"Nici nu-Mi trecuse prin gând"

16 feb 2005 - Gili Cârstea

“Şi-au pus urâciunile idoleşti în Casa peste care este chemat Numele Meu, şi au spurcat-o. Au zidit înălţimi lui Baal în valea Ben-Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloh pe fiii şi fiicele lor, lucru pe care nu li-l poruncisem; şi nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii, ca să ducă pe Iuda în păcat” (Ier 32:35).

Dar ei au făcut “asemenea grozăvii,” iar Iuda a fost dus în păcat.

Ani de zile cuptorul purificator al lui Moloh a fumegat în valea Ben-Hinom, licărind ciudat la ferestrele palatului regal din Ierusalim, unde proorocii lui Baal ţineau simpozioane despre credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Ani de zile au fost fiii proorocilor educaţi în respect pentru focul nimicitor al lui Moloh, zeul Amoniţilor, iar poporul a ascultat generaţii la rând predici despre mânia lui Dumnezeu care trebuie potolită prin jertfe.

După întoarcerea din captivitate, cuptorul lui Moloh nu a mai fost restaurat, fiind mai târziu folosit drept crematoriu pentru gunoiul comunal. Acolo erau aruncate gunoaiele Ierusalimului, leşurile animalelor moarte ca şi leproşii decedaţi sau trupurile moarte ale străinilor. Gheenă, expresia folosită de Domnul Hristos în Noul Testament, este transliterarea în greceşte a expresiei Hinom, şi semnifica focul nestins din valea Ben-Hinom unde lucruri şi trupuri moarte erau îndepărtate din lumea celor vii.

Pentru mentalitatea iudaică nu exista teroare mai cumplită decât aruncarea la lada de gunoi, în gheena înfocată unde ai pierit pe veci, deoarece nu reprezinţi nimic. Leproşii, loviţi de blestemul lui Dumnezeu, erau după moarte aruncaţi în gheenă deoarece îşi pierduseră identitatea şi erau eliminaţi din familia lui Israel, neamul lui Dumnezeu. Gheena era ultima degradare la care putea ajunge un fiu al lui Dumnezeu, şters de pe pământul celor vii şi din memoria poporului sfânt, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. Gheena era sinonimă cu anihilare veşnică din lipsă de valoare. Ce se arunca acolo era gunoi, obiect inutil, incomod, indezirabil, a cărui eliminare producea uşurare.

Gheena, focul iadului veşnic, nu era folosită pentru arderea oamenilor vii, oricât de degradaţi sau eretici s-ar fi dovedit ei; spre deosebire de cuptorul lui Moloh, unde fiinţe vii erau aruncate ca să satisfacă setea de sânge a zeului. Aici avem o aluzie clară la cele două concepte opuse care sfâşie teologia contemporană. Unii văd focul final prin ochii lui Moloh, un loc unde sunt aruncaţi păcătoşii nesupuşi. Alţii – foarte puţini, este adevărat – văd focul din cer a fi un simplu mijloc de curăţire a pământului, plin de la un capăt la altul de cadavre în putrefacţie, fiinţe care au murit deja din alte cauze şi care acum nu mai folosesc nimănui niciodată.

Logica închinării la Baal şi Moloh a produs milioane de torţe vii în istoria omenirii. Aruncarea copiilor în cuptorul lui Moloh, furnalul lui Nebucadneţar pentru stârpirea opoziţiei, arderea martirilor pe rug în Roma păgână sau în cea papală, continuând cu imensele cuptoare din lagărele naziste şi cu învăţătura contemporană despre focul din cer, toate aceste urâciuni se datorează gravei necunoaşteri a caracterului lui Dumnezeu. Nelegiuirile închinării la Baal şi Moloh au modelat puternic mentalitatea religioasă a poporului sfânt din toate timpurile, iar biserica rămăşiţei nu face excepţie. Tatăl nostru iubitor este la fel de scârbit de concepţiile noastre despre focul din cer ca şi de iniţiativele lui Solomon pentru diversificarea serviciilor divine din valea Ben-Hinom.

“Nici nu-Mi trecuse prin gând că au să facă asemenea grozăvii.” Dar teologilor noştri le trece prin gând că Dumnezeu a făcut “asemenea grozăvii” şi insistă ca biserica să predice că El va face încă o asemenea grozăvie la sfârşitul mileniului, când va arunca în cuptorul lui Moloh miliardele de necredincioşi înviaţi, care şi-au folosit dreptul de a alege cui doresc să servească.

 Pentru cei ce au descoperit viaţa veşnică, definită a fi cunoaşterea lui Dumnezeu, iadul din cartea Apocalipsei nu este altceva decât o gheenă curăţitoare, şi nicidecum cuptorul lui Moloh.

Secvenţe ale evenimentelor finale

17 feb 2005 - Gili Cârstea

Ce aţi spune dacă mâine dimineaţă, în Evenimentul zilei,  aţi vedea pe prima pagină, cu litere mari, următorul titlu: “Miel scăpat de la Grădina Zoologică – Bucureştiul sub teroare!”

Ioan vede o scenă a evenimentelor finale în care domnitorii pământului, “cei bogaţi şi cei puternici,” participă la revenirea lui Hristos pe norii cerului, şi aude opinia lor despre ceea ce se întâmplă:

“Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: 'Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?'” (Apoc 6:15-17).

Aici sunt prezentaţi oamenii care, cu câtva timp înainte, aleseseră fiara şi semnul ei ca fiind reprezentarea fidelă a credinţei adevărate în Dumnezeu. Omenirea trecuse prin ultima bătălie din jurul caracterului lui Dumnezeu, avusese parte de “ultimele raze de lumină” şi de “ultima solie de har” care oferiseră lumii perspectiva corectă a caracterului iubitor şi non-violent al lui Dumnezeu. Erau aici preşedinţi, prim-miniştri, şefi de stat-major, capi ai religiilor lumii, teologi eminenţi, profesori universitari, preoţi, savanţi de renume, scriitori şi ziarişti faimoşi, regizori şi actori adulaţi de mulţime, alături de gloata imensă a populaţiei pământului. Ei participaseră la dezbaterile aprinse în procesul lui Dumnezeu, şi se lăsaseră convinşi de icoana prezentată de religia globală, alegând să se plece în faţa urâciunii pustiirii aşezată în locul sfânt. Pe acest tron, în templul lui Dumnezeu, fusese aşezat Baal, iar omenirea era fascinată de “puterea cea mare a lui Dumnezeu,” care făcea să se coboare foc din cer. Religia globalizată câştigase inimile oamenilor şi convinsese puterea civilă să impună sub ameninţare păzirea decretelor promulgate de ea.  

Acum ei strigau ceea ce crezuseră mereu, că mânia Mielului va arunca în focul veşnic pe toţi opozanţii Lui, şi fugeau să se mai ascundă puţin de această mânie grozavă.

