www.gsm1888.ro

25 februarie 2004

Despre Conversaţii – clarificări

Gili Cârstea

Unii ne-au acuzat, pe forumul bisericii, că practicăm cenzura şi că am fi selectivi în ce priveşte regulile după care funcţionează Conversaţii.

Conversaţii nu este un FORUM, deşi ne-ar fi plăcut să fie. Cauzele sunt multe: legătura noastră la internet este dial-up, pe o astfel de conexiune este destul de greu de administrat un forum; apoi lipsa de timp, noi nefiind angajaţi sau susţinuţi financiar de cineva; apoi lipsa de fonduri (nu acceptăm donaţii din zecime); nu în ultimul rând (şi din păcate), sunt destul de puţini cei care apreciază subiectul neprihănirii lui Hristos şi au acces la internet. Din aceste cauze, nu ne permitem să susţinem un forum.

Conversaţii, noi am scris în româneşte, este o cameră de studiu pentru membrii acestui grup. Cu toate acestea, am deschis accesul pentru toţi cei care cred că au de comunicat o rază de lumină la acest subiect care ne interesează pe noi. Intrarea în acest grup nu are restricţii. Toţi cei ce apreciază neprihănirea lui Hristos sunt bineveniţi. Este normal să fim selectivi în alegerea subiectelor. Noi nu suntem o instituţie cu obligaţii faţă de membrii cotizanţi. Sigur că nu ne permitem să publicăm despre miile de subiecte de interes la ora asta. Avem un interes care va trebui să predomine, cum spune inspiraţia, şi acesta este: „Domnul, neprihănirea noastră.” (Nu ne simţim ţinta atacului din expresia „neprihăniţii,” deoarece nici nu suntem, şi nici nu vom deveni, în maniera în care insinuează expresia în ghilimele. Dacă va fi ceva, va fi neprihănirea lui Hristos. Îşi asumă cineva riscul să o batjocorească?).

Singurele interdicţii pe care le-am specificat au fost cele legate de anonimat. Nu vom publica „raze de lumină” descoperite de măşti, cu atât mai puţin cele descoperite de Entităţi-Malefice. Noi nu am avut niciodată încredere în duhuri cu „chipuri necunoscute” care te fac să te înfiori la miezul nopţii şi vorbesc aşa cum vorbesc despre Dumnezeu, cum i s-a întâmplat credulului Elifaz din Teman. Doreşte E-M să vorbească prin situl nostru? Să dea masca jos şi îl vom asculta cu atenţie, chiar dacă se va dovedi avocatul diavolului.

A dorit cineva să-şi împartă bucuria descoperirii vreunei raze de lumină şi nu a fost lăsat să vorbească pe acest sit?

Cei care se luptă pe Efervescenţia pentru libertatea de exprimare nu sunt, din păcate, prieteni cu noi, deşi am fi fost onoraţi de compania unora ca Sertorius, Vartan, Oswald şi alţii care, deşi nu împărtăşesc priorităţile noastre, pot dovedi că au un statut moral elevat şi nu aruncă gunoi peste ceea ce deocamdată nu împărtăşesc. Ne place sau nu, profeţia spune că pe agenda celor care vor fi, în final, copiii lui Dumnezeu, un subiect le va înghiţi pe toate celelalte: „Domnul, neprihănirea noastră.” Pe Efervescenţia, acum abia se clarifică cine ce diplome posedă şi se limpezesc apele între docţi şi semi-docţi.

Aş fi dorit să răspund acestor neclarităţi direct pe Efervescenţia, dar prezenţa mea nu a fost acceptată acolo. Din această cauză mă adresez celor responsabili de acest forum printr-o scrisoare deschisă.

26 februarie 2004

Fiul Omului însemnat cu pecetea

Maria-Eliza Ţene

Salutări de departe pentru toţi participanţii la conversaţii.

Pe mine continuă să mă fascineze subiectul tratat în articolul “Fratele nostru mai mare.” Mi se pare profund ca o galaxie şi în acelaşi timp simplu chiar pentru suflete simple. Mă întreb mereu cum a fost posibil (şi de ce a fost necesar) ca Fiul lui Dumnezeu să moară, spre a-L avea noi pe Fiul omului, Fratele nostru mai mare, al doilea Adam.

Mi-a atras atenţia Ioan 6,27, deşi pare un text banal şi destul de şters: “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul Omului – căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.”

După cum bine ştim, pecetea Lui este chiar Legea, chiar caracterul Lui. Nu este frumos că Lui Îi place să Se identifice mereu cu familia noastră? Dacă nu era chiar un fiu al omului, de ce ar fi trebuit să-L însemneze Dumnezeu cu caracterul Său? Fiind Cuvântul Divin, El Însuşi ar fi fost Pecetea şi nu mai avea nevoie să fie însemnat de Tatăl. Cum vi se pare?

