16 ianuarie 2005

„Să fie un val seismic!” Şi a fost.

Gili Cârstea

Aşa văd teologii noştri pe Dumnezeu operând din spatele cortinei, pentru realizarea planului de mântuire şi aducerea istoriei la un final după voia Sa. Ei oferă diverse motivaţii pentru asemenea “acte,” de la avertizări asupra sfârşitului până la chemări la pocăinţă prin pedepsirea unor păcătoşi mai păcătoşi. Nici în aceste ultime ore ale istoriei, când evenimente uşor de observat ne ajută să înţelegem tragediile din trecut, savanţii poporului nostru nu reuşesc să perceapă caracterul lui Dumnezeu altfel decât cărturarii lui Israel. Aceştia aşteptau un Mesia puternic în felul lumii, stăpân pe situaţie, nimicitor pentru vrăjmaşii lui Israel şi braţ de fier pentru păcătoşii din Sion. Acestea sunt exact şi fanteziile îngerului bisericii Laodicea.

Dumnezeul pe care Îl doreşte rămăşiţa trebuie să se dovedească iubitor dar drept, cu un control deplin asupra fenomenelor naturale, asupra deciziilor politice, care să pedepsească prompt naţiunile care au depăşit frontierele răbdării divine. Poporului nostru îi este dragă sintagma “mila şi dreptatea sunt unite în caracterul lui Dumnezeu,” dar el înţelege prin asta că mila are o limită, după care urmează dreptatea, adică nimicirea celor care au abuzat de milă, fără să înţeleagă că o dragoste infinită presupune o răbdare infinită. Mila şi dreptatea sunt apreciate după standardele nelegiuirii, care cer moartea păcătosului.

Hristos a fost respins de “ai Săi” deoarece nu a răspuns acestor aşteptări legate de milă şi dreptate. El a propus lui Israel o variantă mai bună decât disciplina prin violenţă. El a pus în contrast marcant viziunea lor despre dreptate, practicată peste două mii de ani fără nici un rezultat, şi calea consacrată a noului legământ, în care Duhul Sfânt “scrie” legea în inima omenească. Ei au numit aşa ceva “slăbiciune.” Erau dezgustaţi de sugestia că aşa ar putea fi Dumnezeul lor. Nu puteau accepta nici în visele lor cele mai sumbre că Iehova ar putea fi un Miel pe care-L duci la tăiere. Idealul lor despre Dumnezeu era imaginea balaurului setos de sânge, icoană pe care o păstrau adânc în inimi şi căreia îi aduceau tămâie în odăiţele ascunse de la templu. Doar confruntarea cu neprihănire autentică a descoperit hidoşenia din inima lor, când, în numele dreptăţii, au condamnat la moarte pe Mielul lui Dumnezeu.

Icoana balaurului modelează şi viziunea noastră despre caracterul lui Dumnezeu. Ne bucurăm că “braţul Domnului” a început să zguduie naţiunile. Apreciem pocăinţa sub teroare şi dragostea pentru Dumnezeu stimulată de mirosul trupurilor în putrefacţie. Ne bucurăm la ideea că Dumnezeu a zis “Să fie un tsunami în oceanul Indian,” şi sperăm să mai fie unul în zone infinit mai păcătoase, ştim noi unde… În timp ce ne bucurăm că “Domnul a început să lucreze,” de ochii lumii deplângem pierderile de vieţi omeneşti, arătându-ne sensibili şi miloşi, alergând să ducem o bucată de pâine familiilor îndoliate, ca să vadă şi ei ce iubitori sunt copiii unui Dumnezeu drept.

Dacă recentul tsunami este opera lui Dumnezeu, ce caută ADRA acolo, să strice efectul unei acţiuni realizate cu un asemenea preţ? De ce încercăm să atenuăm efectele unei intervenţii pe care o apreciem ca fiind necesară, dreaptă şi bună? Dacă scopul ei este avertizarea lumii, iar Dumnezeu a produs acele devastări majore, de ce stricăm efectele scontate de El în rândul populaţiilor lovite de val? Nu ar fi corect să stăm deoparte, iar banii cheltuiţi pentru ajutoare să fie investiţi în foi volante care să cheme omenirea la pocăinţă, dacă nu vrea să fie lovită din nou de Dumnezeu?

Dezastrul recent demonstrează încă o dată că îngerul bisericii Laodicea are urgentă nevoie de o confruntare cu cei patru îngeri din Apocalips 7, ca să poată înţelege corect implicarea lui Dumnezeu în distrugerile care vor lovi tot mai des planeta cu o furie demonică. Altfel, ne vom trezi că participăm alături de vrăjmaşii lui Dumnezeu la izgonirea definitivă a harului protector care înfăşoară încă planeta, iar drapelul adventist va flutura falnic pe altarul lui Baal.

17 ianuarie 2005

Sfânta Cină – un ritual neînţeles (I)

Adinel Tudorică

Ca urmaşi spirituali ai celor 12 ucenici adunaţi în jurul Mântuitorului, am preluat comemorarea Sfintei Cine, instituită de El şi lăsata ucenicilor ca o amintire a iubirii lui Dumnezeu întrupată în Fiul Său, timp de 33 de ani şi jumătate.

Această comemorare a sacrificiului Său era de fapt sărbătoarea Paştelor, o aducere aminte, o data pe an, a ieşirii poporului Israel din robia Egiptului, dar pusă într-un cadru nou. Asemenea înţelegerii pe care iudeii o aveau despre clădirea Templului ca fiind centrul de închinare unde era prezenţa lui Dumnezeu şi despre care Spiritul Profetic ne spune în cartea Hristos Lumina Lumii că „n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie,” tot astfel, înţelegerea iudeilor cu privire la ieşirea strămoşilor lor din Egipt se limita la experienţa nemaiauzită a eliberării înaintaşilor lor din robie printr-o conjunctură de minuni spectaculoase.

Dar Dumnezeu dorea să-i aducă la înţelegerea faptului că acea ieşire fizică dintr-o robie materială semnifica ieşirea dintr-o robie lăuntrică, spirituală, din robia păcatului. Cu tristeţe putem constata că această semnificaţie n-a fost înţeleasă de acea generaţie a robilor Egiptului, deveniţi liberi, pentru că robia păcatului nu era simţită ca ceva repulsiv, din care doreşti să fii eliberat. Iar strigătul desnădăjduit şi plin de amărăciune al acelor robi se ridica datorită suprasolicitărilor muncii fizice la care erau supuşi zilnic. Putem afirma cu certitudine că generaţiile care au experimentat robia Egiptului n-au conştientizat că robia în care se găseau era o rezultantă a unei robii ascunse, în care se nasc toţi oamenii, a unei robii care era forţa motrice a unui sistem care s-a dorit a fi o alternativă la sistemul divin de guvernare.

Din nefericire, nici generaţiile care au urmat de-a lungul istoriei lui Israel n-au înţeles mai mult decât predecesorii lor necesitatea eliberării din păcat, mulţumindu-se cu anuala Zi a Ispăşirii, când tot poporul, cu sufletele smerite, era declarat a fi curat, odată cu îndepărtarea păcatelor din Sanctuar şi declararea acestuia ca fiind curat.

