Motivaţii egoiste

Robert J. Wieland - miercuri 16 martie 2005

Unul dintre tabloidele de la chioşcurile de ziare prezenta recent imagini înspăimântătoare ale efectelor unui asteroid uriaş care ar urma să lovească pământul curând. Articolul conţinea o rugăciune scrisă de un preot romano-catolic, şi una scrisă de Billy Graham – pentru alte preferinţe – ca Dumnezeu să protejeze pe cei ce le rostesc, atunci când va avea loc impactul. Preţul destul de mare al tabloidului devine nesemnificativ, dacă o asemenea rugăciune se dovedeşte a fi eficientă.

Dacă lucrarea noastră misionară este concepută tot pe o asemenea motivaţie bazată pe frică, Isus ne pune o întrebare incomodă: “Ce faceţi voi mai mult decât alţii?” Pe faţa cealaltă a monedei se află speranţa pentru răsplătire, un bonus obţinut pentru sacrificiile de a-L urma pe Isus. El ne întreabă: “Nu aşa fac şi vameşii?” (Mat 5:46-47). Dacă devoţiunea noastră creştină ascunde o dragoste de sine subtil deghizată în interes pentru lucrarea lui Hristos, cu ce este ea mai bună decât budismul sau hinduismul? Manipulată cu pricepere, predicarea unei motivaţii egoiste poate produce o creştere spectaculoasă a numărului de membri ai bisericii, dar la ce foloseşte aceasta în Ziua Ispăşirii în care trăim acum – în “vremea sfârşitului” despre care vorbea Daniel?

În lucrarea Sa de Mare Preot, Fiul lui Dumnezeu încearcă acum să înlăture din caracterul nostru motivaţia vechiului legământ şi să aşeze acolo principiile noului legământ. Această lucrare nu are în vedere atât de mult dragostea noastră pentru Hristos, cât o apreciere tot mai profundă a dragostei Sale pentru noi. Doar “dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18). Când admirăm “crucea uimitoare pe care a murit Prinţul slavei,” dragostea agape izgoneşte din inima noastră egoismul nativ care ne ţine robi.

Neprihănirea lui Hristos şi datina omenească

Gili Cârstea - joi 17 martie 2005

Domnul zice: „Când se apropie de Mine, poporul acesta Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească” (Is 29:13).

“Domnul zice,” dar noi nu credem.

Poporul acela – ca şi “poporul acesta” – se  declara a fi poporul lui Dumnezeu, împlineau ceremoniile, ţineau sărbătorile, păzeau sabatul, onorau legea şi cântau săptămânal laudele Domnului lor. Dar acel popor nu îşi cunoştea inima. Inimile lor erau “departe” de Domnul, deoarece Domnul nu era lăsat să locuiască în acele inimi. Ei cinsteau cu buzele pe Dumnezeul legământului cel veşnic, dar cu inima iubeau cu ardoare vechiul legământ. Vechiul legământ le putea oferi plăcerile de o clipă ale păcatului sub poala protectoare a neprihănirii lui Hristos, care le garanta moştenirea noului pământ. Deşi visau Ierusalimul ceresc, ţineau cu dinţii de cel pământesc, sperând să facă din el "ciocanul întregului pământ."

Cum a ajuns frica de Dumnezeu, care este “o învăţătură de datină omenească,” să aibă o asemenea putere înrobitoare asupra inimilor poporului lui Dumnezeu din toate timpurile? Cum a ajuns datina omenească să se impună cu aşa violenţă, acoperind planeta cu un nor atât de gros de întuneric? Mai interesant de ştiut, cum au ajuns şcolile de teologie să formeze generaţii succesive de pastori şi profesori care să predice şi să practice frica de Dumnezeu? Cum a ajuns urâciunea pustiirii să aibă o aşa putere asupra poporului sfânt încât să arunce în desuetudine taina evlaviei? De la închinătorii lui Moloh, care de frica zeului îşi sacrificau copiii în foc, pănâ la teologii bisericii rămăşiţei, care slăvesc puterea nimicitoare “până la exterminare” a unui Dumnezeu mânios, omenirea a fost afectată fatal de această învăţătură de datină omenească.

Acestui popor i se repetă obsedant că Dumnezeu va pedepsi până la exterminare pe duşmanii Săi, dar nu i se spune decât rareori despre forţa devastatoare a păcatului. BRI (Bible Research Institute), un fel de minister pentru protecţia doctrinei, a publicat numeroase articole spre a menţine învăţătura de datină omenească a fricii de un Dumnezeu violent, dar nu a făcut nimic să dezvăluie natura păcatului, capacitatea lui de a arunca în gheenă şi sufletul şi trupul. Minciuna primordială – “hotărât că nu veţi muri” – încă nu a fost demontată, iar poporul acesta se lasă dus în necurmate rătăciri despre intervenţia lui Dumnezeu pentru aducerea păcatului la perfecţiune. Nu, păcatul nu are nevoie de intervenţia lui Dumnezeu pentru a deveni mortal. El debranşează sufletul de la sursa vieţii fără nici un ajutor din afară. Păcatul şi moartea sunt elemente străine de fiinţa lui Dumnezeu, ele gonesc neprihănirea şi invită haosul. Nebunia păcatului distorsionează realitatea, iar bolnavii încep să se teamă de doctor. Acesta este privit ca vrăjmaş, în timp ce vânzătorul de droguri este aplaudat ca salvator.

Isaia nici nu visa ce problemă serioasă va fi în vremea sfârşitului frica pe care el o demasca a fi “o învăţătură de datină omenească.” Omenirea onorează un Dumnezeu “bun şi iubitor” care spulberă fără milă orice urmă de opoziţie, care declanşează forţe naturale, în care pier sute de mii de oameni, doar pentru a avertiza pe cei rămaşi în viaţă că aşa ceva îi aşteaptă dacă nu se supun. Ei cinstesc pe Isus Hristos cu buzele, numindu-L Mântuitorul lumii, deşi în inima lor Îl consideră un făcător de rele, identificându-L cu Nimicitorul din vechime. El, Mântuitorul lumii, este prezentat a fi Nimicitorul din apa potopului, din focul Sodomei, din furtuna El Niño, din cutremurul Asiei de sud.

Când ochii acestui popor se vor deschide la atenţionarea din Isaia, datina omenească va fi aruncată pentru totdeauna la lada de gunoi, iar neprihănirea lui Hristos va străluci prin negura globală până în străfundul inimii alienate a omului modern. Atunci vor vedea toţi că “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18).

Educaţie pentru ultima generaţie

A.T.Jones - vineri 18 martie 2005

Astăzi cunoaşterea lui Dumnezeu nu este considerată a fi educaţie; şi cu atât mai puţin este considerată această cunoaştere a fi deasupra educaţiei lumii. Iar acolo unde cunoaşterea lui Dumnezeu este permisă în educaţie, ea este situată totdeauna împreună cu şi la un nivel secundar faţă de educaţia lumii. Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu – nu este considerată o carte de educaţie. Indiferent de locul în care este permisă, ea trebuie să însoţească şi să fie secundară cărţilor educative ale lumii.

Desigur că într-o astfel de educaţie lumească este de aşteptat şi firesc să se întâmple acest lucru. Dar tot la fel se întâmplă şi în educaţia pe care o dau bisericile; chiar bisericile care ţin cu tărie la “Cuvântul lui Dumnezeu, întreg Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu!” Literatura ateistă şi păgână are prioritate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu există nici o denominaţiune în lume care să confere Bibliei locul pe care îl merită ca manual de educaţie, şi cu atât mai puţin locul pe care îl merită ca singura carte cu adevărat educativă şi care le depăşeşte pe toate celelalte. Totuşi, Biblia este exact singura carte şi acesta este locul care i se cuvine în educaţie.

Ea a produs omul Isus Hristos în trup.

Tot ea a produs caracterele celor trei prieteni ai lui Daniel – Hanania, Mişael şi Azaria – care în criza din vremea lor au salvat omenirea, au “schimbat cuvântul împăratului” şi au stabilit adevărul pentru totdeauna (Dan 3:14-18,24). Ea a produs caracterul lui Daniel, care în perioada mai multor crize din vremea lui a salvat omenirea şi a luminat-o pentru totdeauna.

