Mieii nu merg la război...

Gili Cârstea - marţi 1 martie 2005

…cu atât mai puţin Mielul lui Dumnezeu.

Şi totuşi, ce este marea controversă altceva decât un război între Hristos şi Satana? Nu Îl prezintă Apocalipsa lui Ioan pe Domnul Hristos ca pe un războinic în multiple ipostaze încărcate de expresii şi conotaţii războinice? Creştinii se bucură că Domnul lor este un războinic viteaz, care conduce oştile cereşti la biruinţă contra balaurului şi naţiunilor aliate cu el, sperând să se afle şi ei printre biruitorii fiarei şi ai icoanei chipului ei.

Este adevărat, partizanii războiului sfânt sunt cam încurcaţi de expresii precum “cine pune mâna pe sabie, de sabie va pieri,” dar totuşi, cum să te implici în război fără nimicirea vrăjmaşului sau pierderi colaterale? Cum ar fi posibil ca Dumnezeu să câştige războiul fără să “pună mâna pe sabie”? Ce fel de război este acesta în care biruinţa este câştigată prin milă, îndurare, lepădare de sine sau dragoste pentru duşmani?

Domnul Hristos, a cărui misiune a fost să ni-L descopere pe Tatăl, a cerut urmaşilor Săi să se conformeze anumitor standarde. Vom enumera mai jos câteva dintre ele, şi ar fi înţelept să ne întrebăm dacă Tatăl nostru ceresc se supune El Însuşi acestor standarde, sau ele sunt valabile doar pentru supuşii împărăţiei.

- Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule” va cădea sub pedeapsa focului gheenei (Mat 5:21,22). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui (Mat 5:27,28). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mat 5:38,40). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două (Mat 5:41). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Mat 5:43,44). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii (Mat 7:12). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre (Mat 11:29). Dumnezeu se conformează acestui standard?

- Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob (Mat 20:26,27). Dumnezeu se conformează acestui standard?

Marea controversă este o luptă, dar este lupta nelegiuirii împotriva neprihănirii. Analele nu consemnează nici un caz în care neprihănirea a constrâns sau ucis pe cineva din tabăra adversă. Oştile întunericului au nimicit milioane de oameni care au ales neprihănirea, în frunte cu Fiul lui Dumnezeu; iar “Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.” Dar nu veţi găsi nici un caz de demon împuşcat sau ars pe rug la comanda lui Dumnezeu.

Tatăl nostru ceresc se supune principiului conform căruia oricine pune mâna pe sabie, de sabie va pieri. El va câştiga marea controversă folosind doar uneltele neprihănirii, definită prin lege, iar inimile păcătoase vor fi câştigate prin dragoste. Aceasta este puterea cea mare a lui Dumnezeu, pe care stă universul, şi care va fascina omenirea curând. Mielul lui Dumnezeu este o victimă care nu ripostează, nu ameninţă şi nu blesteamă. Spre deosebie de Balaur, de Şarpele cel vechi, Mielul lui Dumnezeu nu merge la război.

Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice

A.T.Jones - miercuri 2 martie 2005

Când Dumnezeu a dat lui Israel planul original pentru construirea sanctuarului, care trebuia să fie doar o pildă pentru acel timp, El a spus: Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor  (Exodul 25,8 - în original: “ca să pot locui în mijlocul lor”).

Scopul sanctuarului era, deci, “ca să pot locui în mijlocul lor.” El este arătat şi mai clar în următoarele versete: “Acolo mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor” (Exodul 29, 43-45).

“Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu “ (Leviticul 26, 11-12).

Scopul acesta nu consta doar în aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel. Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în folosirea sanctuarului, pierzând astfel aproape total din vedere adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când a fost ridicat cortul în mijlocul taberei, mulţi dintre copiii lui Israel au socotit că este suficient; ei socoteau că acesta este modul în care va locui Dumnezeu în mijlocul lor.

Este adevărat că prin Shekina, Dumnezeu Se afla în Sanctuar. Dar chiar Sanctuarul, cu mobilierul lui superb, Sanctuarul aflat în mijlocul taberei, nu era totul. Pe lângă superba construcţie şi mobilierul ei, din Sanctuar mai făceau parte jertfele şi darurile poporului şi jertfele şi darurile pentru popor; şi preoţii cu serviciul lor neîntrerupt; şi Marele Preot cu sfânta lui misiune. Fără acestea, Sanctuarul era, practic, pentru israeliţi, un lucru gol, cu toate că Dumnezeu locuia în el.

Aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “...Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în omul dinlăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3,16-19).

În fiecare epocă, unii din popor au văzut în sanctuar acest mare adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a înţeles niciodată acest adevăr; oprindu-se doar la aspectul locuirii Sale în cortul din mijlocul taberei, ei au pierdut prezenţa Sa personală locuind în inimile lor. Ca urmare, închinarea lor a devenit exterioară şi formală, în loc să fie interioară şi spirituală. Viaţa lor a rămas  neschimbată şi nesfântă. Cei care au ieşit din Egipt nu au înţeles acest mare adevăr pe care îl pregătise Dumnezeu pentru ei, şi au “căzut în pustie” (Exodul 3,17-19).

Aceeaşi greşeală a fost făcută şi de cei care au intrat în Canaan. Ei şi-au pus toată încrederea în Domnul Cel care locuia în cort şi nu au acceptat ca serviciul sanctuarului să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei prin credinţă. În consecinţă, vieţile lor au cunoscut o creştere în nelegiuire. Dumnezeu a permis ca acest prim cort să fie distrus şi chivotul lui Dumnezeu să fie luat de către neamuri (Ieremia 7,12; 1 Samuel 4,10-12), ca poporul să înveţe astfel să-L descopere pe Dumnezeu personal şi să I se închine individual, ca El să poată locui în ei.

Apelul Domnului către popor era acelaşi ca în vechime - să găsească în viaţa lor personală scopul templului, ca să poată fi salvaţi de blestemul care căzuse peste naţiunea lor de-a lungul întregii istorii, din pricina aceleiaşi mari greşeli. Într-o zi, pe când se afla în templu, Isus a spus mulţimii adunate acolo: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au zis: 'Au trebuit 46 de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?' Dar El le vorbea despre templul trupului Sau” (Ioan 2,19-21). Când Isus, aflat în templu, a vorbit astfel poporului, referindu-se la templul trupului Său, El insista de fapt, aşa cum făcuse de-a lungul istoriei lor, să-i facă să înţeleagă că scopul final al templului şi al slujbelor de acolo a fost mereu ca prin slujirea ce avea loc acolo, Dumnezeu să locuiască şi să umble în ei, precum locuia în templu, sfinţind locuinţa Lui din ei tot aşa cum spaţiul templului era sfânt din cauza prezenţei Sale. Trupurile lor trebuiau să devină adevăratele temple ale Dumnezeului cel viu, din cauza acestei prezenţe a lui Dumnezeu în ei.

Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice

Ellen G. White - joi 3 martie 2005

Dumnezeu a căutat să-l impresioneze pe Israel cu privire la sfinţenia caracterului şi cerinţelor Sale... dar poporul pricepea greu lecţia... Din milă pentru slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.” El a descoperit astfel lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, slăvitul Său ideal al caracterului... Dar, prin ei înşişi, nu erau capabili să atingă acest ideal. Scopul pentru care cortul fusese un simbol urma să fie împlinit în Hristos... În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Acelaşi scop a fost prezentat mult mai târziu de apostolul Pavel, vorbind despre Duhul Sfânt: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul Duhului Sfânt?” ...Poporul trebuia să coopereze la pregătirea sanctuarului şi mobilierului din el... Ei trebuiau să coopereze şi în pregătirea clădirii spirituale, templul lui Dumnezeu în suflet” (Educaţie, pag. 35-37).

Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură intuitivă pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane.

Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul. “ Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului.  El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal 3:1-3). “Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi” (1 Cor 3:16-17) (DA 161).

Mânia lui Dumnezeu şi libertatea de alegere

Gili Cârstea - vineri 4 martie 2005

Teologia modernă acceptă cu mare greutate că Dumnezeu nu poate fi pus în situaţii excepţionale, care să necesite măsuri de urgenţă. În lumea neprihănirii nu există evenimente care să necesite abrogarea legii şi instalarea unor stări de necesitate, stări de urgenţă, sau chiar impunerea legii marţiale. Dumnezeu nu renunţă la principiile neprihănirii nici chiar atunci când liniştea şi pacea familiei Sale universale sunt ameninţate grav, aşa cum a fost cazul cu rebeliunea lui Lucifer.

Dreptul la liberă alegere fiind garantat oricărei fiinţe create, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om,” Dumnezeu nu poate folosi ameninţarea cu forţa sau limitarea drepturilor cuiva care nu mai doreşte să trăiască sub guvernarea divină. Atunci când îngerii au optat pentru varianta lui Satana despre dreptate, ei au fost lăsaţi să demonstreze tuturor valoarea unei guvernări alternative. Ei au obţinut, prin amăgire, administrarea planetei noastre şi au construit o societate în care principiile neprihănirii – o expresie a caracterului lui Dumnezeu – au fost eliminate. Universul s-a îngrozit de ura, teroarea şi nimicirile fenomenale care s-au abătut peste copiii lui Dumnezeu deveniţi supuşii lui Satana.

În fiecare generaţie a existat un grup restrâns de oameni care au dorit să servească lui Dumnezeu, declarând că ei primesc şi recunosc legile lui Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu i-a onorat cu numele de popor al Său. Aceştia au pierdut cumva dreptul la liberă alegere? Nicidecum. Ei au avut libertatea să întoarcă spatele neprihănirii ori de câte ori au crezut că vor avea de câştigat de aici. Citind raportul unor asemenea evenimente, noi am interpretat că Dumnezeu i-a părăsit din cauza acestor decizii, lăsându-i pe mâna vrăjmaşilor lor din motive disciplinare. Uneori am fost tentaţi să credem că El i-a părăsit cu bucurie, mulţumit că au fost pedepsiţi pentru eroarea lor.

Este adevărat că Scriptura este plină de acest limbaj punitiv, pe care îl pot depăşi, citind printre rânduri, doar cei “a căror minte s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.” Lor li s-a oferit, ici colo, câte o rază din sfâşierea de inimă pe care o suportă Dumnezeu atunci când este constrâns să lase pe aleşii Săi să plece pe un drum care duce la moarte. De exemplu, în Osea 11:8: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!”

Ce a făcut Dumnezeu Admei şi Ţeboimului? Credinţa populară spune că Dumnezeu le-a nimicit aruncând foc din cer asupra lor. Adma şi Ţeboim erau cetăţi din câmpie, distruse odată cu Sodoma şi Gomora (vezi Gen 10:19). Dar versetul din Osea spune că inima lui Dumnezeu este cuprinsă de chin atunci când trebuie să “dea,” sau să părăsească pe cineva care s-a bucurat de privilegiile protecţiei Sale. Atunci când Efraim alege să se alipească de idoli, Dumnezeu nu mai are libertatea să protejeze, iar faptul de a-l lăsa să plece pe drumul pierzării devine agonizant pentru El. Nu aşa s-a întâmplat cu Sodoma şi Gomora? Dumnezeu a trebuit să-i predea, deoarece ei L-au părăsit, L-au alungat din mijlocul lor şi au ales plăcerea păcatului obţinută din închinarea la idoli.

 “Domnul i-a zis lui Moise: ‘Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el. În ziua aceea, Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. Îi voi părăsi, şi-Mi voi ascunde Faţa de ei. El va fi prăpădit, şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri; şi atunci va zice: ‘Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?’ Şi Eu Îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea, din pricina tot răului pe care-l va face, întorcându-se spre alţi dumnezei” (Deut 31:16-17).

Da, Dumnezeu Se “mânie” când poporul Său alege idolatria guvernării lui Satana, dar atunci când Se mânie, El le respectă dreptul de alegere şi Se retrage fără să-i ameninţe cu moartea. Dar în acest moment intervine marea conspiraţie. Satana este prezent pe scenă, având grijă ca mulţimea de “rele şi necazuri” care se abat peste oameni să pară a veni din mânia lui Dumnezeu. Nu a fost aceasta tehnica lui folosită mereu în “Operaţiunea Denigrarea”? Nu cad în capcana aceasta chiar teologii cei mai luminaţi ai tuturor timpurilor, numind multele “rele şi necazuri” produse de izgonirea harului protector ca fiind “acte ale lui Dumnezeu”?

Cândva, nu prea departe în viitor, un grup de oameni vor avea acces la arhive şi vor putea analiza corect mojiciile din “Operaţiunea Denigrarea,” în care Dumnezeu a fost prezentat omenirii ca fiind un tiran. Ferice de cei care astăzi, prin credinţă, înţeleg această operaţiune şi fac să strălucească lumina slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Operaţiunea "Denigrarea" - cazul Uza

Gili Cârstea - sâmbătă 5 martie 2005

Ni se spune că Satana face “eforturi permanente” de a “reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569). Mai este cazul să ne întrebăm cât de eficiente au fost aceste “eforturi permanente”? Teologia poporului ales este cea mai bună vitrină în care sunt expuse bijuteriile acestor reprezentări greşite ale caracterului divin. Iar construcţiile acestea uluitoare sunt aşezate pe evenimente şi fapte pervertite în operaţiunea “Denigrarea.”

Un asemenea fapt este cazul Uza.

După o perioadă de pribegit pe la filisteni, chivotul legământului ajunge în Israel, în împrejurări nu tocmai naturale. Este depozitat în casa unui oarecare Abinadab, un levit din Chiriat-Iearim, de unde David îl preia pentru a fi instalat la locul lui în cortul Domnului, în cetatea lui David. Chivotul este aşezat într-un car tras de boi (deşi nu acestea erau instrucţiunile lui Moise), condus de fiii lui Abinadab, şi întreaga procesiune, peste treizeci de mii de militari de elită, porneşte spre destinaţie. Pe drum, din cauza gropilor, boii s-au poticnit, carul s-a înclinat periculos iar chivotul risca să se prăbuşească la pământ. Uza, unul dintre cei care supravegheau carul, a apucat chivotul spre a împiedica răsturnarea lui. În aceeaşi clipă el a fost lovit de o moarte fulgerătoare. Raportul biblic spune că Domnul S-a mâniat pe Uza şi l-a omorât (2 Sam 6:7).

Acest episod întăreşte credinţa că, atunci când Se mânie, Dumnezeu omoară. Omoară rapid, fără avertizare, fără milă, fără să caute soluţii de corectare. Uza a fost lovit brutal, deşi motivul intervenţiei lui a fost cât se poate de spontan. Leviţii responsabili cu transportul chivotului nu erau prin preajmă, şi dacă erau nu s-au prea înghesuit să-şi facă treaba. Uza a crezut că face un lucru bun, împiedicând răsturnarea chivotului, care ar fi produs eventuale stricăciuni. Sigur, învăţase şi el la şcoala de sabat că atingerea chivotului fusese interzisă de Dumnezeu. Înţelegea şi simbolistica acestei interdicţii, că lucrarea lui Dumnezeu nu are nevoie de ajutor omenesc. Dar acum se părea că lucrarea lui Dumnezeu se poticnise cumva. Israel fusese învins de filisteni. Aceştia furaseră chivotul, semn al dizgraţiei totale din partea lui Iehova, iar hoţii care atinseseră chivotul nu muriseră şi nu se spune nicăieri că ei ar fi avut de partea lor vreun grup de leviţi corupţi care să transporte obiectul sfânt. În plus, chivotul stătuse în casa lor mai bine de treizeci de ani, fără incidente notabile, iar familia lor era din seminţia lui Levi.