Acum, la încheierea lucrării Domnului Isus, când naţiunea Sa nu era liberă din nici un  punct de vedere, El vine în faţa ucenicilor cu un adevăr măreţ, eliberator. Ceea ce a dorit Isus să-i înveţe prin acea slujire a Sa şi prin acele simboluri consumate la cina memorabilă era eliberarea nu de sub o robie trecătoare, aşa cum erau aşteptările lor, ci de acea robie care-l înstrăinase pe om de Creatorul său.

Ani de-a rândul am participat la ceremonia Sfintei Cine, fără a trece de nivelul simbolurilor. Trimestrial aveam şi încă mai avem ocazia să ne „împărtăşim cu simbolurile sfinte,” această sintagmă demonstrând înţelegerea că simbolurile aveau şi au o sacralitate care necesită o pregătire din partea participanţilor.

Am înţeles ca pe o datorie izvorâtă din exemplul Domnului Hristos, acel serviciu ritual numit „spălarea picioarelor.” O datorie pe care un învăţăcel o împlineşte privind la Învăţătorul divin, chiar dacă nu înţelege corect ceea ce face.

Oare de ce a spălat Domnul Isus picioarele ucenicilor Săi? Doar pentru că se impunea ca o necesitate acel serviciu? Pentru că nu se oferea niciunul dintre ucenici? Este impresionant modul cum Şi-a descoperit Dumnezeu caracterul prin Fiul Omului în acea ocazie solemnă a ultimei sărbători pascale. Era ultima ocazie când toţi ucenicii, în intimitate cu Învăţătorul lor, puteau primi ultima lecţie despre misiunea Domnului Isus, aceea de a descoperi caracterul Tatălui Ceresc, atât cât puteau ei înţelege, înainte de a participa la lecţia neînţeleasă a Calvarului.

A fost o lecţie pe care cu siguranţă n-au înţeles-o, dar care, prin participarea la ea, le-a fost fixată în memorie şi păstrată acolo până când Mângâietorul avea să le-o facă înţeleasă. Imaginea Domnului Isus de servitor al lor i-a intrigat şi tulburat pe ucenici într-atât încât cuvintele lui Petru – „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” – pot fi şi cuvintele fiecăruia dintre noi care nu avem o imagine mai proeminentă a Tatălui nostru Ceresc.

Cred că nici un ucenic nu s-a simţit confortabil sau flatat că Învăţătorul stătea în faţa sa, făcând o lucrare pe care niciunul dintre ei nu-şi imagina s-o facă pentru ceilalţi. Faptul că Isus n-a omis pe nimeni din rândul ucenicilor Săi şi a spălat picioarele lor, fără discriminare, chiar şi pe ale celui care avea să-L trădeze, demonstrează încă o dată că dragostea „crede totul, nădăjduieşte totul şi suferă totul.”

18 ianuarie 2005

Sfânta Cină – un ritual neînţeles (II)

Adinel Tudorică

Vă puteţi imagina pe Conducătorul Universului, Dumnezeul Atotputernic, făcând acelaşi lucru celor 12 ucenici, dacă ar fi fost posibil să fie acolo? Faptul că Dumnezeu era în Hristos este demonstraţia cea mai evidentă că în persoana Fiului Său şi al omului, Dumnezeu S-a descoperit ca Serv al servilor Săi. Ce demonstraţie mai convingătoare putea să facă dragostea agape? Ce adâncimi mai rămâneau neatinse?

Slavă lui Dumnezeu că Cel care a luat iniţiativa spălării picioarelor ucenicilor şi a realizat aceasta a fost Domnul Isus şi nu vreun ucenic care să fie desemnat prin tragere la sorţi sau prin altă metodă să facă aceasta. Iar acest serviciu a venit nu dintr-o impunere sau obligaţie, ci mai degrabă a fost o invitaţie delicată a Tatălui nostru ceresc: „Acesta este caracterul Meu şi exemplul pe care vi L-am dat vă invit să-l urmaţi!”

Cu ocazia ultimei cine înainte de Golgota, atotputernica şi în acelaşi timp sensibila dragoste a lui Dumnezeu S-a descoperit într-un mod surprinzător pentru fireasca şi înstrăinata  inimă omenească, invitându-ne pe fiecare să admirăm şi să contemplăm caracterul Tatălui Ceresc care oferă tot ceea ce are nevoie fiecare fiinţă adusă la existenţă de El.

Mă întreb dacă Domnul Isus nu ne-ar fi dat acel exemplu al dragostei care priveşte pe celălalt „mai presus de sine,” dacă n-ar fi spălat picioarele ucenicilor, ci le-ar fi spus ca ei să facă acel serviciu în mod reciproc sau să fie opţional, cât timp ar fi fost el practicat? Astăzi am fi fost dispuşi să facem acest lucru ? Cu siguranţă că nu. Această practică intră în conflict deschis cu mândria inimii fireşti, aşa cum lumina şi întunericul sunt ireconciliabile.

Vechiul legământ te ajută să fii pios, afişând un aer de evlavie şi umilinţă contrafăcute, care atunci când sunt puse în cuptorul lămuritor al situaţiilor zilnice se dovedesc a fi zgură care trebuie îndepărtate în această Zi a Ispăşirii în care trăim. Ce rezultă de aici ? Nu participarea la acest „serviciu al umilinţei” ne ajută să fim mai umili decât ne credem, nu ne oferă smerenia dorită de un eu care vrea trimestrial să se autoumilească.

Suntem în pericol de a înţelege că tot ceremonialul Sfintei Cine nu este decât o proiecţie a Zilei Ispăşirii în mod personal dar şi colectiv, în miniatură, odată la 3 luni, pentru a fi consideraţi curaţi în faţa Cerului, ca apoi să continuăm viaţa de păcat pentru o altă perioadă trimestrială. Sfânta Cină nu ne-a fost lăsată ca o actuală sărbătoare a Paştelor evreilor, în care să ne amintim cum s-a oferit o jertfă pentru păcatele noastre, înlocuitoare pentru noi.

În Sfânta Cină este cuprins simbolul sângelui noului legământ, legământ în care nu intrăm în mod automat odată cu împărtăşirea cu nişte simboluri, ci atunci când ajungem la înţelegerea realităţilor care stau în spatele acestor simboluri, la înţelegerea lucrării care s-a făcut şi se face în favoarea noastră şi la cunoaşterea Celui ce lucrează totul în cei care-L recunosc ca fiind neprihănirea lor.

Imitarea exemplului dat de Mântuitorul nostru ne invită la a privi Modelul divin şi a fi schimbaţi asemenea Lui. În lumina noului legământ această simbolică spălare a picioarelor reprezintă necesitatea cunoaşterii a ceea ce faci, a cunoaşterii şi recunoaşterii a ceea ce eşti, a cunoaşterii şi copierii caracterului divin, a înţelegerii curăţirii de murdăria care a fost produsă de despărţirea de Dumnezeu. Faptul că participăm la această comemorare a jertfei Sale ne invită la împărtăşirea cu caracterul Domnului Isus care S-a relevat într-o ipostază necunoscută nouă, celor care dorim să fim asemenea Lui.