Mă bucur că putem relua astfel ora noastră de rugăciune. Noi de aici simţim lipsa acelor clipe deosebite pe care acum le apreciem altfel. Sper să ne regăsim toţi cât mai curând pe această cale. Pe curând…

27 februarie 2004

„Neprihănirea lui Hristos... în legătură cu legea” (Ms. 15, 1888)

Gili Cârstea

  Ce doreşte EGW să spună prin aceasta? Mai întâi, că la Minneapolis a fost altceva decât au spus reformatorii. Da, este adevărat că "cel neprihănit va trăi prin credinţă," dar atunci "de ce Legea"? Pentru ca noi să putem înţelege ce este legea aceea pe care o vor "păzi" sfinţii generaţiei finale.

"Credinţa lui Isus," pe care o vor avea aceiaşi sfinţi, spune că tot ceea ce era şi făcea El, se datora Tatălui care locuia în El. "Eu nu pot face nimic de la Mine." "Stricaţi acest templu (al lui Dumnezeu) şi în trei zile îl voi ridica."

Acest Isus avea o voinţă proprie, care putea fi în opoziţie cu calea neprihănirii, dar pe care El o supunea, de bună voie, viziunii superioare a Tatălui. "...Dacă se poate, depărtează de la Mine acest pahar... Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu."

Legea, transcrierea caracterului lui Dumnezeu, era scrisă în inima Lui exact aşa cum este făgăduit în Ieremia 31. Legământul cel veşnic, baza guvernării lui Dumnezeu din eternitate, a fost exemplar ilustrat în viaţa lui Isus. Universul a avut ocazia să privească frumuseţea fără egal a neprihănirii în omenirea căzută. Prin viaţa lui Isus s-au spulberat pentru totdeauna elucubraţiile lui Satana despre virtuţile magice ale pomului cunoştinţei binelui şi răului.

Lumea de astăzi doreşte un Isus “despărţit de păcătoşi” la nivelul genelor, ca o scuză că noi n-am avut o mamă sfântă, ca El. Vrem un Isus flagelat şi batjocorit, ca să vedem în El virtuţi mântuitoare şi pe care să-L putem plânge doar via DVD.

Hristosul Scripturii a urmărit altceva. El dorea să ne ajute să vedem în viaţa Lui caracterul lui Dumnezeu, ce poate face Tatăl atunci când este lăsat să locuiască deplin în templul inimii omeneşti. Şi încă ceva. L-au bătut şi apoi L-au omorât ca să vedem şi noi cam la ce trebuie să se aştepte cei care vor primi, în final, neprihănirea Lui.

Fericită generaţia de oameni care îşi va întoarce privirile spre acest Isus, care S-a umilit nespus de mult. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult.

Da, Eliza, pecetea lui Dumnezeu era chiar caracterul Lui, scris şi păstrat până la moarte în inima unui membru al familiei omeneşti. Aceasta este garanţia vindecării pentru familia noastră, nu poveştile manipulatorilor emoţionali de la Hollywood.

28 februarie 2004

Avem o vină în răspândirea ateismului în lume?

Marilyn M. Campbell

(Marilyn M. Campbell este autoarea unui volum foarte apreciat, numit Light on the Dark Side of God. Ea este o admiratoare a soliei “foarte preţioase” pe care Domnul a trimis-o poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones. Salutăm prezenţa ei pe această pagină)

Un cuvânt pentru prietenii mei din România.

În ultimii ani, anumiţi credincioşi au început să aibă un simţământ tot mai profund că lumea creştină a moştenit o iluzie despre caracterul lui Dumnezeu – în special latura care se referă la dreptatea Sa. Aceşti cercetători ai Scripturii au explorat aspecte ale imaginii tradiţionale a unui Dumnezeu nimicitor şi au descoperit o perspectivă complet nouă despre “mânia” Sa, în totală armonie cu farmecul inegalabil al lui Hristos.

Cum poate folosi Dumnezeu pedepse atât de crude şi violente, înnecând lumea, arzând cetăţi întregi, şi totuşi să poată fi considerat iubitor şi drept? El a mers cât de departe putea, până la Calvar, spre a ne garanta libertatea de alegere. Este oare alegerea liberă, când Dumnezeu ne ameninţă cu nimicirea dacă alegem greşit? După ce a suportat crucea spre a răscumpăra omenirea, demonstrând astfel un caracter iubitor înaintea universului, cum se poate ca, la sfârşit, să răstoarne totul prin executarea celor care au hotărât să aleagă greşit?

Cum se poate ca un Dumnezeu ce omoară, să poruncească copiilor Lui să nu omoare – şi totuşi să semene cu El? Cum poate reflecta blândul Isus caracterul unui Dumnezeu violent din VT, pe care a venit să-L facă cunoscut? Se poate ca nimic să nu fi contribuit mai mult la dezvoltarea ateismului decât aceste întrebări la care creştinismul nu a ştiut să răspundă.

Scepticul din secolul 19, Robert Ingersoll, vorbea în numele milioanelor de oameni disperaţi, de-a lungul veacurilor, când descria cu aceste cuvinte doctrina creştină despre un iad veşnic: “Pedeapsă infinită înseamnă cruzime infinită, injustiţie infinită, lipsă de sens nemuritoare…”

Ne vedem şi noi responsabilitatea în această situaţie, apărând imaginea unui Dumnezeu violent şi nimicitor?