O altă categorie îşi ridica ochii spre cer, cu profundă apreciere pentru dragostea insondabilă a unui Prieten iubitor care intervine la timp pentru salvarea omenirii prinsă în convulsiile devastatoare ale pământului. Ei nu se ascundeau în peşteri, deoarece ştiau că Mielul nu este mânios, ştiau că dragostea nu se mânie şi nu se gândeşte la rău. În ultima confruntare, ei spuseseră omenirii că Dumnezeu nu va folosi constrângere sau tehnici teroriste spre a obţine supunere. Ei înţeleseră mânia lui Dumnezeu ca fiind disperarea inimii Sale atunci când este pus în imposibilitate de a interveni pentru salvarea copiilor Săi. Lucrarea Lui ciudată era să stea deoparte împotriva voinţei Sale, privind cum iubiţii inimii Lui se scufundă în moartea a doua. “Cum să te dau, Efraime… Mi se zbate inima în Mine… Eu sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:8-9).

Această categorie, cei mai mulţi oameni simpli, nu se lăsaseră păcăliţi că Mielul lui Dumnezeu scoate foc pe nări împotriva duşmanilor Lui. Pentru ei, El era Mielul lui Dumnezeu junghiat de la întemeierea lumii, Dorinţa veacurilor, Dumnezeu cu noi, Prinţul păcii, Servul servilor. Ei nu vor fugi îngroziţi la peşteri şi stânci deoarece au trăit toată viaţa lor în lumina strălucitoare a neprihănirii lui Hristos, acolo unde Tatăl a fost văzut lucrând după principiile legii.

Un Dumnezeu "dispreţuit şi părăsit de oameni"

18 feb 2005 - Gili Cârstea

În dialogul inter-confesional, în mass-media, în cercurile academice şi chiar în cele politice, există un interes tot mai viu pentru Dumnezeu şi împărăţia Lui, pentru slava Lui şi pentru convertirea lumii la Hristos. Chiar şi astrologii, vrăjitorii şi ghicitoarele se declară slujitori ai lui Dumnezeu, vorbind în numele Lui şi pretinzând descoperiri din partea Lui.

Cum se face că un Dumnezeu “dispreţuit şi părăsit de oameni” a ajuns să aibă o asemenea audienţă astăzi, când omenirea se scufundă în adâncimile unei decadenţe fără precedent? Coarda religiei s-ar putea să vibreze tot mai intens în zilele noastre, dar istoria este martoră a unor perioade îndelungate de interes religios, deşi centrul acelui interes nu era Dumnezeu, ci Baal.

A fost odată o perioadă strălucită a contactelor lui Dumnezeu cu familia omenească. El Şi-a întins cortul printre noi. A locuit în toată plinătatea Sa într-un Fiu al omului. Ne-a descoperit farmecul Său inegalabil. Chiar atunci, Dumnezeu a fost neînţeles, însingurat, izolat de păcătoase neputinţe omeneşti, interpretat greşit din raţiuni politice, sub permanenta suspiciune a credinţelor populare botezate credinţe fundamentale.

Chiar cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai Săi s-au descoperit prinşi în controversa dintre Dumnezeu şi Baal, uimiţi să descopere că imaginea lor din Scriptură este în conflict deschis cu acest Dumnezeu descoperit în Hristos.

Luca ne spune că Hristos, după o perioadă de timp, a hotărât să meargă la Ierusalim, în inima lucrării, iar ucenicii erau entuziasmaţi că Mesia este dispus, în sfârşit, să-Şi revendice locul în planul sfânt de a face din Ierusalim podoaba naţiunilor. Fiecare se visa la dreapta noului împărat al lui Israel, administrând treburile planetare, hrănind gloatele înfometate, vindecând pe bolnavi, făcând pace între naţiuni.

Într-o seară, pe drum spre Ierusalim, au dorit să poposească într-un sat al samaritenilor, dar aceştia au refuzat găzduirea grupului, din motive politico-religioase. Indignaţi de un asemenea gest grosolan, ucenicii-deja-miniştri-de-interne au cerut aprobare pentru o acţiune în forţă contra duşmanilor lui Hristos. Nu s-au gândit la secarea fântânilor de apă; nici la distrugerea holdelor; nici la bombardarea bisericii locale sau la îmbolnăvirea cu lepră a primarului. Pedeapsa potrivită pentru asemenea impertinenţă era focul lui Dumnezeu din cer, care să mistuie toată suflarea. Nu făcuse şi Ilie, omul lui Dumnezeu, la fel cu cei ce se împotriviseră lui Dumnezeu în vechime? Pedeapsa propusă de ei avea acoperire biblică, era posibilă practic şi ar fi atârnat greu în negocierile din Sinedriu asupra preluării puterii de către noul împărat al lui Israel. Ca să nu mai spunem de reacţia de retragere imediată a legiunilor romane, îngrozite de noua armă a insurgenţilor creştini.

Dumnezeu în Hristos era din nou singur, neînţeles, neapreciat. El, care dorea să ofere vindecare, salvare, viaţă din belşug, era împins de la spate să aducă suferinţă, nimicire şi moarte. În paranoia colectivă a familiei omeneşti, blândeţea, umilinţa şi servirea erau considerate a fi slăbiciune, iar furia nimicitoare turnată în capul opozanţilor era dreptate, justiţie divină.

De ce considerau ucenicii că locuitorii acelui sat trebuiau arşi de vii? Acei oameni stăteau liniştiţi la casele lor. Nu ieşiseră cu pietre împotriva lor. Nu strigau că Mesia este un impostor. Nu combăteau solia lor despre împărăţia care s-a apropiat. Ei doar şi-au arătat nemulţumirea că aceşti soli ai lui Dumnezeu merg la Ierusalim, cetatea marilor destrăbălări, iar pe ei îi neglijază, considerându-i cetăţeni de rang inferior. Nu doreau să fie parte a unei asemenea mişcări populare ce favoriza pe iudei, cu totul nemeritat, în opinia lor.

Dar ucenicii se socoteau personalităţi importante ale momentului. Erau vocea profetică ce urma să transforme societatea. Erau oamenii destinului. Erau viitoarea putere, miniştrii din guvernul lui Dumnezeu care urma să supună omenirea. Un asemenea refuz era cu totul inacceptabil, mai ales că printre ei se afla Mesia, trimisul lui Dumnezeu.

Acesta însă nu era “gândul lui Hristos,” şi nu era caracterul lui Dumnezeu. Iar Isus le-a spus deschis, cu riscul să-i demoralizeze complet, că acesta este spiritul Nimicitorului. S-au retras deci în tăcere, căutând adăpost în altă parte, fără nici o vătămare sau acţiune ostilă împotriva acelui sat. Ucenicii au văzut dragostea jertfitoare în acţiune.   

