www.gsm1888.ro

1 ianuarie 2005

Un popor al sanctuarului

Gili Cârstea

Poporul ales s-a născut în sanctuar. Toate activităţile, naţionale sau individuale, erau strâns legate de templu, care era centrul vieţii religioase şi sociale. Acolo, în Sfânta Sfintelor, izolat de ochii muritorilor, Dumnezeu era prezent prin Şekina, slava de deasupra chivotului legământului. Acela era locul unde Dumnezeu şi omul se întâlneau. Preoţii lui Israel au înţeles de aici că “întâlnirea” consta în intrarea marelui preot, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor. Au fost mulţumiţi că erau iertaţi ceremonial la sfârşitul fiecărui an, ca să înceapă din nou viaţa de nelegiuire şi păcat pe care o cunoşteau. Ei nu au înţeles că Dumnezeu doreşte să locuiască în ei, să Se “întâlnească” cu natura umană şi să-i facă părtaşi de natură divină.

La împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis un profet prin care “scopul lui Dumnezeu” s-a împlinit, omul şi Dumnezeu s-au “întâlnit,” iar din sămânţa lui David s-a ridicat o nouă familie de oameni, al cărei cap, Hristos, era Templul. Noua familie s-a născut, de asemenea, în sanctuar. Dar poporul ales nu a dorit să înţeleagă şi să împlinească “scopul lui Dumnezeu,” nu a crezut că sub ochii lor se află împlinirea a patru milenii de vorbit în pilde, cortul în care Dumnezeu şi omul au devenit una. “Ei nu s-au consacrat pentru a deveni temple sfinte ale Duhului Sfânt” (DA, pag. 161). Chiar şi ucenicii au fost destul de reticenţi faţă de această descoperire epocală, pe care Pavel o numea “taina lui Dumnezeu.” Li s-a părut şi lor destul de exagerată pretenţia că ei trebuie să fie temple ale lui Dumnezeu, deşi la cincizecime au avut o “arvună” care a electrizat biserica. Din păcate, minunile care ar fi trebuit să lumineze pământul cu acea ocazie au rămas îngropate sub molozul erorilor, iar “taina lui Dumnezeu” a continuat să rămână ascunsă.

Pentru a clarifica acest aspect vital al împărăţiei, Dumnezeu a ridicat o mişcare, un popor, a cărui misiune era tocmai recuperarea adevărurilor “mari şi minunate rămase ascunse şi neînţelese de la ziua cincizecimii.” Acest popor s-a născut în sanctuar, iar înţelegerile izvorâte din acest subiect trebuiau să aducă marea controversă la încheierea ei. Dumnezeu dorea să arate lumii că ceea ce a realizat în Isus Hristos acum două mii de ani poate realiza cu o întreagă naţiune, descoperind în faţa lumii “taina” lui Dumnezeu, care poate produce un popor “fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta.” Dar părinţii noştri nu au crezut că aceasta este “calea consacrată” către desăvârşirea creştină. Ei au făcut tot ce le-a stat în putere spre a “deturna” lumina venită din cer. Ei s-au aşezat între lumină şi popor exact atunci când Dumnezeu dorea să intre “deodată” în templul Său, pentru a curăţi pe “fiii lui Levi” cum se curăţă aurul şi argintul. Lucrarea a fost împiedicată, lumina a fost respinsă şi, prin “acţiunea propriilor noştri fraţi a fost ţinută departe de lume.”

Astăzi suntem exact aici. Adevărul despre sanctuar nu a reuşit să descopere “taina lui Dumnezeu,” iar prin acţiunea propriilor noştri fraţi biserica este împiedicată să înţeleagă şi să aprecieze nunta, unirea dintre divin şi uman. În timp ce adevărurile “mari şi minunate” ascunse în sanctuar stau îngropate sub mormane de moloz, poporul nostru caută pretexte pentru a se alătura eforturilor globale de a ridica chipul de aur, ajutând semenii să se simtă mai bine în lumea aceasta. Ne opunem intenţiei clar declarate a profeţiei ca Solul legământului să intre în templul Său pentru ştergerea păcatelor, sub pretextul că dorim să aducem în biserică întreaga planetă. În timp ce ne opunem cu obstinaţie nunţii, alergăm pe toate meridianele să chemăm lumea la ospăţul nunţii.

Un popor al sanctuarului, chemat pe scena internaţională să fie o descoperire a lui Isus Hristos, nu va putea să-şi împlinească destinul evitând la nesfârşit calea consacrată către sanctuarul ceresc. Mergând pe drumul nou al strategiilor moderne, riscăm să transformăm templul Domnului într-o peşteră de tâlhari, cu toată sinceritatea şi bunăvoinţa de care suntem capabili, cu toată curăţia de inimă, convinşi până în străfundul inimii că Dumnezeu ne conduce.

2 ianuarie 2005

Lumina „ţinută departe de lume”

Donald K. Short

Ispita de a privi la adventism ca la oricare altă opţiune religioasă, doar o biserică între multe alte biserici, înseamnă a degrada adevărul care ne-a fost dat. Printr-o astfel de atitudine se afirmă în mod inconştient că închinarea la Baal este destul de bună pentru noi, pentru că ni s-a spus că "până la sfârşitul timpului, trebuie să preţuim distincţia sfântă, denominaţională, care ne-a fost dată. …Într-un anumit sens, adventiştii de ziua a şaptea au fost puşi în lume ca străjeri şi purtători de lumină."

Părerea noastră despre bisericile lumii izvorăşte dintr-o neînţelegere a soliei 1888. Din cauza "prejudecăţilor" şi "opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului," s-a creat un gol pe care încercăm să-l umplem cu metodele noastre şi cu planuri împrumutate. Rezultatul? "Satana a reuşit să îndepărteze de poporul nostru în mare măsură puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu tânjea să ne-o ofere." Vrăjmaşul ne-a împiedicat să "obţinem eficienţa pe care trebuia să o avem în transmiterea adevărului către lume." Nu există nici o cale prin care cercetarea, tehnicile gen Madison Avenue, seminariile sau oricare alte programe omeneşti să poată înlocui vreodată "puterea" şi "eficienţa" pe care Duhul Sfânt le-ar fi dat poporului lui Dumnezeu.

Timp de ani de zile, şi în special începând cu sesiunea Conferinţei Generale din 1950, s-a vorbit mult despre ploaia târzie. Dar prin solia 1888 urma să ni se dea capacitatea de a transmite evanghelia lumii, "aşa cum apostolii au vestit-o după ziua cincizecimii." De ce nu s-a întâmplat acest lucru? Aproape de necrezut, primim răspunsul: "Lumina care urma să lumineze pământul cu slava sa a fost respinsă, şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost în mare măsură ţinută departe de lume."