Dacă Dumnezeu era prezent în acest proiect de relocare a chivotului, nu era El interesat să-l salveze pe Uza, evitând astfel un întreg şir de evenimente ciudate care au rezultat de aici? De exemplu, putea face ca boii să nu se împiedice, iar Uza ar fi trăit astfel până la adânci bătrâneţi; David ar fi dus chivotul la Ierusalim, aşa cum plănuise, şi nu s-ar mai fi speriat de chivotul pe care el îl vedea acum ucigător de oameni; şi, cel mai important, generaţiile următoare, până în ziua de azi, nu ar fi cunoscut pe Dumnezeu ca pe un ucigaş violent.

Tot episodul pare regizat astfel ca Uza să fie omorât. El şi fratele lui sunt numiţi să se ocupe de car, boii se împiedică destul de “natural,” carul este gata să se răstoarne şi să arunce în şanţ chivotul legământului, iar puterea protectoare a lui Dumnezeu nu se manifestă în toate aceste etape, ca apoi dreptatea Sa să-l lovească mortal pe Uza.

Este Dumnezeu un strateg viclean, care manipulează evenimente şi persoane spre a-şi atinge scopurile criminale? Îşi foloseşte El puterea de disimulare spre a lovi ţinte uşoare şi vulnerabile? Dacă dorea să scape de Uza avea El nevoie să inventeze situaţii plauzibile care să justifice crima? Este El constrâns de păcătoşenia oamenilor să folosească tehnici teroriste, operaţiuni de comando care să surprindă pe duşman cu garda jos?

Astăzi avem extrem de puţine detalii despre cazul Uza. Totuşi, analizându-l în lumina care se revarsă de la Golgota, pare mult mai probabil ca regizorul în acest caz să fie Marele Arhitect. El avea de câştigat infinit mai mult decât Dumnezeu, iar procedeul folosit – loveşte şi dispari – face parte din panoplia lui de arme strategice. Putea el rata ocazia de aur pe care i-o oferea poporul ales, folosind nepotrivit simbolurile sfinte fără a cere sfatul lui Dumnezeu? Fiind descoperit, în afara protecţiei harului divin, Uza a fost lovit mortal de către marii conspiraţionişti. Cazul se integra perfect în “efortul permanent” de a deforma caracterul lui Dumnezeu şi natura păcatului.

Aflat la locul crimei spre a salva şi vindeca, Dumnezeu a fost acuzat şi suportă până în ziua de azi consecinţele acelei acuzaţii. Ca şi David, care a refuzat de frică să mai aibă vreo legătură cu “tronul harului,” milioane de oameni stau departe de Dumnezeu, pe care Îl percep a fi arbitrar, aspru, crud, violent.

Tot la fel şi din aceleaşi motive, poporul rămăşiţei evită locul de întâlnire cu Dumnezeu, refuză să devină un templu al lui Dumnezeu prin Duhul, dispreţuieşte chemarea la părtăşia cu natura divină, refuză nunta. În acelaşi timp, ei refuză să creadă că imaginea lor despre Dumnezeu este modelată de acuzatorul fraţilor în “Operţiunea Denigrarea.”

De ce Moise şi Ilie?

Evelyn Mangâru - duminică 6 martie 2005

De ce doi oameni şi de ce chiar aceştia? De ce nu doi îngeri, doi serafimi sau doi heruvimi? Ce îi califica pe Moise şi pe Ilie să vină la întâlnirea cu Isus, chiar atunci când El era pe punctul de a realiza cea mai importantă lucrare din toată veşnicia, chiar înainte ca El să treacă prin cea mai dificilă încercare pe care o puteau inventa forţele răului şi când avea nevoie de cea mai puternică încurajare? Dintre toate fiinţele inteligente create de Dumnezeu, de ce au fost aleşi tocmai ei doi?

Vă amintiţi ce spunea Moise cândva? „Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea” (Numeri 11:11-15). Cum Îl putea încuraja pe Isus acest Moise?

Şi Ilie? „El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienuper, şi dorea să moară, zicând: ‘Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei’” (1 Împ. 19:4). Cum putea să Îi întărească spiritul lui Isus acest Ilie?

Aceste cuvinte nu prea îi recomandă pe cei doi bărbaţi ca pe nişte persoane capabile să încurajeze. Dimpotrivă.

Dacă ar fi fost să aleg eu din tot universul două persoane care să stea de vorbă cu Isus înainte de Ghetsemani şi Golgota, Moise şi Ilie ar fi fost ultimii la care m-aş fi gândit.

Singura explicaţie pe care o am este că Moise şi Ilie care au venit la întâlnirea cu Isus pe munte nu erau aceiaşi Moise şi Ilie care credeau la un moment dat că Dumnezeu este împotriva lor, că sunt singuri pe pământ şi că moartea ar fi de preferat în locul vieţii. Cu siguranţă, Dumnezeu nu putea alege decât un alt Moise şi un alt Ilie pentru a-L încuraja pe Isus.

Dar să vedem despre ce au vorbit cei trei pe munte. În Luca 9:31 găsim răspunsul: Ei au vorbit „despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim.” În curând, Isus urma să Se confrunte cu cea mai teribilă încercare şi cu o foarte puternică stare de depresie. El avea nevoie de susţinere cerească, iar Tatăl nu a întârziat să I-o ofere. El ştia că Fiul Său trebuie să comunice cu cineva care trecuse printr-o situaţie asemănătoare şi care ieşise biruitor. Moise şi Ilie pe care Tatăl i-a adus la întâlnirea cu Isus nu erau aceiaşi care cândva se credeau părăsiţi de Dumnezeu şi îşi doreau moartea. Moise şi Ilie aflaţi acum pe munte cu Isus erau participanţi şi biruitori în marea controversă, care în momentele de depresie aleseseră să asculte „susurul blând şi subţire” al glasului ceresc. Ei învăţaseră să deosebească acest „susur blând” de „vântul tare,” „cutremurul de pământ,” şi „focul” ameninţător. Moise şi Ilie aflaţi acum pe munte se confruntaseră cu natura umană, îi cunoşteau slăbiciunile şi învăţaseră că Tatăl nu părăseşte niciodată, oricât de groşi ar fi norii care Îl acoperă. Privind la ei, Isus Îşi întărea asigurarea vitală că Tatăl va fi cu El până la capăt, până dincolo de mormânt – o asigurare greu de păstrat în momentele apăsătoare ale ispitei, dar cu atât mai important de întărit acum.

Ce bine pentru noi că la întâlnirea cu Isus au fost trimişi Moise şi pe Ilie – doi martori incontestabili ai prezenţei active, pline de grijă şi dragoste a lui Dumnezeu în viaţa omului chiar şi atunci când depresia ne cuprinde şi nu ne lasă să vedem dincolo de mormânt.

Indiferent care ar fi cauza depresiei noastre (conştientizarea propriului păcat – vezi David; teama de „Izabela” şi sentimentul singurătăţii – vezi Ilie; prea multe responsabilităţi – vezi Moise; împotrivirea faţă de voinţa Duhului Sfânt – vezi Iona), Tatăl ne cheamă pe munte să ne întâlnim în rugăciune cu El. Şi nu vine singur, ci împreună cu Isus – Omul care S-a confruntat cu cel mai profund sentiment de depresie (vezi Mat. 26:38; 27:46) şi a ieşit biruitor. Biruitor pentru mine şi pentru tine. În Hristos suntem toţi biruitori.