Ucenicii de astăzi nu au priceput nimic din acel incident. Ei continuă să ameninţe cu focul lui Dumnezeu pe locuitorii pământului, contând pe acelaşi model de interpretare a Scripturii ca şi ucenicii de atunci. Se consideră viitorii judecători planetari şi nu suportă să fie refuzaţi, deşi li s-a spus că şi ei sunt însufleţiţi de un duh mincinos care denigrează slava lui Dumnezeu.

În timp ce ucenicii contemporani propovăduiesc mântuire sub ameninţare, dumnezeul acestui veac pregăteşte cea mai înfiorătoare sclavie pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, în numele securităţii şi supravieţuirii. În numele lui Dumnezeu. Amăgită de această înşelătorie monstruoasă, omenirea va izgoni pe Dumnezeu din satul ei.

"Aici odihneşte un păcătos de înger turbat"

19 feb 2005 - Gili Cârstea

Am auzit recent o explicaţie ciudată despre motivele care L-ar obliga pe Dumnezeu să curme viaţa unor oameni, dacă vrea să fie drept şi credibil.

Explicaţia spunea că atunci când un câine turbat se plimbă liber prin parc, dreptatea şi mila cer omorârea lui, de dragul copilaşilor nevinovaţi care ar putea fi muşcaţi şi infectaţi cu rabie. Aşa se justifică uciderea a milioane de oameni, păcătoşi irecuperabili, a căror libertate pune în pericol sănătatea copiilor lui Dumnezeu.

Dacă este aşa, atunci se ridică o întrebare jenantă: Cine i-a infectat cu rabie pe păcătoşii deveniţi irecuperabili şi condamnaţi la moarte? S-au născut turbaţi printr-un accident genetic nefericit, un experiment scăpat de sub control? Ridicol. Ei au devenit periculoşi pentru societate deoarece s-au lăsat amăgiţi de principiile împărăţiei fărădelegii, sub presiunea constantă a Prinţului nelegiuirii. S-au aliat cu marele apostat în defăimarea şi distrugerea lui Dumnezeu. Ei nu sunt decât pioni, marionete, executanţi naivi ai unor planuri gândite şi operate de duhurile răutăţii din locurile cereşti.

Ce orbire ciudată L-ar face pe Dumnezeu să omoare păpuşile criminale, dar să nu se atingă de păpuşarii strategi? De ce ar omorî El câinii turbaţi, fără să distrugă izvorul infecţiei, pe marele turbat care otrăveşte omenirea? Cum se face că Satana şi îngerii lui sunt trataţi cu îngăduinţă, chiar cu respect (Iuda 1:9), iar cei ce se lasă amăgiţi de ei sunt ameninţaţi cu focul veşnic, apoi nimiciţi fără milă?

Aţi citit undeva, de la Geneza la Apocalips, în Spiritul Profeţiei, ba chiar în întreaga literatură universală, că Dumnezeu a omorât vreodată un demon? Există prin vastul univers al lui Dumnezeu un mormânt cu inscripţia “Aici odihneşte un păcătos de înger, turbat şi criminal”? Cum se face că aceşti turbaţi sunt în libertate, infectând generaţii întregi de oameni, dar oamenii infectaţi de ei sunt nimiciţi deoarece pun în pericol sănătatea publică? Este ca şi cum ai băga la puşcărie distribuitorii mărunţi de droguri de la colţul străzii, dar ai lăsa în libertate reţeaua care îi alimentează şi îi organizează. Mai este de mirare că Dumnezeu este considerat a fi arbitrar?  

Dacă această ilustraţie cu câinele turbat are vreo virtute, iar Dumnezeu este drept, atunci ilustraţia cere ca Dumnezeu să-l fi omorât pe Satana atunci când a început să infecteze pe primii îngeri. Acesta a fost chiar unul dintre punctele majore ale marii lupte. Lucifer devenit Satana spunea că dreptatea cere ca Dumnezeu să omoare pe călcătorii legii, aceasta fiind una dintre slăbiciunile legii, pe care el o cerea corectată. Atacul acesta mincinos a fost devastator pentru îngeri, iar oamenii nu s-au arătat mai precauţi, deşi au fost avertizaţi.

Dacă oştile întunericului sunt lăsate să infecteze planeta fără ca Dumnezeu să folosească violenţa împotriva lor, înseamnă că pentru distrugerile de vieţi omeneşti trebuie căutată altă explicaţie, dacă tot insistăm că Dumnezeu este drept.

Maniere de comunicare

20 feb 2005 - Robert J. Wieland

Abel i-a spus adevărul fratelui său, Cain, folosind cuvinte blânde, pline de iubire; Cain s-a ridicat împotriva lui şi l-a ucis. Timp de peste şase mii de ani, nenumăraţi Abeli le-au spus adevărul nenumăraţilor Caini folosind aceleaşi cuvinte blânde, pline de iubire, iar pentru aceasta au fost urâţi. Pe perioada celor 1260 de ani ai Evului Mediu, milioane de creştini care au iubit adevărul au fost persecutaţi de mult mai multe milioane de aşa-zişi creştini care îl întruchipau pe Cain.

De ce se simt motivaţi oamenii care iubesc adevărul să îl vestească? Duhul Sfânt îi îndeamnă pe aceia care iubesc adevărul să “[strige] în gura mare, [să nu se oprească]... [să vestească] poporului [lui Dumnezeu] nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei” (Is 58:1). Până acum, aceia care au dat curs acestui îndemn al Duhului au fost urâţi. Şi noi toţi suntem, în inima noastră, fie Abeli, fie Caini.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi în Ierusalim la mijlocul primului secol d.Hr. Printre cei mai „spirituali” membri ai „bisericii” voastre se numără femei „cucernice şi cu vază,” persoane cu multe „fapte bune” la activ (istoria spune că ele ofereau calmante bieţilor răstigniţi – gesturi de o mare bunătate). Dar ele se opuneau predicării lui Pavel despre faptul că L-au „dispreţuit şi părăsit” pe Mesia, şi L-au „izgonit” (Fapte 13:49, 50). Pavel Îl predica pe Hristos în cuvinte amabile, iubitoare, cu lacrimi în voce, dar nu reuşea să-i impresioneze cu „Hristos şi El răstignit.”

Aţi putea spune lui Pavel, cu un sfânt bun simţ: „Vorbeşte mai puţin despre acest aspect tulburător al soliei şi adresează-te acestor persoane ‘cucernice şi cu vază’ într-un mod mai uşor digerabil. Pavele, încearcă să fii ‘înţelept ca şerpii’ şi ‘fără răutate ca porumbeii.’ Poate că vei avea o mai mare reuşită în acest fel; crucea jigneşte. De ce să-i punem într-o situaţie neplăcută pe aceşti oameni ‘cucernici’?”