Este cumplit să te gândeşti că închinarea la Baal s-a infiltrat în Israelul modern la fel cum s-a înfiltrat şi în Israelul din vechime, dar serva Domnului insistă că acest lucru este adevărat. Noi am avut aceeaşi tendinţă ca şi înaintaşii noştri - de a asimila şi a imita modul de gândire şi obiceiurile popoarelor din jurul nostru. Respingerea soliei 1888 a croit calea pentru aproape un secol de asimilare de genul acesta, începând cu prezentarea ideilor înşelătoare la sesiunea din 1893, care se pretindeau a fi aceleaşi cu neprihănirea prin credinţă. De-a lungul anilor ne-am întors iar şi iar cu faţa către bisericile populare pentru idei şi inspiraţie, despre care am crezut că sunt adevărata solie, nesesizând deosebirile fundamentale. Chiar începând cu anii 1890 existau tendinţe de a confunda îndreptăţirea prin credinţă predicată de biserica catolică cu cea adevărată. Mai recent, în cartea lui Froom, Movement of Destiny, se afirmă cu mândrie că solia 1888 este în esenţă aceeaşi pe care au predicat-o un mare număr de predicatori evanghelici.

Nu intenţionez să sugerez că în bisericile care păzesc duminica nu există nenumăraţi laici şi pastori buni, sinceri. Ei sunt fericiţi, iubitori, zeloşi, devotaţi şi, în unele cazuri, cu un spirit misionar mult mai dezvoltat decât al nostru. În multe cazuri, succesul lor în biserică îl depăşeşte cu mult pe al nostru. Dar ei nu au soliile celor trei îngeri, pentru că, după cum ne spune Ellen White, "noi" le-am ţinut departe de ei, de lume, iar golul l-am umplut cu închinarea la Baal. Când vom înţelege situaţia în care ne aflăm şi legătura noastră cu acea "foarte preţioasă solie" pe care Domnul a trimis-o, închinarea la Baal va fi nimicită.

3 ianuarie 2005

Nelegiuirea lui Dumnezeu

Gili Cârstea

Dumnezeu pune o întrebare uluitoare poporului Său din timpul lui Ieremia, întrebare la care încă nu s-a răspuns corect până în prezent şi care continuă să fie pusă şi astăzi, deşi nu ne place să găsim răspunsuri pentru păcatele generaţiilor trecute. Dumnezeu întreabă pe Israel:

“Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine, şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?” (Ier. 2:5).

Cum este posibil ca un popor binecuvântat şi protejat atât de vizibil de Dumnezeu să-I întoarcă spatele şi să caute putere, lumină şi spiritualitate la dumnezeii acestei lumi? De ce oare conducătorii generaţiilor succesive ale poporului sfânt nu au observat depărtarea gravă de la principiile neprihănirii? Cum se poate ca îngerul bisericii Laodicea să continue pe acest drum periculos pe care au mers înaintaşii noştri?

Dumnezeu nu Se mulţumeşte doar cu afirmaţia că a fost părăsit de poporul Său. El descrie punctual gravele acte de rebeliune ale categoriilor influente ale reprezentanţilor naţiunii, oamenii aflaţi în poziţii de autoritate şi pe care poporul îi asculta, îi respecta şi îi urma:

- Preoţii n-au întrebat: „Unde este Domnul?”

- Păzitorii Legii nu M-au cunoscut,

- păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi,

- proorocii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor” (Ier. 2:8).

Nouă ni se pare astăzi cu totul inacceptabilă o asemenea descriere pentru biserica lui Dumnezeu. Dar aşa li se părea şi lor. Erau extrem de furioşi pe Ieremia pentru aceste acuzaţii nefondate, denigratoare şi periculoase. Erau ferm convinşi că lucrurile nu stau aşa. Glasul inimii lor era: “Noi Te cunoaştem, noi, Israel” (Osea 8:2) exact când idolatria era mai neagră, când, în numele Domnului, Baal era cel onorat, slăvit şi iubit. Poporul ales a fost expert în a transforma binecuvântările în blestem. Ofertele lui Baal au fost preferate deoarece se potriveau mai bine scopurilor, practicilor şi aşteptărilor populare. Li s-a părut greu de supravieţuit cu un Dumnezeu care “întoarce şi celălalt obraz,” care mai merge “o milă în plus” şi care “iubeşte pe păcătoşi.” Căile neprihănirii alături de un Serv al servilor au fost “lepădate cu scârbă,” iar în locul lor a fost ales Baal cel drept, puternic, nemilos, garantul măreţiei naţionale în lupta pentru supremaţie planetară.

Dumnezeu continuă strigătul pentru trezirea la realitate:

Treceţi în ostroavele Chitim, şi priviţi! Trimiteţi la Chedar, uitaţi-vă bine, şi vedeţi dacă s-a întâmplat acolo aşa ceva: Şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat slava cu ceva care nu este de nici un ajutor! Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă (Ier. 2:10-13).

De la un capăt la altul, Scriptura este martoră la strigătul lui Dumnezeu că poporul Său nu Îl cunoaşte, că I-a întors spatele şi aleargă după nimicuri. Această situaţie este de o asemenea gravitate încât produce spaimă şi groază universului spectator.

Ni se pare exagerat când Martorul Cedincios ne avertizează că îngerul bisericii Laodicea este orb şi gol, alergând după himera unităţii de credinţă cu ameţelile Babilonului, gata să importe orice tehnică şi exerciţiu pentru creşterea spiritualităţii bisericii de la adoratorii balaurului, deşi avem în faţă consecinţele funeste ale unor asemenea spurcăciuni? Ni se pare exagerat când ni se spune că am schimbat slava lui Dumnezeu – caracterul Său – cu “ceva care nu este de nici un ajutor.”

Ce este acest “ceva” despre care se spune aici că “nu este de nici un ajutor”? Puţurile crăpate ale spiritualităţii şi filozofiei lui Baal pot părea atrăgătoare şi salvatoare, atunci când interesul primordial este izbăvirea cu orice preţ. Mântuirea prin fapte, ni se spune, se află la originea oricărei religii păgâne. Oamenii fac orice ca să-şi scape viaţa, iar Baal a speculat această slăbiciune şi a transformat-o într-o religie universală. Astăzi poate vedea oricine abundenţa de exerciţii şi tehnici care invadează Babilonul spiritual, exerciţii pentru toate gusturile, de la cele mai groteşti şi înspăimântătoare, până la cele mai subtile, rafinate şi "onorabile."

Dumnezeu nu a propus niciodată aşa ceva. Singura Lui soluţie a fost şi continuă să rămână legământul cel veşnic, prin care SLAVA – caracterul lui Dumnezeu, legea – trebuie scrisă în inimile oamenilor. Dacă nu sunt instalate pe tablele de carne ale inimii omeneşti, principiile neprihănirii sunt pervertite în cea mai insidioasă închinare la Baal, devenind o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere pentru cel mai zelos, serios şi conştiincios popor al lui Dumnezeu.

“De aceea, Mă voi mai certa cu voi, zice Domnul, şi Mă voi certa cu copiii copiilor voştri” (Ier. 2:9).

În timp ce lumea piere peste tot în jurul nostru, noi continuăm cearta aceasta absurdă. Batjocorim SLAVA, singura salvare a omenirii, în timp ce dezvoltăm strategii noi şi sofisticate de săpat puţuri seci, sub ochii universului care se înfioară de groază. Nu avem nici un răspuns la întrebarea lui Dumnezeu, aşa că nu avem nici o soluţie la încropeala laodiceană care ţine universul în standby de peste o sută de ani. Promovăm astfel insinuarea absurdă că ar fi o nelegiuire la Dumnezeu care ne ţine departe de împlinirea noastră denominaţională.