Trecând de la simbolistica actului în sine, acea spălare a picioarelor ne-a oferit înţelegerea dispoziţiei Tatălui nostru de a face ceea ce nouă ni s-ar părea umilitor şi nedemn pentru poziţia noastră, dacă n-ar fi fost exemplul Său.

Dumnezeu te invită să-I urmezi exemplul şi să-I cunoşti caracterul. Eşti dispus să-L urmezi?

19 ianuarie 2005

Cărturarii moderni ai unui Dumnezeu violent

Gili Cârstea

Este uimitor cum savanţi adventişti de renume, chiar la graniţele Canaanului ceresc, continuă să acuze pe Dumnezeu pentru dezastrele care spulberă sute de mii de vieţi omeneşti. Săptămâna aceasta Dr. Bacchiocchi continuă să-L acuze pe Dumnezeu în publicaţia lui, Endtime Issues Newsletter No. 125. Articolul este dedicat în întregime cutremurului din Asia, iar autorul recunoaşte că el nu găseşte altă explicaţie serioasă, în ciuda numeroaselor scrisori de protest primite de la cititori, în urma ediţiei nr. 124, despre care am scris şi noi săptămâna trecută. El demontează toate variantele posibile şi rămâne la singura care, spune el, poate fi susţinută cu Biblia: Dumnezeu a produs cutremurul, iar motivul este avertizarea omenirii că sfârşitul este aproape. Deşi nu îndrăzneşte să o spună deschis, autorul propune discret că este vorba de o ameninţare gen “Ori vă pocăiţi, ori…”

Deşi este singurul care o prezintă public, poziţia lui Bacchiocchi este larg răspândită în corpul nostru pastoral şi printre membri. Această poziţie se bazează pe o foarte greşită înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu. Ea a influenţat fundamental gândirea familiei omeneşti, ca o componentă de bază a eforturilor permanente ale diavolului de a discredita caracterul lui Dumnezeu.

Deoarece este Creatorul universului şi susţinătorul vieţii, Dumnezeu a fost proiectat de Lucifer-devenit-Satana ca un dictator aspru şi nemilos, care hotărăşte destine, stabileşte pedepse, emite decrete şi elimină opoziţia. Nu te poţi împotrivi fără să-ţi rişti viaţa, nu poţi discuta deciziile Lui şi nu vei avea cui să te plângi pentru abuzurile suferite. Singura opţiune viabilă rămâne supunerea oarbă, resemnarea pasivă, conformarea fără comentarii, după sloganul mafiot “cine nu vede, nu aude şi tace, trăieşte o mie de ani în pace.” Propaganda satanică acuză ordinea neprihănirii ca fiind o unealtă a sclaviei în slujba unui Dumnezeu violent, crud, arbitrar şi sever. Acţiunile lui Dumnezeu au fost prezentate a funcţiona după principiile teroriste. El omoară o sută cincizeci de mii de oameni ca să avertizeze pe cei rămaşi că ei urmează la rând dacă nu se conformează dorinţelor Sale. Nu este de mirare că urmaşii lui Hristos cred această descriere a lui Dumnezeu. Milioane de îngeri au fost amăgiţi de ea, fiind convinşi că Dumnezeu este la originea mizeriei şi morţii în univers.

Teologia adventistă nu doreşte să facă excepţie de la această proiecţie a propagandei satanice despre suveranitatea lui Dumnezeu. Ea perpetuează imaginea unui Dumnezeu sângeros şi violent, întemeiată de cărturarii lui Israel şi lustruită în secolele de beznă papală. Deşi am fost avertizaţi că susţinem orbeşte o imagine deformată despre caracterul lui Dumnezeu, continuăm să repetăm că “noi Te cunoaştem, noi, Israel,” confirmând astfel descrierea Martorului Credincios că îngerul bisericii este orb.

Ultimul Endtime Issues al Dr. Bacchiocchi este simptomatic, el susţinând imaginea papală a unei foarte pervertite concepţii despre suveranitate. Dezastrele contemporane, ca şi cele din Biblie, sunt analizate din toate punctele de vedere, cu înalt profesionalism, aşa cum se cuvine unui cărturar înnobilat prin magna cum laude la Gregoriana. Dintr-o singură perspectivă nu este analizat subiectul dezastrelor planetare în articolul savantului adventist, din singura perspectivă care asigură o imagine corectă: Golgota.

“Pentru a putea fi apreciat şi înţeles corect, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalips, trebuie studiat în lumina care se revarsă de pe crucea de la Calvar” (GW 315).

Tsunami 2004 se încadrează în aceste criterii, dar savantul nostru nu doreşte să îl aşeze “în lumina care se revarsă de pe crucea de la Calvar,” pierzând astfel semnificaţia autentică. În lumina de pe Calvar, tsunami 2004 nu este un act al lui Dumnezeu, ci una dintre miile de consecinţe ale izgonirii harului protector al lui Dumnezeu de pe această planetă. Acel Dumnezeu care “era în Hristos” nu este un terorist dement, aşa cum este prezentat în Endtime Issues, ci Părintele iubitor şi sensibil pe care Evanghelia Îl descrie a fi un Serv al servilor, pe care Îl poţi trata cu aroganţă şi dispreţ, dacă aşa doreşti, fără să rişti să fii lovit mişeleşte. Dumnezeul Golgotei a dovedit El Însuşi că merge o milă în plus, întoarce şi celălalt obraz, oferă şi haina când I Se cere cămaşa, iar atunci când copiii Săi se simt incomodaţi de El, se retrage fără nici un spectacol de furie sau violenţă. Tatăl lui Hristos nu este campionul fărădelegii la scară planetară, ci robul neprihănirii în slujba vieţii, Mântuitorul neamului omenesc, Salvatorul planetar la dispoziţia oricui, sfânt sau păcătos.

Dar omenirea nu doreşte un asemenea Dumnezeu. O lume în care Creatorul este “dispreţuit şi părăsit de oameni” se scufundă iremediabil în haos, iar creaţia devine instabilă, capricioasă, mortală. Fiecare catastrofă crează condiţii pentru alte catastrofe. Fiecare conflict declanşează alte conflicte. Fiecare act de cruzime generează alte cruzimi, care vor degenera curând într-o nebunie colectivă care va ruina planeta. Toate acestea, şi multe altele pe care acum nici nu le visăm, deoarece nu înţelegem că ele se datorează faptului că “Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu.” Pe măsură ce teologia Babilonului spiritual se pleacă tot mai vizibil la picioarele lui Baal, în aceeaşi măsură harul protector este îndepărtat, izgonit, dispreţuit, ridiculizat. Servul servilor, singurul care ne poate scăpa, este gonit din treburile planetare, iar manevrele scârboase ale diavolului sunt numite “puterea cea mare a lui Dumnezeu.”

