Binele şi răul – o ecuaţie încă nerezolvată

1 feb 2005 – Gili Cârstea

Dacă Dumnezeu este “nevinovat şi demn de încredere,” aşa cum trebuie să se dovedească înainte de revenirea lui Hristos, cum ne aşteptăm să-L vadă aşa milioanele de sinistraţi din Asia, cărora le spunem că dezastrul lor este "actul" lui Dumnezeu?

Mii de copii rămaşi pe drumuri, pradă reţelelor de pedofilie; părinţi sfâşiaţi de pierderea copiilor, bântuind cu mintea rătăcită localităţi devastate; corpuri în putrefacţie pe care nu are cine să le adune; gropi comune şi trupuri fără nume aruncate în grabă de teama declanşării unor epidemii; oameni paşnici, transformaţi peste noapte în hoţi din necesitate. După spusele fraţilor noştri, acesta este tabloul asiatic pe care l-a pictat Dumnezeu. În acest prăpăd planetar ei văd dreptatea lui Dumnezeu la lucru, iar în efortul umanitar văd iubirea Lui. Două feţe ale unui Dumnezeu complet, spun ei. Pe noi, care susţinem că Dumnezeu este nevinovat şi demn de încredere, ne acuză că nu vedem decât o jumătate din caracterul lui Dumnezeu, acea jumătate pe care ei o numesc “dragoste neputincioasă.”

Ce este binele? Ce este răul? Există un cod universal după care să putem deosebi fărădelegea de neprihănire? Dacă frontiera aceasta se mulează după nevoi, fiind atât de elastică încât atinge măceluri înfiorătore şi sacrificii sublime, atunci mai este potrivit să chemăm lumea la standarde morale pe care nu le putem defini clar? Dacă a ucide un om, aşa cum a făcut Cain, este rău, dar a ucide două sute de mii, aşa cum a făcut Dumnezeu în acest caz, este bine, toate principiile de dreptate sunt spulberate, iar singura explicaţie a nenorocirilor planetare rămâne arbitrariul “divin”. Nici nu se putea un aranjament mai bun pentru efortul milenar în distorsionarea caracterului divin. Curând, religia organizată va sigila această icoană, impunând-o maselor confuze ca pe un reper moral indispensabil supravieţuirii.

Confuzia din Babilonul spiritual de astăzi este produsă de filozofia prin care binele devine rău, iar răul devine bine. Acest joc mortal cu sufletele oamenilor este numit etică creştină, o teologie a eliberării, deşi el este de departe cea mai josnică marcă de sclavie, sclavia spiritului în oceanul de incertitudini morale care întunecă pământul.

Pavel a înţeles bine situaţia aceasta tulburătoare. El îşi avertiza colegii din conducerea bisericii că acest blocaj spiritual aşează neprihănirea într-o situaţie extrem de periculoasă:

 “În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr 5:12-14).

“Să deosebească binele şi răul.” Aceasta se pare că va fi ultima provocare a adventismului, în efortul lui crucial de a da naştere celor 144.000 de slujitori ai neprihănirii. “Cuvântul despre neprihănire” care va face din ei “oameni mari” nu va fi rezultatul unui gest magic producător de sfinţenie instant, ci un efort susţinut de recuperare a binelui din marasmul distorsiunilor demonice, o pătrundere epocală în procedeele lui Dumnezeu din marea controversă, văzute prin prisma neprihănirii lui Hristos. Aceşti oameni vor trece de la “laptele” limbajului punitiv, care i-a ţinut de frică departe de fărădelege, la “hrana tare” a ecuaţiilor divine, unde vor descoperi că răul este duşmanul de moarte al binelui, iar depărtarea lor de fărădelege va fi actul voluntar al sufletului, fascinat de binele neprihănirii şi scârbit de răul nelegiuirii. Întrebuinţarea judecăţii lor va proiecta LEGEA deasupra oricăror criterii morale, descoperind pe singurul Dumnezeu a cărui cunoaştere este viaţă veşnică.

„O mare mişcare pentru convertirea lumii”

2 feb 2005 – Gili Cârstea

Avertizările extrem de serioase că Satana va prelua iniţiativa unei mişcări globale pentru convertirea lumii nu par să fie luate în serios de îngerul Bisericii Laodicea. Deghizările lui contemporane par să amăgească “chiar pe cei aleşi,” care nu sunt dispuşi să creadă că proiectele strategice pentru mileniul trei vor angaja lumea într-o opoziţie monumentală în faţa ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu. Convertirea lumii la Hristos aprinde pasiuni şi speranţe în toate cartierele Babilonului modern. Rămăşiţa a fost avertizată despre acest fenomen cu mult timp înainte, în cuvinte clare şi fără echivoc:

“Papistaşi, protestanţi şi oameni lumeşti vor accepta o formă de evlavie fără putere, şi vor vedea în această uniune o mare mişcare pentru convertirea lumii şi inaugurarea multaşteptatului mileniu” (GC 588).

Profeţia aceasta se întâmplă sub ochii noştri. Creştinismul contemporan se regrupează tot mai vizibil în jurul unei declaraţii de credinţă comună, făcută acceptabilă pentru toate segmentele religioase prin dialog, negocieri şi tratative, astfel ca omenirea să poată fi întoarsă la Dumnezeu. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o asemenea efervescenţă ecumenică, şi nu există comunitate religioasă care să nu fie implicată, într-un fel sau altul, în dialoguri, negocieri sau sesiuni de rugăciune pentru unitatea creştinilor.

Cunoscătorii acestui fenomen s-ar fi aşteptat ca biserica rămăşiţei să refuze implicarea în acest joc primejdios, ea fiind în posesia unor informaţii cât se poate de explicite că strategii din Babilon nu urmăresc luminarea pământului cu slava lui Dumnezeu. Evenimentele actuale dovedesc însă că Mireasa lui Hristos nu a rezistat presiunilor de a participa la “convertirea lumii” alături de bisericile “surori.” Solia adventă, golită sistematic de specificitatea ei, a ajuns să se potrivească formei de evlavie produsă in vitro de specialiştii creştini. Superstiţia, obiceiurile păgâne botezate creştin, sărbătorile şi sesiunile de rugăciune, tot mai numeroase şi fierbinţi, nu reuşesc să producă altceva decât o formă de evlavie, lipsită de puterea lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu vor rămâne aşa. O componentă nouă va da viaţă acestei forme goale, când spiritismul se va alătura acestei alianţe nesfinte, iar omenirea va fi fascinată de “puterea cea mare a lui Dumnezeu.”

Idolatria Babilonului modern nu este diferită de idolatria celui antic, doar că forma ei străluceşte mai civilizat în lumina sofisticată a culturii post-moderniste:

“Este la fel de uşor să faci un idol din teorii şi doctrine false ca şi fasonarea unui idol din lemn sau piatră. Reprezentând fals atributele lui Dumnezeu, Satana face pe oameni să vadă pe Dumnezeu într-o lumină greşită. Pentru mulţi, în locul lui Iehova este aşezat un idol filozofic, pe când Dumnezeul cel viu, aşa cum este El descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în creaţie, este adorat doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce neagă pe Dumnezeul naturii. Deşi în forme diferite, în lumea creştină de azi există idolatrie la fel de sigur precum exista în vremea Israelului din vremea lui Ilie. Dumnezeul multor oameni înţelepţi, al filozofilor, poeţilor, politicienilor, ziariştilor – dumnezeul cercurilor stilate, al colegiilor şi universităţilor, şi chiar al unor instituţii teologice – nu este cu nimic mai bun decât Baal, zeul-soare al fenicienilor” (GC 583).

Deoarece constatăm că tot mai multe instituţii şi conferinţe ale câmpului mondial se alătură acestui efort ecumenic mondial, în care văd “o mare mişcare pentru convertirea lumii” la Hristos, am deschis o pagină nouă, Ecouri Ecumenice, unde vom publica ştiri şi comentarii despre această uluitoare voltă pe care o face mişcarea ridicată de Dumnezeu să ofere lumii o solie menită a fi ultimul bastion împotriva proiectelor fermecate ale duhurilor răutăţii din locurile cereşti.