4 ianuarie 2005

„O realitate solemnă”

Ellen G. White

Fiul lui Dumnezeu a fost asaltat de puterile întunericului la fiecare pas. După botez, El a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit patruzeci de zile. Am primit scrisori în care se spunea că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, căci dacă ar fi avut, El ar fi căzut sub aceleaşi ispite. Dacă nu avea aceeaşi natură cu omul, El nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, nu putea fi ispitit aşa cum este omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze în faţa ispitei, nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă că Hristos a venit să poarte bătăliile ca un om, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa lui ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină.

Divinitatea şi omenescul erau unite în Hristos. Divinitatea nu era degradată de omenesc, ci îşi păstra poziţia, dar omenescul, fiind unit cu divinul, a rezistat celui mai aprig test al ispitei în pustie. Prinţul acestei lumi a venit la Hristos după un post lung, când El era tare înfometat, şi I-a sugerat să poruncească pietrelor să se facă pâini. Dar planul lui Dumnezeu, conceput pentru salvarea omului, prevedea ca Hristos să cunoască foamea, sărăcia şi fiecare fază a experienţei umane. El a rezistat ispitei prin aceeaşi putere pe care o poate avea omul. El s-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există nici un bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul poate deveni părtaş de natură divină. Nu există nici un suflet care să nu aibă ajutorul cerului în ispită şi încercare. Hristos a venit să descopere izvorul puterii Sale, ca omul să nu se bazeze pe capacităţile lui neajutorate.

Cei ce vor birui vor trebui să implice toate puterile fiinţei lor. Ei trebuie să agonizeze pe genunchi în faţa lui Dumnezeu. Hristos a venit să fie exemplul nostru, spre a ne face cunoscut că noi putem deveni părtaşi de natură divină. Cum? Scăpând de stricăciunea care există în lume prin poftă. Satana nu a obţinut biruinţa asupra lui Hristos. El nu şi-a pus piciorul pe sufletul Răscumpărătorului. El nu a atins capul, deşi a zdrobit călcâiul. Hristos, prin exemplul Său, a demonstrat că omul poate trăi în integritate. Omul poate avea o putere de a rezista răului, o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o pot stăpâni; o putere care îl va aşeza acolo unde poate birui aşa cum a biruit Hristos. Divinul şi omenescul pot fi combinate în ei.

Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a prezenta adevărul în cadrul evangheliei, de a descoperi preceptele şi principiile pe care le-a dat omului căzut. Fiecare idee pe care o prezenta El era personală. El nu avea nevoie să împrumute idei de la nimeni, deoarece El era creatorul întregului adevăr. El putea prezenta ideile profeţilor şi filozofilor şi totuşi să-Şi păstreze originalitatea, căci toată înţelepciunea era a Lui. El era izvorul întregului adevăr. El era înaintea tuturor, şi prin învăţătura Sa a devenit liderul spiritual al tuturor secolelor (RH, 18 feb. 1890).

5 ianuarie 2005

Un hristos ecumenic

Gili Cârstea

Biserica rămăşiţei, însărcinată să prezinte lumii “ultima solie de har,” a fost avertizată în nenumărate rânduri că nu va reuşi să se achite de misiunea încredinţată dacă va neglija “lumina crescândă” despre neprihănirea lui Hristos. Ni s-a spus că “lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH, 27 mai 1890). Ni s-a mai spus că în 1888 Dumnezeu a trimis “lumină preţioasă,” iar delegaţii prezenţi la sesiune s-au aliniat împotriva ei. Urmarea acestei atitudini? “Ei vor accepta solii pe care nu le-a trimis Dumnezeu, devenind astfel şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece aşează standarde false” (Special Testimonies, A01B 8, pag. 12).

Cred că aţi observat, în ultimul timp, schimbarea de ton în publicaţiile bisericii, în lecţiunile şcolii de sabat sau în prelegerile pentru săptămâna de rugăciune, al căror discurs este orientat către ameliorarea relaţiilor cu bisericile creştine surori, cu scopul de a transmite solia adventă mai eficient, dar şi pentru a comunica lumii păgâne vestea bună într-un mod unitar.

Liderii de opinie din bisericile creştine sunt îngrijoraţi de expansiunea credinţelor orientale, budismului şi chiar islamismului în lumea occidentală, considerată a fi teritoriul tradiţional al creştinismului. Ei observă secularizarea accentuată a societăţii moderne şi se întreabă tot mai serios care să fie motivele. Unul dintre răspunsuri a fost fragmentarea serioasă a bisericii creştine, care a făcut ca evanghelia să se împotmolească într-o confuzie fără precedent, fiind propovăduită în concepte contradictorii, de voci diverse şi prin metode discutabile, complet nepotrivite unei lumi civilizate şi rafinate care a păşit în secolul 21.

Există nenumărate organizaţii ecumenice, mondiale sau regionale, care au încercat să aducă bisericile creştine la mirajul Pământului locuit – oikoumene ge - la unitatea trupului lui Hristos, aşa cum este văzut el de Consiliul Mondial al Bisericilor. Ultimii ani au înregistrat o activitate febrilă în rândul asociaţiilor creştine - catolice, ortodoxe sau protestante - cu o mişcare spectaculoasă, cel puţin pentru noi, marcată de intrarea Uniunilor de Conferinţe ale Bisericii AZŞ în alianţele protestante, al căror scop final este unirea bisericilor. Cazul Uniunii Franceze este cel mai recent exemplu de acest fel. Federaţia Protestantă din Franţa a primit biserica noastră, cu titlu probatoriu pentru o perioadă de doi ani, iar apoi ca membru deplin, iar scopul declarat al acestor mişcări este de a “duce lumii evanghelia cu o singură voce.” Acesta este scopul tuturor celorlalte asociaţii ecumenice, inclusiv al Consiliului Mondial al Bisericilor.

Bisericile afiliate la FPF au găsit o cale comună, în urma negocierilor, în a formula vestea bună unitar şi acceptabil pentru toţi membrii. Cu biserica noastră s-a negociat zece ani, şi se pare că s-a ajuns la un acord, odată ce am fost acceptaţi ca membru probatoriu. Întrebarea care se ridică tot mai pregnant este dacă Biserica AZŞ a renunţat la viziunea ei unică despre evanghelie, sau dacă FPF a acceptat întreita solie îngerească şi se angajează să o ducă până la marginile pământului. Oricum ar fi, devine tot mai clar că rămăşiţa este integrată în structurile regionale ale mişcării ecumenice, atrasă de momeala strălucitoare că Isus Hristos va fi astfel propovăduit unei lumi care piere.

Noi suntem uimiţi de aceste demersuri, deoarece nu credem că evanghelia poate fi negociată spre a se potrivi unui spectru atât de larg de confesiuni discordante, opuse şi chiar conflictuale. Hristos cel viu, Dorinţa naţiunilor, a fost desfigurat dincolo de recunoaştere, iar acest hristos ecumenic, acest campion al Babilonului spiritual rezultat în urma negocierilor nu are nici o legătură cu “poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” El poate fi un liant în confuzia religioasă contemporană, dar nu va reuşi niciodată să vindece boala necruţătoare a păcatului, nici să ofere o inimă nouă şi nici să aducă omenirea pe căile neprihănirii.