În aceste momente de criză maximă, străjerii de pe zidurile Sionului privesc spre Sumatra şi văd acolo mâna lui Dumnezeu. Dacă ar fi coborât în fundul mării trei zile cu Iona, sau cu Fiul omului, ar fi înţeles şi ei motivele care produc dezastre nimicitoare în lumea noastră. Solia lui Iona, primită în fundul mării, ca şi solia lui Hristos pe cruce, răsună tot mai clar la urechile familiei omeneşti: “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8). Dar urechile îngerului bisericii Laodicea par înfundate la asemenea avertizări. Din această cauză, minunile ploii târzii întârzie să se arate, iar neamul acesta nu poate primi decât minunea proorocului Iona. Până când va reuşi să înţeleagă mecanismele harului divin sub constrângerile unei deliberate închinări la Baal

20 ianuarie 2005

Infern în paradis

Gili Cârstea

Agenţiile de presă transmit imagini şocante din zonele lovite de valurile seismice în 26 decembrie 2004. Multe reportaje sunt intitulate “Infern în paradis,” aceasta nefiind deloc o descriere exagerată. Pierderile de vieţi omeneşti şi bunuri materiale sunt teribile, iar paradisul exotic din insule a devenit un infern. Numărul morţilor a depăşit o sută şaptezeci de mii, iar supravieţuitorii sunt acum ameninţaţi de alte pericole mortale. Omenirea întreagă urmăreşte operaţiunile de salvare şi participă la colectarea de fonduri pentru sinistraţi.

Pentru observatorii marii controverse, există un eveniment infinit mai devastator decât tot ce s-a petrecut pe această planetă vreodată, şi care poate fi numit “Infern în Paradis” dincolo de orice metaforă. Este vorba de lovitura cumplită pe care a primit-o Planeta Reşedinţă a universului atunci când Lucifer, heruvimul acoperitor, a început să împrăştie zvonuri mincinoase printre îngeri. Legea lui Dumnezeu, fundamentul neprihănirii, era pusă în discuţie, iar îngerii erau îndemnaţi să se despartă de izvorul vieţii, să renunţe la locuirea Duhului Sfânt în ei, pe care Lucifer o acuza a fi o unealtă de control, o legătură a sclaviei, o zgardă infamă în mâna unui Dumnezeu egoist.

Lovitura a fost un şoc teribil pentru armonia şi pacea Paradisului. Cea mai mare parte a îngerilor au fost aproape convinşi că Lucifer are dreptate, iar rebeliunea risca să se întindă pe alte planete. Deja a treia parte a îngerilor comiseseră actul sinucigaş, desprinzându-se de natura divină, în ciuda apelurilor disperate ale Părintelui lor că decizia aceasta este fatală. Minciunile diavolului au declanşat o urgie greu de imaginat astăzi, iar efectele lor asupra minţilor puternice ale heruvimilor şi serafimilor au fost uluitoare. Confruntaţi cu logica ameţitoare a unei minţi conspiraţionale, îngerii nu au mai reuşit să discearnă frumuseţea simplă şi delicată a neprihănirii. Rebeliunea se întărea pe zi ce trecea, producând un val ucigaş care nu mai putea fi oprit prin mijloacele obişnuite ale explicaţiilor şi apelului la raţiune. Infernul explodase în Paradis. Fărădelegea începuse să cangreneze trupul colectiv al familiei lui Dumnezeu. Se impuneau măsuri drastice, fără de care locuitorii cerului ar fi pierit până la unul.

Atunci a intrat în acţiune planul de extremă urgenţă al legământului cel veşnic. Mielul lui Dumnezeu S-a aşezat între vii şi morţi, iar urgia a încetat (Numeri 16:48). Dumnezeu Fiul a fost “lovit de moarte” de propaganda otrăvită care producea desprinderea îngerilor de izvorul vieţii. Trupul Său, carbonizat de trăsnetul care s-a abătut asupra rebelilor, a stopat separarea în lanţ care se declanşase deja, şi care ar fi produs nimicire totală. Acest gest, complet neînţeles de noi, a asigurat principiul fundamental din Paradis, libertatea de alegere, fără a periclita fundamentul neprihănirii, legea lui Dumnezeu, caracterul Său.

Omenirea crede că păcatul şi moartea sunt treburile planetei pământ, fără să înţeleagă că Infernul a izbucnit în Paradis, că moartea a lovit exact în centrul universului, şi tot de acolo a venit soluţia salvatoare. La noi au sosit doar undele de şoc, dar epicentrul a fost pe “muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,” magnificul munte Moria de unde Mielul lui Dumnezeu nu S-a mai întors. Acest sacrificiu este sursa inepuizabilă a farmecului inegalabil al lui Hristos, care a prezentat omenirii jertfa infinită a lui Dumnezeu în limbajul accesibil omului căzut. El deschide o fereastră spre criza apărută în lumea păcii, atunci când neprihănirea a fost contestată, acuzată şi proscrisă. Când vom avea o perspectivă largă asupra dezastrului imens produs de păcat în univers, vom aprecia cum se cuvine calea neprihănirii, singura variantă acceptabilă în procedura lui Dumnezeu cu păcatul şi păcătoşii.

21 ianuarie 2005

Cauze naturale – clarificări

Gili Cârstea

Lisabona 1755 – Sumatra 2005, doi poli ai violenţei naturii care nu au reuşit încă să limpezească apele în controversa religioasă care frământă omenirea: Cine este la originea catastrofelor care înghit milioane de vieţi omeneşti? Dumnezeu? Diavolul? Fenomenele naturale obişnuite?

După violentul tsunami de la Lisabona, care a produs şaizeci de mii de victime, teologii şi preoţii creştini spuneau lumii că Dumnezeu este direct implicat în dezastru, urmărind pedepsirea unei metropole scufundată în păcat. Voltaire îi batjocorea, insistând că fenomenul se înscrie în ordinea firească a naturii, care uneori se manifestă imprevizibil, iar dumnezeul creştinilor este o fabricaţie a minţilor unor habotnici.

La 250 de ani de atunci, tsunami loveşte din nou în Asia de sud-est, iar numărul victimelor a depăşit o sută şaptezeci de mii şi continuă să crească. În privinţa semnificaţiei, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Unii spun că Dumnezeu a produs cutremurul, ca o avertizare că evenimentele finale, care vor produce sfârşitul lumi, se apropie. Ei văd în el un semn al timpului. Alţii, mai precauţi în implicarea lui Dumnezeu în asemenea violenţe, se simt înclinaţi să-l acuze pe diavol, care nu este străin de sângele vărsat pe planeta aceasta în cei şase mii de ani de existenţă. Alţii sunt siguri că fenomenul este absolut natural, fără amestecul vreunei mâini. Ei spun că planeta are viaţa ei, cu fenomene obişnuite, care includ cutremure, uragane, inundaţii, lucruri cât se poate de naturale şi care vor continua cât va ţine pământul.