Lucrarea „scurtată în neprihănire”

3 feb 2005

Există un element interesant, atât în Scriptură cât şi în Spiritul Profeţiei, referitor la evenimentele finale, care contribuie la discuţia recentă despre implicarea lui Dumnezeu în catastrofele planetare. Stimulate de recentul cutremur din Oceanul Indian, controversele din jurul “actelor” lui Dumnezeu au produs un val de acuzaţii noi şi destul de surprinzătoare, venind din partea unor savanţi de renume ai academiei adventiste. Spun surprinzătoare, deoarece profesorii noştri ar trebui să fie primii care să ştie că ultima solie de har venită din partea lui Dumnezeu va fi o descoperire a “caracterului dragostei Sale.” Dar ei spun bisericii – şi lumii – că dezastrele gen tsunami sunt ultimele avertizări că se apropie judecata, că biserica ar face bine să se pocăiască, iar lumea ar face bine să ne bage în seamă.

Vorbind despre evenimentele finale, Domnul Hristos avertiza că nimicirile vor fi atât de extinse şi devastatoare încât, fără intervenţia salvatoare a cerului, ele ar produce distrugerea totală a populaţiei. “Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat 24:22).

Informaţia aceasta devine vitală în ecuaţia nimicirii. Aici se spune că lanţul de circumstanţe cumplite declanşat de izgonirea harului divin nu are nevoie decât de “zile,” adică de ceva timp, ca să şteargă orice urmă de viaţă de pe pământ. Pe măsură ce protecţia divină este izgonită de pe pământ, nimicirile vor funcţiona pe principiul dominoului, producând o situaţie în care “nimeni n-ar scăpa.” Totuşi, de dragul celor aleşi, “zilele acelea” de maximă suferinţă “vor fi scurtate.” Aici ajungem la subiectul nostru: Cum vor fi scurtate? Ce metodă va folosi cerul spre a evita degradarea iremediabilă a condiţiilor de viaţă, ca ea să nu pună în pericol existenţa celor aleşi?

Un al doilea element apare în Spiritul Profeţiei: “Legea lui Dumnezeu va trebui onorată; cerinţele ei vor trebui prezentate în adevăratul lor caracter, ca poporul să poată decide pentru sau împotriva adevărului. Dar lucrarea va fi scurtată în neprihănire” (6T19).

“Scurtată în neprihănire”? După cum afirmă teologii noştri, ea va fi scurtată în nelegiuire, căci Dumnezeu este văzut a produce calamităţi monstruoase tocmai pentru a scurta timpul, sucind mâna omenirii la spate, forţând-o să se pocăiască de teama exterminării fizice. Dumnezeu este prezentat ca un dictator omenesc confruntat cu o rebeliune a supuşilor săi. El îi loveşte din ce în ce mai violent, spre a-i face să cedeze mai repede.

Pasajul nostru spune că metoda divină este prezentarea legii în “adevăratul ei caracter,” adică o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, astfel ca oamenii să înţeleagă corect cauza morţii şi sursa vieţii. Din cauza eşecului nostru lamentabil de a prezenta caracterul lui Dumnezeu în lumina decalogului, zilele se lungesc, harul protector se diminuează sub asaltul batjocurii generalizate, iar condiţiile de viaţă se degradează mortal. Dumnezeu spune că, de dragul celor aleşi, lucrarea va fi scurtată în neprihănire. Cum? Paragraful de mai sus continuă aşa: “Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt al pământului la celălalt, pregătind calea Domnului. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea” (6T19).

Slava glorioasă a Dumnezeului nostru drept nu este nimicirea păcătoşilor, ci prezentarea neprihănirii lui Hristos de la un capăt al pământului la celălalt. El nu avertizează prin distrugeri de vieţi omeneşti, ci prin descoperirea adevărului salvator, ca “poporul să poată decide” fără constrângeri drumul pe care doreşte să meargă. El nu va scurta lucrarea în nelegiuire, omorând sute de mii de oameni, ca cei rămaşi să se pocăiască. Aşa ceva nu s-a întâmplat după nici o asemenea tragedie, istoria fiind martoră că potopul, focul Sodomei, căderea Babilonului, dărâmarea Ierusalimului cu peste un milion de morţi, ciuma din evul mediu, războaiele mondiale, New York 9/11 sau Madrid 3/11, nu au produs nici cea mai slabă mişcare de întoarcere la Dumnezeu. Din contră, ele au stârnit omenirea să se protejeze mai hotărât împotriva unor asemenea calamităţi, întorcând şi mai hotărât spatele principiilor divine. Nici în cazul tsunami 2004 omenirea nu dă semne că este gata să cedeze în faţa ofertelor lui Dumnezeu. La câteva săptămâni după dezastru, omenirea s-a adunat la Kobe să caute soluţii pentru evitarea pierderilor. Nimeni nu a şoptit ceva, la Kobe sau la Geneva, despre pocăinţă sau despre calmarea minotaurului din centrul labirintului, care produce astfel de turbulenţe mortale. Nici mass-media adventistă nu prea s-a deranjat să-şi ridice glasul ca o trâmbiţă, deşi pretinde că este o voce profetică a ultimelor zile, semn că nici ea nu este foarte convinsă de asemenea proceduri teroriste.

Slava lui Dumnezeu nu este în lovituri mortale, ci în propagarea neprihănirii lui Hristos pe toate meridianele, prin metodele neprihănirii, cu uneltele neprihănirii, fascinând lumea cu farmecul inegalabil al unui Creator sacrificat pentru binele copiilor Săi. Doar o asemenea operaţiune va scurta „zilele acelea,” punând în contrast marcant dragostea jertfitoare a lui Hristos cu ambiţia de o cruzime extremă a Balaurului.

Când se va plictisi Laodicea să şchiopăteze de ambele picioare?

A venit ceasul judecăţii

4 feb 2005 – Virginia Davidson

Este adevărat că trăim în timpul judecăţii? Desigur. Conform profeţiei, este timpul încheierii istoriei pământului. Timpul nu va mai fi prelungit mult. Dezvoltarea cunoaşterii lui Dumnezeu, apariţia Bisericii Adventiste cu imaginea ei despre marea controversă, percepţia nouă despre maniera lui Dumnezeu de a proceda cu păcatul – toate acestea sunt parte a acestui fenomen.

Recent, o perspectivă nouă a judecăţii mi-a atras atenţia. Eu văd Legea ca fiind nu doar o listă de reguli, ci o descriere a felului în care lucrurile au fost create să funcţioneze. În această ipostază, Legea nu poate fi “călcată” în sensul anulării, distrugerii, afectării ei. Legea ESTE, ca parte a acelor entităţi guvernate de ea. Dacă o neglijez, eu însămi sunt “călcată,” ceea ce ilustrează existenţa şi permanenţa acelei Legi.

Desigur, fiecare infracţiune împotriva Legii are consecinţe – într-o formă sau alta. Dar Legea nu este o entitate independentă, care guvernează deasupra lui Dumnezeu, deasupra caracterului Său de dragoste jertfitoare observată în armonia, unitatea, cooperarea, frumuseţea şi interdependenţa întregii creaţii din univers, şi demonstrată primordial în Isus Hristos.

Dar ce legătură este între ea şi judecată?

Dacă ar fi fost permisă funcţionarea consecinţei naturale emanate din călcarea Legii şi Realităţii, Lucifer ar fi murit imediat. Motivele care L-au făcut pe Dumnezeu să permită existenţa păcatului sunt legate de înţelegerea fenomenului bazată pe fapte doveditoare, deşi Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru a-l salva pe Lucifer. Omenirea, la rândul ei, ar fi murit imediat, intrând în conflict cu armonia şi realitatea universului. Dar Dumnezeu nu este interesat de condamnare şi pedepsire, ca mijloace disciplinare. El este interesat de restaurare. Dragostea Lui doreşte să ne ofere o oportunitate de a trăi. El ne aşteaptă pe marginea prăpastiei, ne prinde în cădere, producând astfel un timp de har, o nouă zi în care să învăţăm Adevărul, o nouă ocazie de a aprecia mila. Acesta este HARUL: suspendarea provizorie a consecinţelor prostiei şi rebeliunii. Cât de provizorie? Până când fiecare va ajunge atât de fundamentat în decizia luată, încât nu va mai exista cale de întoarcere sau posibilitate de schimbare. Atunci Dumnezeu va anunţa: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” (Apoc 22:11).