29 februarie 2004

Conspiraţii spirituale – realitate sau paranoia?

Gili Cârstea

Am auzit un pastor adventist spunând că discuţiile despre evenimentele recente din biserică miros a conspiraţii care ţin mai mult de paranoia decât de realitate.

Ar fi foarte bine ca el să aibă dreptate.

Acest lucru însă nu mă împiedică să mă gândesc la alte episoade ale istoriei sacre în care, s-a dovedit în timp, a fost vorba de adevărate conspiraţii, iar ele au “mirosit” adevărat şi cumplit, pentru cei ce nu le-au luat în serios.

Mama conspiraţiilor a început chiar în cer, iar cei ce au neglijat avertizările au sfârşit tragic. Apoi a urmat episodul Eden. O conspiraţie destul de serioasă, dacă ne gândim la consecinţe: Pierderea Planetei Pământ şi dezastrul care a urmat pentru toată familia. Adam şi Eva nu erau naivi. Pur şi simplu nu erau pregătiţi să facă faţă unei minţi conspiraţionale. Era mai bine dacă ascultau recomandarea lui Dumnezeu.

Încă un episod? Ahab şi regatul lui condus de teologi modernişti. Avem aici o conspiraţie de elită. Împăratul taie panglica în proiectul “misiunea globală,” în compania regală a lui Iosafat, şi vrea să se asigure că Domnul este alături. El cheamă elita teologică a naţiunii, iar aceştia, nu 20 sau 50, ci 400, se jură cu mâna pe Biblie că Domnul a binecuvântat operaţiunea. Ahab răsuflă uşurat, dar Iosafat este mai paranoic, nefiind impresionat de MD-uri sau PhD-uri. El vede conspiraţii şi prin curtea seminarului. (Deh, au mai fost unii care promiteau foc din cer, dar au sfârşit-o în apa Chisonului cu promisiuni cu tot). Aşa că vrea să audă vocea opoziţiei. Apare Mica, un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port…

Simplu, simplu, dar conspirator până în sfânta sfintelor. El vede un sfat de taină unde se pregătea moartea împăratului şi pierderea suveranităţii naţionale. Vă puteţi imagina hohotele de râs ale membrilor academiei? Curat conspiraţie, nene Mica. Halal exegeză! Bravos, naţiune luminată! N-au dreptate fraţii sirieni să ne facă sectari, iar teologia noastră “searbădă, răsuflată şi nefolositoare”?

Ruşinat doar la gândul că a putut să apeleze la un aşa personaj, Ahab se arată luminat şi matur. Îl trece pe Mica la nivel de subzistenţă până se termină evanghelizarea. Apoi va hotărî ce e de făcut cu el.

Nu a mai apucat. O săgeată fatală şi chiar întâmplătoare l-a lovit, şi a clarificat pentru vecie faptul că Mica nu era nici paranoic, nici conspirator, nici arogant cu fraţii.

Astăzi, mica doamnă (sau doamna Mica) a adventismului, deşi nu mai este printre noi, strigă cât se poate de tare că ne aflăm în mijlocul celor mai ameţitoare conspiraţii. Atât de “conspiraţii,” încât va trebui să nu dăm crezare simţurilor.

O să vedem cât de paranoică a fost ea doar atunci când săgeata fatală va zdrobi platoşa de mucava a împăratului nostru, iar milioane de membri vor pribegi “ca nişte oi care n-au păstor.”  Până atunci, vom continua cu scenete dramatice, ca Zedechia (1 Împ. 22:11), şi ne vom bătea joc de panicaţii noştri scumpi.

1 martie 2004

Ce aşteptaţi din partea lui Dumnezeu?

Gili Cârstea

În general lumea creştină, dar în special biserica rămăşiţei, se află într-o fragmentare teologică fără precedent. Multe personalităţi ale bisericii noastre au constatat şi publicat în ultimul timp lucrări asupra acestui fenomen extrem de supărător.

Avem membri de dreapta şi de stânga, zeloţi şi pacifişti, conservatori şi liberali, hetero şi homosexuali, schismatici, independenţi şi ecumenici, păzitori ai sabatului sau ai duminicii, legalişti, harismatici sau postmodernişti. De partide teologice sau lideri de opinie, nici nu mai vorbesc, iar scena academică este împărţită şi ea după aceleaşi criterii. Numai că aici au apărut sub-categorii şi mai spectaculoase: legători de punţi peste prăpăstii confesionale, partizani ai evoluţiei teiste şi, oricât de dezgustător ar părea, fani ai lui Ignatius de Loyola.

În acest ocean de confuzie, fragmentare şi indiferenţă, mai poate oare Duhul Sfânt să aducă o solie cât de cât capabilă să angajeze biserica într-un efort concertat de a prezenta lumii ultima avertizare cât de cât coerent?