Pentru mine, personal, nici una dintre explicaţiile acestea nu este acceptabilă. Dumnezeu nu este implicat deloc în această tragedie, iar a numi acest cataclism un “act” al lui Dumnezeu mi se pare o acuzaţie dementă. Că este mâna lui Satana, am destule îndoieli, deşi sunt ferm convins că el poate şi este interesat să producă asemenea incidente, folosite destul de des în campania lui de denigare a caracterului lui Dumnezeu. Nici nu sunt de acord că este vorba de un fenomen natural obişnuit, înscris în legile naturale după care este guvernată planeta, deoarece, în acest caz, responsabilitatea, deşi indirect, ar reveni lui Dumnezeu.

Planeta aceasta a fost creată cu o îndemânare care răspundea standardelor de perfecţiune ale lui Dumnezeu. Legile naturale asigurau condiţii de viaţă perfecte, unde nu era posibilă “nici o vătămare” pentru viaţa inteligentă. Desigur, aceasta doar atâta timp cât instrucţiunile de folosire livrate primilor noştri părinţi erau respectate cu stricteţe. Din păcate, Planeta Pământ a fost dată în administrare Şarpelui, care nu a dorit să respecte instrucţiunile. Omenirea l-a urmat orbeşte în proiectele lui de a construi o lume fără Dumnezeu, fără fundamentele neprihănirii, în sfidare deschisă faţă de regulile de utilizare ale globului pământesc. De atunci, Dumnezeu a fost gonit din treburile planetei, considerat indezirabil şi acuzat pentru toate relele care s-au abătut asupra oamenilor. Mai târziu, chiar Israel a refuzat să fie condus de Dumnezeu, alegând un împărat după obiceiul neamurilor.

Lipsit de infrastructura energetică asigurată de Duhul Sfânt, noul guvern condus de duhurile întunericului trebuia să clădească acum industrie, tehnologie, agricultură, transport şi administraţie de o nouă ordine, cu o populaţie stăpânită de egoism şi hăituită de frica morţii, dispusă să respecte reguli de minimă decenţă doar sub ameninţare. Această politică a afectat atât de cumplit ecosistemul, încât după o mie patru sute de ani ordinea creaţiunii nu a mai putut fi menţinută, iar pământul a primit o lovitură mortală, care a schimbat complet regulile de mediu, punând bazele unor dezastre viitoare greu de imaginat atunci. Sutele de mii de tone de apă ale brâului de protecţie s-au prăbuşit pe pământ, producând separarea continentelor şi apariţia oceanului planetar.

Potopul a fost focarul tuturor dezastrelor naturale care au urmat, iar lecţia pe care omenirea trebuia să o înveţe din această serie de lovituri năucitoare era că natura nu ştie să funcţioneze fără prezenţa activă a Creatorului ei. Fără protecţia harului divin, oferit de dragostea lui Hristos, planeta noastră era demult transformată în cenuşă de forţele în conflict rămase de capul lor.

Profetul Iona a prins o rază din codul de legi care ordonează lumea noastră, a văzut un aspect vital al dinamicii nimicirii pe care teologii moderni nu au descoperit-o încă: “Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8). Aici este explicaţia pentru cele mai multe dezastre care lovesc lumea noastră. Natura se poartă criminal, iar tendinţa se va agrava cu trecerea timpului, deoarece omenirea goneşte tot mai serios “îndurarea” de pe pământ.

Nu, nu Dumnezeu Îşi retrage harul, aşa cum se spune printre noi foarte des. Niciodată Dumnezeu nu a retras harul Său protector. Dragostea infinită, dezinteresată, nu poate fi anulată, consumată sau retrasă. Ea poate fi doar respinsă, refuzată, lepădată sau ignorată, cu consecinţele ce decurg de aici. Prin urmare, ultimul tsunami nu este nici actul lui Dumnezeu, nici un fenomen natural, ci o consecinţă normală a haosului produs de izgonirea progresivă a harului divin de pe această planetă. Când “Israel” se alipeşte de idoli, este normal să fie lăsat în pace (Osea 4:17), conform principiului de nezguduit al libertăţii de alegere instituit de Dumnezeu la începutul creaţiei. Acum, “patru îngeri” ţin încă vânturile nimicirii (Apoc 7), dar vine curând ziua când misiunea acestora va înceta, iar harul protector al lui Dumnezeu va fi gonit, prin legislaţia omenirii, definitiv de pe pământ. Dumnezeu va fi obligat să respecte decizia aceasta, în ciuda durerii sfâşietoare care se va prăvăli peste inima Sa. Omenirea se va scufunda atunci într-o violenţă de neimaginat, când cruzimea inimii fireşti va întrece forţa dezlănţuită a elementelor naturii.

Semnele timpului avertizează că omenirea este pe cale de a goni şi ultimele resurse ale protecţiei divine, făcând inutilă misiunea preţioşilor îngeri care menţin pacea şi liniştea în vulcanul de forţe distructive care ameninţă viaţa. Omenirea s-a adunat deja pe vârful muntelui Carmel modern, aşteptând să afle deosebirea dintre Dumnezeu şi Baal. Se pare însă că Ilie modern întârzie, căutând încă pe Dumnezeu în foc, furtună şi cutremur, demonstrând încă o dată că evaluarea din 1888 a fost corectă: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

22 ianuarie 2005

Slava lui Hristos străluceşte tot mai mult

Robert J. Wieland

Oameni din întreaga lume continuă să mediteze la semnificaţia pe care o are, în ceea ce ne priveşte, marele tsunami care s-a produs recent. A fost un „dezastru natural” – s-a întâmplat pur şi simplu – sau a fost intervenţia lui Dumnezeu sau a lui Satana? Un cititor a sugerat că următoarele citate ne-ar putea ajuta să aflăm răspunsul:

1. “Satana lucrează prin elementele naturii… El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea ca să conducă puterile naturii, pe cât îi permite Dumnezeu.” Această declaraţie se armonizează cu afirmaţia lui Isus că Satana este „stăpânitorul lumii acesteia,” şi cu ceea spune Pavel – că el este „domnul puterii văzduhului” (Ioan 14:30; Efes. 2:2). Satana a ocupat cândva locul cel mai înalt printre îngeri; acum el are o natură pervertită (Is. 14:12-19; Apoc. 12:7-12).

2. Când lui Satana „i s-a îngăduit să aducă suferinţe asupra lui Iov, cât de repede i-au fost spulberate turme, cirezi, case, copii, nenorocirile venind repede una după alta.” Acelaşi lucru îl citim şi în Iov 1 şi 2. Aşadar, cât de important şi cât de urgent este să stăm „sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi [să ne odihnim] la umbra Celui Atoputernic” (Ps. 91:1).

3. Pe fiecare dintre noi nu ne desparte decât o respiraţie de întâlnirea pe care o vom avea, când „[ne vom înfăţişa] înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Cor. 5:10). (În ceea ce Îl priveşte, nu va fi o judecată în care va încerca să ne găsească vinovaţi, pentru că El doreşte să ne apere! Şi ne va apăra, dacă nu vom face „zadarnic harul lui Dumnezeu.” Gal. 2:21).