Legea guvernării divine

21 feb 2005 - Gili Cârstea

Pe măsură ce bătălia din jurul caracterului lui Dumnezeu se extinde, devine tot mai evidentă caracterizarea pe care sora White a făcut-o soliei 1888. Ea spunea că solia a fost despre “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.” Personal, nu am auzit niciodată pe cineva folosind această definiţie despre solia 1888 sau încercând să clarifice de ce neprihănirea lui Hristos trebuia prezentată “în legătură cu legea.”

Astăzi voi reda câteva paragrafe publicate imediat după sesiunea de la Minneapolis în care ni se atrage atenţia că solia urmărea să corecteze imaginea deformată despre lege, care nu era văzută a fi “o transcriere a caracterului lui Dumnezeu.” Sper ca ele să contribuie la edificarea multor partizani ai soliei 1888 care nu văd nici o legătură între solia 1888 şi slava caracterului lui Dumnezeu, legea Sa.

“La întâlnirea de la Kansas, m-am rugat lui Dumnezeu ca puterea vrăjmaşului să fie zdrobită, şi poporul care a fost în întuneric să-şi poată deschide inima şi mintea în faţa soliei pe care El o trimite, ca să poată vedea adevărul, nou pentru multe minţi, ca un adevăr vechi într-un cadru nou. Capacitatea de înţelegere a poporului lui Dumnezeu a fost orbită; căci Satana a prezentat greşit caracterul lui Dumnezeu.  Bunul şi delicatul nostru Domn a fost prezentat în faţa poporului îmbrăcat în trăsăturile de caracter ale lui Satana, iar bărbaţii şi femeile care au căutat adevărul au privit la Dumnezeu aşa de mult într-o lumină falsă, încât este greu să împrăştii norul care ascunde de ochii lor slava Sa. Mulţi au trăit într-o atmosferă de neîncredere, şi se pare că le este aproape imposibil să se prindă de nădejdea care le este prezentată în evanghelia lui Hristos” (RH 23 iulie 1889).

“Lucrarea ucenicilor lui Hristos este să strălucească ca nişte lumini, descoperind lumii caracterul lui Dumnezeu. Ei trebuie să prindă din Cuvântul lui Dumnezeu razele crescânde ale luminii şi să le reflecteze asupra oamenilor înfăşuraţi în bezna necunoaşterii lui Dumnezeu. Slujitorii lui Hristos trebuie să prezinte corect oamenilor caracterul lui Dumnezeu şi al lui Hristos” (EGW 1888 Materials, p. 268).

 “'Nu sunt decât puţini, chiar printre cei ce pretind a o crede, care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent. Dar cât de puţini văd această solie în importanţa ei vitală şi o prezintă poporului cu putere! Pentru cei mai mulţi ea nu are decât puţină putere.' Însoţitorul meu a spus: 'Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei. O opţiune decisivă urmează să fie aşezată în faţa tuturor naţiunilor, limbilor, popoarelor. Lucrarea care va încheia solia îngerului al treilea va fi însoţită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii în toate sectoarele civilizaţiei, şi se vor lua decizii pentru Dumnezeu ca Guvernator suprem; legea Sa va fi văzută ca fiind regula de funcţionare a guvernării Sale'” (EGW 1888 Materials, p. 165,166).

Acest pasaj redă vorbele îngerului, într-o comunicare făcută servei Domnului cu puţin înainte de Minneapolis, iar ultima propoziţie este de-a dreptul excepţională. Îngerul spune că, sub efectul dezvoltării soliei îngerului al treilea, din care va rezulta “multă lumină,” omenirea va avea şansa secolelor să priceapă un lucru foarte contestat până atunci, şi anume că legea celor zece porunci este şi legea după care funcţionează guvernarea lui Dumnezeu.

Nebucadnezar, Ahab şi corectitudinea politică

22 feb 2005 - Gili Cârstea

Reacţia împăraţilor (sau preşedinţilor) poporului ales la apelurile din partea lui Dumnezeu a fost mereu motiv de uimire şi îngrijorare pentru o minoritate din acest popor. Cum este posibil ca, în cele mai multe cazuri, conducătorii lui Israel să facă alegerea greşită, deşi Dumnezeu le-a dat toate detaliile posibile ca ei să aleagă drumul neprihănirii? Ce motive ciudate i-au făcut pe cei mai mulţi să respingă soluţia lui Dumnezeu, alegând calea distrugătoare a planurilor omeneşti rezultate din analize politice?

Aş dori să aşez în contrast două cazuri biblice, când oameni din posturi de conducere au trebuit să ia decizii importante, şi să vedem cum au interpretat şi tratat ei lumina trimisă de Dumnezeu.

Mai întâi să menţionăm cazul lui Nebucadneţar. Deşi nu se număra printre adoratorii lui Iehova şi nu ştia mare lucru despre căile neprihănirii, confruntat cu o dilemă majoră, el a făcut un lucru pe care cei mai mulţi lideri ai lui Israel, din toate timpurile, l-au refuzat cu obstinaţie. Împăratul a consultat întreaga clasă teologică a împărăţiei, dar în final a ales să meargă pe mâna glasului unic al opoziţiei, reprezentantul unei religii ciudate şi al unui zeu care nu putuse ajuta naţiunea lui. Nebucadneţar era înconjurat de o armată de ghicitori, astrologi, savanţi eminenţi ai religiilor lumi, cărturari cu înaltă pregătire în predicţii politice sau sociale, strategi militari cu experienţă, mari preoţi ai religiei naţionale, teologi străluciţi. Împotriva tuturor acestora stătea Daniel, unic şi cât se poate de sectar, dar glasul lui a sunat mai credibil la urechile împăratului decât tunetul corului imens de strategi omeneşti încărcaţi de diplome şi onoruri academice. O asemenea alegere surprinzătoare ar fi numită astăzi sinucidere politică. Cum să dai crezare unui glas rebel, când academia naţiunii vede lucrurile exact pe dos? Acest împărat păgân a avut ocazia binecuvântată să vadă căile neprihănirii în acţiune, propovăduite de o minoritate absolută chiar în mijlocul celor mai neprielnice situaţii politice.