Şi chiar dacă acum nu suntem deprimaţi, la un moment dat vom fi. Sună pesimist, dar aceasta este realitatea. Păcatul este scris în ADN-ul nostru cu un priboi de fier. Este o sursă permanentă de dezamăgiri pentru fiinţa umană. Depresia nu este păcat. Dar păcatul produce depresie. Iar Isus S-a confruntat cu păcatul în cea mai pură, cea mai hidoasă formă a lui. El a luat păcatele întregii omeniri (toate motivele de depresie), le-a închis în Sine, şi S-a dat pentru a suferi moartea a doua în locul nostru. Iar ADN-ul lui David, pe care l-a moştenit şi El, este ADN-ul nostru. Nu putem rămâne indiferenţi faţă de acest adevăr.

De fiecare dată când venim pe muntele rugăciunii şi ne deschidem inima înaintea Tatălui, primim asigurarea că suntem fiii Lui preaiubiţi. Este vital să ştim acest lucru, şi să-l ştim bine! Isus a primit această asigurare (vezi Luca 9:35), şi ea a fost pentru El o ancoră care nu s-a rupt atunci când a izbucnit furtuna şi norii groşi nu-L lăsau să vadă dincolo de mormânt. Slavă Tatălui nostru ceresc pentru ancora agape!

Crucea veche şi cea nouă

Gili Cârstea - luni 7 martie 2005

Cu mult timp în urmă, un cercetător al crucii, deşi nu cunoştea solia îngerului al treilea şi lumina pe care o aruncă ea asupra pervertirilor moderne din creştinism, a reuşit să perceapă înlocuirea subtilă a crucii lui Hristos cu crucea lui Tamuz, care a devenit religia modernă a lumii secolului 21 şi riscă să paralizeze definitiv misiunea bisericii rămăşiţei:

“Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filozofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele.

Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţelească corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj. Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual.

Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.  

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: “Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: “Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: “Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public.

Filozofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era.

Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului. Dumnezeu salvează individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă.

Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară.

Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum.

Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere” (fragmente, W.A.Tozer – The Old Cross and the New).

O perspectivă mai largă a marii lupte

Gili Cârstea - marţi 8 martie 2005

Controversa care a început în cer şi care a produs pe pământ o guvernare alternativă, condusă de rebelii refugiaţi, a avut ca obiect central capacitatea neprihănirii de a produce o guvernare stabilă, care să ofere cetăţenilor universului pacea, siguranţa şi libertatea necesare dezvoltării normale. Deşi în Scriptură nu avem prea multe detalii asupra confruntării, înţelegem totuşi că cea mai severă parte a bătăliei s-a desfăşurat în cer, mult timp înainte de crearea Planetei Pământ.

Ştim, de asemenea, că una din consecinţele majore ale  controversei a fost despărţirea de natura divină, de “izvorul vieţii,” a unui grup foarte mare al îngerilor de pe planeta reşedinţă. Cei mai mulţi dintre ei au luat decizia supremă fără să înţeleagă foarte clar că despărţirea de izvorul vieţii înseamnă moarte. Ei au fost luaţi de valul sugestiilor lui Lucifer, care promiteau dezvoltare neîngrădită, până la atingerea divinităţii, pentru cei care se dovedeau destul de bravi spre a face pasul decisiv în izgonirea lui Dumnezeu din templul inimii lor. Mai ştim că guvernarea divină se sprijinea pe locuirea Creatorului “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om” (DA 161).

Lucifer deja lansase printre îngeri zvonul că s-ar putea ca Dumnezeu să folosească forţa împotriva celor revoltaţi, lucru care ar putea duce la uciderea lui şi altora aliaţi cu el. Aceasta a fost o gravă deformare a legilor neprihănirii, care s-a propagat cu mare forţă şi pe planeta noastră. Dumnezeu nu avea nevoie să folosească forţa împotriva celor care îşi întrebuinţau greşit libertatea, alegând să se despartă de natura divină, căci simpla deconectare de la izvorul vieţii producea instantaneu moartea. Din contră, Dumnezeu era pregătit să facă faţă unei asemenea situaţii dramatice pe calea strictă a neprihănirii. El pregătise “de la întemeierea lumii” un Mântuitor pentru ziua când unul dintre copiii Săi ar fi ales calea despărţirii de izvorul vieţii. Înainte ca păcatul, deci moartea, să-şi facă efectul, locuitorii universului aveau la dispoziţie un antidot, un Salvator. Îngerii nu au fost trataţi cu mai puţin interes decât oamenii. Ei s-au bucurat de şanse egale în a aprecia, înţelege, primi şi onora efectele binefăcătoare ale harului salvator, fără să înţeleagă preţul cu care a fost posibilă o asemenea suspendare a exploziei morţii a doua. Au crezut că este o şmecherie ieftină din arsenalul imens al puterii făcătoare de minuni a lui Dumnezeu.

În acest moment se ridică o întrebare răscolitoare, pe care noi de obicei o evităm: Ce se întâmpla cu planul de mântuire dacă Dumnezeu nu crea familia omenească? Mai mult, ce se întâmpla dacă Adam şi Eva, ca administratorii multor alte planete care au refuzat să se alăture revoltei lui Lucifer, rămâneau devotaţi lui Dumnezeu şi păstrau Terra în zona neprihănirii? În aceste două situaţii, foarte probabile, ce se întâmpla cu crucea lui Hristos? Cine mai făcea ispăşire pentru păcat, care intrase deja în univers, şi încă masiv şi violent, prin chiar locuitorii devotaţi ai planetei reşedinţă?

 Aceste întrebări par nepotrivite, deoarece noi am fost obişnuiţi să privim planul de mântuire şi marea controversă doar din perspectiva limitată a mântuirii personale. Nu ne interesa situaţia în care este pus Dumnezeu, nici salvarea milioanelor de îngeri amăgiţi de Satana, nici serioasa segregare a împărăţiei luminii şi apariţiei timpului, nici motivele pentru care oameni despărţiţi de Dumnezeu continuă să trăiască.

Ce putea menţine în viaţă fiinţe despărţite de izvorul vieţii, în afara unui Mântuitor care S-a aşezat între cei vii şi cei morţi, astfel ca urgia să înceteze? Există în dialogul adventist o expresie foarte potrivită în acest subiect. Ea spune că în clipa când a apărut păcatul, în aceeaşi clipă a apărut un Mântuitor. Evident Mântuitorul era prezent pe scenă încă de la început, dar misiunea Lui a devenit activă exact în clipa în care a apărut păcatul.

Păcatul a apărut cu mult înainte de apariţia lumii noastre. Aceasta ne face să înţelegem că Mântuitorul lumilor intrase în acţiune şi Îşi împlinise menirea chiar de la apariţia păcatului în curţile luminii. Crucea lui Hristos îşi făcuse brutal efectul asupra lui Dumnezeu, fiind necesară o asemenea intervenţie indiferent de ce se întâmpla cu Planeta Pământ sau cu locuitorii ei, păcatul putând lovi orice altă planetă din vasta creaţie a lui Dumnezeu. Mielul lui Dumnezeu fusese junghiat de neghiobia heruvimului acoperitor, iar sângele Lui a devenit pavăza şi scutul pentru orice fiinţă creată, heruvim sau om. Doar aşa era posibilă suspendarea efectelor despărţirii de izvorul vieţii, lucru care a oferit o a doua şansă infractorilor legii divine.

Aşa se face că în Eden, în clipa în care părinţii noştri au acceptat să trecă de partea nelegiuirii, deasupra lor se afla deja harul protector al crucii pe care Mielul lui Dumnezeu fusese străpuns de copiii Săi însinguraţi.