Ce virtuţi ar trebui oare să posede o asemenea solie, încât să nu dezbine administraţia bisericii, să convingă corpul pastoral, să aibă sprijinul elitei academice adventiste, să fie acceptată de popor şi în acelaşi timp să nu ofenseze lumea creştină?

Mai important, ce farmece speciale ar trebui să aibă solul prin care va fi trimisă ea, aşa încât solia să aibă şansa de a ajunge, cel puţin, la urechile bisericii mondiale?

Prin urmare, ce credeţi că ar putea face Dumnezeu pentru ca în biserica noastră să se producă redeşteptarea şi reforma atât de visate şi dorite de toată lumea, dar care să şi mulţumească pe toată lumea?

2 martie 2004

Trâmbiţe, făclii, ulcioare – nesuferita cale spre biruinţă

Gili Cârstea

Vă rog să studiaţi Judecători 6 şi 7. Aici un viteaz al Domnului, doar cu trei sute de oameni înarmaţi cu făclia soliei divine şi cu trâmbiţa ultimei avertizări, au pus pe fugă o armată ca nisipul mării.

Această pagină de istorie este încă un model pentru Biserica Rămăşiţei în lupta ei seculară împotriva “duhurilor răutăţii” din locurile cereşti. Este modelul divin de bătălie pe care biserica ar fi trebuit să-l cunoască. Numai că astăzi noi nu mai avem încredere în acest fel de proiect strategic. Noi căutăm alianţe, facem compromisuri şi publicăm volume stufoase spre a demonstra că suntem compatibili cu creştinismul de bază.

Deşi suntem singurii care avem şi făclia, şi trâmbiţa şi ulcioarele, ceea ce vedem că se întâmplă astăzi este o clară abandonare a metodei divine. Acest popor a fost făcut depozitarul adevărului prezent cu privire la marea controversă şi la iminenta revenire a lui Hristos. Apoi, avem misiunea prin naştere să ne ridicăm glasul ca o trâmbiţă, spre a vesti monstruoasa conspiraţie pentru alungarea lui Hristos de pe pământ şi substituirea Lui cu prinţul întunericului.

Acesta este planul strategic pentru misiunea poporului nostru. Dar el nu este acceptat. Şi nu este nici măcar ignorat. Este combătut pe faţă şi considerat absurd şi nepotrivit pentru secolul nostru luminat. Ni se spune că o asemenea atitudine sectară faţă de lume nu este potrivită cu dragostea descrisă în Ioan 3,16. Suntem făcuţi să credem că o asemenea mentalitate despre misiunea noastră ar fi elitistă, exclusivistă, că ar duce inevitabil la obscurantism, secretomanie şi mândrie spirituală. Iar lucrul şi mai grav este că împăratul nostru se sprijină pe braţul unor asemenea teologi.

Toate acestea, însă, nu vor descuraja pe cei 300 de anonimi care aşteaptă ziua bătăliei finale. Să-i păstreze Domnul în alertă maximă!

3 martie 2004

Încredere şi vindecare

Evelyn Mangîru

În relaţia pacient-medic, încrederea este ingredientul de bază. Dacă, din teamă sau suspiciune, pacientul ar refuza să fie consultat şi tratat de medic, problema lui de sănătate ar rămâne nerezolvată. Medicii nu îi pot vindeca pe acei oameni care nu au suficientă încredere în ei pentru a-i lăsa să îi trateze.

Încrederea se bazează pe experienţă şi pe dovezi obţinute în timp. Dumnezeu, Marele nostru Medic, nu ne poate vindeca de boala păcatului dacă nu avem suficientă încredere în El. De aceea cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, printr-o experienţă personală, este atât de importantă – privind la El, căpătăm încredere în metodele Sale de lucru, şi astfel putem fi "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă, prin Duhul Domnului" (2 Cor. 3,18). Marele Medic aşteaptă permisiunea noastră pentru a ne vindeca, dar înainte de a-I da permisiunea, ne invită să Îl cunoaştem, să vedem dragostea Sa agape, să „gustăm” ce bun este Domnul, pentru ca acceptul nostru să fie „din îndemnul cugetului” (Ps. 34:8; Rom. 13:5).

Şi Satana încearcă să ne câştige încrederea, dar prin alte metode, deoarece el nu este demn de încredere. Din acest motiv, ca să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, el uzează uneori chiar de semne şi minuni.

Dumnezeu nu vrea să credem datorită minunilor. La un moment dat Isus le-a spus mulţimilor că motivul pentru care Îl urmează este că făcuse minuni prin care îi vindecase şi îi hrănise; le-a spus că acesta este un motiv greşit. Apoi a început să le descrie adevăratul motiv pentru care ar trebui să Îl caute (vezi Ioan 6). Câţi au rămas cu El? În afară de cei doisprezece ucenici, toţi au plecat. Oamenii îşi doresc mâncare gratuită, vindecare gratuită şi instantanee, bogăţie instantanee... Ei caută minuni... Isus i-a întrebat pe cei doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” Ei au răspuns: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Nu au fost prea dispuşi să poarte o astfel de discuţie, dar au rămas.