În contrast, avem cazul lui Ahab, confruntat şi el cu situaţia încurcată de a trebui să discearnă între căile lumii şi cele ale lui Dumnezeu. Ahab era şi el înconjurat de specialişti, teologi, strategi cu experienţă şi preoţi onorabili. Erau educaţi şi întreţinuţi de curtea regală pentru un singur scop, acela de a spune împăratului voia Domnului în momente cruciale. Un asemenea moment a fost acela când, aliat cu Iosafat, Ahab făcea planuri să recupereze anumite teritorii de la sirieni. Ei au convocat o sesiune extraordinară a Conferinţei Generale, iar fraţii specialişti trebuiau să afle voia Domnului în această privinţă. Fraţii specialişti, patru sute la număr, au deliberat şi au descoperit o caldă şi plăcută unitate de vederi, rod al consacrării şi dedicării lor în lucrarea lui Dumnezeu. Au comunicat împăratului solia din partea Domnului, o solie de har îmbelşugat, o solie pozitivă, de încurajare şi speranţă: Dumnezeu binecuvântează şi susţine campania militară în curs de desfăşurare, promiţând coaliţiei un sprijin total. Împăratul lui Israel era mulţumit, fraţii se dovedeau cu totul devotaţi bisericii şi conducerii ei.

Dar împăratul lui Iuda avea o reţinere. Lui i se părea că toată festivitatea era un pic prea triumfalistă, iar el îşi aducea aminte că solii lui Dumnezeu au fost mai mereu sobri, reţinuţi şi în minoritate de cele mai multe ori. Unanimitatea aceasta însutită îl cam deranja. Nu mai există nimeni în Israel care nu a fost molipsit de euforia acestei teologii moderniste care caută punţi de legătură peste prăpăstii denominaţionale în numele păcii între popoare? Ba da, supravieţuise unul, dar solia lui era negativistă, izolaţionistă, sectară, iar solul avea un caracter dificil, fără orizont politic, lipsit complet de aleasa artă  a diplomaţiei prin compromis.

Mica era pus într-o situaţie dificilă. Să spui împăratului că onorata adunare nu vorbeşte în numele Domnului nu era chiar simplu. Iar pentru Ahab era infinit mai complicat, căci nu-şi permitea să trimită la plimbare toată academia poporului sfânt. A ales să creadă, să-şi imagineze şi să spere că Mica este un profet fals. S-a înşelat amarnic.

În lumea aceasta, solii lui Dumnezeu au fost, sunt şi vor continua să fie în minoritate, o minoritate vulnerabilă, de care te poţi descotorosi uşor, căreia îi poţi întoarce spatele fără prea mari mustrări de conştiinţă şi care nu devine ameninţătoare când este refuzată.

De ce oare un dictator ca Nebucadneţar, care avea lumea la picioare, poate să vadă în omul lui Dumnezeu glasul raţiunii, iar împăraţii lui Israel caută adevărul după criteriul majorităţii?

O perspectivă corectă a legii

23 feb 2005 - A.Graham Maxwell

Care este perspectiva corectă de unde trebuie privită legea, aşa cum o foloseşte Dumnezeu? Dacă am fi aduşi înapoi la dragoste şi încredere, cum am înţelege rolul legii? Răspunsul se află în pasajul de după Galateni 3.19: "Atunci, pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege." Era nevoie de ea. Pavel spune deseori acest lucru, dar nicăieri mai izbitor decât în 1 Timotei 1,8. Prefaţa acestui verset este interesantă, să citim deci de la versetul 6: "Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc."

Noi nu dorim să fim în această situaţie, nu? Care este adevărul despre lege? "Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine." Există un fel greşit de a întrebuinţa legea. "Căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru adulteri, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase." El spune că ele sunt "potrivit cu evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie."

Cred că şi noi am fost însărcinaţi cu o corectă viziune a rolului legii lui Dumnezeu. Pavel continuă, în ceea ce noi numim capitolul 3, să explice scopul pentru care a fost adăugată legea, în faimosul verset pe care l-am discutat mai înainte, şi continuă în versetul 23: "Înainte de venirea credinţei (care este încredere) noi eram sub paza legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, legea ne-a fost un îndrumător (custode, pedagog, spune versiunea King James, dar legea nu a fost un pedagog în sensul actual al cuvântului) spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta."

Acum, dacă legea a reuşit să ne aducă înapoi la Hristos, iar Hristos ne-a adus înapoi la dragoste şi încredere în Dumnezeu, ca Avraam cu mult timp în urmă, "desfiinţăm noi legea?" Cineva care este un prieten de încredere cum a fost Avraam, desfiinţează oare legea? Nu! El nu face decât să ia legea de pe perete şi de pe tablele de piatră şi să o aşeze acolo unde îi este locul, în minte şi în inimă. Când legea este la locul ei, nu trebuie să spui oamenilor să nu ucidă, căci oricum nu o vor face. Ruşine să ne fie că a fost nevoie să ni se spună să nu facem asemenea lucruri îngrozitoare. Dar nu s-a putut altfel, şi Dumnezeu a trebuit să adauge legea.

Poligraful pentru spirite

24 feb 2005 - Gili Cârstea

În biserica noastră modernă, deosebirea dintre spiritul lui Hristos şi spiritul lui Satana s-a estompat foarte mult, iar cauzele nu sunt chiar misterioase. Insistenţa că Dumnezeu poate călca legile neprihănirii deoarece o face dintr-un motiv sfânt, eşecul de a înţelege că Dumnezeu operează după principii clare şi declarate public, au produs un concept în care răul este bine, şi binele este rău, dacă aşa spune Dumnezeu; căile Lui sunt insondabile, şi nu este cazul să ne agităm inutil în legătură cu caracterul Lui, care este sfânt orice ar face.

Exact acest mod de gândire a produs veşnica alunecare a poporului ales de la căile neprihănirii către închinarea la Baal. Prin susţinerea că folosirea violenţei împotriva nesupunerii omeneşti este justificată, s-a deschis uşa în faţa uriaşului val al păgânismului. Israel a ajuns atât de departe, încât a socotit necesar să aducă lui Dumnezeu jertfe omeneşti pentru a obţine iertarea sau favoarea Lui. Cum se face că Israel s-a lăsat amăgit de religia amoniţilor, adorându-l pe Moloh dar rostind numele lui Iehova, deşi Dumnezeu spune că nici măcar nu-I trecuse prin gând că s-ar putea ajunge aici? Nu-I trecuse prin gând deoarece El dăduse lui Israel o descriere completă a caracterului Său, în LEGE, care ar fi trebuit să fie o protecţie sigură împotriva unor asemenea practici barbare.

Grupul ucenicilor lui Hristos este un eşantion perfect pentru testul credinţei populare din timpul lor, dar care aruncă multă lumină asupra credinţei bisericii rămăşiţei. Cererea lor de a face să cadă foc din cer peste satul samaritean care le-a refuzat găzduirea venea din credinţa pervertită a adorării lui Moloh, în care împotrivirea faţă de dorinţa zeului era aspru pedepsită. Pedepsită cu foc. Ei socoteau că cer un lucru legitim, conform cu voinţa divină şi susţinut cu Scriptura. Existau nenumărate precedente care impuneau o asemenea măsură severă, iar ei se bucurau să participe cu astfel de iniţiative la îndreptarea reputaţiei ştirbite a Domnului lor. Pentru ei era o autentică râvnă pentru dreptate, în cea mai sfântă curăţie de inimă.