În această situaţie, putem afirma oare că Golgota a fost o oglindire pentru familia omenească a unui eveniment universal anterior, astfel ca omul să poată vedea sacrificiul nespus de mare pe care l-a făcut Dumnezeu, dând pentru totdeauna pe Fiul Său ca răscumpărare pentru cei păcătoşi?

Limitele harului protector - clarificări

Gili Cârstea - miercuri 9 martie 2005

Un cititor a comentat astfel articolul „Operaţiunea Denigrarea – cazul Uza” publicat sâmbătă, 5 martie:

„Foarte interesantă interpretarea dumneavoastră în cazul incidentului în care a fost implicat Uza. Nu am putut să nu mă întreb: Dacă Dumnezeu Îşi 'retrage protecţia' faţă de un om, oare nu este acesta ca şi mort? Nu este o crimă pasivă însăşi retragerea protecţiei?”

Ba da. Când Dumnezeu „Îşi retrage protecţia” de la o naţiune sau de la un individ, acest act este sinonim cu o condamnare la moarte, iar Dumnezeu este responsabil ca şi când El însuşi a produs dezastrele care urmează.

Noi nu numai că nu susţinem o asemenea comportare din partea lui Dumnezeu, dar nici nu credem că am sugerat undeva că El Îşi retrage harul protector de la cineva. Chiar cu o zi înainte, 4 martie, în articolul intitulat „Mânia lui Dumnezeu şi libertatea de alegere” am explicat că fiinţele create sunt agenţi morali liberi, care pot alege dacă vor sau nu vor să trăiască sub guvernarea divină. Dumnezeu Se dovedeşte drept tocmai în respectarea acestei libertăţi de alegere a individului. Ca şi sub jurisdicţia omenească, guvernarea divină poate stipula interzicerea omorului, dar nu poate împiedica sinuciderea. Când cineva a decis, în cunoştinţă de cauză, că nu mai doreşte să trăiască sub un anumit regim, are libertatea să evadeze, să se elibereze, chiar să-şi ia viaţa.

Prin urmare, atunci când cineva alege să trăiască în afara harului divin, Dumnezeu este constrâns, limitat, îngrădit, să acorde libertatea dorită, deşi istoria ne învaţă că El a acordat această libertate după îndelungi apeluri la raţiune, după eforturi susţinute de îndepărtare a beznei spirituale. Uneori se lasă impresia că El chiar a abuzat în direcţia aceasta, aşa cum se observă în cazul lui Iona. Acesta era hotărât să plece „departe de faţa Domnului,” şi a făcut toate eforturile să ajungă acolo, ca apoi să constate că faţa Domnului îl urmărea cu dragoste şi în adâncimile mării, deşi era drept să îl lase să ajungă unde şi-a dorit.

Un Dumnezeu care este dragoste nu-Şi va retrage niciodată harul protector de la cineva.

Un Dumnezeu drept nu-Şi va impune niciodată prezenţa în viaţa cuiva care nu Îl doreşte, care nu apreciază frumuseţea neprihănirii şi care acţionează explicit împotriva lui Dumnezeu.

Un Dumnezeu milos nu Se va lăsa niciodată alungat de lângă copiii Săi fără ca mai înainte să fi făcut tot ce era posibil pentru a-i convinge să se întoarcă de la căile lor distructive.

Literatura creştină a comis un grav păcat de limbaj, vorbind exclusiv despre retragerea harului, încheierea harului, sfârşitul timpului de probă, limita răbdării lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc a fost prezentat ca un copil supărăcios, care îşi ia jucăriile şi pleacă deoarece a fost insultat de tovarăşii de joacă. Atunci când, în pătrunderea Lui divină, observă că cineva a depăşit gradul de suportabilitate, El Îşi retrage protecţia, lăsând persoana respectivă la discreţia forţelor nimicitoare – aceasta în varianta fericită, căci, de obicei, se spune că Însuşi Dumnezeu omoară pe cel irecuperabil.

Nu, Dumnezeu nu Se retrage niciodată. Acolo unde harul Său protector nu se mai manifestă înseamnă că a fost gonit, alungat, ameninţat, batjocorit în clară cunoştinţă de cauză, iar persoanele respective au ales să servească guvernarea alternativă propusă de Satana.

Harul protector este garantat universului prin decret guvernamental sigilat cu sângele Mielului lui Dumnezeu. El nu este oferit preferenţial unor elite spirituale. El este dreptul nativ al celor buni cât şi al celor răi (Mat 5:44-45). Ca să respecte dreptul la libertate al celor care nu vor să se bucure de harul protector, Dumnezeu este obligat să facă ceea ce Scriptura numeşte „lucrarea Lui ciudată,” lăsând pe dispreţuitorii milei să se bucure de dreptul lor la liberă alegere. Limitarea, blocarea, îngrădirea harului, nu înseamnă altceva decât omorârea lui Dumnezeu, iar această monstruoasă tendinţă este ascunsă adânc în firea omului despărţit de Dumnezeu. Ca să se bucure de „libertate,” libertatea de a muri, oştile îngereşti aliate cu Lucifer au trebuit să-L omoare pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să se bucure de aceeaşi libertate, poporul ales a trebuit să-L omoare pe Fiul omului.

Dumnezeu a fost străpuns ori de câte ori a trebuit să respecte desprinderea cuiva de izvorul vieţii. Nu a venit oare vremea să alinăm acea rană, acceptând să fim din nou conectaţi la sursa vieţii, încetând astfel să acuzăm pe Dumnezeu pentru orbirea care ne-a făcut să-L izgonim din viaţa noastră şi din treburile planetare?

Hristos, templul lui Dumnezeu

Gili Cârstea - joi 10 martie 2005

“Omenescul lui Hristos este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost un om adevărat; El a dovedit umilinţa Sa devenind om. Şi totuşi, El era Dumnezeu în trup. Când ne aplecăm asupra acestui subiect am face bine să ascultăm cuvintele spuse de Hristos lui Moise lângă rugul aprins: “Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt.” Ar trebui să venim la acest studiu cu umilinţa unui ucenic, cu inima zdrobită. Studiul întrupării lui Hristos este un teren fertil, care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns” (YI, 13 octombrie 1898).

Cu o altă ocazie, sora White spunea că studiul neprihănirii lui Hristos va înghiţi toate celelalte subiecte – sau că, cel puţin aşa ar dori Dumnezeu. Dacă acest timp a sosit, atunci este imperios necesar să facem din întruparea lui Hristos studiul nostru, căci adevărurile ascunse aici clarifică multe aspecte esenţiale ale neprihănirii lui Hristos în contextul marii controverse.

Ideea că Hristos era “Cel pe care Îl reprezentau toate aceste ceremonii” (6T 249) nu este străină gândirii teologice adventiste. Tot aşa, există consens în acceptarea ideii că fiecare detaliu al templului de la Ierusalim îl reprezenta pe Hristos. Şi totuşi, există atâta opoziţie faţă de adevărul că El este adevăratul Sanctuar al noului legământ, în care suntem invitaţi să intrăm prin credinţă.

Suntem uimiţi de orbirea savanţilor lui Israel, care făcuseră din cercetarea Scripturilor scopul vieţii lor, şi totuşi nu reuşeau să descopere în lege pe Cel despre care vorbea legea şi care acum era în mijlocul lor.

 “Felul în care explicau învăţătorii evrei Scripturile, repetarea nesfârşită de proverbe şi poveşti, L-au făcut pe Isus să rostească cuvintele: “Când se apropie de Mine, poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” Ei efectuau în curtea templului toată suita de ceremonii. Ei aduceau jertfe care erau tipul Jertfei celei mari, spunând prin ceremoniile lor: “Vino, Doamne!” Şi totuşi, Hristos, Cel pe care Îl reprezentau toate aceste ceremonii, se afla printre ei, dar ei nici nu L-au recunoscut, nici nu L-au primit” (6T 249).