Recent a avut loc un eveniment în lumea ecumenică, pe care ei îl numesc “epocal,” eveniment care este o recunoaştere publică a eforturilor depuse în ultimele decenii de a atrage în mişcarea ecumenică bisericile “reticente,” aşa cum este considerată a noastră. Despre acest lucru vom vorbi zilele următoare

6 ianuarie 2005

Ecumenism pentru secolul 21

Gili Cârstea

“Pentru pacea întregii lumi, pentru stabilitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi pentru unirea tuturor, să ne rugăm Domnului.”

Acesta a fost laitmotivul întâlnirii Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC) la Chavannes-de-Bogis, în Elveţia, între 30 noiembrie şi 3 decembrie 2004. Sesiunea s-a numit “Ecumenism pentru secolul 21” şi au participat, alături de membrii WCC, 106 reprezentanţi ai bisericilor naţionale, asociaţiilor, organizaţiilor ecumenice sau instituţiilor creştine independente. A fost numită “o sesiune epocală,” iar elementul principal în schimbările urmărite acolo a fost trecerea de la un ecumenism instituţional la unul teologic, cultural, social, inter-denominaţional.

Delegaţii au hotărât, în unanimitate şi cu mare entuziasm, că a sosit timpul ca mişcarea ecumenică să treacă oficial şi public la “depăşirea prezentelor frontiere instituţionale, către o unitate spirituală, în care bisericile să acţioneze împreună spre binele societăţii,” unitate bazată pe consens teologic, aducând comunitatea bisericilor creştine la ceea ce este numit, în cercurile teologice, comunitatea de credinţă.

Este bine că eforturile acestea mascate, urmărite de mulţi ani cu asiduitate şi promovate în special prin instituţiile de învăţământ superior, au devenit publice. Oamenii au cel puţin ocazia să vadă şi să înţeleagă motivul pentru care unele dintre credinţele lor au dispărut de la amvoanele bisericilor, altele sunt batjocorite de teologii bisericilor lor, iar altele sunt amestecate cu concepte stranii, greu de explicat. În ce ne priveşte, acum putem înţelege efortul academiei adventiste de a aduce denominaţiunea la “creştinismul de bază,” cum spunea un eminent educator adventist. După zeci de ani de dialog şi negocieri cu bisericile “surori,” adventismul a fost fasonat să se potrivească creştinismului de bază, fiind golit de tot ce era specific, nou şi eficient în solia adventă. Am repudiat lumina nouă acumulată în peste o sută de ani, întorcându-ne la creştinismul secolului 17, de dragul acestui hristos ecumenic, modelat prin negocieri dure, îndelungate şi tensionate, ca să fie mulţumită toată lumea. Comunitatea de credinţă a produs o evanghelie multicoloră, în care se regăseşte câte un element al crezului denominaţiunilor variate care alcătuiesc acest conglomerat modern.

Ecumenismul pentru secolul 21 se depărtează oficial de integrarea instituţională, îndreptându-se către o unire teologică şi socială, bazată pe părtăşia spirituală a credincioşilor care au acceptat o credinţă comună obţinută prin consens. Ecumenismul secolului 21 se pregăteşte să ofere lumii un hristos multi-cultural şi inter-denominaţional, care să poată binecuvânta orice gen de religie, crez, cultură, doctrină sau tradiţie. Este modelat un format care să includă vasta varietate de nuanţe confesionale, în care catolici, protestanţi, ortodocşi sau adventişti să se simtă liberi să-şi practice “idividualităţile” şi cultura proprie, atâta timp cât ea nu devine ofensatoare pentru alte “culturi.” Cu alte cuvinte, vom fi lăsaţi să apreciem Spiritul Profeţiei, să ne închinăm sâmbăta, să respectăm reforma sanitară sau să practicăm botezul prin scufundare, atâta timp cât ne declarăm dispuşi să fim o parte a mişcării de integrare pentru pacea şi bunăstarea omenirii în mileniul trei. Forţele din spatele mişcării ecumenice se mulţumesc cu atât, deşi nu se sfiesc să afirme, în declaraţia oficială a întâlnirii din Elveţia, că speră ca “Duhul Sfânt să ne conducă astfel ca, într-o zi, să putem celebra euharistia (liturghia catolică) împreună, ca semn al unităţii noastre.” Această speranţă este în total acord cu declaraţia papei că “liturghia este semnul şi instrumentul unirii tuturor oamenilor.”

Hristosul universal care se ridică astăzi, şi care va obţine curând adorare universală, binecuvântează fără discriminări euharistia, cina Domnului, sfânta cină, declarând acceptabilă orice formă de creştinism, dogmă, crez sau confesiune. O singură obsesie are: Să angajeze lumea creştină, dar în special pe mesagerii întreitei solii îngereşti, în proiectele de viitor ale Planetei Pământ, pentru pace şi bunăstare în mileniul trei al supremaţiei fărădelegii.

7 ianuarie 2005

Bunătatea lui Dumnezeu

Robert J. Wieland

În Romani 2:4 se dă o veste mult mai bună decât pot mulţi să creadă: "Bunătatea lui Dumnezeu… îndeamnă [pe mulţi] la pocăinţă," la fel de sigur cum Dumnezeu este bun. Nu este treaba noastră aceea de a-L implora pe Domnul să Se trezească şi să facă ceva pentru "cei dragi ai noştri care nu sunt mântuiţi," ci să credem ceea ce El deja încearcă să facă pentru ei.

O scumpă doamnă îşi iubea scumpul soţ şi la fiecare întâlnire pentru rugăciune cerea bisericii să se roage ca el să fie convertit.

- El calcă sabatul! Mie şi copiilor ne-ar părea aşa de rău să ajungem în cer şi să privim peste zidurile Noului Ierusalim cum dragul de el piere în iazul de foc!

Într-o dimineaţă de sabat scumpul ei soţior a coborât la parterul casei înainte de micul dejun îmbrăcat, nu în hainele lui obişnuite pentru serviciu, ci în costumul cel bun.

- Ce înseamnă asta? a întrebat scumpa lui soţioară.

- Voi merge la biserică împreună cu tine şi cu copiii!

- Dar, scumpule, dacă îţi pierzi slujba din cauza sabatului, cum vom mai plăti ratele pentru maşina cea nouă? Şi cum vom plăti datoriile pentru casă?

Scumpul soţior nu a răspuns nimic, ci a urcat din nou la etaj şi s-a îmbrăcat în hainele pentru serviciu; aceasta a fost ultima lui "convertire."

În tot acest timp Duhul Sfânt îl îndemna pe scumpul soţior la pocăinţă, dar scumpa soţioară îi stătea în cale, împiedicând lucrarea Duhului Sfânt. Scumpa soţioară mergea la biserică şi la întâlnirile pentru rugăciune, dar avea grozavă nevoie să cunoască cât de bună este Vestea cea Bună.