Este o declaraţie despre starea realităţii umane, că s-a ajuns într-un punct de unde nu mai există schimbare – un diagnostic, o judecată a ceea ce ESTE.

Până atunci, Dumnezeu continuă să ne poarte pe fiecare în dragostea Sa, absorbind în Sine, dacă vreţi, consecinţele iluziilor, rebeliunii, fanteziilor noastre. Suntem copiii Săi. El suspendă provizoriu diagnoza, izolându-ne de păcatul nostru, protejându-ne de consecinţa firească a călcării Legii, aşteptând să refacă, să vindece pe toţi cei care se vor lăsa convinşi. În acest proces, El ne garantează libertatea, o normă a universului care nu va fi  niciodată revocată.

Judecata, deci, nu este o schimbare în modul de operare al lui Dumnezeu, ci o etapă în procesul restaurării, răscumpărării. Expresia “sabia dreptăţii” care distruge pe cei răi este, evident, o referire la realitatea oarbă că păcatul ucide. Păcatul omenirii L-a ucis pe Fiul omului, păcatul va ucide pe toţi fiii oamenilor care se vor prinde de el, deoarece păcatul este ceea ce ne aşează în dezacord cu Legea, cu maniera în care au fost create lucrurile să funcţioneze.

Un secol pierdut

5 feb 2005 – Gili Cârstea

Strategia divină proiectată în 1888 pentru mişcarea adventă, deşi amânată destul de mult, nu s-a schimbat deloc şi nu se va schimba oricât am lungi noi vremea cu necredinţa noastră. Omenirea are nevoie de solia îngerului al treilea, fără de care marea controversă, şi deci istoria păcatului, nu se poate încheia.

Deşi Conferinţa Generală experimentează pe trupul letargic al bisericii tot felul de strategii şi proiecte de redeşteptare, acesta se încăpăţânează să rămână în comă profundă, insensibil în faţa oricărei terapii de şoc. Nu se simte deranjat nici de activităţile subtile, ca să nu spunem subversive, ale unor departamente ale CG care, din spatele lăudabilului interes pentru libertate religioasă, angajează biserica în proiecte ecumenice sponsorizate de puterea Balaurului şi care vor aduce curând puterea civilă în mâna bisericii. Liderii noştri se desfată în interesul şi aprecierea cu care lumea religioasă priveşte Biserica Adventistă. Tot mai des şi mai insistent ni se recunosc meritele şi eforturile de îmbunătăţire a lumii în care trăim, iar înalţi responsabili adventişti sunt numiţi în funcţii de răspundere prin diversele comitete ale alianţelor inter-bisericeşti. Am obţinut la Geneva un post permanent de ambasador ONU, suntem invitaţi cu drepturi depline la Assisi, avem observatori şi membri în diversele comitete de lucru ale WCC (Consiliul ecumenic mondial), iar Uniunile noastre sunt primite cu entuziasm în alianţele evanghelice, numind venirea noastră printre ei ca fiind un eveniment istoric. Şi este istoric, într-adevăr, căci nu-şi imaginau ei nici în cele mai frumoase vise că vor scăpa de povara imensă pe care solia adventă a pus-o pe umerii creştinismului expirat al zilelor noastre.

Îngerul bisericii Laodicea nu va putea evita misiunea divină, oricât ar bate marea şi uscatul după mirajul unităţii. Solia a rămas aceeaşi, iar scurgerea inutilă a timpului nu o va altera deloc:

“Adevărurile soliei îngerului al treilea (identificată a fi solia 1888) au fost prezentate de unii ca o teorie seacă; dar solia aceasta Îl prezintă pe Hristos cel viu. El trebuie prezentat ca Cel dintâi şi Cel din urmă, ca Eu Sunt, rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul strălucitor de dimineaţă. Prin această solie trebuie prezentat lumii caracterul lui Dumnezeu în Hristos. Trebuie să răsune chemarea: “Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru!’” - Is 40:9 (6T20).

“Ierusalimul” şi “cetăţile lui Iuda,” Laodicea noastră anemică, are nevoie de o prezentare urgentă a neprihănirii lui Hristos, ca să poată ieşi în faţa lumii cu solia salvatoare de care omenirea are nevoie disperată. Solia îngerului al treilea este singurul antidot în confuzia care stăpâneşte lumea cu privire la caracterul lui Dumnezeu, căci ea este o chemare de a discerne între Hristos şi Baal. Îngerul din Apocalips 14 avertizează lumea că se închină unui hristos fals şi expune consecinţele devastatoare ale unei astfel de orbiri în vârtejul celei mai ameţitoare conspiraţii globale.

În această criză majoră, în loc să ne ridicăm glasul, fără teamă, demascând ultimele lucrări ale diavolului, noi alergăm după aprecieri şi favoruri, ameţiţi de proiectele de unitate globală ale strategilor din Babilon, angajând energiile bisericii în proiecte fără relevanţă, visând la viaţă abundentă pe o planetă ce stă să explodeze.

Am încercat, şi putem încerca la infinit strategii şi tehnici, rana adâncă a “fiicei poporului Meu” nu va putea fi vindecată fără o curajoasă şi hotărâtă decizie de a spune bisericii că solia îngerului al treilea este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, solie pe care Laodicea a evitat-o mai bine de un secol. Un secol pierdut, un secol disperat, un secol ucigaş.

Arătaţi-ne o minune şi vom crede

6 feb 2005 – Ellen G. White

Dumnezeu v-a trimis o solie pe care doreşte să o primiţi, o solie de speranţă, lumină şi mângâiere pentru poporul Său. Nu este datoria voastră să alegeţi canalul prin care trebuie să vină ea. Domnul doreşte să vindece rănile oilor şi mieilor turmei Sale prin alifia cerească a adevărului că Hristos este neprihănirea noastră. Oile care trebuiesc hrănite sunt împrăştiate pe munţii lui Israel. Ele mor de foame înghiţind teorii uscate.

Este un păcat îngrozitor în ochii lui Dumnezeu ca oamenii să se aşeze între popor şi solia pe care El vrea să le-o trimită, aşa cum fac unii dintre fraţii noştri astăzi. Sunt unii care, ca şi iudeii, încearcă imposibilul ca să facă fără efect solia lui Dumnezeu. Aceştia, care se îndoiesc, ar trebui ori să primească lumina adevărului pentru acest timp, ori să se dea la o parte din drum, ca alţii să aibă ocazia să primească adevărul, ca mânia lui Dumnezeu să nu vină peste ei, care sunt trupuri ale întunericului, deşi El doreşte ca ei să fie trupuri ale luminii.

Cei care trăiesc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pot aştepta o bogată măsură a Duhului Sfânt, dar, dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, unii dintre conducătorii noştri vor merge pe aceeaşi cale în lepădarea soliei de îndurare, ca iudeii din timpul lui Hristos.

Caracterul şi perspectiva poporului lui Dumnezeu sunt asemănătoare cu ale iudeilor, care au rămas pe dinafară din cauza necredinţei. Egoismul, importanţa de sine şi mândria spirituală i-au despărţit de Dumnezeu şi le-au ascuns faţa Sa. Lumina adevărului străluceşte asupra noastră la fel de clar ca asupra poporului evreu, dar inimile oamenilor sunt împietrite şi insensibile, ca şi în zilele lui Hristos. Mulţi care pretind a fi în lumină sunt în întuneric, şi nu ştiu. Ei sunt atât de înfăşuraţi în necredinţă încât numesc întunericul lumină, şi lumina întuneric. Ei sunt inconştienţi de ceea ce critică şi condamnă. În comunităţile noastre există o stare de lucruri alarmantă. Chiar oamenii care trebuiau să fie în alertă, spre a vedea nevoile poporului lui Dumnezeu, ca să fie pregătită calea Domnului, au interceptat lumina trimisă de Domnul poporului Său, şi au respins solia harului Său vindecător. Limbajul sufletului vostru a fost: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Voi ziceţi: “Nu mai sunt şi alţii care au nevoie de mustrarea aceasta?” Sunt mulţi care trebuie să vadă că solia către Laodicea se aplică lor. Eu descriu cazul dvs. nu numai pentru binele dvs., ci şi pentru ca alţii să vadă că sunt în aceeaşi situaţie.