Domnul ar fi putut câştiga lumea întreagă prin minuni, dar în acest fel oamenii L-ar fi urmat pentru un motiv greşit. El vrea să câştige încrederea noastră arătându-ne cum este El în realitate, nu uimindu-ne cu puterea Sa. Aşa lucrează agape. Aşa lucrează Dumnezeu.

„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Ps. 34:8).

4 martie 2004

Două etichete: implicaţii diferite – reacţii diferite

Gili Cârstea

Lumea evanghelică nu a privit deloc bine apariţia mişcării advente, cu solia  despre Apocalips 14 şi impactul ei asupra teologiei populare a secolului 19. Ei nu doreau vecini ciudaţi, agitaţi şi cu o credinţă aşa de tulburătoare. Ne-au lipit eticheta de “sectă,” cu tot ce implică aceasta.

Având o misiune atât de importantă, poporul nostru nu prea s-a sinchisit de acest lucru. Dar în ultimii 50 de ani, încercările de a dezlipi neplăcuta etichetă au devenit tot mai serioase, ca în ultimii 10 ani să devină de-a dreptul obsedante. Am modificat credinţele fundamentale; pe unele le-am trecut în planul doi, iar pe altele le-am aruncat în marea uitării. Am publicat mii de volume ca să arătăm lumii că suntem “mainstream” şi ne identificăm perfect cu “creştinismul de bază.” Am educat şi angajat un larg evantai de teologi liberali, care seamănă tot mai mult cu proorocii lui Ahab decât cu al treilea Ilie, ca să vadă lumea că suntem în “comunitatea de credinţă.” Am încurajat şi stimulat instituţii şi comunităţi să renunţe la titulatura uzuală “adventist de ziua a şaptea” din denumirile oficiale. Sprijinim plantarea de comunităţi inter-confesionale, care au un program mai mult cultural, decât religios. Intrăm în alianţe ecumenice cu un zel care ar trebui să alarmeze pe cunoscătorii Spiritului Profetic. Dăm din coate să ajungem mai în faţă, în grupul celor care se “întind peste prăpastie” să dea mâna cu exerciţiile spirituale. Şi multe, multe altele…

O altă etichetă, la fel de neplăcută ca şi prima, a fost pusă acestei bisericii tot în urmă cu un secol, dar se pare că aceasta nu a beneficiat de tot atâta atenţie. Mă refer la eticheta pe care ne-a pus-o Martorul Credincios: Laodicea.

EGW spune că în 1888, solia pe care Domnul a trimis-o prin fraţii Waggoner şi Jones era adresată bisericii Laodicea, mai ales îngerului acestei biserici. “…Şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine…”

Până acum este clar ca lumina zilei că îngerul nu a cumpărat de unde trebuie. Este adevărat, de prima etichetă am scăpat. Nu mai suntem o sectă, în ochii lumii. Dar cum arătăm în ochii Martorului Credincios? De ce nu facem eforturi tot atât de serioase pentru a scăpa de cea de-a doua etichetă? Este mai important ce crede lumea despre noi, decât ce crede Martorul Credincios? El nu ne-a spus nicăieri şi niciodată că motivul pentru care nu va bate la inima bisericii Sale este eticheta de “sectă” lipită pe uşă. Din contră, dacă există ceva care să ne plaseze realmente în colţul infam pe care lumea îl numeşte “sectă,” acel lucru este neprihănirea Sa.

Dă Doamne poporului Tău alifie pentru ochi, să vadă că eticheta pusă de Tine nu a fost ridicată de pe firma noastră, şi să înţeleagă potenţialul ei major de a ne arunca în ultima confruntare total nepregătiţi.

5 martie 2004

Misionari confuzi – activişti inutili

Gili Cârstea

Sub călăuzirea lui Caiafa, Sinedriul din Ierusalim a risipit cea mai bună ocazie pe care a avut-o de a prezenta „lumii,” pe care trebuia să o lumineze, pe Cel despre care profeţiile vorbeau ca fiind Dumnezeu cu noi. În faţa lui Pilat, ambasadorul imperial, ei au condamnat omenirea la 2000 de ani de lagăr de concentrare, prin caracterizarea pe care au făcut-o: „Dacă nu ar fi fost un făcător de rele, nu l-am fi adus noi în faţa ta.” De atunci, pe această planetă Dumnezeu continuă să fie prezentat ca un făcător de rele. Această stare de lucruri este rezultatul străduinţelor lui Satana, iar noi stăm şi ne întrebăm uimiţi cum este posibil ca urmaşii lui Hristos de astăzi să Îl prezinte pe Dumnezeu la fel ca partidul lui Caiafa.

“Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (EGW – GC 569).

Aceste trei subiecte reprezentate greşit de Satana sunt destul de serioase, dacă au reuşit ele să producă în cer nu o neînţelegere, nu o erezie sau o dezbatere de idei, ci un război. Iar războiul a fost letal, încât a produs moartea Fiului lui Dumnezeu.