Şi ori de câte ori i se va acorda locul care i se cuvine va face acelaşi lucru, în orice vreme.

În timp ce, în dispreţ conştient faţă de această educaţie, tânărul rege Belşaţar şi supuşii săi cu educaţie babiloniană s-au prăbuşit odată cu Babilonul, Daniel, care avea adevărata educaţie, a rămas neclintit şi în perfectă siguranţă în mijlocul acelei prăbuşiri cumplite.

Şi la fel se va întâmpla şi în Babilonul de acum.

Vor fi unii care, acordând Cuvântului lui Dumnezeu locul care i se cuvine şi recunoscând puterea Duhului Său, vor avea cunoştinţă de Dumnezeu şi caracterul care rezultă de aici. Şi în timp ce se va desfăşura marele banchet babilonian şi se va bea din vasele de aur, ei vor vesti Cuvântul lui Dumnezeu – “A căzut, a căzut Babilonul cel mare.”

Şi atunci când “cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit,” ei vor rămâne neclintiţi şi în perfectă siguranţă în mijlocul acelei prăbuşiri înspăimântătoare, apoi se vor ridica şi vor împărăţi veşnic.

Pericolele ultimelor zile

Gili Cârstea - sâmbătă 19 martie 2005

Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric în aceste ultime clipe ale marii controverse, pradă confuziei teologice care ameţeşte pe locuitorii Babilonului spiritual. El ne-a avertizat că omenirea va fi confruntată cu o “puternică lucrare de rătăcire” (2 Tes 2:9-12), iar toţi cei care nu au avut “dragoste de adevăr” vor ajunge în acel timp de strâmtorare “să creadă o minciună.” Aceasta va fi ultima scenă a marii conspiraţii, în care vor opera “tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,” croite special pentru a anihila prezentarea “ultimelor raze de lumină” ale soliei îngerului al treilea.

Ni s-a mai spus că toţi cei care vor refuza să înainteze “în slava crescândă a soliei îngerului al treilea, o vor numi lumină falsă.” Aceasta este o foarte îngrijorătoare afirmaţie, căci propune o solie în dezvoltare, o lumină crescândă, lucru extrem de neplăcut printre noi. Acest popor a fost devotat trup şi suflet păzirii adevărului mai bine de un secol. Un adevăr păzit nu se schimbă, iar savanţii noştri s-au bucurat să păstreze adevărul “neschimbat” pentru generaţiile următoare. Dar providenţa lui Dumnezeu ne cheamă să privim “slava crescândă” a soliei îngerului al treilea, o slavă capabilă nu numai să lumineze pământul, dar singura care poate pregăti un popor pentru nunta Mielului. Ascultaţi ce se întâmplă:

 “Pe măsură ce furtuna se apropie, o mare parte a celor care au mărturisit credinţă în solia îngerului al treilea, dar nu au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr, îşi părăsesc poziţiile şi trec în rândurile opoziţiei. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se din spiritul lumii, ei au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; iar când vine încercarea, ei sunt pregătiţi să aleagă calea uşoară, populară. Oameni talentaţi şi cu o vorbire plăcută, care odată se bucurau în adevăr, îşi folosesc puterile spre a amăgi şi rătăci sufletele. Ei devin vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai fraţilor lor de altădată” (GC 608).

Nu este suficient să mărturiseşti credinţă în solia îngerului al treilea. Înaintarea “în slava ei crescândă” produce sfinţirea prin ascultare de adevăr, o scriere a caracterului lui Dumnezeu, pe măsură ce el se descoperă, în templul inimii. Slava neprihănirii lui Hristos, admirată şi dorită, produce schimbare.

Nu este greu acum să vedem cine vor fi “oamenii talentaţi şi cu vorbire plăcută” care îşi vor folosi puterile spre a amăgi pe cei aleşi în ultima confruntare. Ei deja sunt la lucru în acest popor, batjocorind slava crescândă a soliei, descurajând pe oameni să primească “ultima solie de har,” căutând să intercepteze “ultimele raze de lumină.” Această operaţiune va avea un efect sigur, pregătind “o mare parte” a celor care mărturisesc credinţă în solia îngerului al treilea să treacă de partea opoziţiei.

Motivele acţiunii lor? “Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se din spiritul lumii, ei au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină.” Acesta este limbajul Spiritului Profetic pentru teologia contextuală şi ecumenismul spiritual care bântuie astăzi prin academia adventistă. Pentru slava lumii, acest popor a repudiat solia îngerului al treilea, iar acum negociază termeni cât mai avantajoşi pentru un loc de frunte în proiectele mileniului 3. În timp ce ne implicăm tot mai mult în cauze sociale alături de lume şi după conceptele ei, slava crescândă a soliei îngerului al treilea devine un lucru tot mai ciudat printe noi. Şi noi credeam că nu mai este posibil ca Hristos să fie, în poporul Său, “dispreţuit şi părăsit de oameni.”

Pe acest drum, în efuziunea produsă de marele interes religios stârnit de "tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase," acest popor va pierde chiar şi semnificaţia expresiei "Icabod."

Ziua ispăşirii - reconectare la izvorul vieţii

Gili Cârstea - duminică 20 martie 2005

În partea cărţii sale pe care noi o numim “capitolul 7,” Ieremia oferă detalii importante pentru concepţia despre noul legământ pe care o va dezvolta mai târziu, în capitolul 31. Pe acest concept construieşte Pavel măreţul edificiu din Evrei despre sanctuarul ceresc şi curăţirea lui în ziua ispăşirii (Evrei 8:8-13; 10:15-18).

Fără să urmărească să ne descurajeze, Ieremia proiectează o imagine a inimii omeneşti văzută la microscopul ceresc şi spune că “inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ier 17:9).

Istoria sacră este o dovadă concludentă despre această realitate. Chiar cei mai buni şi devotaţi urmaşi ai lui Hristos au fost uluiţi să constate această realitate crudă. Priviţi în viaţa lui David. Un om “după inima Mea,” spunea Domnul. Probabil cel mai bun împărat al lui Israel. Era şi inima lui David “înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”? David nu se credea în stare de blestemăţiile pe care le-a comis în cazul Batşeba. Era atât de orb la manevrele pe care creierul le făcea peste capul lui, încât s-a revoltat sincer la povestea lui Natan. De aceea se spune că ştiinţa medicală nu a clarificat până în prezent dacă noi avem minte, sau dacă mintea ne are pe noi.

Inima omenească despărţită de Dumnezeu, fără locuirea Duhului Sfânt în ea, este de necontrolat. Acţionează imprevizibil şi, deoarece principiile neprihănirii nu sunt scrise acolo, ea nu poate opera altfel decât în fărădelege. Oricât ne-am strădui să emulăm legea lui Dumnezeu, fără scrierea legii în minte tot evlavie fără putere vom produce. Pavel a înţeles bine acest mecanism, pe care îl prezintă în Romani 7. Degeaba apreciază “omul dinlăuntru” legea lui Dumnezeu; există în minte o “altă lege” (Rom 7:23) cu autoritate completă asupra voinţei, “pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom 7:18-19). Aceasta este o stare nenorocită, produsă de o “inimă înşelătoare” şi care guvernează un trup de moarte.

Omenirea a făcut greşeala fatală – iar religia are cea mai mare parte de vină – încercând să dreseze inima aceasta nespus de înşelătoare. Religia încearcă să cultive nelegiuirea în speranţa că va obţine neprihănire. De câteva milenii se încearcă tot felul de inginerii spirituale, doar-doar vom obţine omul nou, care să trăiască în neprihănire fără constrângeri. În acest domeniu, educaţia nu a făcut decât să agraveze situaţia, căci a favorizat producerea unor păcătoşi mai rafinaţi, şi în acelaşi timp mai orbi faţă de gravitatea bolii.

Păstrând imaginea stării inimii în context, Ieremia continuă; “Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine. Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie” (Ier 17:13). Aici este descris un principiu general, care afectează pe toţi cei care au părăsit pe Domnul, adică au ales să se despartă de natura divină, au refuzat locuirea Duhului Sfânt în templul inimii. Ei s-au deconectat de la “izvorul de apă vie,” şi astfel nu mai au puterea să trăiască în neprihănire. Îngeri sau oameni, fără “legea duhului de viaţă” scrisă în minte, fără conexiunea cu legământul cel veşnic, devin pradă stăpânirii inflexibile a legii păcatului şi a morţii.