Este datoria mea să vă spun că aţi avut toate dovezile pe care vi le poate da Domnul cu privire la lucrarea specială pe care El o face spre a trezi o biserică încropită şi adormită. Cei care vor primi solia dată, vor asculta solia Martorului Credincios către Laodicea. Dacă biserica refuză să asculte vocea Negustorului Ceresc şi refuză să deschidă uşa, Hristos va trece mai departe, iar ea va fi lăsată fără prezenţa Sa, fără adevăratele bogăţii, dar zicând cu îndreptăţire de sine: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.”

Mulţi care refuză solia pe care o trimite Domnul caută cuie în care să-şi agaţe îndoielile, să găsească scuze pentru a respinge lumina din cer. În faţa evidenţei clare, ei spun ca iudeii: “Arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli din 1888 au adevărul, de ce nu vindecă pe bolnavi?”

Aceste obiecţiuni îmi aduc aminte de ce se spunea despre Hristos. Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund, Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă - EGW 1888 Materials, pagina 388

Dragoste şi ură

7 feb 2005 – Gili Cârstea

Creştinătatea citează des cuvintele lui Isus din Ioan 17, “Mă rog ca toţi să fie una,” ca un îndemn la refacerea trupului lui Hristos, sfâşiat de permanente dezbinări şi conflicte teologice. Mass-media adventistă foloseşte şi ea frecvent acelaşi capitol, în încercarea de a convinge pe membri că unitatea este argumentul decisiv în propovăduirea evangheliei. Totuşi, un verset din acelaşi capitol, care schimbă radical conceptele moderne despre unitate, este ca şi inexistent în dialogul ecumenic din zilele noastre:

“Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14).

Cine este “lumea” aceasta, care urăşte pe destinatarii Cuvântului lui Dumnezeu? Ce motive are ea să urască pe posesorii Cuvântului divin? Cine sunt aceştia, pe care “lumea” ar trebui să-i urască?

Ca să găsim răspunsuri corecte la asemenea întrebări, ar trebui să ne întrebăm cine a fost “lumea” care L-a urât pe Hristos. Scriptura nu spune că romanii, grecii, parţii sau elamiţii L-ar fi urât pe Hristos, deşi erau şi ei o parte a lumii acesteia. Ura care L-a trimis pe Hristos pe cruce s-a format în poporul Său, în biserica lui Dumnezeu din acel timp. Aducând o concepţie complet nouă despre caracterul lui Dumnezeu, în conflict total cu imaginea pe care o aveau cărturarii lui Israel, Hristos a devenit obiectul urii chiar “în inima lucrării” lui Dumnezeu de pe pământ. “Lumea” era chiar biserica lui Dumnezeu din acel timp.

Oamenii care s-au ridicat împotriva lui Hristos erau păzitori scrupuloşi ai sabatului. Erau păzitori ai legii în detalii extreme, păzitori ai reformei sanitare, cunoscători ai Scripturii la nivel de frântură de slovă, practicanţi ai doctrinei sanctuarului, aşteptători conştiincioşi ai lui Mesia. Într-un cuvânt, elita copiilor lui Dumnezeu de pe pământ. Aceasta era “lumea” care L-a urât pe Hristos.

Ucenicii au avut şi ei parte de o porţie consistentă de ură din partea aceleiaşi lumi. Urmaşii lor din primele secole, apoi reformatorii, apoi mileriţii şi pionierii mişcării advente, toţi au avut probleme serioase în propria lor biserică. De câte ori Dumnezeu trimitea lumină nouă bisericii Sale, un val uriaş de opoziţie se ridica din chiar mijlocul poporului care trebuia să primească cu bucurie adevărul prezent.

Se pare însă că astăzi ura din partea “lumii” pentru poporul rămăşiţei, care a declarat deschis că are o solie pentru lume, a încetat definitiv. Creştinismul apostaziat nu numai că nu urăşte rămăşiţa, dar pare dispus să-i ofere toate onorurile, o consideră o parte a familiei bisericii şi îi recunoaşte contribuţia la ridicarea unei societăţi mai bune. Ura a fost înlocuită de dragoste.

Scriptura nu sugerează nicăieri că urmaşii lui Hristos din vremea sfârşitului vor ajunge să fie iubiţi de lume. Din contră, toate avertizările posibile au fost date că ura aceasta va atinge apogeul, când poporul lui Dumnezeu va fi constrâns sub ameninţarea cu moartea să recunoască autoritatea “lumii” în probleme de conştiinţă. Cum se explică dar această dragoste subită pentru noi? Este “lumea” pe cale să se convertească, recunoscând valoarea perspectivei profetice pe care Dumnezeu a oferit-o cu dragoste rămăşiţei? Doreşte ea să renunţe la ofertele de putere ale Balaurului, la proiectele lui pentru un mileniu de aur pe pământ? Preferă ea să abandoneze chipul de aur pentru piatra care s-a desprins din munte?

Sau mai degrabă biserica rămăşiţei şi-a abandonat perspectiva profetică, fundamentată pe Daniel şi Apocalipsa, în favoarea unei politici de compromis prin care să obţină dragoste în loc de ură din partea lumii? Nu aceasta se urmăreşte prin eforturile fără precedent pe care le facem în domeniul luptei pentru drepturi religioase în care ne-am angajat? Timpul va lămuri această chestiune, dar cuvintele lui Hristos vor continua să sune cât se poate de neplăcut la urechile noastre: “Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât.”

„Le-am dat Cuvântul Tăi” ... dar ura lumii a fost mai puternică

8 feb 2005 – Gili Cârstea

Atunci când explica ucenicilor că viaţa veşnică nu se poate atinge decât printr-o cunoaştere autentică a caracterului lui Dumnezeu descoperit în viaţa şi lucrarea Sa (Ioan 17:3), Domnul Hristos a prezentat din nou principiile noului legământ – taina evlaviei – afirmând că Tatăl locuieşte în El şi că o asemenea unitate urmăreşte cerul în planul de mântuire. Cu acea ocazie şi în acest context a făcut El afirmaţia despre care vorbeam ieri, “Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât.”

Cei cărora “li s-a dat” Cuvântul au o concepţie diferită despre unitate şi pace. Ei ştiu că Dumnezeu nu dă “pace” aşa cum o dă lumea, şi nici “unitate” aşa cum o dă lumea. Deşi “pace şi unitate” par să devină comandamente supreme în zilele noastre, ele sunt înţelese complet diferit de felul în care vorbea Hristos despre ele, prin aceasta avertizând că ele sunt produsul unei alte minţi. Pacea pe care o aşteaptă lumea este produsul unui efort diplomatic global, prin care naţiuni sunt convinse sau constrânse să accepte condiţiile altor naţiuni. Unitatea care se pregăteşte astăzi este o vastă operaţiune de ajustări teologice, de renunţări, reinterpretări sau compromisuri, astfel ca tensiunile religioase, văzute a fi cauzele celor mai multe conflicte militare, să fie eliberate prin toleranţă şi dragoste. Naţiunile sunt prinse într-un vârtej diplomatic fără precedent spre a oferi omenirii mirajul păcii şi unităţii în nelegiuire, iar vocea care trebuia să strige că aceasta este deşertăciune şi goană după vânt pare dispusă să se alăture acestui efort global.  

“Cei care se străduiesc să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâmpina împotriviri şi batjocuri. Ei vor rezista numai prin Dumnezeu. Pentru a rezista încercării din faţa lor, ei trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Cuvântul Său; ei Îl vor putea onora doar dacă au o concepţie corectă despre caracterul, guvernarea şi scopurile Sale, şi acţionează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au fortificat mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în marele conflict final. Fiecare suflet va fi confruntat cu întrebarea: ‘Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?’ Ora decisivă s-a apropiat. Sunt picioarele noastre aşezate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem noi pregătiţi să stăm tare în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?” (GC 593).