Singurul motiv pentru care acel război continuă, este că poporul lui Dumnezeu de astăzi continuă să susţină efortul lui Satana de a reprezenta greşit pe Dumnezeu. S-ar putea să alergăm pe toate meridianele cu solia adventă, dar atâta timp cât la cele trei subiecte vedem lucrurile la fel ca Sinedriul, marea controversă va continua fără sfârşit. Chiar dacă ni se oferă locuri de onoare pe la Geneva, misionarii noştri nu vor face altceva decât să mărească confuzia, dovedindu-se astfel nişte activişti inutili.

6 martie 2004

O constatare tristă

Maria-Eliza Ţene

Mă uimeşte incapacitatea poporului lui Dumnezeu de a recunoaşte sincer şi umil adevărul ce emană din cuvintele simple ale Martorului Credincios, "nu ştii". Oare cât timp va mai trebui să treacă până când vom avea o idee despre ce vrea El să spună cu "săraci şi goi"?

Mă uimeşte incapacitatea îngerului bisericii de a-şi vedea nevoia de un discernământ bazat pe gândul lui Hristos. Pentru că atâta timp cât înţelepciunea va continua să fie a noastră şi nu a Lui, vom continua să producem erori de genul reclamelor pentru şmecheriile acestui veac.

Mă uimeşte cu atât mai mult cu cât observ reacţiile îndreptăţite ale unor oameni care nu au nimic de a face cu preţioasele adevăruri încredinţate nouă la 1844 şi 1888. Uneori văd la ei mai multă acurateţe şi responsabilitate decât la cei ce au o aşa misiune importantă.

Trăiesc într-o ţară catolică şi pot observa reacţiile oamenilor care mă înconjoară la toate evenimentele ce vin pe neaşteptate, ca un potop de rele. Pot spune cu sinceritate că, de cele mai multe ori, ele sunt mult mai realiste decât ale celor care se numesc, cu mândrie, "copii ai lui Dumnezeu".

Am citit acum câteva zile un articol în ziarul El Pais, unul din cele mai serioase periodice din Spania, o reacţie la filmului Patimile lui Hristos.

Fiind o ţară catolică şi un ziar pentru un astfel de public, era numai normal să susţină producţia catolicului Mel Gibson. Spre stupefacţia mea, articolul reuşeşte să descopere caracterul plin de sânge şi teroare al peliculei mult mai bine decât o fac liderii noştri, care ne trimit la film să căpătăm “viziunea largă” a urii şi violenţei. Violenţă care îi îngrozeşte şi pe adulţi, nu numai pe copii.

Eu cred că problema noastră este că nu am reuşit să vedem ce se află în spatele suferinţei şi morţii lui Hristos şi, din acest motiv, ne hazardăm şi noi, pe lângă ceilalţi, să ne excităm singuri “trăirea spirituală” cu scene cât mai şocante despre moartea Lui. Spre o spiritualitate mai “înaltă.”

7 martie 2004

Popor aglomerat, străjeri orbi, câini muţi

Gili Cârstea

„Scoală-te şi luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine” (Is 60:1,2).

Făgăduinţele din acest capitol privesc pe poporul lui Dumnezeu din toate generaţiile, dar în special generaţia din vremea sfârşitului. Capitolul 60 este o descriere a felului cum Laodicea va ajunge „capul, şi nu coada” printre naţiunile pământului. „Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se strâng şi vin spre tine!” „Visteriile neamurilor vor veni la tine.” „Străinii îţi vor zidi zidurile.” „Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta.”

Toate acestea şi multe altele cu o condiţie: „Scoală-te şi luminează-te... slava Lui se arată peste tine.” În aceste zile de criză, Dumnezeu cheamă pe poporul Său la o redeşteptare a adevăratei evlavii, la o reevaluare a caracterului Său în lumina crucii. Acum, când slava caracterului Său a început să strălucească, este timpul ca Laodicea să se trezească, în sfârşit, din somn. Popoarele planetei noastre se află sub negură mare cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Într-o epocă de dezvoltare fantastică a cunoaşterii ştiinţifice, omenirea are o concepţie din evul întunecat despre caracterul lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta se datorează aproape exclusiv şcolilor de teologie, deşi teologia ar trebui să fie ştiinţa despre Dumnezeu.

Prin Isaia, Dumnezeu ne anunţă un lucru extrem de preţios.  Slava Domnului nu se arată peste neamuri, peste pământ, ci „peste tine.” Dumnezeu doreşte încă să onoreze Laodicea. El este încă dispus să toarne „peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului” un duh de îndurare şi de rugăciune, ca să ne întoarcem privirile spre El, pe care L-am străpuns. El doreşte să ne descopere slava caracterului Său, a cărei necunoaştere este ultima piedică în calea vindecării finale, în calea „izvorului pentru păcat şi necurăţie” (Zah 13:1).