4. „Dumnezeu este Cel care apără creaturile Sale şi face un zid în jurul lor contra puterii nimicitorului.” Să-I mulţumim pentru „zidul” care ne protejează astăzi!

5. „Dar lumea creştină arată dispreţ faţă de Legea lui Dumnezeu.” El trebuie să Îşi retragă „binecuvântările Sale de pe pământ şi-Şi va retrage grija protectoare de deasupra celor ce s-au răsculat împotriva Legii Sale.” El trebuie cumva să comunice lumii această solie.

6. „Satana... va aduce... suferinţe... şi va face pe oameni să creadă că Dumnezeu este Cel care îi loveşte.” Este privilegiul nostru acela de a vesti lumii că harul Său „s-a înmulţit” „mai mult” decât toate relele pe care le poate inventa Satana.

7. Pretinzând că vindecă, Satana „va aduce pe lume boli şi dezastre... Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase” (Is. 24:4, 5).

Să citim şi să memorăm Psalmul 91; acesta este adevăr prezent.

23 ianuarie 2005

Semnele timpului şi pocăinţa prin teroare

Gili Cârstea

“Dezastrele reprezintă o chemare la pocăinţă pentru neamul omenesc.” Aceasta este concluzia unui savant adventist, susţinută oficial de teologii de la Bible Research Institute şi predicată de la amvoanele adventiste. Savantul despre care vorbeam explică poziţia bisericii despre valoarea nimicirilor în convertirea lumii:

“Dezastre precum cutremurele joacă un rol predominant printre semnele vremii sfârşitului, deoarece ele sunt semne ale judecăţii divine pentru păcătoşii care trebuie să se pocăiască înainte de judecata de pe urmă. Ele reprezintă o avertizare divină solemnă şi un apel la pocăinţă şi mântuire înainte de judecata finală.”

Aceste declaraţii pun în mare dificultate cuvintele Mântuitorului din Matei 24. El avertiza pe urmaşii Săi că războaiele, foametea, bolile şi cutremurele nu trebuiesc interpretate ca fiind semne ale sfârşitului, cu atât mai puţin uneltele lui Dumnezeu de declanşare a pocăinţei în vremea sfârşitului. Hristos nu a indicat niciodată că Dumnezeu distruge pe unii pentru pocăinţa altora. Această credinţă vine din propaganda ticăloasă a profeţilor lui Baal.

Credinţa lui Isus oferă o altă soluţie pentru pocăinţa omenirii, în concordanţă deplină cu cerinţele neprihănirii şi chiar cu capacitatea de înţelegere limitată a omului. Noi numim această soluţie Marea Strigare, o solie răsunătoare despre dragostea insondabilă a lui Dumnezeu, o veste bună despre împărăţia spirituală pe care Duhul Sfânt o instaurează în inimile oamenilor, o invitaţie generalizată pe care Dumnezeu o face omenirii de a se muta provizoriu pe o altă planetă, ca vechiul nostru pământ să fie reconstruit de la capăt. O asemenea operaţiune este socotită atât de importantă, încât cerul face eforturi colosale de a menţine pacea şi ordinea pe pământ ca ea să nu fie împiedicată. “Evanghelia aceasta a împărăţiei” dusă până la marginile pământului prin puterea Duhului Sfânt este singura manieră de a obţine de la locuitorii lumii pocăinţă autentică, dragoste liber consimţită, adorare fără constrângeri, slujire voluntară, apreciere sinceră.

Dacă dorea supunere sub ameninţarea cu moartea, Dumnezeu nu avea nevoie să aştepte atât de mult pentru a o pune în aplicare. Îl omora pe Lucifer, iar locuitorii universului ar fi tremurat la picioarele Sale de-a lungul veşniciei, aplaudând cu fals entuziasm discursurile Stăpânului despre libertatea şi bunăstarea lor. Vă aduceţi aminte ce făcea cu noi preşedintele nostru comunist în ultimii ani înainte de revoluţie? Cum ne aduna cu forţa la mitinguri uriaşe ca să aplaudăm îndelung toate neghiobiile lui? Cum poeţii de curte îi cântau laudele prin ziare, fără nici o urmă de ruşine? Cum numea gulagul mioritic a fi o societate multilateral dezvoltată, iar noi dădeam afirmativ din cap, deşi ştiam bine că nu este adevărat? Aşa ceva ar fi devenit universul dacă Dumnezeu ar fi folosit vreodată constrângerea, indiferent de felul ei de manifestare, spre a obţine ascultare.

Dumnezeu nu foloseşte valuri ucigaşe, cutremure sau incendii pentru a obţine pocăinţă prin teroare. Cei care susţin că El a produs dezastrul asiatic au pierdut complet şi ultima urmă de discernământ, nemaiputând să deosebească fărădelegea de neprihănire. Asemenea susţineri crează o situaţie imposibilă. Dumnezeu şi Satana se află în conflict. Fiecare acţionează după cum crede că este potrivit spre a-şi atinge scopurile. Dacă Satana ar fi produs cutremurul, creştinii ar fi spus că este o crimă monstruoasă, de o cruzime fără margini, o fărădelege strigătoare la cer. Dar dacă Dumnezeu este făptaşul, creştinii spun că este un semn al sfârşitului, o chemare la pocăinţă foarte necesară şi binevenită. Dacă la sfârşitul marii controverse vor fi puse asupra lui Satana, ţapul pentru Azazel, toate păcatele, toate crimele şi fărădelegile omenirii, iar acesta va recunoaşte că Dumnezeu procedează corect faţă de el, atunci ce rost are să acuzăm astăzi pe Dumnezeu pentru asemenea nimiciri oribile?

Ar fi o dovadă de înţelepciune şi sobrietate din partea noastră dacă am înţelege că nenorocirile acesta vin, şi vor continua să vină tot mai multe şi tot mai distrugătoare, deoarece noi am eşuat în misiunea încredinţată, de a duce vestea bună a împărăţiei în toată lumea, de a-L prezenta pe Hristos “mai proeminent” în ochii lumii, întunecând farmecul Său inegalabil prin acuzaţii nebuneşti. Solia neprihănirii lui Hristos a fost schimbată în solia nelegiuirii lui Hristos, iar caracterul lui Baal ni se pare acceptabil şi eficient. Din acest motiv, harul protector nu mai poate proteja pământul, iar omenirea va fi expusă unor dezastre pe care puţini le anticipează.

24 ianuarie 2005

Turnul Babel – varianta modernă

Gili Cârstea

Zilele acestea s-a desfăşurat la Kobe, Japonia, Conferinţa Internaţională pentru Limitarea Dezastrelor. Desfăşurată sub egida ONU, sesiunea a întrunit un larg spectru de specialişti în domeniu, reprezentanţi ai guvernelor, cât şi ai unor instituţii orientate pe strategii de supravieţuire şi prevenire a dezastrelor. Popoarele sunt tot mai îngrijorate de efectele devastatoare ale fenomenelor naturale şi caută soluţii pentru prevenirea lor, sau cel puţin pentru limitarea efectelor lor şi recuperarea rapidă a infrastructurii în zonele calamitate. Strategii planetari avertizează că în viitorul apropiat este posibilă o extindere la scară globală a dezastrelor produse de alterarea accentuată a mediului, situaţie care necesită o concentrare a forţelor pentru limitarea pierderilor de vieţi omeneşti sau materiale.