Dacă, aşa cum spune sora White, toate ceremoniile erau un tip al lui Hristos, nu ar fi înţelept să ne întrebăm astăzi dacă noi înţelegem mai bine ca fariseii că toate elementele sistemului ceremonial îl reprezintă pe Hristos? Înţelegem noi mai bine ca ei că Isus era templul acela ridicat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el? Ei priveau cu mare stimă templul din Ierusalim, dar nu erau dispuşi să accepte că el nu era decât o pildă. Noi, care suntem însărcinaţi să spunem lumii că foarte curând sanctuarul urmează să fie curăţit, şi care ne-am găsit identitatea în tainicele cuvinte din Daniel 8,14, înţelegem noi mai bine ca ei realitatea din spatele sanctuarului? Înţelegem noi de ce a fost nevoie să vină printre noi “Dumnezeu descoperit în trup?”

Făgăduinţa din Maleahi 3 nu a fost niciodată mai aproape de împliniea ei, acum, când mulţi din biserică descoperă valoarea inestimabilă a sanctuarului pe "calea consacrată către desăvârşirea creştină."

Când va fi “sfârşitul luminii îngerului”?

 Gili Cârstea - vineri 11 martie 2005

Deşi noi am fost destul de reticenţi să considerăm o asemenea perspectivă, Dumnezeu ne-a spus că la Minneapolis ni s-a oferit “începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.” Din câte ştiu eu, nimeni nu s-a aventurat să comenteze această frază enigmatică, de la Jones-Waggoner încoace. Nici chiar sora White nu a spus mai multe despre ea. A aşezat-o pur şi simplu în arhive, pentru o generaţie care va începe să-şi pună întrebări despre ce fel de slavă este vorba aici, sau în ce constă slava lui Dumnezeu strălucind pe faţa lui Isus Hristos.

Acel glorios început al “luminii îngerului” s-a stins repede după ciudata rebeliune de la Minneapolis, spre dezamăgirea solilor, care nu reuşeau să împace blocarea luminii cereşti cu descoperirea uluitoare, venită prin Spiritul Profeţiei, că solia lor era începutul marii strigări.

Nici după câteva decenii nu reuşeau protagoniştii sesiunii din 1888 să înţeleagă că lumina slabă care a strălucit atunci trebuia să ducă la adevăruri mult mai glorioase, pe care ei nu le bănuiau a fi ascunse în ceea ce Dumnezeu definise a fi “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.”

A.T.Jones scria unui prieten, interesat de episodul 1888 şi dorind informaţii din surse directe:

La acea sesiune direcţia pe care au luat-o lucrurile este exprimată foarte bine de ceea ce a spus unul dintre liderii de la Batle Creek unui grup de delegaţi, după o predică a fratelui Waggoner. El spunea: “Noi putem spune amin la aşa ceva, dacă ceea ce se prezintă ar fi tot. Dar dincolo de ceea ce se prezintă acum este altceva. Iar ce se spune acum ne va duce acolo. Dacă spunem amin acestor lucruri, vom fi obligaţi să spunem amin celor care vor urma, şi astfel vom avea probleme.” Aşa se face că ei nu au vrut să spună amin la ceea ce ştiau că este adevăr, de frica a ceea ce ar fi trebuit să urmeze, la care nu doreau să spună amin – dar care nu a venit, căci nu exista nici un asemenea lucru. Aşa că au fost jefuiţi de ceea ce inima lor le spunea că este adevăr, şi, luptând împotriva a ceea ce doar îşi imaginau, s-au împietrit în opoziţie faţă de ceea ce ştiau că este adevărat şi trebuie să spună amin” (Letter to Holmes, 12 mai 1921).

Jones era sincer. El şi Waggoner nu aveau agende secrete. Ceea ce au primit, ei au împărtăşit cu fraţii lor, fără rezerve, fără ocolişuri, fără strategii. În solia lor nu existau capcane teologice, care să ascundă doctrine tenebroase prin adevăruri mărunte, incipiente, aşa cum bănuiau opozanţii lor. Ei nu aveau nimic mai mult de spus decât că neprihănirea lui Hristos trebuie instalată în templul sufletului, dacă va exista vreodată un popor sfânt care să fie îmbrăcat cu in subţire, strălucitor şi curat.

După mai bine de un secol, noi putem vedea astăzi cât de mult mai era dincolo de prezentarea lor din 1888. “Liderul” de la Batle Creek a “proorocit” bine, fiind mare preot în anul acela, deşi nu ştia ce spune. Da, era ceva mai mult în solia 1888 la care ei nu doreau să spună amin. Era infinit mai mult decât bănuiau toţi, căci “începutul luminii îngerului” urma să se dezvolte într-o solie capabilă să lumineze pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Urma să fie înţeles caracterul lui Dumnezeu aşa cum nu mai fusese înţeles niciodată în istorie, iar acel caracter, înţeles corect, trebuia scris în inimile oamenilor care l-ar fi apreciat. Avertizarea era clară: “Când caracterul lui Hristos va fi desăvârşit reprodus în poporul Său, El va veni să-i ia la Sine, ca fiind ai Săi.”

La aşa ceva opozanţii soliei din 1888 nu doreau să spună amin. Nici opozanţii de azi ai soliei nu vor să spună amin, chiar dacă ei înţeleg clar ceea ce strămoşii lor nici nu bănuiau atunci. Există o teamă inexplicabilă că prezentarea neprihănirii lui Hristos ca fiind caracterul lui Dumnezeu ar slăbi temerea atât de necesară sfinţeniei poporului ales. Aşa că nu spunem amin soliei 1888 ca nu cumva să spunem amin soliei îngerului din Apocalips 18, a cărui slavă va lumina pământul. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai eficientă metodă pentru prelungirea agoniei pe o planetă care nu mai suportă atâta nelegiuire.

Slava - caracterul lui Dumnezeu - “pe faţa lui Isus Hristos”

 Gili Cârstea - sâmbătă 12 martie 2005 

Pavel recunoaşte că evanghelia nu este o veste bună chiar pentru toată lumea, iar motivele nu sunt învăluite în mister. El ştie bine că “veacul acesta” este controlat de un alt dumnezeu decât Cel prezentat de Hristos, şi care are puterea de a orbi mintea tuturor acelora care nu au credinţa lui Isus. Marele apostol nu se temea că s-ar putea să fie catalogat drept conspiraţionist de foştii lui colegi din academia lui Israel. Pavel înţelegea perfect principiile marii controverse, ştia cu ce forţe se confruntă şi cine sunt “duhurile răutăţii din locurile cereşti” care coalizează neamurile împotriva lui Dumnezeu. Pasajul lui din 2 Corinteni străluceşte de măreţia adevărului despre neprihănire:

Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu… Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. (2 Cor 4:3-7).

Minţile necredincioase sunt “orbite” de dumnezeul acestui veac. Cu ce scop? “Ca să nu vadă strălucind lumina evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” Fantastic! Lumea întreagă, iar alături de ea cea mai mare parte a celor din biserica rămăşiţei, nu reuşeşte să vadă că slava lui Hristos este chipul lui Dumnezeu. “Chipul lui Dumnezeu” a trăit printre noi. El a declarat, şi a demonstrat, că nu a venit să schimbe legea celor zece porunci, ci să o împlinească, lucru care nu se mai întâmplase de la căderea lui Adam. Slava acestei neprihăniri în trup omenesc este identificată acum de Pavel a fi “chipul lui Dumnezeu.”