Hristos a demonstrat că acest flagel a fost blocat. Acceptând să devină “locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul,” El a arătat că omul poate să trăiască în ascultare deplină de legea lui Dumnezeu, deoarece are astfel caracterul lui Dumnezeu. Pavel încheie magistral pledoaria din Romani 7, expunând cât se poate de clar principiile noului legâmânt în capitolul 8: “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom 8:9-11).

Această lucrare de reconectare la izvorul vieţii este scopul zilei ispăşirii finale, va produce un popor pregătit să descopere lumii slava lui Dumnezeu şi va despărţi pentru totdeauna lumina de întuneric. Şi este iminentă.

"Cine poate s-o cunoască?"

Gili Cârstea - luni 21 martie 2005

Când am studiat zilele trecute versetul din Ieremia 7:9, m-am gândit că ar fi posibil ca expresia “cine poate s-o cunoască?” să aibă semnificaţii mai profunde. Dacă Domnul s-a gândit aici la sensul biblic al termenului “cunoască”?

Am văzut mai demult, într-un album intitulat sugestiv “Cele mai frumoase păsări,” o fotografie cu un pui de bufniţă. Nu cred că poate exista pasăre mai urâtă. Chiar autorul fotografiei subtitra: “O faţă pe care numai o mamă o poate iubi.”

Inima omenească, “nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea,” la fel de urâtă ca un pui de bufniţă, este obiectul iubirii pentru Creatorul şi Părintele familiei omeneşti.

Odată locul locuinţei Duhului Sfânt, inima omenească a fost pustiită de experimentele devastatoare ale duhurilor răutăţii din locurile cereşti:

“Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel Sfânt.

Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; şi-au pus semnele lor drept semne.

Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă:

în curând au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane.

Au pus foc Sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău.

Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toţi!” Au ars toate locurile sfinte din ţară.

Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este nici un prooroc,

şi nu mai este nimeni printre noi, care să ştie până când...” (Ps 74:3-9).

Locuinţa numelui lui Dumnezeu a fost “pângărită,” locaşul cel sfânt a fost întinat şi a ajuns terenul de distracţie al vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Este atât de “înşelătoare” încât se amăgeşte singură că totul este sub control, deşi descrierea divină sună sumbru: “Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn” (Is 1:6). Cine poate iubi aşa ceva?

“Cine poate s-o cunoască”?

Cine şi-ar dori să locuiască într-o asemenea locuinţă? Se simte Dumnezeu atras de perspectiva unirii cu o asemenea ruină? Dar mai mult, există vreo şansă ca o asemenea stricăciune profundă să mai poată fi reparată de prezenţa Duhului Sfânt în ea? Mai poate cineva “s-o cunoască,” adică să se unească cu ea şi să-i redea frumuseţea şi strălucirea de la început? Poate fi credibilă promisiunea făcută lui Maleahi că “deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor,” ca să cureţe pe fiii lui Levi? Se poate ţine de cuvânt Cel ce a promis că “voi pune în voi un duh nou şi statornic”?

Ca să nu existe dubii că această inimă nespus de înşelătoare va fi “cunoscută” şi “cercetată” de Dumnezeul cel viu, El a ridicat printre noi, şi dintre noi, un Profet pe care Scriptura L-a numit "Dumnezeu cu noi." Inima omenească a fost umplută cu toată plinătatea lui Dumnezeu, natura umană şi cea divină s-au unit în omul Isus Hristos, iar omenirea a avut posibilitatea să vadă cum se poartă o inimă “înşelătoare” atunci când o “cunoaşte” Dumnezeu.

Omul Isus Hristos a spus: “Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine.”

Fericiţi şi sfinţi păcătoşii care vor avea "credinţa lui Isus" şi se vor decide, în aceste zile de pe urmă, să deschidă uşa inimii ca să poată avea loc nunta Mielului.

"Ultimul mijloc al harului divin"

Gili Cârstea - marţi 22 martie 2005

Toţi ne-am întrebat cândva de ce Spiritul Profeţiei, ca şi Biblia, foloseşte atât de mult limbajul violenţei, prezentând episoadele sângeroase din vechime ca fiind produse sau încurajate de Dumnezeu. Omul Isus Hristos a încercat, fără prea mare succes, să ne înveţe că aşa „s-a zis în vechime” din cauza împietririi inimii noastre, închise la limbajul prieteniei şi care nu suporta decât limbajul pildelor şi calea constrângerii. Dar Duhul Sfânt nu a lăsat calea comunicării blocată definitiv. El a plantat ici colo, peste tot în Scriptură sau în Spiritul Profeţiei, câte o perlă pentru oamenii obişnuiţi cu „cuvântul despre neprihănire,” a căror minte „s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.”

Aşa este citatul de astăzi, plasat chiar la sfârşitul capitolului „Răscoala lui Core” din Patriarhi şi Profeţi. După ce, pe parcursul întregului capitol, Dumnezeu este prezentat ca fiind executorul celor răzvrătiţi, în final, în două paragrafe, ni se oferă o altă perspectivă pentru cauzele morţii violente care s-a abătut asupra batjocoritorilor harului divin.

Core şi colegii lui, din invidie, au respins sistematic demonstraţiile copleşitoare ale puterii lui Dumnezeu în călăuzirea lor prin pustie, atribuind acea putere manevrelor omeneşti sau satanice. Insistând pe acest drum, refuzând sistematic lumina, ei au ajuns „atât de orbiţi încât nici cele mai evidente manifestări ale puterii divine nu au reuşit să-i convingă.” Ei erau „poporul sfânt,” iar Moise şi Aron se foloseau de puterea lui Beelzebub ca să amăgească pe sfinţi şi să-i ducă la nimicire în pustia mortală a Sinaiului. Să nu uităm că episodul se petrece după eşecul lamentabil de la Cadeş-Barnea, unde au refuzat să intre prin credinţă în Canaan, şi care este descris astfel: „În rebeliunea de la Cadeş, ei L-au lepădat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepădat şi El... Dorinţa lor de a se întoarce în ţara sclaviei a arătat că nu sunt vrednici de libertate, aşa că sărbătoarea Paştelui, instituită să comemoreze eliberarea lor din sclavie, nu mai trebuia păzită” (PK 406). În loc să recunoască eşecul de la Cadeş în raportul celor zece spioni necredincioşi, care a produs răzmeriţa şi prăpădul, Core şi elita lui Israel acuzau pe Moise, pe Aron şi, implicit, pe Dumnezeu.

Şi acum urmează explicaţia a tot ceea ce s-a întâmplat în rebeliunea lui Core:

„Dumnezeu comunică cu omul prin agenţia Duhului Sfânt; cei care în mod deliberat resping această agenţie ca fiind satanică, închid canalul de comunicaţie dintre sufletul lor şi Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este refuzată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin a fost folosit. Păcătosul s-a despărţit singur de Dumnezeu, iar păcatul nu conţine în el însuşi un leac ca să se vindece singur. Nu mai există nici o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. 'Lăsaţi-l în pace' (Osea 4,17) - este porunca divină. Atunci 'nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi' – Evr.10:26-27” (PP 405).

Acolo unde porunca divină zice „Lăsaţi-l în pace!” oamenii au citit un decret de moarte gen „Executaţi-l!”

Este adevărat, în momentele când Dumnezeu a epuizat orice cale de avertizare pentru sufletele care au închis canalul de comunicare, uneori se dă un decret de condamnare la moarte, dar acesta vine de la un alt cartier general:

„El îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite îşi vor urma cursul lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte de Satana asupra lor” (14 MR 3).

Când „ultimul mijloc al harului divin” a fost epuizat, Dumnezeu nu trece la mijloacele nelegiuirii spre a forţa conştiinţa, ci oferă libertate completă celor care nu doresc să aibă de-a face cu El. Protecţia oferită de îngeri devine ineficientă, iar Satana are completă libertate de mişcare. Acolo unde poate acuza pe Dumnezeu, el va lovi fără milă, ca în cazul lui Core. De cele mai multe ori, el îşi protejează agenţii prin care îşi va realiza Planul cu familia omenească, chiar dacă ei sunt demult în afara protecţiei speciale a îngerilor lui Dumnezeu.

