartea lui Hristos este o moarte faţă de păcat. Vom înţelege deplin cum a cauzat păcatul nostru moartea Domnului doar atunci când vom gusta şi noi aceeaşi cupă şi vom fi botezaţi cu acelaşi botez. Când vom muri de această moarte, aprecierea noastră va fi pe măsura pocăinţei şi convingerii noastre.

Învierea Mântuitorului este o garanţie că bezna şi chinul care s-au lăsat peste conştiinţa omenirii nu sunt ireversibile. Cei care înţeleg făgăduinţa "atunci sanctuarul va fi curăţit," vor înţelege modul ei de aplicare şi, refuzând toate celelalte lucruri, Îl vor primi pentru totdeauna pe Mire. Disperarea situaţiei lor va procura focul care curăţă aurul şi sigilează căsătoria.

Atunci vom birui aşa cum a biruit El. Lucrarea crucii va fi încheiată atunci pentru veşnicie.

Şekina gonită, umilită, dispreţuită

Gili Cârstea - vineri 15 aprilie 2005

Apostolul Ioan îi încuraja pe urmaşii lui Hristos folosind o perspectivă primordială în teologia lui Pavel. El spunea: “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Ioan şi Pavel ştiau bine că inima este un templu în care trebuie să locuiască Dumnezeu, sau demonii, dar el nu poate fi păstrat gol, oricât de mult le-ar place unora să creadă contrariul. Ştiau aceasta nu doar pentru că Îl auziseră pe Domnul lor vorbind aşa (Mat 12:43-45), ci şi pentru că ei înţeleseseră faptul că aceasta era esenţa sanctuarului, cu prezenţa Şekinei în sfânta sfintelor, singurul lucru care garanta neprihănirea în conflictul ei cu păcatul.

Istoria a raportat numeroase momente când Şekina a fost gonită din locul ei de deciziile, erorile sau nepăsarea poporului ales. Ezechiel descrie cu lux de amănunte dedesubturile acestui gen de apostazie mascată. Deşi aparent poporul stătea tare la credinţa adevărată, convins că se închină adevăratului Dumnezeu, în realitate se practica o idolatrie generalizată.

Astfel, omul lui Dumnezeu este invitat să facă o incursiune în treburile “murdare” ale bătrânilor lui Israel chiar în inima oficiului care trebuia să fie ţinut departe de ochiul public. Sub autoritatea şi prestigiul locaşului sfânt, preoţii Domnului practicau o spiritualitate ecumenică în cel mai real sens al cuvântului. La câţiva metri de sfânta sfintelor, unde chivotul legământului asigura protecţia întregii naţiuni, bătrânii lui Israel ardeau tămâie zeilor răsăritului, se închinau lui Tamuz, iar pe perete, “de jur împrejur” erau “tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase, şi toţi idolii casei lui Israel” (Eze 8:10).

În timp ce public, la lumină, preoţii oficiau serviciul uzual de la sanctuar, cu jertfele zilnice pentru păcat sau ceremoniile anuale, în privat, sau “în întuneric,” cum spune Domnul lui Ezechiel, ei practicau exerciţii spirituale provenite din diverse alte religii. Iar practicarea acestei spiritualităţi colective nu făcea altceva decât să forţeze Şekina să părăsească locul sfânt: “Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi tu marile urâciuni pe care le săvârşeşte aici casa lui Israel, ca să Mă depărteze de Sfântul Meu locaş?” (Eze 8:6).

Casa regală a lui Israel, cea mai onorată categorie socială din toate timpurile, a fost mereu instrumentul prin care Şekina a fost gonită din Locaşul ei cel sfânt. Slava lui Dumnezeu, caracterul Său, a fost izgonită din locaşul sfânt şi a trebuit să plece. Unde s-a dus?

Ezechiel descrie retragerea destul de reticentă a slavei Domnului din sanctuar. Mai întâi “slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi” şi s-a îndreptat spre pragul casei (10:4), aşteptând parcă să se întâmple ceva care să justifice măcar amânarea plecării. Apoi heruvimii “şi-au întins aripile” şi s-au oprit “la intrarea porţii casei Domnului” iar “slava Dumnezeului lui Israel era sus deasupra lor” (10:19). Nici acum nu a intervenit cineva să o cheme înapoi. Într-un târziu, “slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (11:23). Poate va observa cineva lipsa? Poate slujitorii sfântului locaş, ştiind ce înseamnă sfânta sfintelor goală, se vor aşeza “între tindă şi altar,” invocând revenirea ei deasupra capacului ispăşirii, acolo unde Dumnezeu şi omul se întâlnesc? Nici gând de aşa ceva. Bătrânii tămâiau de zor idolii de pe pereţi, femeile de la templu îl sărutau zeloase pe Tamuz, iar poporul făcea turte pentru împărăteasa cerului (Ier 7:18) sperând că sângele mielului îl protejează de orice rău. În asemenea situaţie, nimic nu mai putea împiedica sigilarea şi distrugerea finală: “Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo” (Eze 9:4).

Asemenea pasaje l-au ajutat pe Pavel să înţeleagă “taina evlaviei” şi să afirme fără echivoc: “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom 8:9).

Generaţia prezentă nu este conştientă că situaţia descrisă în Ezechiel este tipică pentru criza finală în care se va trezi biserica rămăşiţei. Deşi ea a primit lumină specială despre sanctuar şi curăţirea lui, despre “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” slava locuind în templul inimii a fost gonită de teologia modernă. Poporului i se spune că “Hristos în voi” este New Age şi panteism. Şcolile de teologie au îngropat cu slujbă şi prohod doctrina sanctuarului iar corpul pastoral nu mai predică singura doctrină fundamental adventistă. Slava, reticentă şi disperată ca întotdeauna, caută încă motive să rămână aproape, poate poporul sanctuarului va înţelege că trupul lor este o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Şekina fiind slava caracterului lui Dumnezeu, neprihănirea lui Hristos care trebuie “desăvârşit reprodusă” în poporul sfânt, este imperios necesar ca ei să devină părtaşi de natură divină sub lucrarea finală a zilei ispăşirii.

Se vor gândi preoţii, slujitorii Domnului, să renunţe la tămâierea spurcăciunilor Babilonului, plângând între tindă şi altar ca Şekina să nu părăsească cetatea? Deşi prin fumul gros de tămâie biserica rămăşiţei vede greu că Şekina nu este la locul ei, Dumnezeu încă aşteaptă să fie cunoscut şi apreciat, încă amână trimiterea omului cu călimara la brâu.

În timp ce lumea întreagă este fascinată de fiară, omagiind femeia din spatele ei, Dumnezeu este alungat din treburile planetei pământ, iar biserica rămăşiţei stă paralizată, incapabilă să aprecieze importanţa monumentală a clipei. Afirmaţia îngerului a fost corectă. Suntem nedemni de încredere când în joc sunt interese majore.

home