Observaţi elementele vitale care ne vor ajuta să scăpăm din capcana ultimei conspiraţii:

- o înţelegere corectă a caracterului lui Dumnezeu;

- o înţelegere corectă despre guvernarea lui Dumnezeu;

- o înţelegere corectă a scopurilor Sale,

ca să putem acţiona în armonie cu ele. Fără cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu nu putem înţelege natura guvernării divine; fără înţelegerea corectă a suveranităţii divine nu putem percepe scopurile Sale în marea controversă; iar fără înţelegerea scopurilor Sale în ultima mare luptă vom fi predispuşi la implicări primejdioase în proiecte aparent valoroase şi eficiente. Nu ne-a spus profeţia că ultimele raze de lumină oferite ultimei generaţii, atunci când “rana” trebuie vindecată, vor fi lumină de şapte ori mai puternică despre caracterul lui Dumnezeu (Isaia 30:26), care va lumina pământul mai frumos ca niciodată? (Apoc 18:1).

Ce s-ar întâmpla dacă uriaşul complex educaţional al acestei biserici şi-ar dedica timpul şi energiile în cercetarea acestui subiect de maximă importanţă, acum, când Babilonul cel mare finalizează proiectele lui pentru mileniul 3? Ar fi prea dureros, de dragul miliardelor de suflete care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, să suportăm “împotriviri şi batjocuri” din partea lumii, care oricum nu poate iubi pe cei care afirmă că au primit “Cuvântul” din partea lui Dumnezeu? Ni se pare mai folositor pentru “binele” poporului nostru să ne prefacem că nu suntem noi cei cărora Hristos le-a dat “Cuvântul,” pentru ca lumea să ne iubească?

Iona şi rămăşiţa – asemănări frapante

9 feb 2005 – Gili Cârstea

Profetul Iona, despre care istoria a consemnat că nu a avut o “servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său,” singura pe care Dumnezeu o poate primi, rămâne încă modelul pentru vocea profetică a ultimei generaţii.

Iată-l pe omul lui Dumnezeu, pe vârful dealului, necăjit că cerul nu s-a ţinut de cuvânt. “Dacă tot nu dorea să-i nimicească pe aceşti destrăbălaţi închinători la idoli, de ce S-a mai obosit să mă trimită la ei cu o solie ameninţătoare dar neserioasă?” Groaza lui cea mai mare era că mass-media o să vuiască de isprava lui. Parcă vedea titlurile de pe prima pagină: “Imperiul păcălit de Iona,” sau “Profetul pierzării – profet mincinos,” sau “Ninive în sac şi cenuşă – naivitatea secolului.” Se gândea la ironiile şi glumele care vor circula ani de zile prin universităţile din Ierusalim, la aplauzele cu care va fi primit în curtea templului sau la nominalizarea lui pentru titlul de cel mai hazos profet al tuturor timpurilor. Să mai repare ceva, să dea o dezminţire în presa din Ninive, era cam târziu, şi chiar inutil. Ce să le spună? Că a fost o înţelegere greşită din partea lui, că era vorba de alt oraş sau de altă dată, că Dumnezeu se dovedise neserios? Negreşit, Iona intrase în bucluc şi nu găsea nici o ieşire convenabilă.

Adevărul este că solia era corectă, oraşul şi data corespundeau, iar efectul a fost exact cel scontat de dătătorul soliei. Problema era că solul avea o concepţie complet greşită despre caracterul şi scopurile lui Dumnezeu în marea controversă.

Solia nu era, aşa cum spera Iona, un anunţ oficial şi impersonal că cetatea Ninive va fi nimicită. Solia era o chemare a dragostei, o avertizare că locuitorii cetăţii sunt pe cale să sfâşie definitiv mantaua de har protector de deasupra lor prin determinarea cu care se alipesc de “idoli deşerţi” care nu pot proteja împotriva calamităţilor naturale, împotriva nebuniei inimii omeneşti sau împotriva cruzimii Balaurului, stăpânul despotic al omenirii rebele. Dar Iona nu cunoştea nici caracterul milos şi nici caracterul drept al lui Dumnezeu. Dacă “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8) atunci “Cei ce se despart de idoli deşerţi atrag îndurarea la ei,” iar aceasta este justiţie divină în cel mai pur sens al cuvântului, căci ea este determinată de libertatea de alegere a individului, un principiu divin veşnic şi real ca viaţa lui Dumnezeu. Iona nu concepea nici în ruptul capului acest gen de “dragoste neputincioasă” cu care Dumnezeu justifică intervenţia Lui salvatoare în favoarea câinilor de asirieni. Nici prin cap nu-i trecea lui că dreptatea divină este exercitată în intervenţii salvatoare şi nu în incursiuni distrugătoare, aşa cum citise el în Scriptură. Iona privea la Dumnezeu prin măhrama lui Moise. Şi fugea îngrozit.

Dintr-o anumită perspectivă, la fel stă rămăşiţa pe dealul din faţa lumii, aşteptând să se deruleze mai repede “semnele timpului,” ca cele şapte plăgi din Apocalips să cadă din sanctuarul ceresc peste batjocoritorii legii lui Dumnezeu. Rămăşiţa se întreabă şi ea ce se întâmplă cu solia, căci semnele timpului se tot succed de la cutremurul din Lisabona, dar ploaia, sigilarea şi plăgile nu prea se zăresc la orizont. A înţeles ea greşit solia? Este vorba de altă dată sau altă generaţie? Este Dumnezeu neserios când foloseşte expresia “curând,” fiind deci necesară înlocuirea numelui “adventist” din titulatura bisericii?

Nimic din toate acestea. Singurul motiv pentru care rămăşiţa mai stă la umbra curcubetelui, necăjită că trece timpul iar prăpădul nu apare, este că ea are aceeaşi concepţie greşită ca şi Iona despre caracterul lui Dumnezeu. Ea a spus lumii că urmează un final cataclismic al istoriei omenirii, dar greşeşte fatal insistând că dezastrele vor fi opera lui Dumnezeu. Nici profetul sfârşitului nu vede că “cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei,” şi că nimicirile planetare care au început să ne lovească sunt cauzate de idolii noştri moderni, care au alungat “îndurarea” – harul protector al lui Dumnezeu – de pe pământ.

Datorită gafei lui Iona, pe care rămăşiţa o perpetuează cu nonşalanţă, lumea de azi, deşi se află sub aceeaşi ameninţare ca Ninive, refuză pocăinţa eficientă care i-a salvat pe asirieni. Neprihănirea lui Hristos nu va putea fi apreciată corect ca fiind “puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom 1:16) până când vocea profetică trimisă de Dumnezeu nu va spune lumii că “Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste - servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie” (PP34).

Oarbă la asemenea concepte înalte, rămăşiţa stă la umbra curcubetelui denominaţional şi numără dezastrele zilnice, fără să recunoască tragedia veacurilor, că a rămas “ca o colibă în vie, ca o covercă într-un câmp de castraveţi, ca o cetate împresurată,” ameţindu-se din punga otrăvită pe care i-o administrează lumea periodic, invitând-o la marile sfaturi unde se visează viitorul fericit şi prosper al omenirii.

Constrângere prin cruzime

10 feb 2005 – Gili Cârstea

Capitolul 11 din Evrei, un fel de tribună a campionilor credinţei, enumeră spre sfârşit o categorie de oameni valoroşi pentru Planeta Pământ, dar a căror viaţă a fost întreruptă violent. De ce? Pentru credinţa lor, ne spune Pavel. Pentru că au ales să creadă şi să trăiască altfel decât lumea. Pentru că au uzat de dreptul la libertate de conştiinţă, refuzând teologia eliberării oferită de religia lumii. Sau, cum spune Pavel, “n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea,” şi din acest motiv “au fost chinuiţi” (Evr 11:35). Tortura şi moartea au fost partea celor ce au îndrăznit să sfideze, să condamne şi să evite regulile fărădelegii. Din cauza opţiunii pentru neprihănire au suferit “batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei – de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.”