Acum, când aceste binecuvântări stau gata să se reverse peste noi, îngerul bisericii aleargă după alianţe prin Egipt, şi după ajutor spiritual în Asiria. Facem tot ce ne stă în putere spre a dovedi că suntem buni pentru comunitatea de credinţă, că ne-am dezlipit eticheta de sectă şi că dorim un loc preferenţial în biserica emergentă a secolului 21. Mai recent, ne declarăm deschişi să îmbrăţişăm „exerciţiile spirituale” ale lui Ignatius de Loyola, părintele faimos al „Societăţii lui Isus.” Fără ele, ni se spune, corpul nostru pastoral nu poate cunoaşte voia lui Dumnezeu, iar poporul nu poate avea „viaţa abundentă.”

În asemenea momente de criză spirituală, poporul nostru este pus să bată marea, uscatul şi internetul spre a face un convertit, iar zidurile Sionului sunt populate de o specie nouă de câini muţi, dotaţi cu străjeri orbi.

În aceste condiţii, există motive serioase să ne întrebăm dacă nu cumva expresia 144.000, despre care noi spuneam că este un simbolism, este chiar un număr real, matematic, şi poate chiar excesiv.

8 martie 2004

„Daţi-I slavă!”

Marilyn M. Campbell

Îngerul care vesteşte evanghelia veşnică atrage atenţia lumii prin strigătul pătrunzător: “Daţi-I slavă!”, iar semnificaţia multidimensională cuprinsă în această frază străluceşte ca razele puternice ale unui diamant deasupra peisajului societăţii. El îi cheamă pe oameni să-I dea slavă lui Dumnezeu în diferite moduri. El le porunceşte:

1. Să fugă de închinarea la idoli şi să Îl pună pe Dumnezeu pe primul plan. A-I da Lui slava dată de obicei sporturilor, distracţiilor, îmbogăţirii, carierei, şi oricărui alt lucru, separă mintea noastră de El. Aceasta marchează sfârşitul erei în care oamenii s-au „jucat de-a religia” şi arată că de adevărul curat depinde o închinare autentică la Dumnezeu. În vestirea îngerului se găseşte ceva care determină societatea să îşi reexamineze priorităţile, să Îl aducă pe Dumnezeu în prim plan şi să „Îl înalţe” înaintea mulţimilor. Dintr-un subiect de interes minor, Dumnezeu devine subiectul la care meditează orice om.

2. Să înţeleagă caracterul Său. Moise îl înţelesese greşit, la fel ca majoritatea oamenilor de-a lungul timpului. “Arată-mi slava Ta,” a cerut el, aşteptându-se, fără îndoială, la un joc orbitor de lumini. “Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” (Ex. 33:18, 19). Pentru Dumnezeu, slava Sa – tot ce doreşte El ca noi să cunoaştem şi să admirăm la El – este caracterul Său plin de o dragoste nemaipomenită. În solia îngerului, înţelegerea acelui caracter frumos străluceşte pe pământ ca niciodată mai înainte, atât în învăţătură, cât şi în practică, atât în cunoaşterea caracterului Său, cât şi în „naşterea din nou” a celor care îl îmbrăţişează. Printr-o înţelegere mai profundă a caracterului Său şi prin puterea oferită de Duhul Sfânt, ei Îi dau slavă prin vieţile lor transformate, pentru că slava Sa este caracterul Său plin de dragoste.

3. Să încheie lucrarea Sa pe pământ. Isus i-a îndemnat pe ucenicii Lui: “Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8). În mod clar, oamenii care aduc roadele neprihănirii manifestă slava lui Dumnezeu, ca şi Isus. Mai departe, Isus S-a rugat Tatălui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Dacă lucrarea lui Isus de proslăvire a Tatălui a însemnat încheierea lucrării Sale pe pământ, iar ucenicii Săi care aduc roade Îl slăvesc în acest fel pe Tatăl, înseamnă că ei de asemenea Îl slăvesc pe Dumnezeu încheind lucrarea pe care El le-a încredinţat-o; adică, ei încheie lucrarea evangheliei. Evanghelia răspunde la ambele întrebări, „Cum?” şi „De ce?”, referitoare la obţinerea neprihănirii. Este ultimul apel al lui Dumnezeu către omenire şi, odată făcut, vor avea loc evenimentele finale de pe pământ.

4. Să Îl laude. “Dumnezeul slavei tună. În palatul Său totul strigă ‚Slavă!’” Lauda şi mulţumirea caracterizează vorbirea rămăşiţei lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu „locuieşt[e] în mijlocul laudelor lui Israel,” expresia „daţi-I slavă” arată că în ultimul act al evangheliei veşnice rămăşiţa lui Dumnezeu îşi va deschide gura ca să Îl laude, deschizând astfel uşa inimilor într-un mod nemaiîntâlnit pentru ca Duhul Sfânt să intre, pentru ca unirea deplină a naturii umane cu natura divină să poată avea loc în ultimul ceas al istoriei pământului.

Dumnezeu este proslăvit în evanghelie. Astfel, apostolul Pavel ne îndeamnă: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31).

9 martie 2004

„Temeţi-vă de Dumnezeu”

Marilyn M. Campbell

“Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului” (Apocalips 14:6, 7).

 Un înger apare zburând pe cer, proclamând evanghelia veşnică oamenilor de pe pământ. Cuvântul original tradus prin “înger” înseamnă “sol” şi este redat astfel în Young’s Literal Translation.