Doriţi să-L cunoaşteţi pe Tatăl cel din vechime, a cărui cunoaştere este viaţă veşnică? Priviţi la viaţa lui Hristos! Căci Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine. Lumea păcătoasă, sămânţa lui David, se unise în Hristos cu natura divină, iar lumina acestei fuziuni nu numai că a luminat “ţara lui Zabulon şi Neftali,” dar va străfulgera încă o dată bezna care acoperă omenirea, a cărei minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul acestui veac. Planeta noastră va fi învăluită din nou în strălucirea slavei lui Dumnezeu când un grup de urmaşi ai lui Hristos vor cunoaşte şi ei fuziunea cu natura divină, care este temelia guvernării divine. În ziua aceea “lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare,” deoarece Solul Legământului va intra deodată în templul Său, ca să curăţească pe “fiii lui Levi” cum se curăţeşte aurul şi argintul. Şi vor aduce Domnului “daruri neprihănite.” Exact aşa cum Fratele lor mai mare a făcut cunoscut lumii slava lui Dumnezeu, caracterul Său.

În vremea noastră se duce o bătălie disperată pentru orbirea minţii celor din biserica rămăşiţei, iar scopul este acelaşi – nu cumva să fie văzută “slava lui Hristos,” care este chipul lui Dumnezeu. Omenirea trebuie să privească până la ameţire chipul de aur ridicat spre salvarea planetei, un chip violent, crud, sever, arbitrar, capricios, imoral. Se lucrează la cosmetizarea unui alt hristos, pe faţa căruia să nu se vadă chipul lui Dumnezeu. El trebuie să fie recunoscut şi asimilat de toate religiile lumii, de la un capăt la altul al pământului, ca în faţa lui să se poată pleca fără mustrări de conştiinţă baptişti, musulmani, şintoişti, catolici, liber-cugetători, luterani, atei, penticostali, budişti, ortodocşi sau adventişti. Aceasta va fi ultima mare conspiraţie a necredinţei moderne, pusă la cale de “duhuri necurate,” ca să adune pe toţi locuitorii pământului la războiul “zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.” Toată această concentrare de forţe va avea un singur scop: Să nu se vadă strălucind pe faţa lui Isus Hristos slava caracterului lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Dumnezeu va fi la fel de sublim ca susurul blând care l-a luminat pe Ilie. El va lumina inimile credincioşilor Lui, care cunosc şi au credinţa lui Isus, în aşa fel încât ei vor face să “strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

În întunericul gros din Babilon, ei vor fi martori că neprihănirea lui Hristos nu a fost altceva decât o descriere fidelă a caracterului Tatălui aşezat în trup păcătos. Atunci taina lui Dumnezeu se va sfârşi.

Compromisuri "ideologice"

Alina Tudorică - duminică 13 martie 2005 

De-a lungul timpului, câştigarea libertăţilor religioase a dus inevitabil la pierderi de vieţi omeneşti care, ulterior, au avut uneori repercursiuni majore asupra cursului istoriei.

Privim cu admiraţie la vremurile îndepărtate ale creştinismului, când martirii îşi câştigau libertatea cu preţul vieţii. Suntem mulţumiţi că am evoluat şi ne putem obţine drepturile mult mai civilizat, prin negocieri şi compromis, pe cale diplomatică.

Vremurile s-au schimbat şi odată cu ele oamenii şi idealurile lor. Şi dacă cei de odinioară îşi apărau viziunea cu preţul vieţii, iată-ne pe noi, adventiştii secolului XXI, apărându-ne viaţa cu preţul viziunii.

În încercarea de a ne apăra interesele pământeşti ne afiliem la diverse asociaţii evanghelice, iar de dragul reputaţiei organizăm acţiuni “frăţeşti.” Scopuri nobile pentru care ne sacrificăm convingerile.

Spre ce ne îndreptăm… nu mai ştim. Plutim dezorientaţi fără “hartă şi busolă” şi din când în când încercăm să spălăm ruşinea apelând la diverse tertipuri.

Cauza tuturor relelor stă indiscutabil în respingerea soliei din 1888, când, de bunăvoie, am aruncat în străfunduri busola care urma să ne conducă spre portul ceresc. De atunci tot bătătorim drumul alunecos al compromisului diplomatic într-o încercare disperată de a ieşi din anonimat. A urmat apoi durerosul „pact” din anii ‘50 când, de dragul reputaţiei, am preferat să ne sacrificăm identitatea.

Am avut trista ocazie de a asculta, în biserica din care fac parte, o prezentare a soliei 1888. Ştiţi ce am aflat că a adus nou solia 1888? Ne-a făcut marea favoare de a ne îndrepta atenţia către asemănările cu celelalte biserici. Dacă până atunci vorbeam doar despre lege, iată-ne în sfârşit şi pe noi vorbind ca toţi ceilalţi despre har.

Care har? Harul evanghelic care ne-a invadat instituţiile, lecturile, doctrina… Rezultate? Din belşug. Cel mai la îndemână exemplu este lecţiunea din acest trimestru, care plouă cu surprize doctrinare de sorginte evanghelică. Suntem asiguraţi că mântuirea este realizată printr-un singur mod, moartea ispăşitoare. Subiectul sanctuarului este abordat în mod evaziv, fiind limitat la jertfa de la sanctuar. Şi în „inocenţa” sa evanghelică, autorul ne spune că nici măcar nu se ştie de ce „Dumnezeu a ales acest mod aparte, sanctuarul, pentru a Se întâlni şi a comunica cu copiii Săi.” Suntem sfătuiţi să nu ne mai întrebăm cine provoacă moartea pentru că „în acest colţ de univers nu avem răspunsuri raţionale despre cauza morţii.” Iar pentru a-i opri  pe ceilalţi din goana existenţială suntem îndemnaţi să-i întrebăm cum s-au pregătit pentru… moarte.  Mă întreb pentru ce ne mai pregătim noi ca biserică. Poate tot pentru moarte, pentru că de plecare la cer nici nu poate fi vorba în confuzia în care ne aflăm.

Iar voi, înţelepţi „peri albi,” nu vă mai întrebaţi încruntaţi de ce tinerii nu sunt în biserică ci în cu totul altă parte. Scoateţi de grabă busola din arhive şi învăţaţi-i să o folosească, pentru că doar ea îi va putea conduce spre casă.

O carte pentru orbi spiritual

Gili Cârstea - luni 14 martie 2005 

Un cititor foarte perceptiv îmi scria zilele trecute, într-un schimb de idei asupra subiectului „Operaţiunea Denigrarea”:

Aş vrea să ştiu dacă tu crezi că era corectă concluzia mea din mail-ul anterior: Biblia conţine neadevăruri. Poate că este nevoie de o imensă „credinţă în bunătatea lui Dumnezeu" şi nu în Dumnezeu, pentru a înţelege Biblia. Ca o paranteză, am recitit comparativ cu aplicaţia e-sword, Biblia KJV, Biblia ortodoxă, NIV, şi o variantă greacă a Noului Testament. Surpriză! Peste tot unde era tradus "credinţa în Isus" textul grecesc spunea "credinţa LUI Isus" = "pistis Christon." Până la urmă, nu este goală o credinţă doar în Isus (în faptul că există)?

Exact, şi demonii cred în Isus, dar nu sunt vindecaţi. Şi ştiu ei bine de ce se “înfioară,” dar nouă nu ne spun.

Da, sunt de acord că Biblia conţine neadevăruri, de multe genuri şi în multe categorii. Este aceasta o dovadă că ea nu conţine vestea bună, care este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”?

În Biblie, Satana ţine discursuri lungi şi aberante prin oamenii lui (vezi prietenii lui Iov – unul dintre ei a fost chiar instruit de un spirit-ghid în disputa teologică despre caracterul lui Dumnezeu care tocmai se pregătea - Iov 4:13-20) sperând să-l convingă pe Iov, şi pe noi, că Dumnezeu binecuvântează pe supuşii Lui şi omoară pe duşmanii Lui. Câte predici nu am ascultat eu în care servul Domnului, de la înălţimea amvonului, predica pe Hristos slăvind filozofia lui Elifaz, citând extensiv şi favorabil din operele acestuia. Erau în Biblie.