Noi aplaudăm tăria lor de caracter şi le recunoaştem dreptul de a sta odată în jurul tronului slavei. Dar nu putem să nu ne întrebăm dacă şi pe ei tot Dumnezeu i-a omorât. Nu se afirmă printre noi cu autoritate că pe cei pe care nu îi protejează, este ca şi cum Dumnezeu i-a omorât? Aceşti martiri nu au fost protejaţi. I-a omorât Dumnezeu?

Citind capitolul 11, cu text şi context cu tot, şi un copil ar putea înţelege că teroarea descrisă aici este opera lui Satana, speriat că aceşti oameni vor demasca temeliile răului pe care este zidită ordinea planetară. Aceşti oameni au fost măcelăriţi după proiectele marii conspiraţii a duhurilor răutăţii din locurile cereşti, conform cărora prezentarea neprihănirii devine o crimă de înaltă trădare. Dar teologii de azi nu mai cred că “diavolul s-a pogorât” cuprins de o “mânie mare” (Apoc 12:12). Necredinţa modernă l-a transformat pe Balaur într-un demon filozofic, icoană a răului inerent naturii omeneşti, tot aşa cum au făcut din Mântuitorul lumii un hristos filozofic. Doar astfel poate fi prezentat Dumnezeu ca fiind vinovat pentru măcelul de pe această planetă.

Dacă martirii au fost omorâţi de Satana pentru credinţa lor, înseamnă că păcătoşii au fost omorâţi de Dumnezeu pentru necredinţa lor? Cu alte cuvinte, Satana omoară pe slujitorii lui Dumnezeu din cauza opţiunii lor, iar Dumnezeu omoară pe slujitorii lui Satana din cauza opţiunii lor? Mai departe, Satana a promis iertare şi chiar onoruri şi bogăţie celor care renunţă la principiile neprihănirii şi trec de partea lui. Ameninţările şi tortura chiar asta urmăreau, să descurajeze pe urmaşii lui Hristos de a-şi păstra opţiunea. Dumnezeu face la fel, torturează şi ameninţă cu focul veşnic pe urmaşii lui Satana să renunţe la opţiunea lor, iar celor care renunţă le oferă viaţă şi fericire veşnică în paradis. Satana omoară pe cei care au ales legea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu omoară pe cei care au ales legea lui Satana, dar Dumnezeu fiind mai puternic, alegem să trecem de partea Sa. Nu aceasta este viziunea bisericii noastre despre marea controversă?

 Ne întrebăm ce este mai grav: Că lumea este acoperită de bezna necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu, sau că îngerul bisericii Laodicea este orb şi nu poate vedea că “Dumnezeu niciodată nu forţează voinţa sau conştiinţa; dar metoda permanentă a lui Satana, de a avea control asupra celor pe care nu îi poate seduce, a fost constrângere prin cruzime. Prin teamă şi forţă, el se luptă să controleze conştiinţa şi să obţină supunere pentru el. Spre a obţine acest lucru, el lucrează atât prin autoritatea religioasă cât şi prin cea seculară, dirijând pe acestea să promulge legi omeneşti în contradicţie cu legea lui Dumnezeu” (GC 591).

Când îngerul bisericii Laodicea va înţelege că Dumnezeu nu foloseşte “constrângere prin cruzime” pentru convertirea maselor, lumea aceasta va avea şansa să vadă pământul luminat de slava lui Dumnezeu.

„Scripturile nu fuseseră citite corect”

11 feb 2005 – Ellen G. White

Când a venit Hristos în lumea noastră, Satana era la lucru, bătându-se pentru fiecare centimetru pe calea de la iesle la Calvar. El acuza pe Dumnezeu că cere de la îngeri renunţare la sine, iar El nu ştie nimic despre aşa ceva şi nu face nici un sacrificiu pentru alţii. Aceasta era acuzaţia pe care a adus-o Satana împotriva lui Dumnezeu în cer, iar după ce a fost izgonit de acolo, el L-a acuzat pe Domnul mereu că cere o slujire severă, pe care El Însuşi nu o oferă. Hristos a venit în lume spre a dezminţi aceste acuzaţii false şi spre a-L descoperi pe Tatăl. Noi nu ne putem imagina umilinţa pe care a îndurat-o luând asupra Sa natura noastră. Nu în sensul că este umilitor să aparţii familiei omeneşti. Dar El, care era Majestatea cerului, Regele slavei, S-a umilit pe Sine şi a devenit un prunc, suferind durerile şi necazurile muritorilor. El nu a venit într-o poziţie înaltă, spre a fi un om bogat şi puternic, dar, deşi era bogat, a devenit sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui noi să fim îmbogăţiţi. El a coborât pas cu pas tot mai jos în umilinţă. A fost alungat din oraş în oraş, căci oamenii nu doreau să primească Lumina lumii. Ei erau perfect satisfăcuţi cu poziţia lor.

Hristos a oferit perle preţioase ale adevărului, dar oamenii le-au amestecat în gunoiul superstiţiei şi erorii. El le-a oferit cuvintele vieţii veşnice, dar ei nu trăiau "cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." El a văzut că lumea nu poate descoperi cuvântul lui Dumnezeu, căci era ascuns de tradiţiile oamenilor. El a venit să prezinte în faţa lumii importanţa legăturii dintre cer şi pământ, aşezând adevărul la locul lui. Doar Isus putea să descopere adevărul pe care oamenii trebuiau să-l cunoască spre a obţine mântuire. Doar El putea să-l aşeze în cadrul adevărului, iar lucrarea Lui a fost aceea de a elibera adevărul de eroare şi de a-l aşeza în faţa oamenilor în lumina lui cerească.

Opoziţia lui Satana a fost stârnită, căci nu era el acela care depusese toate eforturile, de la căderea în păcat, spre a face ca lumina să pară întuneric şi întunericul lumină? Pe când Hristos încerca să aşeze adevărul înaintea poporului în relaţia lui corectă cu mântuirea lor, Satana lucra prin conducătorii iudei, inspirându-i cu vrăjmăşie împotriva Răscumpărătorului lumii. Ei erau hotărâţi să facă toate eforturile posibile spre a-L împiedica să producă o impresie asupra poporului.

O, cum ardea inima lui Hristos, şi cât de mult dorea El să descopere preoţilor marile comori ale adevărului! Dar minţile lor fuseseră educate după un asemenea tipar, încât era aproape imposibil să le descopere adevărurile despre împărăţia Sa. Scripturile nu fuseseră citite corect. Iudeii aşteptaseră venirea lui Mesia, dar ei crezuseră că venirea Lui trebuia însoţită de slava celei de-a doua veniri. Deoarece nu a venit cu strălucirea unui rege, ei L-au refuzat categoric. Dar faptul că nu a venit acoperit de splendoare nu era singurul motiv al refuzului lor. El era întruparea purităţii, iar ei erau murdari. Viaţa lui pe pământ a fost aceea a unui om de o integritate fără vină. În mijlocul degradării şi păcatului, un astfel de caracter nu era în armonie cu dorinţele lor, şi din această cauză a fost batjocorit şi dispreţuit. Viaţa lui nepătată arunca raze de lumină asupra inimilor oamenilor şi le descoperea nelegiuirea în caracterul ei odios - RH 18 februarie 1890

Marele regizor – controversa continuă

12 feb 2005 – Gili Cârstea

Biserica lui Hristos a moştenit din iudaism o foarte deformată imagine despre Dumnezeu, pe care Domnul Isus a dorit cu toată inima să o corecteze, iar Spiritul Profeţiei merge atât de departe încât afirmă că acesta a fost scopul misiunii lui Mesia:

„Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ianuarie 1890).

Omenirea L-a privit pe Dumnezeu ca fiind Marele Regizor în drama care ţine capul de afiş de şase mii de ani pe acest pământ. Având autoritate supremă asupra distribuţiei, capabil să rescrie scenariul după bunul plac aşa ca eroii principali, deşi terfeliţi bine de personajul negativ, să iasă triumfători în scena finală, Marele Regizor şi-a construit o glorie eternă peste mormane de cadavre, iar publicul a aplaudat frenetic măreaţa capodoperă. Este adevărat, mulţi actori au fost eliminaţi pe uşa din dos, unii au fost lăsaţi pe drumuri că au îndrăznit să conteste dialogurile uneori confuze, alţii au fost sacrificaţi pentru că şi-au permis depărtări de la scenariu, dar în final presa de specialitate va aprecia abuzurile regizorale ca fiind oportune.