Cum se face că iniţiativa lor a fost refuzată atât de categoric? Pe ce bază îi mustra Hristos că ei sunt însufleţiţi de alt spirit decât cel autentic? Cum se poate face diferenţa între spiritul lui Dumnezeu şi spiritul lui Satana? Există un test sigur prin care se diferenţiază caracterele? Se supune Dumnezeu acestui test, ca astfel să poată avea noimă chemarea pe care ne-o face cu disperare de a-L cunoaşte?

Dacă albul e negru şi negrul e alb din raţiuni divine, ce sens mai are cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu şi aprecierea neprihănirii lui Hristos? Pe baza cărei grile de evaluare a condamnat Mântuitorul pe ucenici că sunt mânaţi de spiritul lui Satana?

Comentând episodul cu focul din cer, sora White ne oferă testul sigur al diferenţierii spiritelor:

“Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru dreptate, oamenii asociaţi cu îngerii răi aduc suferinţă asupra semenilor lor pentru a-i converti la ideile lor religioase; dar Hristos se arată totdeauna plin de îndurare, căutând să câştige inimile oamenilor prin descoperirea dragostei Sale…

Nu poate exista dovadă mai clară că avem spiritul lui Satana decât dispoziţia de a răni şi distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau acţionează contrar ideilor noastre” (DA 487).

“Nu poate exista dovadă mai clară,” deci nu poate exista test mai sigur pentru deosebirea spiritelor, decât testul constrângerii religioase. Când, direct sau indirect, se folosesc tehnici de forţare a conştiinţei, avem de-a face cu profeţii lui Baal. Atunci când convertirea la “idei religioase corecte” se face folosind ameninţări mascate, cum este cea a focului lui Dumnezeu, avem de-a face cu adorarea zeilor amoniţi. Când Îl prezentăm pe Dumnezeu nimicind omenirea pe calea dezastrelor “naturale,” ne dovedim închinătorii marelui Arhitect, ce urmăreşte depopularea planetei de dragul unei minorităţi valoroase, unei rase pure, care să nu mai pericliteze sănătatea planetei.

Dacă “numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui” caută să forţeze conştiinţa, de ce ne vine atât de greu să credem – şi să spunem lumii – că nu Dumnezeu este la originea dezastrelor care au lovit, lovesc şi vor continua să lovească omenirea?

Dacă Dumnezeu “răneşte şi distruge” pe copiii Săi rebeli, atunci credinţa noastră despre marea controversă este cea mai mare nebunie, cea mai aberantă variantă a evenimentelor finale, căci Satana şi îngerii lui puteau fi nimiciţi la cruce, fiind evitate două milenii de cumplite măceluri inutile.

Arhitecturi periculoase

25 feb 2005 - Gili Cârstea

După trecerea în mileniul trei, omenirea este tot mai interesată în realizarea unei păci durabile, iar Organizaţia Naţiunilor Unite lansează tot mai insistent programe orientate pe echilibru cultural şi religios pentru obţinerea înţelegerii între popoare. Aceste programe concură în direcţia implementării unei administraţii globale pe care fostul preşedinte Clinton o numea Calea a Treia – care permite guvernelor să cedeze responsabilităţi, dar nu controlul, unor parteneri privaţi, civili, care să împlinească viziunea.

Parteneriatul biserică-stat, pe care mulţi conducători de state îl văd tot mai favorabil, începe să prindă contur. Există o febră a alianţelor politico-religioase în toată lumea, dar ele nu sunt realizate prin hotărâri legislative, ci de o armată de conducători religioşi voluntari şi deseori bine intenţionaţi. În fruntea paradei sunt cei care împărtăşesc şi promovează viziunea ONU pentru secolul 21. Ei doresc şi proiectează un sat global al păcii şi dreptăţii sociale, unit nu prin credinţa în Dumnezeul Bibliei, ci prin credinţa în natura umană şi într-un zeu-spirit pluralist, lucrând în şi prin fiecare persoană – iar aici falsul este realizat cu o îndemânare drăcească.

Comunicarea veştii bune despre neprihănirea lui Hristos nu se potriveşte acestei viziuni utopice. Ea ofensează pe oameni de alte credinţe. Ameninţă pacea unor lideri religioşi care şi-au construit o poziţie socială pe idealuri umaniste şi nu pe Scriptură. Ea intră în conflict cu standardele internaţionale pentru toleranţă şi sănătate mentală.

În lumina acestor proiecte globale, nu ne miră presiunea aşezată asupra bisericii rămăşiţei, care devine tot mai greu de evitat şi tot mai vizibilă în treburile bisericii. Ultima sesiune electivă a Uniunii Române a fost transformată într-un festival ecumenic, în care clerici înalţi ai altor biserici, alături de reprezentanţi ai guvernului şi ai legislativului României, au fost invitaţi la amvon şi insistent apreciaţi, aplaudaţi şi numiţi cu apelativul plăcut de frate. Nimeni nu s-a sesizat că reprezentanţii celorlalte confesiuni erau apelaţi de oficialii adventişti cu expresii ca “Sfântul Părinte” sau “Sfinţia voastră,” iar bisericile pe care le reprezentau erau numite biserici surori. Nu s-a ridicat nici un delegat să conteste revărsarea de laude sforăitoare pe care chiar preşedintele în funcţie le vedea exagerate, deşi cu vădită mândrie. Privind această scenă tristă, mă întrebam ce simţea Martorul Credincios în acel moment şi mă gândeam dacă nu cumva a crescut rating-ul îngerului bisericii Laodicea în curţile cereşti iar noi nu am fost informaţi. Era evident pentru oricine că organizatorii nu mai susţin conceptul adventist despre întreita solie îngerească şi Apocalips 18, deşi nu s-au obosit să comunice bisericii care este noua interpretare ce susţine frăţia religio-politică în care ne desfătăm de la o vreme încoace. Aceasta în special în lumina declaraţiei publicate pe internet, pentru presă, că Biserica Adventistă este în postura rămăşiţei profetice chemate providenţial în momentele de criză care ne aşteaptă. Pentru membrii bisericii, această misiune a fost înţeleasă mereu ca fiind vocea celui de-al treilea Ilie, care cheamă pe copiii lui Dumnezeu afară din Babilon.  

Public şi declarativ, construcţia europeană are doar conotaţii politice şi sociale. În realitate, fundamentul este doar religios, iar omenirea va observa acest lucru abia atunci când nu va mai exista cale de întoarcere, iar fiara va reacţiona violent împotriva libertăţii de conştiinţă, atât de adulată astăzi, la ordinul bisericii organizate.