"Bunătatea lui Dumnezeu" este cea care ne "îndeamnă la pocăinţă," nu frica de pedeapsă. Şi în limba greacă este folosit prezentul continuu; Dumnezeu ne ia în continuu de mână şi ne conduce la pocăinţă şi mântuire. În tot acest timp scumpa soţioară considera (a) că relaţia ei cu Dumnezeu este OK pentru că mergea la biserică (în timp ce scumpul soţior muncea ca să plătească facturile pentru ea), şi (b) că el se afla în mod automat sub "osânda" lui Dumnezeu. Ea îl trata pe soţul ei ca şi cum va fi pierdut, în timp ce Dumnezeu îl trata ca şi cum va fi mântuit. Ea lucra pentru un ţel opus ţelului lui Dumnezeu, împotrivindu-I-se la fel cum cărturarii şi fariseii I se împotriveau lui Hristos. Cum va fi fericită în cer nu pot să ştiu. Ea avea nevoie să înţeleagă Romani 5; Hristos a realizat ceva pentru "toţi oamenii," şi de aceea îi tratează pe "toţi oamenii" ca şi cum aceştia nu s-ar afla sub "osândă," ci sub "harul" Său. Când cineva le spune Vestea Bună, acea "bunătate" îi conduce la pocăinţă! (Da, incluzând şi ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu).

8 ianuarie 2005

Nunta, cunoaşterea, părtăşia de natură divină

Gili Cârstea

Deoarece subiectul nostru principal este despre neprihănirea lui Hristos, definită a fi caracterul lui Dumnezeu descoperit în trup, în ambianţa păctului, în publicaţiile noastre apar deseori chemări la cunoaşterea lui Dumnezeu, a lui Hristos, ca unică soluţie la problema păcatului. De aici, unii cititori ar putea crede că noi propunem o cunoaştere teoretică a anumitor fapte sau principii despre Dumnezeu, în care s-ar afla o virtute magică, eliberatoare din păcat. Se presupune că sperăm în soluţia facilă a acumulării de informaţii mântuitoare, care, prin credinţă, ar putea deschide calea spre cer.

Deşi Cel care a definit viaţa veşnică a fi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Hristos este chiar Mântuitorul, nici El nu a sugerat o credinţă a asimilării informaţionale despre divinitate. Confuzia vine de la sensul expresiilor biblice, care nu se potrivesc cu explicaţiile dicţionarelor omeneşti. Din această cauză recomanda Pavel ca lucrurile spirituale să fie analizate cu o regulă spirituală, cu un limbaj spiritual, limbaj învăţat “de la Duhul Sfânt,” cum zicea el, şi nu de la şcolile acestei lumi.

Astfel, expresia biblică “cunoaştere” are un sens spiritual care oferă un orizont complet nou căutătorilor după adevăr. Scriptura spune că Iosif, după visul clarificator, a luat-o de nevastă pe Maria, “dar nu a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus” (Mat 1:25). Aceeaşi expresie este folosită peste tot în Geneza. Deşi Cornilescu traduce aici “s-a împreunat,” este acelaşi termen ca şi în Matei, “a cunoscut-o.” Versetul din Geneza 4:1 sună aşa: “Adam a cunoscut-o pe nevasta lui, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain…”

Tot astfel, expresia din Osea doreşte să atragă atenţia că unirea dintre două sexe, care produce o fiinţă nouă, are ceva de spus despre taina lui Dumnezeu descoperită în Hristos:

“Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!” (Osea 2:19-20).

Aceste expresii vorbesc despre scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” de a locui în fiecare fiinţă, heruvimi sau oameni. În lumea neprihănirii, fiinţele sunt părtaşe de natura lui Dumnezeu, au “scris” în inimă, prin prezenţa Duhului Sfânt, caracterul lui Dumnezeu, lucru care garantează vieţuirea în neprihănire. Acesta este legământul cel veşnic pe care Dumnezeu îl are cu toate fiinţele din univers. Dar Lucifer a rupt acest legământ şi a încercat să atragă şi pe îngeri în această aventură periculoasă. Rebelii s-au desprins de izvorul vieţii, au gonit pe Dumnezeu din templul inimii, producând astfel o nouă familie de fiinţe în univers. Aceştia au alcătuit o nouă ordine în univers, pe care noi o numim acum Regatul Nelegiuirii şi al Morţii. Dintre toate planetele din univers, singura care s-a aliat în această mişcare a fost Pământul, în urma deciziei administratorilor ei, Adam şi Eva.

Din dragoste pentru lumea aceasta a nelegiuirii, Dumnezeu ne-a oferit un exemplu despre scopurile şi căile Sale în planul de salvare oferit omenirii. Pentru prima oară de la despărţirea din Eden, omul şi Dumnezeu devin din nou una în persoana lui Isus din Nazaret, Mesia, Mântuitorul lumii. În El, natura umană şi cea divină s-au unit din nou, iar slava caracterului lui Dumnezeu a strălucit în toată splendoarea ei. Se năştea astfel o nouă familie de fiinţe în univers, oameni păcătoşi făcuţi părtaşi de natură divină.

Dar savanţii lui Israel au fost greoi în a percepe acest miracol. Deşi aveau Templul lui Dumnezeu sub ochi, locul de întâlnire dintre natura umană şi natura divină, ei s-au mulţumit să repete la infinit ceremoniile goale şi sterile ale unei religii fără putere. Nici ucenicii nu au fost mai interesaţi de acest subiect, cu toate insistenţele lui Pavel. Apoi creştinismul a pierdut complet sensul tainei lui Dumnezeu. O nouă speranţă a apărut cu ridicarea mişcării advente, cu solia ei majoră despre sanctuar. Dar noi, ca şi ucenicii, ne-am bucurat cu o variantă provizorie a planului de mântuire, substituirea. Am crezut că sanctuarul ceresc oferă doar acoperire divină pentru o viaţă de continuă nelegiuire. Ne-am bucurat de mijlocirea lui Hristos prin depozitarea păcatelor noastre în sanctuarul ceresc. Nu am vrut să mergem mai departe spre “lucrurile desăvârşite,” în sfânta sfintelor, acolo unde natura umană şi cea divină se unesc.

Aşa se face că Mireasa lui Hristos nu este pregătită de nuntă, deşi hainele de in subţire, strălucitor şi curat aşteaptă de un secol, iar omenirea bâjbâie pe căi întortochiate şi ciudate o ieşire din nebunia în care se scufundă pe zi ce trece.

În 1888 cerul a dorit să facă logodnicei lui Hristos o ultimă ofertă de căsătorie, ca poporul acesta să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu, să fie făcuţi părtaşi de natură divină, şi să poată prezenta lumii o solie credibilă, susţinută de dovezi irefutabile. Deşi părinţii noştri au respins oferta cu aceeaşi inconştienţă de acum două mii de ani, Dumnezeu aşteaptă încă un răspuns de la biserica Sa de astăzi. Vom primi noi cu bucurie chemarea la nuntă, astfel ca Hristos să poată face din noi temple sfinte ale Duhului Sfânt? Vom îndrăzni noi să păşim “dincolo de perdea,” unde Marele nostru preot, Fratele nostru mai mare, a intrat înaintea noastră, devenind “urzitorul unei mântuiri veşnice”? Vom aprecia noi invitaţia de a ocupa un loc pe tronul universului, alături de Fiul omului, “făcut asemenea fraţilor Săi,” pentru ca fraţii  Săi să poată fi făcuţi asemenea Lui?