Păcatul nu se vindecă singur   (I)

Gili Cârstea - miercuri 23 martie 2005

Aş dori astăzi să vă atrag atenţia asupra unui alt element important aflat în citatul din Patriarhi şi Profeţi despre care discutam ieri. Sora White spunea că oamenii închid canalul de comunicaţie cu cerul atunci când, deliberat, resping lucrarea Duhului Sfânt şi o numesc o lucrare satanică.

Citatul continua aşa:

„Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este refuzată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin a fost folosit. Păcătosul s-a despărţit singur de Dumnezeu, iar păcatul nu conţine în el însuşi un leac ca să se vindece singur. Nu mai există nici o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. 'Lăsaţi-l în pace' (Osea 4,17) - este porunca divină. Atunci 'nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi' – Evr.10:26-27” (PP 405).

Aici este un lucru demn de remarcat. Dumnezeu foloseşte o multitudine de procedee pentru a-l ajuta pe păcătos să înţeleagă drumul periculos pe care s-a angajat. Dar există un moment în care nici chiar Dumnezeul nostru atotputernic nu mai poate face nimic. Acel moment este stabilit chiar de omul păcătos, atunci când decide, în cunoştinţă de cauză, să întrerupă canalul de comunicaţie cu cerul. El doreşte să fie lăsat în pace, iar Dumnezeu respectă alegerea lui. Lucrarea de convingere a Duhului Sfânt este numită „ultimul mijloc al harului divin.” Cerul nu mai are o „rezervă de putere” spre a-l convinge şi converti pe păcătos.

Din acest moment intră în scenă pervertirea adevărului despre caracterul lui Dumnezeu. Se crede că, deoarece Dumnezeu a făcut toate eforturile pentru salvarea păcătosului, este normal acum să-i aplice pedeapsa capitală pentru încăpăţânarea de a persista în rebeliune faţă de guvernarea divină. Acum este corect să fie omorât, căci viaţa lui nu mai valorează nimic în ochii cerului, iar pentru cel în cauză ar urma o viaţă de mizerie care l-ar scârbi chiar pe el. Aşa am ajuns în situaţia neplăcută în care un lucru rău devine un lucru bun, dacă motivele sunt pertinente. Dacă scopurile sunt nobile, mijloacele pot fi cât se poate de perverse. Cum au căzut creştinii într-o asemenea capcană?

Când Dumnezeu a epuizat şi ultima „rezervă de putere” pentru convingerea celui greşit, misiunea şi acţiunile Sale se opresc aici. Puterea Sa mântuitoare este blocată de o voinţă liberă, iar decretul divin, singurul conform cu neprihănirea, este: „Lăsaţi-l în pace!”

Păcatul nu se vindecă singur   (II)

Gili Cârstea - joi 24 martie 2005

Acum, ce se întâmplă cu păcătosul atunci când se dă porunca înfricoşătoare „Lăsaţi-l în pace”? Aici drumurile se despart din nou. Cei mai mulţi din biserică sunt convinşi că urmează o incursiune de pedepsire din partea îngerilor lui Dumnezeu, care nu poate lăsa nelegiuirea nepedepsită.

Citatul oferă însă o altă explicaţie, iar impactul ei ar trebui să fie devastator pentru credinţa noastră despre pedeapsa lui Dumnezeu.

Închizând deliberat gura lui Dumnezeu, dorind să fie lăsat în pace, păcătosul nici nu visează că drumul pe care a pornit este cu sens unic. El nu a dorit să creadă – şi exact aceasta este poziţia bisericii astăzi, nici ea nu doreşte să creadă – că „păcatul nu conţine în el însuşi un leac ca să se vindece singur.” Păcatul este încă văzut a fi un afront moral adus autorităţii, afront care trebuie pedepsit prin lege.

Nu, păcatul nu este un afront moral, el este o aberaţie a creierului uman produsă de despărţirea de natura divină. Despărţirea aceasta nu conţine „un leac,” un sistem de autocorecţie, de vindecare automată. Virusul morţii nu se devirusează singur, iar stăpânitorul acestei lumi nu a găsit încă o soluţie, cu toate laboratoarele lui de inginerie genetică. Ca să-şi ascundă neputinţa, ne amăgeşte cu paleative spirituale gen karma, nemurirea sufletului şi alte feluri de transmigrări mistice. Dar realitatea sfidează oferta lui. Moartea a îmbrăţişat cât se poate de strâns planeta asta şi nu se va găsi niciodată o soluţie alternativă la dezastrul în care ne găsim. În Eden, Dumnezeu a rostit adevărul veşnic, la fel de real astăzi ca şi atunci: Odată despărţirea de natura divină produsă, nu rămân decât două alternative: Reconectarea la izvorul vieţii, ori moartea veşnică.

Minciuna şarpelui în Eden a afectat profund acest adevăr. El a propus că păcatul în sine nu produce moartea, dar dacă se va întâmpla, va fi o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru nesupunere. Astăzi religia susţine cu înverşunare această doctrină.

Evenimentele care se vor desfăşura curând pe pământ vor aduce dovezi zdrobitoare că, atunci când harul protector al lui Dumnezeu este gonit de pe pământ, „păcatul nu conţine în el însuşi un leac ca să se vindece singur.” Se apropie ziua când cerul va fi obligat să anunţe o situaţie sfâşietoare pentru inima lui Dumnezeu:

„Se pare că ei s-au lipit de idolii lor, iar Dumnezeu va spune curând îngerilor Săi: Lăsaţi-i în pace!” (1 T 486).

Comorile ascunse ale neprihănirii

Gili Cârstea - vineri 25 martie 2005

Un martor ocular spunea că, la sesiunea din 1888, sora White asculta cu atenţie prezentările lui E.J.Waggoner şi uneori spunea cu voce tare în timpul predicii: “Fraţilor, aici este mare lumină.”

Unii pot considera că erau simple manifestări emoţionale la auzul unei predici bune. Poziţia ei ulterioară despre lumină nouă însă demonstrează că ea era cât se poate de uimită de ce aude – şi auzise destule până la acea dată. Imediat după Minneapolis ea a început să înţeleagă cât de limitată fusese credinţa noastră, deşi formularea credinţei bisericii de atunci nu a suferit nici o îmbunătăţire până în ziua de astăzi. Stăm tare la vechile hotare de mai bine de un secol.

Ea spunea atunci că “abia am început să avem o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa,” sau că “noi nu înţelegem şi nici nu experimentăm credinţa aşa cum ar trebui,” sau că “avem doar sclipiri ale razelor de lumină care trebuie să vină peste noi.” În Manuscrisul 15 din 1888 chiar citează vorbele îngerului, care spunea că “mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei.”

Îngerul leagă astfel solia 1888 de lucrarea unui “alt înger” - acela din Apocalips 18 - a cărui slavă va umple tot pământul. Într-un articol din Review, la câţiva ani după Minneapolis, ea confirmă această legătură cu mare forţă:

a) lumină urmează să fie descoperită şi comunicată chiar înaintea timpului de strâmtorare:

“Faptul că timpul strâmtorării şi al persecuţiei este chiar înaintea poporului lui Dumnezeu nu trebuie să-i descurajeze în prezentarea adevărului. Ei trebuie să proclame adevărul deoarece acesta este adevăr. Perle de gândire trebuie adunate şi eliberate din legătura lor cu eroarea; căci prin asocierea lor cu eroarea, Autorul adevărului a fost dezonorat.”

b) se specifică fără ezitare în ce domeniu perlele adevărului trebuiesc separate de eroare:

“Mărgăritarele preţioase ale neprihănirii lui Hristos, adevăruri de origine divină, trebuie căutate cu grijă şi aşezate la locul lor, spre a străluci cu sclipiri divine în întunericul moral al lumii. Faceţi ca perlele strălucitoare ale adevărului, pe care Dumnezeu le-a oferit omului spre a orna şi înălţa numele Său, să fie recuperate de sub gunoiul erorilor, aşezate acolo de călcătorii legii lui Dumnezeu, slujind scopurilor marelui amăgitor prin conexiunea lor cu eroarea. Aşezaţi din nou perlele luminii divine în cadrul evangheliei. Nimic să nu se piardă din lumina preţioasă care vine de la tronul lui Dumnezeu.”