Credem şi noi că pe lumea asta se trag sfori din spatele cortinei. Ştim că oameni au fost eliminaţi cu cruzime deoarece deveniseră incomozi. Istoria ne-a uimit cu dezvăluirile ei despre conspiraţii, crime celebre şi asasinate politice. Pe lângă dezastre naturale înspăimântătoare, genocidul şi holocaustul, pogromul şi gulagul, rasismul sau terorismul stau ca mărturie că scenariul este extrem de violent, iar uneori pare scăpat de sub control. Nu ne îndoim că există un regizor şef, noi doar contestăm faptul că el ar fi Dumnezeu.

Hristos a venit să schimbe imaginea oamenilor despre Marele Regizor, prezentând pe Dumnezeul Iehova ca fiind TATĂL. Riscând să fie acuzat de erezie, El a şocat conştiinţa iudaică prezentând pe Dumnezeu ca fiind un părinte milos, delicat, iertător, capabil să Se lase refuzat, dispus să Se îndure de şaptezeci de ori câte şapte şi, dacă este nevoie, să Se lase batjocorit, scuipat şi răstignit. Neprihănirea lui Hristos a devenit placa turnantă care a făcut din Iehova cel violent, sever, drept, arbitrar şi răzbunător, un părinte iubitor până la sacrificiu de sine.

Deşi apreciem enorm formularea că “Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor,” este la fel de adevărat că „lucrarea Fiului lui Dumnezeu a fost încheiată violent tocmai pentru că a prezentat oamenilor caracterul Tatălui.” Această lucrare a pus în mare pericol scenariul după care funcţiona lumea, descoperind că Marele Regizor nu este Dumnezeu, ci Prinţul Întunericului, ale cărui manevre detestabile au mutilat cumplit caracterul neprihănit al Tatălui în ochii oamenilor.

Dar descoperirea lui Hristos a fost repede acoperită de superstiţia şi misticismul evului întunecat, iar Dumnezeu a continuat să fie prezentat lumii, chiar de către slujitorii altarului, ca fiind Marele Regizor, atotputernic, aspru, sever, distant şi răzbunător, care se joacă cu destinele oamenilor fără pic de milă. Spiritul Profeţiei îl prezintă pe Marele Regizor aşezat pe tronul din sfânta, iar omenirea plecată în adorare la picioarele lui – crezând că se închină lui Dumnezeu – cerând Duhul dar primind o influenţă nesfântă, plină de lumină şi putere. Influenţa aceasta este astăzi elementul care împinge lumea religioasă către o unitate de credinţă negociată, prin care imperiul nelegiuirii să fie „întemeiat ca cel mai înalt munte.”

Dumnezeul prezentat de Hristos nu este sforarul universului, Marele Regizor, sau Marele Arhitect, cum Îl numesc oamenii amăgiţi de influenţa de pe tronul din sfânta, căci El este, şi S-a dovedit a fi, garantul libertăţii de alegere.

În curând, un grup de anonimi din marea gloată vor şoca omenirea cu argumente zdrobitoare că Dumnezeu nu a fost Marele Regizor al istoriei planetare, ci mai degrabă pompierul neglijat de toţi, care a încercat să mai salveze ce se putea salva din incendiile globale produse de actori nebuni, într-o lume nebună condusă de un arhitect nebun, după un scenariu sinucigaş.

Deşteaptă-te, Laodicea, oriunde te-ai afla!

Trei păcate capitale

13 feb 2005 – Gili Cârstea

“Groaza, groapa, şi capcana vin peste tine, locuitor al pământului! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă, şi cel ce se ridică din groapă se prinde în capcană; căci s-au deschis ferestrele din înălţimi, iar temeliile pământului se zguduie! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă. Pământul se clatină ca un om beat, este spulberat ca o colibă; păcatul lui îl apasă cu putere; cade, şi nu se mai ridică” (Is 24:17-20, KJV).

Isaia nu putea descrie mai corect evenimentele finale nici dacă trăia acum şi avea la dispoziţie toată lumina acumulată în marea controversă. Cataclismele care au început să ne lovească, şi care vor veni tot mai des şi violent, vor pune omenirea în mare dificultate. Politicienii lumii vor antrena masele îngrozite pe un drum al distrugerii totale, căci, speriaţi de haosul planetar, vor cădea în groapa legislaţiilor religioase, şi când vor spera că au rezolvat situaţia, se vor trezi prinşi în capcana spiritismului, gata “ştampilaţi” cu semnul fiarei, rupţi complet şi pentru totdeauna de realitate.

Amos a avertizat şi el că poporul lui Dumnezeu s-ar putea lăsa prins în acest joc diabolic, stimulat spre o pocăinţă falsă de dezastrele planetare, punându-şi speranţe deşarte în “ziua Domnului” ca soluţie la prăpădul generalizat ce ameninţă omenirea:

 „Vai de cei ce doresc ‘ziua Domnului!’ Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazimă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!” (Amos 5:18.19).

La această oră târzie a istoriei, rămăşiţa lui Dumnezeu este învăţată de savanţii ei că Dumnezeu este la originea acestor nimiciri, prin care urmăreşte să aducă omenirea la pocăinţă. Isaia nu susţine asemenea aberaţii, chiar dacă, în timpul lui, Dumnezeu era văzut a fi cauza tuturor nebuniilor de pe pământ.

“Pământul plânge, se ruinează, lumea este afectată de lipsuri şi piere, mai marii pământului sunt neputincioşi. Pământul este întinat de locuitorii lui; căci au călcat legile, au schimbat ordinea şi au rupt legământul cel veşnic” (Is 24:4-5, KJV).

Pământul este ruinat şi “păcatul lui îl apasă cu putere” deoarece omenirea persistă în comiterea celor trei păcate capitale: a) “au călcat legile,” b) “au schimbat ordinea,” şi c) “au rupt legământul cel veşnic.”

“Au călcat legile” – De-a lungul istoriei, ca şi în acest secol luminat, omenirea a dispreţuit legea celor zece porunci, singura frontieră care desparte neprihănirea de nelegiuire, şi care ar fi împiedicat prăbuşirea morală care sufocă civilizaţia noastră.

“Au schimbat ordinea” – Planeta a fost creată după reguli imutabile, iar instrucţiunile de folosire trebuiau respectate cu sfinţenie. Dar omenirea, sub domnia lui Satana, a schimbat “ordinea” creaţiunii, a aruncat la coşul de gunoi instrucţiunile de folosire şi a instaurat o nouă ordine planetară, care a necesitat mutilarea planetei şi schingiuirea mediului la scară globală.

“Au rupt legământul cel veşnic” – Acesta este cel mai grav pas, cu consecinţe devastatoare. Legământul cel veşnic era temelia guvernării divine, prin care Dumnezeu locuia “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om” (DA 161). Adam şi urmaşii lui “au rupt legământul,” rămânând astfel fără sistemul de operare divin, la discreţia unor pasiuni haotice, facil manipulabili prin simţuri, sub sclavia instinctului de conservare, robi ai facultăţilor inferioare, rupţi complet de natura şi viaţa lui Dumnezeu. Au rămas astfel sub domnia prinţului întunericului, care nu se sfieşte să-şi impună proiectele de supravieţuire prin orice mijloace:

“În timp ce se prezintă în faţa fiilor oamenilor ca marele medic, care poate să le vindece toate maladiile, el va aduce boală şi dezastru până când oraşe populate vor fi aduse în ruină şi pustiire. El este la lucru chiar acum. În accidente şi calamităţi pe mare sau pe uscat, în marile conflagraţii, în uragane violente sau teribile furtuni cu grindină, în inundaţii, taifunuri, valuri uriaşe şi cutremure, în orice loc şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El infectează aerul cu substanţe otrăvitoare şi mii de oameni mor din cauza epidemiilor. Aceste fenomene vor deveni tot mai frecvente şi devastatoare. Distrugerile vor lovi oameni şi animale” (GC 589).