Ioan ne încurajează să luăm decizia veacurilor, spunând că el a văzut în viitor clipa când Mireasa s-a pregătit, făcând astfel cerul să explodeze de bucurie că “taina lui Dumnezeu s-a sfârşit,” iar hoardele planetare pot fi invitate la ospăţul nunţii Mielului.

9 ianuarie 2005

Basme meşteşugit alcătuite

Gili Cârstea

Petru spune bisericii că el şi colegii lui nu au prezentat planul de mântuire folosind “basme meşteşugit alcătuite,” ci au prezentat “puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:16) din perspectiva slavei Sale, pe care au văzut-o cu ochii lor. Doar slava lui Hristos – caracterul, neprihănirea lui Dumnezeu aşezate în trup omenesc – putea oferi garanţia unei perspective corecte asupra acţiunilor lui Dumnezeu în marea controversă, slavă pe care ucenicii au urmărit-o cu atenţie trei ani şi jumătate. Ei au văzut procedura lui Dumnezeu cu păcatul şi păcătoşii, au privit fascinaţi cum neprihănirea lui Dumnezeu în acţiune respectă regulile dreptăţii fără nici o depărtare de la litera şi spiritul legii.

Astăzi, foarte mulţi oameni din poporul nostru văd planul de mântuire prin prisma şi după mentalitatea basmelor gen Hollywood, a căror putere de seducţie nu mai poate fi contestată de nimeni. Basmele generaţiei noastre preamăresc violenţa în numele dreptăţii, justifică ura şi cruzimea în scopuri nobile şi aprobă genocidul de dragul supravieţuirii rasei. În cazuri de forţă majoră, pentru binele naţiunii, orice principiu de dreptate poate fi anulat, nici o lege nu mai operează, iar nelegiuirea cea mai cruntă este aplaudată la scenă deschisă. Eroii basmelor noastre produc devastări înspăimântătoare şi lasă în urmă valuri de sânge, dacă scopul misiunii – pedepsirea vreunui nelegiuit – trebuie atins.

După acest tipar este perceput şi Dumnezeu în istoria mântuirii. El suportă cu răbdare nelegiurea şi abuzurile oamenilor, crimele şi silnicia la care sunt supuşi aleşii Săi, până când se ajunge la un punct când dreptatea trebuie aplicată. Prăpădul, violenţa şi măcelul care urmează devin măsuri îndreptăţite şi acceptabile, iar oamenii numesc aşa ceva dreptate. Când oamenii folosesc violenţa şi nelegiuirea spre a răspunde violenţei şi nelegiuirii, poporul nostru numeşte aşa ceva răzbunare. Când Dumnezeu foloseşte crima şi tortura spre a răspunde crimei şi torturii, poporul nostru numeşte aşa ceva justiţie divină.

Poporul rămăşiţei priveşte potopul în lumina basmelor acestei lumi şi aplaudă performanţa lui Dumnezeu de a îneca miliardele de locuitori ai planetei. Vina celor nimiciţi? Au folosit greşit dreptul la liberă alegere în marea controversă, alegând nelegiuirea în locul neprihănirii. Mesajul divin? “Mă iubeşti sau te omor!”

Poporul rămăşiţei priveşte Sodoma şi Gomora în lumina basmelor acestei lumi şi vede pe Dumnezeu operând ca eroii din filmele noastre. Păcătoşii aceia nu doreau să aibă de-a face cu Hristos şi neprihănirea Lui, nesocotind legea, trăind în stricăciune şi desfrâu. Reacţia divină? Oamenii din zonă au fost prăjiţi de vii, copii sau bătrâni fără deosebire. Focul lui Dumnezeu a transmis un mesaj clar: “Nu voi suporta alternativă la modul Meu de guvernare.”

Basmele moderne au deformat catastrofal justiţia divină, iar preţiosul dar al libertăţii de alegere, unul dintre fundamentele guvernării divine, a fost transformat într-o caricatură hidoasă, proiectând asupra lui Dumnezeu caracterul monstruos al diavolului. Mormanele uriaşe de cadavre ale istoriei sunt aşezate în spatele lui Dumnezeu, iar diavolul, eroul local, este adorat şi promovat cu nesăbuinţă. Se pare că va avea nevoie de o mie de ani de stat pe aceste mormane de cadavre ca să înţeleagă natura ucigaşă a guvernării lui.

Acolo unde nelegiuirii i se răspunde cu nelegiuire, avem justiţia omenească. Acolo unde nelegiuirii i se răspunde cu neprihănire, avem justiţia divină. Când cele două nu vor mai fi separate de slava lui Hristos, universul va fi spulberat într-o clipă.

10 ianuarie 2005

Credinţa sfinţilor

Gili Cârstea

Domnul Hristos a pus în contrast marcant împărăţia cerurilor şi împărăţia acestei lumi. Cele două împărăţii au principii, reguli şi legi diferite. Ele nu pot fi unite, existenţa uneia punând în pericol de moarte pe cealaltă.

Un principiu care produce destulă confuzie în mintea sfinţilor este folosirea forţei în cele două împărăţii. Deşi în împărăţia nelegiuirii forţa este necesară, uzuală şi eficientă, în împărăţia neprihănirii ea este complet respinsă.

Scriptura pune bazele unei înţelegeri corecte a folosirii forţei în cele două regate. În timp ce afirmă că “toiagul este pentru spinarea nebunilor,” că sabia în mâna autorităţilor este garanţia ordinii, ea spune explicit că împărăţia lui Dumnezeu nu cunoaşte forţa constrângătoare. De două ori este enunţat principiul divin că “cel ce pune mâna pe sabie, de sabie va pieri” (Mat. 26:52), şi că “cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabia” (Apoc. 13:10).

Versetul din Apocalips adaugă imediat: “Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Prin urmare, sfinţii trebuie să înţeleagă că în ţara luminii sabia nu poate fi folosită, indiferent de motiv. Toţi cei care vor să treacă în împărăţia neprihănirii vor trebui vindecaţi de mentalităţile lumii. Dar sfinţii de azi nu au “răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Ei nu cred că Dumnezeu nu a folosit, nu foloseşte şi nu va folosi violenţa, fizică sau psihică, împotriva celor care nu vor să trăiască în împărăţia Sa. Sfinţii de azi justifică şi apreciază imaginile deformate despre caracterul lui Dumnezeu pe care le-am moştenit din “bezna secolelor papale.” Sfinţii predică lumii o pocăinţă bazată pe teroare, pe ameninţarea cu moartea. Ei văd în dezastrele care lovesc pământul mâna lui Dumnezeu “care îndeamnă la pocăinţă,” acţiuni pe care le aprobă ca fiind justificate, eficiente şi conforme cu legea.