c) cu această lumină preţioasă s-a făcut ceva cumplit:

“Ea a fost aplicată greşit şi lepădată ca fiind nefolositoare; dar ea este trimisă din cer, şi fiecare perlă trebuie să devină proprietatea poporului lui Dumnezeu şi să-şi găsească poziţia reală în cadrul adevărului. Perlele preţioase ale luminii divine trebuiesc adunate laolaltă şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, trebuiesc plasate în cadrul sistemului evangheliei. Dumnezeu a revărsat Spiritul Său peste slujitorii Săi, calificându-i să-şi folosească talentul descoperind adevărul celor ce se află în întuneric; dar capacitatea prin care adevărul poate fi transmis altora a fost pervertită şi folosită spre a înşela. Ei îşi folosesc darurile aşa cum le-a folosit Satana amăgind pe îngerii din cer, înălţând eul şi folosindu-şi darurile pentru slava proprie. Ei ajung pradă confuziei, minţile lor sunt întunecate de vrăjmaşul, iar adevărurile primite de la Dumnezeu sunt îngropate sub mormane de erori, sau pervertite spre a folosi cauzei nelegiuirii. Dar aceste raze de lumină nu vor fi pierdute pentru omenire. Ele trebuie să fie o lampă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră. Aceste perle vor da strălucire şi frumuseţe evangheliei, strălucind ca stelele în bezna morală care acoperă lumea” (RH 23 oct 1894).

Dacă îngerul spunea în 1888 că “mai este multă lumină” care va izvorî din solia neprihănirii lui Hristos, de ce este biserica împinsă pe un drum complet opus recomandării lui? De ce strategia bisericii este creştere, unitate şi viaţă mai bună, când lumea are nevoie disperată să vadă razele preţioase ale neprihănirii lui Hristos pe care şi noi, alături de alţii, le-am îngropat sub grămezile de erori ale teologiei contextuale moderne?

Ultima solie de har nu va fi o nuanţă proaspătă care să învioreze o evanghelie neputincioasă, ci o lumină strălucitoare, coborâtă din cer, care va trasa o clară deosebire între Hristos şi Baal.

"Voi atrage la Mine pe toţi"

Gili Cârstea - sâmbătă 26 martie 2005

Studiul Şcolii de Sabat din această săptămână încearcă – timid, este adevărat – să aşeze crucea în cadrul mai larg al marii controverse, acolo unde este locul ei adevărat.

Mii de ani, înainte sau după Hristos, poporul lui Dumnezeu a văzut în ea doar o soluţie binecuvântată de a ne salva, pe mine şi pe tine dar mai ales pe mine. Da, ea contribuia cumva la clarificarea unor neînţelegeri vagi despre guvernarea divină, dar nu am fost niciodată dispuşi să vedem în ea salvare pentru tot universul. Şi asta deoarece am crezut că sacrificiul lui Hristos este ceea ce s-a întâmplat pe dealul Golgotei. Am cântat şi noi cu entuziasm “Din dealul Golgotei a izvorât un râu, Să spele vina unui neam pierdut,” fără să înţelegem că Hristos S-a aşezat între vii şi morţi spre a stopa urgia care lovise chiar în inima universului. S-a aşezat cu mult timp înainte de naşterea familiei omeneşti.

Din păcate, textul de memorizat este redat greşit, atât în traducerea Cornilescu cât şi în KJV sau alte traduceri. Domnul Hristos nu a spus “voi atrage la Mine pe toţi oamenii,” ci “voi atrage la Mine pe toţi,” cuvântul oamenii lipsind din explicaţia Lui. Traducătorii, necunoscători ai conceptului marii controverse, au simţit nevoia să adauge acel cuvânt, făcând jertfa lui Hristos necesară doar pentru familia omenească pierdută.

Universul întreg urma să fie atras la Hristos, căci la nivelul guvernării divine se produseseră schimbări fenomenale. Cuvântul, a doua Persoană a dumnezeirii, Se jertfise ca să stopeze maladia fatală ce producea despărţirea fiinţelor create de izvorul vieţii. El a încetat să ocupe locul Său de pe muntele adunării dumnezeilor pentru totdeauna, fiind lovit de moarte pentru salvarea copiilor Săi. Acest loc slăvit a fost ocupat de Fiul omului devenit Fiul lui Dumnezeu prin adopţie. El nu numai că a salvat familia omenească de la dezastrul despărţirii de natura divină, dar a fost un exemplu pentru toate familiile lui Dumnezeu din univers că nu este o ruşine, un handicap, o limitare a libertăţii sau un sistem de supraveghere, locuirea lui Dumnezeu “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161).

El  a devenit capul şi începătorul noii familii omeneşti, a cărei temelie este unirea cu natura divină. Oameni păcătoşi sunt reconectaţi la izvorul vieţii, iar “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” este realizat din nou, operaţiune care devine fundamentul siguranţei şi păcii în vasta familie a lui Dumnezeu.

Din acest motiv Fiului omului I s-a dat “un nume care este mai presus de orice nume,” a fost aşezat pe tronul universului şi s-a anunţat în cer ca “toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evr 1:6). Cerul Îi spune lui Hristos, la înălţarea Sa la cer: “Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi” (Evr 1:9). Acest “untdelemn de bucurie” nu era altceva decât ceremonia de întronare ca Domn al Domnilor, ungerea oficială şi numirea Fiului omului ca Suveran al universului pe tronul Tatălui Său.

Curând, sperăm, un grup de oameni vor accepta, privind la Fratele lor mai mare, să devină o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, vor avea “credinţa lui Isus,” vor birui aşa cum a biruit El şi vor fi invitaţi să împartă acel tron măreţ unde a fost aşezat El după înălţarea la cer.

Privind puterea fascinantă a dragostei lui Dumnezeu în Hristos, universul întreg va fi atras de farmecul inegalabil al lui Isus Hristos, Domnul nostru. Familia omenească va fi unită cu Dumnezeu mai profund ca niciodată, iar reşedinţa guvernării divine se va muta pe noul şi frumosul Pământ. Acesta va fi un “untdelemn de bucurie” care va pune definitiv capăt despărţirii mortale de Dumnezeu. Omul Isus Hristos şi neamul Lui vor garanta pacea şi liniştea familiei universale a Tatălui nostru ceresc, care “a dat” pe Fiul Său de dragul acestei păci.

Dumnezeu sub embargo teologic

Gili Cârstea - duminică 27 martie 2005

“Oamenii cu nume” din Israelul ieşirii din Egipt, iar mai târziu clasa teologică a naţiunii, L-au limitat pe Dumnezeu în aşa măsură încât, la apariţia lui Mesia, Dumnezeu era un străin pentru poporul ales. Neprihănirea Sa era indezirabilă. Locul locuinţei Lui, complet necunoscut. Caracterul Său era deformat dincolo de recunoaştere. Când Hristos a trăit sub ochii lor viaţa lui Dumnezeu, ei au considerat că lucrarea Lui este o gravă ameninţare pentru liniştea şi siguranţa lui Israel. L-au omorât.