Trasformând simbolurile în declaraţii literale, acest pasaj prezintă solii omeneşti care vestesc lumii evanghelia adevărată şi completă, folosind un glas puternic, menit să ajungă la urechile oamenilor. Conţinutul soliei arată că evanghelia veşnică nu este în principal despre nevoia omului. Nu este atât de mult despre interesele şi perspectivele noastre, personale, pentru veşnicie, cât este despre Dumnezeu. În cea mai curată formă a ei, evanghelia roteşte peste tot lumina reflectoarelor şi apoi o fixează asupra lui Dumnezeu şi a frumuseţii sublime a caracterului Său. Nici o altă solie nu a avut puterea de a face aceasta aşa cum o face solia despre caracterul Său plin de dragoste.

Primul element al evangheliei veşnice îi îndeamnă pe oameni să se teamă de Dumnezeu. Scriptura oferă versete care descriu ce înseamnă să te temi de Dumnezeu.

Deşi solia dragostei formidabile şi superbe a lui Dumnezeu este despre El, ea completează perfect această referire, îndemnându-i pe oameni să asculte de acest Dumnezeu minunat, oferind noi motivaţii pentru predare şi credincioşie.

Solia despre caracterul iubitor al lui Dumnezeu oferă o putere extremă soliei primului înger, a cărui lucrare a avut legătură cu mişcarea din 1844.

Totuşi, teama sau frica nu exprimă foarte bine sensul soliei. „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18). „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică” (2 Tim. 1:7). Scriptura spune clar că Dumnezeu vrea ca noi să nu ne temem.

“Moise a zis poporului: ‘Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri ca să nu păcătuiţi’” (Ex. 20:20).

“O! de ar rămânea ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!” (Deut. 5:29).

Mai degrabă, cuvântul tradus aici prin “a se teme” înseamnă a respecta, a cinsti, a stima, a aprecia, a accepta, a venera. Conotaţia este următoarea: Acest Dumnezeu, de care am fost dispuşi să ascultăm fără a ne preocupa de noi înşine, capătă acum o nouă strălucire. Vedem nu doar pe Dumnezeul pe care Îl iubim – mult mai mult, Îl vedem pe Dumnezeul de care ne place, pe care Îl primim şi pe care Îl apreciem. Aceasta reprezintă maturizarea atitudinii noastre faţă de Dumnezeu care ne inspiră la ascultare, nu doar pentru a ne salva propria piele, ci pentru că aşa vrem, datorită a ceea ce este El, datorită faptului că merită:

 “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:12).

10 martie 2004

Un comentariu comentat – păcat, greşeală, botez

Maria-Eliza Ţene

„„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.”

Lecţiunea noastră de săptămâna trecută – duminică, 29 februarie – spune: „Minunata lecţie pe care o primim din atitudinea lui Isus din această ocazie este aceea că greşelile şi căderile noastre de fiecare zi nu pun sub semnul întrebării curăţirea noastră iniţială. Nu este nevoie să fim rebotezaţi sau să o luăm de la început ori de câte ori facem o greşeală. Cel care s-a scăldat nu trebuie să-şi mai spele decât picioarele! Atâta timp cât nu alegem să ne depărtăm de Domnul şi să urmăm o altă cale, suntem în siguranţă.”

Cu tot respectul întreb: Ni se recomandă să ne mulţumim cu starea noastră laodiceană şi cu haina albă care ne acoperă mizeria dinăuntru?

Sigur că nu trebuie să o luăm „de la început” sau să ne rebotezăm. Dar oricât aş vrea, nu pot împăca textul de mai sus cu ceea ce scumpa noastră sora White ne spunea cu mai bine de 100 de ani în urmă:

„Nu vă înşelaţi. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Nimic nu te va pregăti pentru cer, decât sfinţirea. Evlavia sinceră şi practica îţi pot da un caracter curat şi înălţător şi te pot învrednici să intri în prezenţa lui Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de neapropiat. Caracterul ceresc trebuie dobândit pe pământ sau nu va putea fi dobândit niciodată. Dorinţele după evlavie şi sfinţenie sunt bune. Este bine să ai scopuri bune, dar acestea se vor dovedi inutile dacă nu sunt îndeplinite cu hotărâre. Mulţi vor fi pierduţi în timp ce speră şi doresc să fie creştini – dacă nu au făcut nici un efort stăruitor, vor fi cântăriţi în balanţă şi găsiţi uşori. Voinţa trebuie exersată în direcţia cea bună. Vreau să fiu un creştin integru. Vreau să cunosc lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii desăvârşite” (Evangelism, 218-220).

După opinia dânsei, singura pregătire autentică pentru cer este sfinţirea, desăvârşirea. Iar aceasta trebuie să fie dobândită acum, aici, pe pământ. Cheia acestei proleme se află în cunoaşterea „lungimii, lărgimii, înălţimii şi adâncimii iubirii desăvârşite,” care este iubirea agape a lui Dumnezeu.

Poate vom permite Duhului Sfânt să ne înveţe acest lucru!

home