Sfinţii ultimei generaţii trebuie să înţeleagă şi să creadă că violenţa naşte violenţă, aşa cum dragostea naşte dragoste. Nu s-a inventat încă aberaţia din care să se nască dragoste prin violenţă, oricât se zbate stăpânitorul acestei lumi în laboratoarele lui criminale. Da, a obţinut supunere, conformare, abandon, dar nu va obţine niciodată dragoste. Sfinţii generaţiei finale vor putea da marea strigare doar înţelegând şi apreciind neprihănirea lui Hristos, care nu ameninţă, nu ripostează şi nu periclitează viaţa atunci când se află în pericol. Ei vor învăţa semnificaţia expresiei lui Isaia, că Dumnezeu descoperit în trup va fi “ca un miel pe care îl duci la tăiere.” Pavel ajută şi el pe sfinţi, insistând că eroii neprihănirii din trecut au fost trataţi cu violenţă maximă, dar au preferat să piară decât să răspundă cu aceeaşi monedă, inspiraţi de Mielul lui Dumnezeu, prefigurat chiar de la porţile Edenului prin mielul de jertfă.

Sfinţii care vor pune punct marii controverse vor avea convingerea bazată pe dovezi că sabia nu este folosită în împărăţia luminii, iar mesagerul bisericii Laodicea a spus adevărul:

“Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana" (DA, pag. 22).

11 ianuarie 2005

„Acte ale lui Dumnezeu?”

Gili Cârstea

Limbajul juridic internaţional numeşte pagubele provocate din cauze naturale “acte ale lui Dumnezeu.” Dacă o locuinţă este lovită de trăsnet, proprietarul nu poate da în judecată pe nimeni, fiind un “act al lui Dumnezeu.” Companiile de asigurări plătesc miliarde de dolari anual pentru “actele” lui Dumnezeu, fără nici o şansă ca banii să poată fi recuperaţi vreodată.

Dezastrul recent din Asia, produs de valurile seismice, a adus pierderi serioase firmelor de asigurări ai căror clienţi au pierit în paradisul verde din oceanul Indian. Acest “act” al lui Dumnezeu a zguduit comunitatea internaţională şi a stimulat o concentrare a eforturilor de ajutorare fără precedent. Sumele oferite depăşesc două miliarde de dolari, şi continuă să crească, iar oameni din toate ţările se oferă ca voluntari pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă din acea zonă răvăşită complet de ucigaşele tsunami. “Actul” lui Dumnezeu costă omenirea destul de mult, dar ea este decisă să se împotrivească, făcând orice efort spre a anula efectele lui.

Dacă ar avea posibilitatea, companiile de asigurări ar da în judecată pe Dumnezeu pentru recuperarea pierderilor imense pe care le suportă în fiecare an din cauza “actelor” Lui. Ele ar avea un caz foarte puternic împotriva lui Dumnezeu, acuzându-L de terorism, genocid, crimă cu premeditare şi manipularea evenimentelor în vederea comiterii de fapte penale. Avocaţii acestor firme ar chema ca martori în proces pe marii teologi ai lumii. Aceşti eminenţi savanţi, oameni specializaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu, a căror autoritate este sprijinită de doctorate la cele mai prestigioase universităţi creştine, spun opiniei publice de ani de zile că masacrele oribile care lovesc planeta sunt produse de Dumnezeu. Motivele principale ar fi pedepsirea nelegiuiţilor şi avertizarea lumii. Anumite zone, spun ei, au depăşit limita de suportabilitate pentru un Dumnezeu sfânt, a cărui ultimă soluţie este distrugerea imediată a acelor nelegiuiţi. Al doilea motiv ar fi lecţia dată celor rămaşi în viaţă, care ar trebui să se întoarcă la Dumnezeu dacă nu vor să păţească şi ei la fel. Prin producerea acestor cataclisme, Dumnezeu avertizează că omenirea se află în faţa unei decizii finale, trebuind să aleagă între pocăinţă sau nimicire totală.

Nu ar fi prima oară când un tribunal pământesc Îl judecă pe Dumnezeu şi Îl găseşte vinovat. La începutul erei creştine, cei mai luminaţi savanţi ai momentului, cei mai buni specialişti ai Oracolelor Sfinte, au venit să depună mărturie că inculpatul este “un făcător de rele” (Ioan 18:30). Sigur, ei credeau că inculpatul este un membru de rând al bisericii. Problema este că Inculpatul declarase că “Tatăl, care locuieşte în El” este responsabil pentru toate faptele Lui, iar noi astăzi recunoaştem că El a spus adevărul, că Tatăl locuia deplin în El şi era la originea faptelor Lui neprihănite. Prin urmare, tribunalul Îl condamna pe Dumnezeu, iar martorii Îl declarau a fi “un făcător de rele.”

Astăzi, la sfârşitul erei creştine, teologii sunt din nou dispuşi să depună mărturie împotriva lui Dumnezeu, declarând public şi fără sfială că Dumnezeu a provocat seismul din Asia, alături de miile de sinistraţi care privesc spre cer, aşteptând un răspuns. Chiar dacă ar judeca după legile omeneşti, instanţa nu ar putea ţine cont de explicaţia unor martori că Dumnezeu este îndreptăţit să procedeze aşa, El fiind Creatorul, deci Tatăl celor nimiciţi. Legile omeneşti nu permit părinţilor să chinuiască, să tortureze şi să omoare pe copiii lor. Un părinte care şi-ar omorî copiii, invocând nesupunerea sau oricare alte motive, ar putea fi condamnat la închisoare pe viaţă, iar în unele ţări s-ar trezi pe scaunul electric. Dacă instanţa ar judeca după legea divină, sentinţa ar rămânea neschimbată, căci legea nu permite uciderea sub nici o formă, interzicând luarea vieţii cu premeditare, fără amendamente sau excepţii.

Tragedia din 26 decembrie aduce procesul lui Dumnezeu tot mai vizibil în lumina reflectoarelor, iar fenomene asemănătoare se vor succeda tot mai frecvent, până când forurile internaţionale vor decreta că mânia lui Dumnezeu va spulbera planeta dacă anumiţi “lunatici” nu se vor alătura religiei globale, singura care poate calma furia unui Dumnezeu dezlănţuit.

Unde sunt teologii adventişti, care ar trebui să spună lumii că Dumnezeu nu este “un făcător de rele,” ajutând astfel pe copiii lui Dumnezeu să scape din confuzia Babilonului spiritual?

12 ianuarie 2005

Un cutremur în concepte – un tsunami de întrebări (I)

Evelyn Mangîru

Am citit recent Endtime Issues Newsletter No. 124, "Is the Christian Cross a Pagan Symbol?" partea I, de Dr. Samuele Bacchiocchi, fost profesor de teologie şi istoria bisericii la Universitatea Andrews. În prima parte a articolului, la rugămintea cititorilor, Dr. Bacchiocchi face câteva afirmaţii referitoare la dezastrul care a avut loc pe data de 26 decembrie în Asia. Aceste afirmaţii mi-au trezit unele nedumeriri, pe care voi încerca să le exprim aici.

Dr. Bacchiocchi afirmă: „Dintr-o perspectivă biblică, tragedia produsă de tsunami este în mod clar un act al lui Dumnezeu, deoarece nu există factori umani care pot fi învinuiţi.” „Pentru creştinii care cred că Dumnezeu este Creatorul acestei lumi şi că deţine controlul asupra ei, nu rămâne decât concluzia dificilă că El este în mod direct responsabil de dezastrul produs de tsunami.”