În Biblie, un profet autentic al lui Dumnezeu (Mica) îi spune lui Ahab că Dumnezeu complotează mişeleşte cu îngerii împotriva lui, şi că Duhul Sfânt va amăgi clasa teologică a lui Israel spre a-l convinge pe Ahab să plece la război şi să moară (1 Regi 22:7-26).

În Biblie, Isus Hristos povesteşte ucenicilor că oamenii se duc în rai sau iad la moarte, după binele sau răul pe care l-au făcut în viaţă. Se pune astfel o temelie sigură pentru doctrina nemuririi sufletului. Sau pentru focul iadului (Luca 16:22-25).

În Biblie, un apostol al Domnului ne spune că mireasa lui Hristos este o cetate cu porţi de diamant şi străzi de aur, şi că motivul amânării revenirii lui Hristos este faptul că aceasta nu s-a pregătit încă, nu s–a îmbrăcat cu haine albe. De unde se deduce că cetăţile din cer sunt leneşe, stau încă în pijama, indiferente la grozăviile care macină pe locuitorii Terrei (Apoc 19:7-9).

Te pot plictisi aşa pe zeci de pagini.

Din cauza acestor neadevăruri, milioane de oameni au ales varianta lui Satana despre lume şi viaţă. Datorită faptului că au respins “credinţa lui Isus” – aşa cum bine spui – dumnezeul acestui veac le-a orbit mintea ca să nu vadă slava – caracterul – lui Dumnezeu şi să nu aibă acces la limbajul spiritual al Cuvântului lui Dumnezeu.

Gestul lui Moise de a–şi pune pe faţă o măhramă este relevant în discuţia prezentă. Ochii “orbilor” trebuiesc protejaţi, altfel se îngrozesc şi fug. Ca să le mai poată fi de ajutor, Moise a acoperit slava lui Dumnezeu de pe faţa lui cu o măhramă. Măhrama a rămas în patrimoniul poporului ales, alături de tablele legii, de vasul cu mană şi de toiagul lui Aron. Acestea s-au păstrat în chivotul mărturiei, iar măhrama a fost pusă peste scrierile lui Moise. S-a pus o măhramă peste adevărul divin, ca oamenii să nu fugă de sub protecţia harului până vor fi vindecaţi, până li se vor deschide ochii la frumuseţea neprihănirii – atât de fragilă… - şi vor putea privi în faţă slava lui Dumnezeu.

Biblia este, pentru cititorul neavizat, o colecţie de pilde la nivel de grădiniţă. Pildele au neadevărurile lor; pot fi folosite greşit; conţin arhitecturi aberante; pot deveni idoli; pot fi uşor demontate; pot genera doctrine; comparate, produc conflicte violente.

Nu se ţine seama de faptul că Scriptura, aşa cum este ea formulată, a slujit toată existenţa ei unei omeniri spiritual-înapoiate, fireşti, lumeşti, despărţite de Dumnezeu. Abia în ultimele ei ore se va adresa unui popor luminat, pregătit să privească slava lui Dumnezeu fără să fie “mistuit.” După acest moment, “Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: 'Cunoaşte pe Domnul!' Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier 31:34).

Acesta va fi efectul noului legământ asupra fericiţilor care vor îndrăzni să aibă “o imensă credinţă în bunătatea lui Dumnezeu,” bunătate care îi va face părtaşi de natură divină, posesori ai “credinţei lui Isus.”

Slava generaţiei finale

Gili Cârstea - marţi 15 martie 2005

Deşi solia neprihănirii lui Hristos prezentată în perioada 1888 nu a fost decât “începutul luminii îngerului” a cărui slavă urma să clarifice gravele neînţelegeri pe care poporul ales le avea despre caracterul lui Dumnezeu în procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii, în ea au fost implantate concepte cheie ale încheierii soliei:

- S-au pus bazele înţelegerii corecte asupra naturii umane a lui Hristos.

- A fost înţeles “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” de a locui în fiinţele create.

- Ziua ispăşirii finale şi ştergerea păcatelor credincioşilor din ultima generaţie au fost aşezate la locul lor în cadrul doctrinei sanctuarului.

- Dar cel mai neobservat concept al soliei, şi care a prelungit nepermis de mult încheierea lucrării, a fost acela că Hristos a venit să-i facă pe oameni neprihăniţi prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu.

Asemenea perle presărate prin tot Spiritul Profeţiei au rămas ascunse, fiind socotite irelevante pentru câteva generaţii, a căror singură preocupare era obţinerea unui statut juridic favorabil la judecată. Obsesia instinctivă pentru salvarea sufletului ne-a făcut să ne concentrăm asupra îndreptăţirii prin credinţă, pierzând astfel din vedere că solia era despre neprihănirea lui Hristos – caracterul lui Dumnezeu – în legătură cu legea. Nu ni s-a părut importantă atenţionarea că “Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-I lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu” (ST 20 ian 1890).

Paragraful următor se încadrează şi el în aceeaşi categorie:

"Adam şi Eva au ascultat vocea ispititorului şi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Lumina, hainele inocenţei cereşti, s-au depărtat de la aceste suflete încercate şi amăgite, şi despărţindu-se de hainele inocenţei ei au îmbrăcat hainele întunecate ale necunoaşterii lui Dumnezeu. Lumina clară şi desăvârşită care îi înconjurase până atunci luminase orice lucru de care se apropiau, dar lipsiţi de acea lumină cerească, urmaşii lui Adam nu au mai putut să sesizeze caracterul lui Dumnezeu în lucrările creaţiunii. Astfel, după cădere, natura nu a mai putut fi învăţătorul omului. Pentru ca lumea să nu rămână în întuneric, în noapte spirituală veşnică, Dumnezeul naturii a trebuit să ia legătura cu omul prin Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat lumii ca o descoperire a Tatălui. El era 'adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume'” (HL 289).

Atâta timp cât Adam a fost părtaş de natură divină, el avea capacitatea să înţeleagă şi să aprecieze caracterul divin. Odată produsă despărţirea, mintea lui a devenit un laborator pentru experimentele lui Satana. De acum, caracterul lui Dumnezeu era descris pentru el de pervertirile lui Satana. Omul s-a ascuns de Dumnezeu, plin de teamă. Mai târziu, la teamă s-a adăugat ura. Aceasta a culminat în uciderea oricui amintea de neprihănirea lui Hristos, care era o descoperire a caracterului lui Dumnezeu. De la Abel la Zaharia, omenirea a încercat să spulbere orice urmă de lumină despre adevărata faţă a lui Dumnezeu. Când bezna era profundă, a venit un Om să “strice” lucrările diavolului prin descoperirea carcterului lui Dumnezeu. Acesta a fost “scopul misiunii Sale.”

Ce alt scop ar putea avea rămăşiţa poporului lui Dumnezeu, într-o lume în care pervertirile moderne sunt gata să prezinte omenirii, “cu o singură voce,” un hristos ecumenic de sinteză, alcătuit din puzderia de idoli ai religiilor lumii? Ce strategie globală ar putea îmbrăţişa îngerul bisericii Laodicea, deşi ni s-a spus cât de clar se putea că “ultima solie de har va fi o descoperire a dragostei Sale”?

Toţi cei care vor avea “credinţa lui Isus” vor fi animaţi de aceeaşi viziune: Descoperirea caracterului lui Dumnezeu şi demascarea caracterului lui Satana, care s-a “aşezat în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

Aceasta va fi slava generaţiei finale.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888