Este timpul ca îngerul al treilea să se unească cu “celălalt înger” din Apocalips 18, iar slava caracterului lui Dumnezeu să strălucească pentru ultima oară, înainte ca omenirea să se scufunde în feudalismul high-tech care se pregăteşte sub ochii ei orbi.

Dumnezeu şi soluţia finală

26 feb 2005 - Gili Cârstea

Am auzit deseori argumente stranii care încercau să motiveze pe Dumnezeu în uciderea anumitor categorii de oameni. Sunt unii printre noi care spun că ceea ce face Dumnezeu nu este omor, ci un somn, adică El îi duce la culcare pe cei nedisciplinaţi, vicioşi, rebeli sau periculos de păcătoşi. Ei spun că moartea adevărată este cea de-a doua, şi că prima moarte fiind un somn, Dumnezeu nu poate fi acuzat de omor. Este adevărat, prima moarte este un somn, dar acest somn stabileşte definitiv soarta cuiva, iar grozăvia este tocmai aceasta, că persoanei respective i se răpeşte posibilitatea de a face schimbări, iar din acest punct de vedere, pentru cei păcătoşi este ca şi moartea a doua. Doar dacă nu pretindem că toţi cei omorâţi pe această planetă sunt sfinţi şi merg în paradis la înviere.

O altă concepţie, mai stranie, este aceea că Dumnezeu trebuie să omoare pe păcătoşii irecuperabili. Adică, unii oameni au depăşit limitele harului divin, iar puterea mântuitoare nu mai este eficientă asupra lor.  Este cazul pe care îl descrie Pavel, când vorbeşte despre păcatul împotriva Duhului Sfânt. Ei sunt de nevindecat, căci au hotărât să sfideze singura agenţie care mai putea face ceva pentru ei. Depăşind acestă barieră, ei îşi pierd valoarea şi deci dreptul la viaţă, căci permisiunea de a fi lăsaţi în viaţă nu ar face decât să agraveze mizeria şi chinul în care se vor zbate până la moartea naturală care îi aşteaptă.

În Germania anilor 1920 au început să apară în ziare şi reviste articole care susţineau că oamenilor ar trebui să li se permită să se omoare, ajutaţi de rude sau prieteni. Poziţia era prezentată de aşa manieră încât combaterea ei nu se putea face fără a demonstra o gravă lipsă de compasiune. Se dădea de înţeles că decizia de suicid asistat este nobilă, curajoasă şi corectă din punct de vedere social. Se prezentau motive şi cazuri pe o bază foarte emoţională. O campanie paralelă încerca să-i convingă pe germani că resursele ţării sunt epuizate de oameni a căror calitate a vieţii s-a deteriorat atât de mult încât nu mai merită să fie lăsaţi în viaţă. Era vorba de bătrâni, de persoane cu handicap mental sau fizic, de evrei sau ţigani. La sfârşitul decadei, anumiţi medicii au început operaţiunea cu pacienţi din domeniul lor de responsabilitate, omorând anumite categorii de persoane, chiar dacă unii dintre ei nu doreau să moară. Curând, zeci de mii de oameni au fost omorâţi prin tratament medicamentos eronat. Certificatele de deces erau falsificate pentru a ascunde adevărata cauză a morţii.

Ajuns la putere, Hitler a îmbinat aceste două tendinţe, aşa că uciderea sistematică a bolnavilor irecuperabili, a handicapaţilor de orice fel, a ajuns politică oficială de stat. Între 1933 şi 1945, uciderile se efectuau în instituţiile medicale sau în azilele de bătrâni. Mai târziu, când a început genocidul din lagărele de concentrare, Hitler a păstrat o faţadă respectabilă, că deciziile sunt de domeniul medical. Medicii care fuseseră implicaţi în activităţi de eutanasie în spitalele lor au fost aleşi să conducă operaţiunile din lagăre. Deja în 1938 mulţi cetăţeni germani fuseseră complet desensibilizaţi de suicidul asistat, fiind complet insensibili acum în faţa pasului final de eliminare forţată. Omenirea întreagă a fost îngrozită de cruzimea şi nebunia la care se poate ajunge când nelegiuirea este susţinută cu argumente plauzibile.

Acesta este exact cazul lui Dumnezeu, pe care aceşti teologi moderni Îl văd operând după aceleaşi principii. Ei susţin propaganda diavolului, că cei a căror calitate a vieţii s-a deteriorat dincolo de limitele mântuitoare nu trebuiesc lăsaţi în viaţă, iar uciderea lor sistematică este nu numai corectă, dar şi iubitoare, plină de milă şi compasiune.

Este oare posibil ca oameni pe care Dumnezeu i-a onorat cu o descoperire a caracterului Său în lege să susţină procedurile criminale ale unui dictator şi să-L prezinte pe Mântuitorul lumii în postura oribilă de criminal nazist? Da, este posibil, atunci când solia despre neprihănirea lui Hristos este batjocorită. Este posibil, dacă ani de zile am lăsat ca propaganda sistematică a evului mediu despre pedepsirea păcătoşilor să desensibilizeze conştiinţa bisericii rămăşiţei, deformând dincolo de recunoaştere caracterul sfânt, neprihănit, al Tatălui nostru ceresc.

Forţa constrângătoare şi efectele ei

27 feb 2005 - Gili Cârstea

V-aţi întrebat vreodată cum afectează cunoaşterea neprihănirii lui Hristos viaţa intimă, viaţa socială sau religioasă? Ar fi vreo schimbare în biserică sau societate dacă actuala concepţie despre caracterul lui Dumnezeu s-ar modifica? Cum ar arăta lumea noastră dacă locuitorii ei ar crede că Dumnezeu nu forţează voinţa cuiva pentru a obţine supunere?

Astăzi aş dori să propun o listă a schimbărilor care s-ar produce în lumea noastră dacă ea ar fi luminată de slava caracterului lui Dumnezeu.

- S-ar termina cu violenţa în familie – bărbaţii nu şi-ar mai tortura soţiile pentru delicte sau insubordonări, ci le-ar câştiga dragostea prin sacrificiu de sine, da, dus chiar până la capăt, adică să accepte să fie părăsiţi. Dar ei se poartă violent deoarece cred că trebuie să fie la fel ca Tatăl ceresc, menţinând ordinea şi disciplina în familie prin folosirea forţei. Şi îşi torturează soţiile fizic şi psihic, convinşi că Dumnezeu binecuvântează fermitatea şi credincioşia lor.