În loc să explice lumii că dezastrul planetar nu este produs de Dumnezeu, ci de cele trei păcate capitale care au pus planeta în mâna duhurilor răutăţii, rămăşiţa vrea să rezolve scandalul fragmentării creştinismului. Speră că astfel Dumnezeu va fi îmbunat şi convins să intervină salvator, aducând pace şi linişte, un cadou demn de mileniul trei pentru omenirea întoarsă la Dumnezeu.

„Strigă în gura mare, nu te opri”

14 feb 2005

Poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului este chemat la o experienţă unică în istoria mântuirii, când Mireasa lui Hristos va deveni templul, când legământul cel veşnic va fi împlinit cu ei, devenind astfel “o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2:22). Pentru realizarea unei asemenea lucrări acest popor are nevoie să audă două genuri de mesaje, două chemări distincte capabile să producă redeşteptarea atât de mult visată. Din nefericire, ambele categorii sunt extrem de contestate în poporul nostru, ambele produc reacţii negative, considerate a fi producătoare de agitaţii inutile, primejdioase, într-o vreme când avem nevoie de unitate mai mult decât oricând.

Pe de o parte, Dumnezeu ne somează să ne recunoaştem nelegiuirile, pe care cineva trebuie să ni le strige în gura mare:

“Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” (Isaia 58:1).

Pe de altă parte, cu acelaşi glas puternic, poporului ales trebuie să i se spună vestea bună despre caracterul lui Dumnezeu:

“Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru!’” (Isaia 40:9).

Cum pot solii lui Dumnezeu de astăzi să-şi îndeplinească misiunea, ducând o solie cu două componente atât de diferite? În plus, ambele subiecte sunt greu de tolerat în biserica noastră hiper-sensibilă la mustrări. Ce fel de solie poate câştiga inima Miresei lui Hristos, fără să alieneze o parte masivă a membrilor bisericii? Cum ar trebui să arate mesagerul care “strigă în gura mare” nelegiuirile poporului Domnului, iar apoi pretinde că aduce Ierusalimului “vestea cea bună,” deşi subiectul ei este o altă descoperire a lui Dumnezeu, nepopulară şi nedorită în biserică?

Oricât de ingrată ar părea o asemenea misiune, biserica rămăşiţei are nevoie disperată de o cunoaştere a naturii păcatului, şi în aceeaşi măsură de o cunoaştere a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este el prezentat în neprihănirea lui Hristos. Aceste două componente ale evangheliei veşnice sunt singurele elemente care împiedică finalizarea marii controverse, iar Laodicea are nevoie să i se spargă timpanele cu ele. Nu este plăcut, nu este uşor, dar este vital, căci poporul marii strigări continuă să îngroaşe bezna la subiectul crimă şi pedeapsă, acuzând pe Dumnezeu că va arunca în moartea a doua pe cei ce au ales altfel decât a hotărât El.

Marea controversă s-a iscat, şi s-a întins atâtea milenii, deoarece universul a fost otrăvit cu minciuna că Tatăl ceresc este un sălbatic stăpân de sclavi, care nu va tolera opoziţie, nimicind direct sau indirect pe toţi cei care vor îndrăzni să gândească altfel. Laodicea noastră este şi ea otrăvită la acest subiect, iar dezintoxicarea produce vărsături urât mirositoare, chinuri fizice şi zbucium sufletesc, lucruri pe care ea doreşte să le evite cu orice preţ.

Vai de cei ce vor îndrăzni să-i tulbure somnul!

Laodicea – între îndreptăţire şi autoîndreptăţire

15 feb 2005 – Alina Tudorică

Cu toate „lipsurile” ei, Laodicea înseamnă totuşi îndreptăţirea poporului, aşa că să fim optimişti şi să privim înainte, consolându-ne cu gândul că până la urmă totul se va termina cu bine.

Aceasta este, grosso modo, replica adventistului confruntat cu solia către Laodicea din Apocalips 3:13-21.

Ştim că Laodicea înseamnă îndreptăţirea poporului, ne întrebăm însă dacă Laodicea este un popor care se îndreptăţeşte sau un popor care este îndreptăţit. Duplicitate, trufie, suficienţă de sine, iată principalele trăsături de caracter ale laodiceanului, după cum sunt prezentate în Apocalips 3. Analizând portretul moral al acestuia, chiar şi un elev de gimnaziu ar concluziona fără ezitare că laodiceanul este o persoană care pretinde a fi altfel decât este în realitate. Şi are la îndemână un întreg arsenal pentru a demonstra că el, chiar dacă nu este mai bun decât celălalt, totuşi nu este chiar atât de rău ca el. Un întreg arsenal pe care îl cunoaştem din proprie experienţă şi pe care îl folosim pentru a ne justifica, pentru a ne îndreptăţi.

Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, vom admite că Laodicea nu este decât un popor care se tot îndreptăţeşte fără a fi însă îndreptăţit. Pentru că acest lucru nu se face „nici prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul Domnului” care înainte de a ne îndreptăţi trebuie „să ne convingă de păcat,” să ne arate cine suntem şi ce putem deveni în El.

Am văzut în experienţa lui Petru riscul necunoaşterii de sine care pentru ultima generaţie ar fi fatal. Dar Domnul a luat toate măsurile necesare pentru ca cei care doresc, să poată deveni martorii Săi autentici fără a da greş. Noi vom putea fi scutiţi de surprize neplăcute doar dacă vom accepta lucrarea dureroasă, dar benefică a confruntării cu sinele. Reacţiile noastre imprevizibile, de care de multe ori nu ne-am fi crezut capabili, nu sunt decât strigătul firii pământeşti luminată de Duhul Sfânt care înainte de a-Şi lua pe deplin locul în templul sufletului nostru, trebuie să scoată păcatul care ne înrobea. Iar această lucrare poate fi rezumată în cuvintele pline de inspiraţie ale unuia din solii de la 1888: „Dacă Domnul vă arată păcate de care nu ştiaţi mai înainte, aceasta înseamnă că El merge mai profund şi că va ajunge până la străfunduri, şi când găseşte şi ultimul lucru care este necurat, care nu este în armonie cu voinţa Sa, când îl scoate de acolo şi ni-l arată, iar noi spunem „Mai bine vreau să-L am pe Domnul decât păcatul,” atunci lucrarea este încheiată, iar sigiliul viului Dumnezeu poate fi aşezat asupra acelui caracter... De aceea El trebuie să pătrundă profund în locurile ascunse despre care nu am ştiut niciodată, deoarece nu ne înţelegem inimile” (A. T. Jones, General Conference Bulletin, 1893, pag.404-405).

În Experienţe şi viziuni suntem avertizaţi că cernerea este provocată de acceptarea apelului Martorului Credincios din solia către Laodicea. Acceptarea apelului Martorului Credincios va determina prin urmare formarea Miresei. Cei care vor experimenta în viaţa lor pocăinţa veritabilă şi vor deveni plini de râvnă pentru Domnul, vor fi îndreptăţiţi. Pocăinţa implică însă cunoaştere de Dumnezeu şi cunoaştere de sine. Cunoaşterea inimii, a motivaţiilor ascunse ale fiinţei umane este fundamentală în lucrarea de ştergere a păcatului. Iar aceasta este direct proporţională cu cunoaşterea lui Dumnezeu: „Cu cât ne apropiem de Isus şi cu cât vedem mai bine puritatea caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea extraordinara răutate a păcatului şi cu atât mai puţin vom simţi dorinţa de a ne înălţa pe noi” (Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 159-160).

Convingerea de păcat va culmina cu aruncarea în ţărână a slavei noastre, oferindu-I astfel Domnului posibilitatea de a face ceea ce noi de multe ori am încercat să facem fără a izbuti. Îi vom oferi Domnului posibilitatea de a ne îndreptăţi prin înlocuirea păcatului nostru cu neprihănirea Sa. A fi membru al rămăşiţei înseamnă aşadar a renunţa să te îndreptăţeşti şi a accepta să fii îndreptăţit.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888