Astăzi cărturarii poporului ales pun iarăşi un embargo asupra lui Dumnezeu, şi nici ei nu recunosc faptul că repetă erorile fatale pe care le-au comis înaintaşii lor.

a) Lui Dumnezeu I se pune sistematic mâna la gură:

Sub deviza nobilă “sola scriptura,” savanţii noştri nu permit lui Dumnezeu să mai vorbească. Ei spun: “Suficient, mulţumim pentru Scriptură, avem tot ce ne trebuie ca să fim mântuiţi. Nu credem că mai ai de spus ceva relevant şi nu credem că avem nevoie de clarificări cu privire la mesajul Scripturii, pe care îl înţelegem şi îl apreciem.” Da, I se recunoaşte dreptul, şi chiar obligaţia, de a călăuzi, încuraja sau proteja pe oameni, individual sau colectiv, dar nu I se recunoaşte dreptul de a vorbi dincolo de înţelegerea noastră prezentă asupra adevărului Bibliei. Toţi solii pe care i-a trimis El după Ioan Revelatorul au fost refuzaţi elegant sub pretextul “sola scriptura.” Inclusiv Jones şi Waggoner.

b) Lui Dumnezeu nu I se permite să opereze asupra fiinţei umane schimbări majore:

Da, I se permite să producă schimbări majore, dar numai atunci când “trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire,” şi nici o clipă mai devreme. În ziua plecării la cer Dumnezeu are voie să umble la organismul uman, dar nu până atunci. Aşa se face că adevărul despre ziua ispăşirii pentru cei vii a fost repudiat de teologia adventistă, căci ea propunea o operaţiune de curăţire a păcatului din inima omenească. În ziua ispăşirii finale, natura divină se uneşte cu natura umană (nunta) iar legea este scrisă definitiv în minte, prin locuirea definitivă şi deplină a Duhului Sfânt. Această lucrare este numită sigilare, iar ea are loc cu destul de mult timp înainte de apariţia pe nori a Domnului Hristos. Fără ca “Solul legământului” să intre deodată în templul Său şi să cureţe “pe fiii lui Levi” cum se curăţă argintul şi aurul, nu poate avea loc ospăţul nunţii şi a doua venire. Lui Dumnezeu – ca şi bisericii – I se spune sistematic că nu poate interveni să “cureţe pe fiii lui Levi” decât în ziua plecării la cer. Doar atunci are voie acest popor să înceteze cu păcatul. Doar atunci le este permis sfinţilor să trăiască în neprihănire. Până în acea clipă, ei sunt sfătuiţi să se mulţumească cu o declaraţie de îndreptăţire şi să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului până în ultima clipă. Viaţa e frumoasă, de ce să ne stresăm inutil…

c) Lui Dumnezeu nu I se permite să Se implice în treburile oamenilor decât după principiile oamenilor:

Omenirea turbată are nevoie de o mână forte, nu poţi controla gloatele cu milă şi dragoste. Lui Dumnezeu I se cere să fie drept, adică să fie miliţianul planetar, cu ochii pe delicvenţi şi cu pistolul în mână. Doar în acest rol Îl putem tolera printre noi. Această imagine a fost prezentată obsesiv omenirii, care este uluită şi nu ştie ce să mai creadă când teroriştii îşi bat joc de oamenii demni şi buni, iar miliţianul doarme. Cele mai nelegiuite structuri sunt lăsate să opereze liber şi chiar prosper, manipulând cu o cruzime incredibilă populaţii şi evenimente, iar Dumnezeu nici nu se atinge de ele. În acelaşi timp, El este aplaudat pentru “împlinirea dreptăţii” când vreun găinar provincial este lovit de soartă. Tatăl prezentat de Hristos, Acela care întoarce şi celălalt obraz, care dă şi cămaşa când I se cere haina şi care iubeşte pe păcătoşi, este persona non grata în climatul post-modernist al religiei globale care se pregăteşte.

Cei care vor simpatiza cu acest Dumnezeu sub embargo vor fi declaraţi nepotriviţi să trăiască în societatea sofisticată a secolului 21. “Planul” nu are nici un loc pentru posesorii credinţei lui Isus. Ei vor trebui să "plece," într-un fel sau altul.

Mijlocirea - o punte între două naturi opuse

Donald K. Short - luni 28 martie 2005

Ce aţi fi făcut dacă eraţi în locul lui Caiafa? Gândiţi-vă un moment. El avea o răspundere. Era directorul executiv. În plus, avea logica de partea lui atunci când afirma că este mai bine să moară un singur om pentru naţiune, decât să moară toţi. Pentru el, răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu era păcat; era doar o necesitate administrativă. Conform procedurii administrative a oricărui comitet, el alegea din două rele pe cel mai mic. Aceasta este o capcană în care şi noi astăzi cădem atât de des. A alege din două rele pe cel mai mic înseamnă a vota mereu pentru continuarea păcatului.

Această situaţie indică oare o problemă încă nerezolvată? Este posibil ca un popor să fie convertit, să trăiască după toată lumina pe care o are, şi totuşi să aibă păcate necunoscute, ascunse sub suprafaţă? Poate Dumnezeu să sigileze un popor în această situaţie? Are sigilarea finală legătură cu dezvoltarea caracterului, sau este un simplu ritual în cer?

De mult timp vorbim noi de vremea când poporul lui Dumnezeu va fi sigilat şi va trăi fără mijlocitor în timpul strâmtorării. Chiar existenţa permanentă a unui mijlocitor indică faptul că există încă o problemă nerezolvată. Aceasta este păcatul, iar în  ziua în care nu va mai fi nevoie de un mijlocitor, păcatul a fost înlăturat.

Acest grup de oameni va fi unic în istoria lumii. Convertirea şi convingerea lor despre păcat vor fi de asemenea unice. Ei vor înţelege diferenţa dintre legămîntul cel vechi şi cel nou. Ei vor vedea că cele două legăminte promovează idei opuse despre împăcare. Ei vor vedea pervertirea vechiului legământ, care propune că Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, în contrast cu noul legământ, care spune că omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. Omul va înţelege că de la început despărţirea a fost cauzată de păcat. Punctul central al adevărului sanctuarului este că Hristos nu va rămâne veşnic Mijlocitor şi Înlocuitor; această lucrare va avea un sfârşit. Va exista o dezvoltare a caracterului aşa cum nu a experimentat niciodată o comunitate de sfinţi. Ei vor birui “cum a biruit Hristos.” Prioritatea nu este de a pregăti un popor pentru moarte, ci pentru înălţarea la cer.

Lumea evanghelică nu vede deosebirea dintre iertarea păcatelor şi ştergerea lor. Ei acceptă ca Dumnezeu să fie împăcat cu omul, deşi adevărul cere invers. Ei nu cred nici că o curăţire autentică este posibilă sau necesară, deoarece, ca şi mulţi adventişti, ei sunt mulţumiţi să continue păcatul până în momentul glorificării. Odată cu lepădarea legii, ei au acceptat ideea romano-catolică a imposibilităţii biruinţei asupra păcatului atâta timp cât fiinţele omeneşti au o natură păcătoasă. Dar există o problemă şi mai serioasă. În faţa dreptăţii veşnice a lui Dumnezeu trebuie rezolvate toate aspectele păcatului, cunoscute sau necunoscute, conştiente sau inconştiente. Vechiul legământ trebuie înlocuit de cel nou, cu rezultate practice în viaţa poporului lui Dumnezeu.

Core şi colegii lui pe scenă la Cadeş-Barnea

Gili Cârstea - marţi 29 martie 2005

Când privim la evenimentele sângeroase ale istoriei sacre fără să le aşezăm în “cadrul adevărului,” acela al marii controverse, şi fără să le analizăm în lumina care se revarsă de pe crucea lui Hristos, putem deseori ajunge la concluzii bizare. Concluzii bizare care mai mult umbresc decât să lumineze procedura lui Dumnezeu cu păcatul şi păcătoşii. Aşa se întâmplă şi în cazul răscoalei lui Core, despre care aminteam zilele trecute, caz care merită o atenţie deosebită în aceste zile ale sfârşitului marii lupte.

Cazul pare simplu: Core, Datan şi Abiram, în fruntea membrilor adunării populare a lui Israel, toţi “oameni cu nume,” s-au răzvrătit împotriva lui Moise, profetul Domnului, şi împotriva lui Aron, marele preot, lucru pentru care Dumnezeu i-a omorât. Morala: Nu este sănătos să te opui sau să comentezi deciziile oamenilor trimişi de Dumnezeu.

Rareori ne-am întrebat cine erau aceşti oameni de frunte ai lui Israel, care era concepţia lor despre Dumnezeu, credinţa lor, perspectiva lor asupra realităţii şi viziunea lor despre poporul ales.