- Ar înceta orice urmă de constrângeri religioase – nimeni nu ar mai fi persecutat sau torturat din cauza felului cum înţelege să se închine lui Dumnezeu. Milioane de oameni au fost chinuiţi şi ucişi din motive de conştiinţă, iar viitorul este foarte sumbru, căci bisericile de astăzi, deşi spun că militează pentru libertate de conştiinţă, nu ştiu altă cale pentru obţinerea ei decât constrângerea. Cruzimile din timpul Romei păgâne, iar apoi cele ale Sfântului Oficiu al Inchiziţiei din evul întunecat, au fost posibile din cauză că oamenii doreau să aducă o slujbă lui Dumnezeu, să-I producă o bucurie închizând gura opozanţilor Săi. Trimişii lui Dumnezeu din toate timpurile au fost trimişi la moarte cu credinţa fermă că Dumnezeu ar fi procedat la fel dacă Se afla în persoană pe pământ. Oamenii care s-au crezut reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ au lucrat după viziunea pe care au avut-o despre caracterul lui Dumnezeu.

- Ar înceta orice operaţiuni militare – naţiunile nu şi-ar mai urmări interesele vitale prin ameninţare cu forţa sau prin folosirea ei, ci prin ajutor reciproc dezinteresat. Nu cred că a existat război sau expediţie militară pe acest pământ care să nu fie justificată prin voinţa zeilor. De la cruciadele antice la cele moderne, militarilor li s-a spus că ei servesc o cauză nobilă, cauza lui Dumnezeu, şi că se bucură de ocrotirea şi de binecuvântarea Lui în acea expediţie. Forţele armate ale lumii civilizate acţionează sub o convingere fermă că sunt angajate într-un efort onorabil, în deplin acord cu preceptele morale creştine, aducând libertate şi pace popoarelor înrobite. La rândul lor, organizaţiile islamice sunt stimulate să poarte jihadul motivate de aceeaşi convingere că Alah trebuie apărat de marele satan, angajându-se în operaţiuni sinucigaşe cu credinţa că vor ajunge direct în cer, la sânul lui Avraam.

La începutul marii controverse dintre Hristos şi Satana, îngerii au fost puşi în mare confuzie de insinuările heruvimului acoperitor că legea lui Dumnezeu este un sistem de sclavie, şi că El va folosi forţa constrângătoare împotriva oricui va îndrăzni să conteste ordinea impusă. Această teologie malefică a fost propovăduită şi locuitorilor pământului, care s-au dovedit a fi la fel de creduli ca şi o mare parte a îngerilor. Astăzi comunitatea internaţională este organizată şi funcţionează după sisteme de legi care au ca bază comună evanghelia lui Lucifer, că forţa constrângătoare este cea mai eficientă cale de a obţine pace şi linişte, armonie între popoare.

Opinia publică va fi electrizată de solia celui de-al patrulea înger, acela din Apocalips 18, a cărui slavă va umple tot pământul. Slava aceasta, ni s-a spus, va fi descoperirea ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu, o prezentare a caracterului iubitor al lui Dumnezeu, în care forţa constrângătoare nu are absolut nici un loc. Această solie va fi marele agent în vindecarea inimilor alienate, pentru toţi cei care se vor lăsa atinşi de razele ei strălucitoare.

Este de mirare că tot iadul este la lucru pentru interceptarea acestor “ultime raze” ale soarelui neprihănirii, iar biserica nu reuşeşte să-şi găsească menirea, ameţită printre proiecte şi strategii de spiritualizare groteşti?

"In subţire, strălucitor şi curat"

28 feb 2005 - Gili Cârstea

O lungă perioadă de timp din istoria modernă a poporului nostru s-a crezut că mireasa lui Hristos este cetatea fizică a Noului Ierusalim. Ne-am bucurat să-i măsurăm străzile de aur şi porţile de mărgăritar, comparându-le cu vajnicul şi vetustul nostru beton armat. Cum i s-a dat ei “să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat” a fost mai greu de explicat, dar ne-am consolat cu gândul că aici este o metaforă.

În ultima vreme, se discută tot mai des despre Noul Ierusalim ca fiind trupul colectiv al lui Hristos. Faptul că temeliile cetăţii sunt cei doisprezece apostoli, iar porţile sunt cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, a reuşit să trezească interesul multora pentru o nouă abordare a limbajului profetic. Este tot mai bine primită explicaţia că Mireasa lui Hristos este biserica ultimei generaţii şi că acesteia urmează să i se dea să se îmbrace cu in strălucitor, care reprezintă “faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apoc 19:8). Imaginea aceasta este susţinută şi de episodul din Zaharia, în care lui Iosua, marele preot, i se oferă o haină albă în locul hainei murdare cu care era acoperit. Haina murdară a marelui preot însemna nelegiuirea poporului transferată asupra lui, iar îngerul este clar în interpretarea evenimentului: “Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” (Zah 3:4).

Momentul descris de aceste două profeţii este încă în viitor, un viitor pe care acest popor îl poate aduce foarte curând. Până atunci, singura noastră speranţă este neprihănirea lui Hristos. Dar în ziua ispăşirii finale, neprihănirea lui Hristos va deveni neprihănirea sfinţilor. Fiul omului a fost neprihănit deoarece Tatăl locuia în El, iar cele două naturi, umană şi divină, erau una. Aceasta este singura soluţie pentru trăirea în sfinţenie. Spiritul Profeţiei numeşte aşa ceva nunta. La nunta Mielului, pe care Ioan o vede în viziune, urmaşii lui Hristos, biruitorii fiarei, vor fi făcuţi părtaşi de natură divină, iar neprihănirea acoperitoare a lui Hristos devine neprihănirea lor. Apare astfel un popor capabil să ofere omenirii imaginea autentică a caracterului lui Dumnezeu – slava Sa – cu o asemenea credibilitate şi eficienţă încât se poate spune că pământul “s-a luminat” de slava lui Dumnezeu.

Nunta produce îndepărtarea nelegiuirii, iar Mireasa lui Hristos poate acum să invite omenirea la ospăţul nunţii Mielului, lucru absolut nepotrivit înainte ca nunta să poată avea loc. Această lucrare este numită marea strigare, o ultimă invitaţie făcută familiei omeneşti de a accepta neprihănirea lui Hristos în locul farmecelor lui Baal, un hristos multi-cultural amalgamând puzderia de zei adoraţi de religiile lumii.

Prin urmare, evenimentele finale nu se pot desfăşura dacă cele două lucrări descrise de Hristos nu se împlinesc: Predicarea evangheliei împărăţiei, şi pregătirea Miresei lui Hristos pentru nuntă.

Zilele pe care le trăim sunt o împlinire a profeţiei lui Daniel, când Dumnezeu ridică o împărăţie “fără ajutorul vreunei mâini” exact când regatele Europei se pregătesc să refacă visul lui Nebucadneţar fără să ţină seamă de tâlcuirea lui. În această situaţie, vă daţi seama cât de contrariat este universul spectator observând cum membri marcanţi ai bisericii rămăşiţei invită poporul să se alăture religiei globale pe drumul batjocoririi scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice, împiedicând astfel nunta Mielului.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888