Conferinţa de la Kobe este o demonstraţie evidentă că omenirea, în faţa unor pericole globale, alege din nou varianta Turnul Babel, singura soluţie salvatoare pentru perpetuarea vieţii pe această planetă. După cataclismul care a schimbat radical ordinea pe pământ – potopul – urmaşii lui Noe nu au dorit să creadă că modul lor de viaţă este cel care declanşează asemenea tragedii. În loc să renunţe la practicile lor distructive, ei au preferat să caute soluţii de evitare şi prevenire a pierderilor de vieţi omeneşti. Turnul Babel a rămas până astăzi simbolul nebuniei omeneşti care caută soluţii salvatoare aflate în conflict deschis cu instrucţiunile de folosire ale planetei.

Societatea modernă repetă această nebunie ancestrală. Conducătorii acestei lumi, deşi jură cu mâna pe Biblie că îşi vor dedica viaţa pentru binele naţiunilor lor, alocă fonduri şi energii uriaşe pentru proiectele Turnului Babel modern, în clară opoziţie cu avertizările acelei Biblii. Scriptura este cât se poate de explicită că Planeta Pământ a fost adusă într-o situaţie terminală, şi că singura soluţie viabilă este transportarea populaţiei ei pe o altă planetă. Starea prezentă a planetei noastre nu mai poate garanta menţinerea vieţii, ea trebuind adusă la standardele iniţiale, când putea oferi protecţie totală. Dumnezeu se angajează să vindece inima bolnavă a acestei generaţii, ca ea să dorească şi să poată respecta regulile neprihănirii care guvernează o lume stabilă, lipsită de pericole sau accidente.

Scriptura depunerii jurământului nu sugerează nicăieri soluţii superficiale gen Turnul Babel. Ea nu încurajează speranţe deşarte pentru un mileniu de aur pe pământ, şi nici nu recomandă concertarea eforturilor globale către cârpirea cu petice noi a hainei vechi şi degradate a unei lumi guvernate de legile nelegiuirii. Scriptura aceea avertizează că omenirea este prinsă într-o amăgire cumplită, o conspiraţie a duhurilor răutăţii din locurile cereşti care va produce nimicirea majorităţii zdrobitoare a populaţiei. Această conspiraţie a făcut omenirea să refuze soluţia lui Dumnezeu înainte de potop, a produs dispreţ faţă de cuvântul Lui după potop, iar astăzi amăgeşte omenirea cu chipul de aur al prosperităţii globale pe o planetă care scârţâie din toate încheieturile.

Că omenirea va fi amăgită să aleagă calea religiozităţii pentru menţinerea unei lumi a nelegiuirii, ştiam. Ce ne uimeşte cu adevărat este că biserica rămăşiţei se simte chemată să dea o mână de ajutor în aceste proiecte naive, deplasate şi ineficiente, acum, când semnele timpului ne arată că nu se mai poate conta pe buna şi frumoasa noastră Terra. Ce ne uimeşte cu adevărat este că “stele” pe care încă le admirăm “pentru strălucirea lor” ţin neapărat să confirme numele reprobabil dat lor de un profet autentic: “Vindecători superficiali.”

25 ianuarie 2005

Ploaia târzie – „un învăţător al neprihănirii”

Gili Cârstea

“Ploaia târzie promisă, vine din mari depărtări,

Unda ei vine voioasă, şi-aduce pline puteri”

a fost melodia care a hrănit aspiraţiile a generaţii de adventişti pentru o revărsare bogată a Duhului Sfânt care să ducă lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ la o încheiere rapidă. Sabat de sabat undeva pe glob oameni cântă, predică şi se roagă pentru ca “ploaia târzie promisă,” dar încă absentă până acum, să ne fie trimisă “din mari depărtări.”

Dacă ploaia târzie promisă ar veni “din mari depărtări,” poporul nostru ar primi-o cu mare bucurie, şi-ar deschide inima ca la cincizecime şi ar fi dispus să suporte consecinţele furtunii iscate de venirea acelei ploi. Problema noastră capitală este că Dumnezeu a trimis deja “ploaia târzie promisă,” dar ea nu a venit “din mari depărtări,” aşa cum spera biserica, ci doar de la Minneapolis. Fruntaşii noştri au privit la ea, au măsurat-o pe toate părţile şi au refuzat-o, căci ea nu avea “nici frumuseţe, nici strălucire care să atragă privirile,” nu avea “nimic care să ne placă” şi nici nu venea “din mari depărtări,” aşa cum visam noi.

Lumina venită în 1888 şi care urma să se transforme în marea strigare nu a oferit puterea şi strălucirea anticipate de biserica rămăşiţei. Ea nu a produs “semne şi minuni,” vorbire în limbi sau botezuri spectaculoase. Nu purta nici o semnătură cerească şi nici nu au fost văzute limbi de foc pe umărul delegaţilor la acea sesiune. Era clar că ea nu venea “din mari depărtări.” Convingerea generală a fost că nu este produsul autentic de care are nevoie biserica. Aşteptarea a fost reluată, rugăciunile au continuat şi continuă până în ziua de azi. Ne dorim o ploaie târzie care să vină “din mari depărtări” şi să ne aducă miraculoase “pline puteri.” Puterea, fascinaţia dintotdeauna a poporului lui Dumnezeu…

Dumnezeu a trimis ploaia târzie promisă, dar ea nu a fost sunet şi lumină, ci “un învăţător al neprihănirii.” Mireasa lui Hristos nu avea nevoie de miracole, ci de o înţelegere corectă a caracterului lui Dumnezeu, de o imagine autentică a neprihănirii lui Hristos. Ziua ispăşirii pentru cei vii urma să inscripţioneze caracterul lui Dumnezeu în templul inimii lor, lucru imposibil de realizat dacă acel caracter nu era înţeles corect. Sub ploaia târzie promisă, caracterul lui Hristos urma să fie “desăvârşit reprodus” în poporul Său.

Dar poporul Său Îl cunoştea pe Hristos mai mult din descrierile Acuzatorului. El era perceput ca un Miel mânios, care urmează să nimicească gloatele înrobite în păcat. Puterea Sa era înţeleasă în termenii capacităţii de distrugere a opoziţiei.

Noi lăudam puterea distructivă care emana din palmele Sale rănite. Ne bucuram la gândul că Dumnezeu va prăpădi pe cei ce prăpădesc pământul.