Nu avem o cronologie exactă a evenimentelor din pustie, dar este evident că revolta lui Core s-a petrecut la foarte scurt timp după dezastrul de la graniţa Canaanului, la Cadeş-Barnea. Israel, fără să ţină seama de toate providenţele lui Dumnezeu de la ieşirea din Egipt şi până aici, consideră că ocuparea ţării făgăduite trebuie să se desfăşoare după strategiile neamurilor. Se pregăteşte o operaţiune de culegere de informaţii în spatele liniilor inamice. Deşi Moise nu menţionează acest aspect, Spiritul Profeţiei ne spune că nu a fost ideea lui Moise şi nici a lui Dumnezeu. Fruntaşii lui Israel au cerut insistent trimiterea unor spioni, iar Dumnezeu a cedat dorinţei lor. Au fost lăsaţi să procedeze aşa cum li se părea lor potrivit. El le-a recomandat să meargă câte un reprezentant al fiecărei seminţii, toţi “căpetenii ale copiilor lui Israel” (Num 13:3).

Căpeteniile au iscodit ţara, dar căpeteniile nu aveau credinţă, nu aveau discernământ spiritual, nu cunoşteau căile Domnului şi nu aveau prea mare admiraţie pentru conducerea lui Israel “printr-un prooroc,” aşa cum prefera Domnul. Necredinţa lor a spulberat planul lui Dumnezeu de a le oferi o patrie, chiar pământească, aşa cum era Canaanul. Raportul lor a “înnegrit ţara” în auzul poporului care, paralizat de frică, a hotărât să se întoarcă în Egipt. Dintre cei doisprezece, doar doi – Caleb şi Iosua – au avut încredere în Dumnezeu, dar poporul îngrozit dorea să le închidă gura eretică, omorându-i cu pietre. Glasul credinţei nu trebuia să pătrundă până la urechea lui Israel, prin peretele gros al raţiunii necredinţei promovată de oameni cu nume.

A fost o noapte de jale şi bociri ciudate precum „de ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Părea chiar că a avut loc o pocăinţă sinceră, căci dimineaţă s-au trezit plini de curaj, gata să pornească la luptă împotriva uriaşilor din Canaan. Deşi Norul nu mai era deasupra taberei, iar Moise i-a avertizat că Domnul nu este cu ei, au decis să pornească la cucerirea ţării. Dar au fost bătuţi de vrăjmaşi şi alungaţi de la frontieră. Au urmat patruzeci de ani de învârtit în jurul muntelui.

Aceştia sunt oamenii care s-au ridicat împotriva lui Moise în răscoala lui Core, Datan şi Abiram, la scurt timp după Cadeş. Sufletul lor era otrăvit împotriva căilor neprihănirii şi aveau o imagine complet deformată despre caracterul lui Dumnezeu. Ei se socoteau a fi de partea adevărului, urmărind binele şi siguranţa lui Israel, iar Moise şi Aron foloseau puterea lui Beelzebub ca să omoare pe poporul Domnului, aşa cum au făcut cu cei zece spioni necredincioşi, care au murit la Cadeş-Barnea “loviţi de o moarte năpraznică” (Num 14:37).

Despre acest incident vom vorbi mâine (cu voia Domnului).

Operaţiunea Denigrarea - cazul Cadeş-Barnea

Gili Cârstea - miercuri 30 martie 2005

La frontierele Canaanului s-a petrecut încă un incident pe care îl putem include în seria de operaţiuni prin care Satana urmăreşte să denigreze caracterul lui Dumnezeu.

După ce au spionat ţara spre a se convinge că ocuparea ei va decurge în condiţii optime, zece bărbaţi din forţa expediţionară au raportat în faţa adunării lui Israel că invazia este imposibilă. Locuitorii sunt uriaşi, cetăţile sunt fortificate, iar ei se vedeau ca nişte lăcuste în comparaţie cu fiii lui Anac. Biblia spune că ei “au înnegrit ţara” în faţa poporului, iar acesta a intrat în panică, dorind să se întoarcă în Egipt. Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie, şi să ne întoarcem în Egipt” (Num 14:4).

Moise şi Aron sunt consternaţi. Ce poţi spune unei gloate paralizate de frică? Doi dintre spioni, Caleb şi Iosua, au vorbit mulţimii, iar viziunea lor despre ocuparea ţării este complet diferită de cea a colegilor lor. În viziunea lor, “este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere” (Num 14:7-8). Ciudat, nu? Zece oameni spun că “ţara mănâncă pe locuitorii ei,” iar doi spun exact invers. Cine minţea? Pe cine să creadă poporul? Cine vorbea din partea Domnului? Evident, majoritatea. Cei zece erau fraţi cu experienţă, statornici, credibili, realişti, cu picioarele pe pământ. Cei doi visători cu capul în nori duceau poporul lui Dumnezeu pe drumul nimicirii, momindu-i cu pielea ursului din pădure. Comunitatea a decis să le închidă gura în mod oficial: “Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre.”

Ce ocazie formidabilă pentru Operaţiunea Denigrarea! Scena era pregătită perfect pentru intervenţia duhurilor răutăţii. Adunarea se opunea făţiş ofertei lui Dumnezeu, sfidând planul Său descoperit clar prin Moise şi confirmat de doi martori care au vizitat ţara. Dumnezeu a epuizat orice mijloc al harului şi întreabă pe Moise: “Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui?”

Harul protector fiind batjocorit, Israel se afla descoperit în faţa mâniei vrăjmaşului lui Dumnezeu. Acesta avea orice opţiune, putea lovi nestingherit, căci “Israel a lepădat binele cu scârbă; de aceea vrăjmaşul îi va urmări” (Osea 8:3). În viclenia lui fără margini, vrăjmaşul a ales o mutare strategică. Ce-ar fi să lovească exact în oamenii care l-au servit cel mai bine?

Cei zece spioni, care “făcuseră ca toată adunarea să cârtească” şi să refuze intrarea în ţara făgăduinţei prin credinţă, erau, în ochii poporului, oamenii de bine, băieţii buni. Erau cei cărora le păsa de biserică, de viitorul ei şi de bunăstarea generaţiilor viitoare. Cuvântul lor cântărea greu, aşa cum s-a văzut. În acelaşi timp, pentru generaţiile viitoare care vor citi incidentul, cei zece vor fi băieţii răi, care s-au opus lui Dumnezeu, sfidând pe Moise şi pe Aron, împiedicând biserica să intre în Canaan, întorcând poporul în pustie pentru încă patruzeci de ani. Distrugerea lor dobora două ţinte dintr-un singur foc:

1 - Convingea poporul că Moise uzează de puterea lui Beelzebub, odată ce a omorât pe bunii conducători ai bisericii lui Dumnezeu, care îndrăzniseră să-şi ridice glasul şi să demaşte planul mârşav de a duce pe Israel într-o ţară unde vor fi măcelăriţi de păgâni.

2 - Deforma pentru mii de ani caracterul lui Dumnezeu şi producea o ascultare de frică, adorare sub teroare, dând impresia că Dumnezeu a omorât pe ticăloşii care au îndrăznit să I se aşeze în cale.

Astfel, cei zece spioni au fost loviţi mişeleşte, iar Moise nu raportează decât că ei “au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de o moarte năpraznică” (Num 14:37).

Noi, cei de astăzi, avem ocazia să judecăm la rece episodul acesta; ba chiar putem să-l analizăm “în lumina crucii,” în contextul marii controverse dintre Hristos şi Satana.

Ce interes avea Dumnezeu să omoare pe cei zece spioni, altul decât răzbunarea? Răul fusese făcut, Israel se răzvrătise, ţara nu mai putea fi ocupată, iar făgăduinţa lui Dumnezeu era spulberată de necredinţă. Uciderea lor nu mai îndrepta nimic, aşa cum s-a şi văzut, şi nici nu putea ajuta pe Israel să înveţe calea dreptăţii. La scurt timp a urmat revolta lui Core, cea mai clară dovadă că uciderea celor zece nu a slujit la nimic. Dacă Dumnezeu ar fi ales nimicirea celor zece, poate era mai folositor să lovească pe Core, Datan şi Abiram, evitând astfel pierderea a mii de oameni distruşi în revolta lor.