Acestea sunt distorsiuni serioase, pe care solia neprihănirii lui Hristos urma să le clarifice. Dar solia a fost respinsă, şi, “prin acţiunea propriilor noştri fraţi,” a fost ţinută departe de lume. Între timp, continuăm să cântăm că urmează să vină “din mari depărtări” o putere care să justifice poziţia noastră deformată despre suveranitatea lui Dumnezeu. Dar ea nu va veni niciodată în aceşti termeni, căci “forţa constrângătoare” nu se găseşte în împărăţia neprihănirii.

S-a mai întâmplat odată, în istoria poporului ales, când sfinţii aşteptau putere “din mari depărtări,” dar s-au trezit pe cap cu un “Învăţător al neprihănirii” venit doar din Nazaret. Se aşteptau la un conducător viteaz, de origine divină, dar au primit o reproducere a caracterului lui Dumnezeu în trup păcătos, care i-a revoltat profund. În ochii lor, neprihănirea lui Hristos era slăbiciune, dragoste neputincioasă, umilinţă laşă, retorică sterilă. Urmaşii lor se roagă şi astăzi la Zidul Plângerii să le fie trimis Mesia cel făgăduit, dar care să vină neapărat “din mari depărtări.” Nici nu-şi imaginează că cineva este deja pregătit să joace acest rol măreţ, şi pe care ei îl vor primi cu mare entuziasm, căci va expune toate semnele cuiva care vine “din mari depărtări.”

Dacă dorim să nu agravăm confuzia din Babilon, pregătind omenirea pentru apariţia unui hristos mincinos, ar fi înţelept din partea noastră să ne întoarcem cu umilinţă la o reevaluare a soliei foarte preţioase despre neprihănirea lui Hristos. Poate vom descoperi în ea frumuseţea sfinţeniei bazată pe dragoste jertfitoare, onorând astfel pe Dumnezeu în lunga şi dureroasa bătălie din jurul legii.

26 ianuarie 2005

Marea controversă – un model deformat

Gili Cârstea

Despărţindu-se de protestantismul anilor 1840, care dorea să “stea tare” la vechile hotare marcate de iubiţii reformatori, mişcarea adventă a păşit cu curaj pe un drum al descoperirilor esenţiale, greu de anticipat în bisericile din care au ieşit. Noile raze de lumină au conturat un nou creştinism şi o nouă perspectivă a planului de mântuire, bazat acum pe tema marii controverse dintre bine şi rău. În centrul acestei controverse se găsea legea. Dar pionierii nu au reuşit să înţeleagă atunci că legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, iar punctul în dispută este acest caracter, care este fundamentul întregii creaţii. Ei s-au simţit chemaţi să prezinte legea mai mult ca un cod de reguli pentru o viaţă sfântă, avertizând lumea că vine judecata, care va analiza viaţa omului după standardul legii. Ei chemau la păzirea poruncilor ca o protecţie contra judecăţilor lui Dumnezeu care se vor abate curând asupra pământului.

Moştenind din “bezna secolelor papale” imaginea unui Dumnezeu setos de sânge în numele dreptăţii, dreptate care justifică orice metode, de la tortură psihică la arderea pe rug, adventiştii primelor generaţii nu au reuşit să vadă frumuseţea neprihănirii lui Hristos, farmecul Lui inegalabil, care se lasă omorât decât să riposteze cu violenţă în faţa nesupunerii omeneşti. Sora White avea aceeaşi viziune despre caracterul lui Dumnezeu. În copilărie, ea povesteşte că s-a simţit şocată de sugestia mamei ei că Dumnezeu nu aruncă în iad pe păcătoşii neconvertiţi. Teama ei era că fără doctrina iadului păcătoşii nu mai pot fi întorşi la Hristos.

Dumnezeu a făcut eforturi uriaşe să convingă acea generaţie de adventişti că păcătoşii nu pot fi întorşi la Hristos sub ameninţarea focului, că forţa constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Mărturiile sunt pline de perle despre un Dumnezeu delicat şi sensibil, care preţuieşte libertatea de alegere a copiilor Săi mai mult chiar decât propria Sa existenţă. Dar tabloul general a rămas sumbru, iar mentalitatea bisericii a păstrat nevoia unui Dumnezeu “drept,” adică îndreptăţit să omoare pe oamenii care nu îngenunchează în faţa voinţei Sale.

Sora White chiar citează un moment, dintre multele probabil, când Dumnezeu a dorit să corecteze imaginea ei despre judecăţile divine şi moartea păcătoşilor. Urmăriţi cu atenţie cuvintele ei: 

“Mi s-a arătat că judecăţile lui Dumnezeu nu ar veni direct de la Dumnezeu, ci indirect, din cauză că ei se situează în afara ocrotirii Sale. El îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite îşi vor urma cursul lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte de Satana asupra lor.

Puterea lui Satana este aceea care se află la lucru pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă şi care târăşte după el mulţimile, ca să fie sigur de prada sa” (Manuscript Releases 14, pag. 3 – 1883).

Aţi remarcat nuanţa? Ea spune: “Mi s-a arătat că judecăţile lui Dumnezeu nu ar veni (aşa cum credem noi acum) direct de la Dumnezeu…” Deşi recunoaşte că s-ar putea să fie adevărat ce i s-a arătat, dânsa tot mai încearcă să lege cumva vechiul cu noul, folosind expresia direct-indirect, ca Dumnezeu să nu fie totuşi complet eliminat din dinamica nimicirii, perspectivă care producea fiori reci evangheliştilor adventişti, lăsându-i fără cea mai performantă unealtă în campanii, unealtă care producea cele mai numeroase botezuri.

Dar ceea ce i s-a arătat este conform cu neprihănirea şi scoate complet pe Dumnezeu din ecuaţia masacrului uman. Atunci când oamenii aleg să se situeze “în afara ocrotirii Sale,” Dumnezeu face tot ce este posibil ca să-i trezească la realitate, astfel ca decizia lor să fie luată în cunoştinţă de cauză, ca actul exercitării libertăţii de alegere să nu fie un accident sau o neatenţie. Apoi, dacă ei aleg să meargă pe acea cale, “după repetate avertismente” – vedeţi dragostea în acţiune? – El respectă dreptul lor de a-şi decide soarta şi îi lasă să plece pe drumul lor, departe de “faţa Sa,” în afara protecţiei divine.

Dumnezeu i-a descoperit servei Sale ce se află dincolo de zona protecţiei divine: “Puterea lui Satana este aceea care se află la lucru pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă şi care târăşte după el mulţimile, ca să fie sigur de prada sa.”

Biserica nu şi-a însuşit nici până astăzi acest model al marii controverse, în ciuda sutelor de avertizări că avem o imagine deformată despre putere, dreptate, justiţie divină şi suveranitatea lui Dumnezeu. În loc să vedem furia Balaurului operând “în afara ocrotirii Sale,” iar pe Dumnezeu rămas înlăcrimat la frontiera cu fărădelegea, noi vedem în zona interzisă o incursiune de pedepsire a îngerilor lui Dumnezeu.

Cei care doresc să vadă cât mai curând neprihănirea operând pe această planetă vor trebui să revizuiască urgent acest model deformat al marii controverse.