Dacă Dumnezeu trage sfori, aşa cum cred cei mai mulţi dintre noi, de ce nu a aranjat să trimită oameni credincioşi, precum Caleb şi Iosua, evitând astfel un eşec de proporţii? În loc să ajungă în situaţia de a omorî zece oameni necredincioşi, după ce răul a fost făcut, nu era mai potrivit să interzică lui Moise trimiterea spionilor în misiune? Mai mult, El putea să alunge populaţia Canaanului din teritorii fără vărsare de sânge şi fără efort, iar spionii ar fi găsit o ţară ospitalieră şi tocmai bună de locuit. Existau mii se asemenea variante. De ce a acceptat Dumnezeu un asemenea eşec? Aşa cum vede astăzi biserica suveranitatea divină, nu vi se pare tot acest episod un aranjament al lui Dumnezeu ca Israel să nu poată intra în ţara făgăduită? Şi atunci, de ce i-a mai dus până la frontiere? Doar ca să aibă motiv să omoare câţiva conducători, iar locuitorii ţării să măcelărească o bună parte din popor?

Dacă privim la el în lumina neprihănirii lui Hristos, acest episod vorbeşte lămurit că Dumnezeu nu foloseşte constrângerea şi ameninţarea cu forţa în relaţia cu biserica Sa. El mustră, îndeamnă, călăuzeşte, luminează, oferă soluţii, dar aici “mijloacele harului” se opresc. El nu ia minţile conducătorilor care stârnesc poporul la rebeliune. Fiecare este liber să spună şi să creadă ceea ce doreşte, fără să fie ameninţat cu moartea. Dar oameni au murit, şi vor continua să moară, deoarece nu ştiu sau nu vor să creadă că există o operaţiune în desfăşurare ce urmăreşte denigrarea caracterului lui Dumnezeu. Există forţe care nu cunosc mila sau dreptatea. Ele vor lovi necruţător acolo unde protecţia harului divin a fost sfâşiată, şi unde interesul deformării numelui lui Dumnezeu o cere. De aceea se vorbeşte aşa despre Satana: “Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara şi ţi-ai prăpădit poporul” (Isa 14:20).

Ne găsim şi noi astăzi la graniţele Canaanului ceresc. Conspiraţiile din proiectul “Denigrarea” s-au înmulţit, iar curând vor atinge proporţii fenomenale. Dacă “cei aleşi” speră să discearnă falsul de autentic, ei trebuie să descopere acum felul odios în care a fost inculpat Dumnezeu în actele crude ale istoriei. Altfel vom continua să ne învârtim în jurul muntelui, sperând zadarnic să se desprindă din el o piatră care să sfărâme picioarele de lut ale icoanei secolului 21.

Puterea lui Dumnezeu "în mărimea ei"

Gili Cârstea - joi 31 martie 2005

În acel moment de criză majoră, când adunarea plănuia să-şi aleagă un alt conducător şi să se întoarcă în Egipt, doi oameni onorabili s-au ridicat să conteste înţelepciunea colectivă, pe care ei o vedeau venind din abis şi nu de la Dumnezeu. Caleb şi Iosua, sfidând pericolul uriaş căruia se expuneau, nu au socotit că vocea majorităţii este vocea lui Dumnezeu. Ei au adus poporului vestea bună că ţara promisă este un cadou pentru care nu este necesar să se angajeze în război cu oamenii. Dar poporul acela îngrozit nu avea urechi pentru vestea bună şi nu avea ochi pentru farmecul inegalabil al lui Hristos. Chiar în timpul prezentării soliei de pace din partea Domnului, adunarea plănuia să-i ucidă cu pietre pe solii lui Hristos. Aşa că ei şi-au încheia repede alocuţiunea prin cuvintele memorabile: “Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!” (Num 14:9).

Atunci slava Domnului s-a arătat deasupra cortului întâlnirii, oprind intenţia criminală a poporului răzvrătit. Urmează partea cea mai interesantă a acelei tragedii. Dumnezeu angajează un dialog cu Moise, în care îi propune să rezolve incidentul printr-o baie de sânge: “Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă, şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el” (Num 14:11-12).

Tentantă ofertă pentru un Moise tracasat şi obosit de un popor încăpăţânat şi pus pe ceartă. Nu ar fi plăcut să fie el strămoşul din care va ieşi Mesia? Nu ar fi şi pentru Dumnezeu cea mai bună soluţie? Poporul acesta adânc scufundat în idolatria egipteană, abrutizat de sclavie şi incapabil să perceapă idealul înalt la care este chemat, nu mai avea nici o şansă de a onora scopul lui Dumnezeu cu el. Mai mult ca sigur că Dumnezeu ştie ce spune când alege să nimicească pe aceşti necredincioşi obraznici şi mândri. Era înţelept să zgândăre mânia deja aprinsă a lui Dumnezeu, împotrivindu-se şi el hotărârii divine? Ce rost ar avea să se aşeze el mijlocitor între un popor rebel şi Dumnezeu?

Dar Moise Îl cunoştea pe Dumnezeu. El ştia că nu este nevoie de mijlocitor, căci Dumnezeu nu ura acel popor, şi nu putea fi stârnit la mânie nimicitoare. El se prinde în acest dialog, opunându-se propunerii divine cu argumente distrugătoare. Dacă Moise ar fi crezut că Dumnezeu este aşa cum Îl vede teologia modernă, nu ar fi îndrăznit nici să crâcnească în faţa deciziei divine. Cine se poate împotrivi unui Dumnezeu atotputernic şi drept, şi să spere să mai şi scape cu viaţă? Moise s-a bucurat de convorbirea cu Prietenul lui, căci avea o ocazie în plus de a exprima definiţia clară a puterii şi bunătăţii divine. Dar mai important, avea ocazia să clarifice cu fineţe, pentru generaţiile următoare, un foarte controversat punct din marea controversă. Omoară Dumnezeu pe oamenii care se opun planurilor sau dorinţelor Sale?

Şi acum urmăriţi pledoaria lui Moise în combaterea hotărârii divine:

“Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor, şi noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: ‘Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie!’ Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: ‘Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam.’ Iartă, deci, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici” (Num 14:13-19).

Magnific! “Să se arate puterea Domnului în mărimea ei.” Puterea Domnului? Care este puterea Domnului, dacă nu aceea care pedepseşte fărădelegea “până la exterminare,” aşa cum se crede astăzi? Nu era puterea Domnului în exterminarea răzvrătiţilor şi ridicarea unui neam mare dintr-un singur om?

Puterea Domnului “în mărimea ei” era înţeleasă de Moise complet diferit. Doar puterea divină “în mărimea ei” poate ierta fărădelegea şi răzvrătirea. Satana provocase această putere, afirmând că odată apărută călcarea de lege, Dumnezeu va fi obligat, dacă vrea să fie drept, să pedepsească cu moartea pe infractori. Moise descoperă că puterea Domnului “în mărimea ei” face exact invers, iertând fărădelegea şi răzvrătirea, fără să declare pe cel vinovat drept nevinovat. Aceasta este ameţitoarea putere a harului divin! Aceasta este puterea lui Dumnezeu în toată mărimea ei, iar izvorul acestei puteri este sângele Mielului lui Dumnezeu.

În virtutea acestei mari puteri, Moise cere iertarea. Puterea mare a lui Dumnezeu intră în acţiune: “Iert cum ai cerut.”

Dialogul este de dragul nostru, cei cu măhrama pe faţă. Dumnezeu nu avea nevoie de Moise spre a-L calma, sau spre a-i aduce aminte în ce constă puterea Sa în toată mărimea ei. Dumnezeu nu este capricios, operând sub impulsuri trecătoare şi sub presiunea situaţiilor de urgenţă. Acest dialog despre puterea lui Dumnezeu este aşezat în contextul unor scene de mare violenţă tocmai spre a ne ajuta să vedem că Dumnezeu nu are nici un amestec în pierderile de vieţi omeneşti. De aici nu mai este decât un pas ca să întrezărim printre umbre pe Nimicitorul, gata să lovească acolo unde oamenii părăsesc perdeaua de har protector.

David a întrezărit şi el o rază din puterea cea mare a lui Dumnezeu, atunci când a spus: “Dar la Tine este iertare, ca să fii temut” (Ps 130:4). Ferice de cei ce se vor teme de puterea lui Dumnezeu “în mărimea ei,” aceea de a ierta răzvrătirea şi păcatul. Ei nu-şi vor pierde cumpătul în faţa uriaşilor din Canaan, căci "Dumnezeu este cu noi," aşa cum a fost cu Fiul omului, Emanuel.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888