Dumnezeu este cel care trebuie acuzat ori de câte ori nu putem da vina pe oameni? Totuşi, suntem siguri că „nu există factori umani care pot fi învinuiţi” de tragedia din Asia? Ce putem spune despre legământul pe care l-a făcut rasa omenească cu păcatul şi care a afectat întreaga natură?

„Sub blestemul păcatului, întreaga natură avea să dea mărturie omului despre caracterul şi consecinţele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu” (Patriarhi şi profeţi, pag. 59).

Şi ce putem spune despre caracterul distructiv al păcatului? Dar despre prelungirea unei istorii dureroase pe care Dumnezeu ar fi încheiat-o de mult dacă Mireasa ar fi fost gata? Este adevărat că în unele situaţii nu poate fi trasată implicarea directă a omului, însă responsabilitatea lui nu este astfel diminuată. Eu cred că noi, toţi urmaşii lui Adam, suntem vinovaţi de tragedia care a avut loc în Asia şi de toate tragediile care au avut loc pe acest pământ, ca urmare a „răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.”

Dar despre consecinţele naturale ale despărţirii de Dumnezeu ce-am putea spune?

“Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea” (EGW 1888, pag. 1574).

Dar despre vina lui Satana?

Dr. Bacchiocchi: „Unii creştini ar dori să dea vina pe diavol pentru dezastrele naturale de acest fel, dar nicăieri în Biblie nu îi este atribuită lui Satana putere asupra vremii, fenomenelor naturii sau a evenimentelor distrugătoare. Satana este numit uneori stăpânitorul lumii acesteia (2 Cor. 4:4; Ioan 12:31; 14:30; Efes. 6:12), dar puterea lui este limitată la ispitire şi amăgire.”

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra focului? Dar într-a cui mână s-a aflat focul care „a aprins oile şi pe slujitorii” lui Iov şi „i-a ars de tot” (Iov 1:16)? Nu spune Biblia clar că Dumnezeu a refuzat sugestia lui Satana de a-Şi întinde mâna şi a Se atinge de tot ce avea robul său? Sau într-a cui mână s-a aflat focul atunci când Ilie era în peşteră la Horeb? Nu spune Biblia clar că „Domnul nu era în focul acela”? (1 Împ. 19:11). Despre cine se spune în Apocalipsa că va face „semne mari” până acolo că va face „chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor”? (Apoc. 13:13). Comentând acest verset, Ellen White spune:

„Aici nu sunt prezise numai minciuni şi înşelătorii. Oamenii sunt înşelaţi prin minunile pe care agenţii lui Satana au putere să le facă, nu pe care pretind că le fac” (Tragedia veacurilor, pag. 553).

13 ianuarie 2005

Un cutremur în concepte – un tsumani de întrebări (II)

Gili Cârstea

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra vântului? Dar cine a stârnit vântul acela „mare” care a făcut să se dărâme casa peste copiii lui Iov? (Iov 1:19). Sau vântul acela „tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile,” care a trecut pe lângă peştera în care se găsea Ilie? Nu spune Biblia clar că „Domnul nu era în vântul acela”?  (1 Împ. 19:11). Într-a cui mână s-a aflat vântul care a produs o „mare furtună” pe mare, atunci când ucenicii se aflau împreună cu Isus în corabie? (Marcu 4:37-39).

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra cutremurelor? De a cui mână a fost produs cutremurul acela care a avut loc când Ilie se găsea în peşteră? Nu spune Biblia foarte clar şi în acest caz că „Domnul nu era în cutremurul de pământ”? (1 Împ. 19:11).

Nu spune Biblia că Satana a avut puterea de a apare îmbrăcat în chip de înger chiar şi în faţa lui Hristos?

Nu este Satana cel care a avut puterea de a-L duce pe Hristos pe un munte înalt şi de a face să-I treacă pe dinainte toate împărăţiile pământului?

Nu este Satana cel care în Eden a transformat şarpele într-un mediu al lui?

Aceste însuşiri ale diavolului, şi multe altele, fac din el o fiinţă limitată doar la „ispitire şi amăgire?”

Ce spune Spiritul Profetic la acest capitol?

„Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al rasei omeneşti, vindecând bolile oamenilor şi susţinând un sistem nou şi mult mai entuziast al credinţei religioase; dar în acelaşi timp el lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui conduc mulţimile la ruină. Nestăpânirea dă la o parte raţiunea; apoi urmează indulgenţa senzuală, conflictele şi vărsarea de sânge. Satana îşi găseşte plăcerea în război; pentru că el trezeşte cele mai rele pasiuni ale sufletului, şi apoi îşi înghite pentru veşnicie victimele înecate în viciu şi sânge. Scopul lui este acela de a provoca naţiunile la război, una împotriva celeilalte; căci în felul acesta el poate distrage atenţia oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în picioare în ziua lui  Dumnezeu.

Satana lucrează prin elementele naturii, ca să aducă în grânarele sale o cât mai bogată recoltă de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea ca să conducă puterile naturii, pe cât îi permite Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să aducă suferinţe asupra lui Iov, cât de repede i-au fost spulberate turme, cirezi, case, copii, nenorocirile venind repede una după alta. Dumnezeu este Cel care apără creaturile Sale şi face un zid în jurul lor contra puterii nimicitorului. Dar lumea creştină arată dispreţ faţă de Legea lui Dumnezeu; de aceea, Domnul va face exact ceea ce a spus că va face: Va retrage binecuvântările Sale de pe pământ şi-Şi va retrage grija protectoare de deasupra celor ce s-au răsculat împotriva Legii Sale, şi învaţă, ba chiar silesc cu forţa şi pe alţii, să creadă şi să facă tot ca ei. Satana are stăpânire asupra tuturor celor care nu sunt în mod special apăraţi de Dumnezeu. El va aduce favoruri şi prosperitate asupra unora, ca să ajute la propăşirea planurilor sale; şi tot el va aduce cercări şi suferinţe asupra altora, şi va face pe oameni să creadă că Dumnezeu este Cel care îi loveşte.

În timp ce se prezintă oamenilor ca mare medic, care poate vindeca toate bolile lor, el va aduce pe lume molime şi dezastre, până ce oraşe populate vor ajunge ruinate şi pustii. Azi el este la lucru în felul acesta. Prin accidente şi mari nenorociri pe mare şi pe uscat; prin încăierări şi vărsări de sânge; prin îngrozitoare furtuni, cu ploi de piatră şi cicloane; prin inundaţii şi cutremure, în fiecare loc şi în diferite forme, Satana îşi exercită puterea sa nimicitoare…

Dumnezeu niciodată nu forţează voinţa sau conştiinţa omului; dar Satana, pentru a pune stăpânire pe cei pe care nu-i poate amăgi, a folosit mereu împotriva lor constrângerea prin acte de cruzime. Prin teroare şi prin forţă, el caută să tiranizeze conştiinţa oamenilor şi să-şi asigure supunerea şi închinarea lor. În acest scop, el lucrează atât prin autorităţile religioase, cât şi prin cele seculare, determinându-le să impună cu forţa legi omeneşti, care să silească la călcarea Legii lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, pag. 589).

Putea Dumnezeu să fie mai clar de-atât? Şi totuşi, noi continuăm să îl exonerăm pe Satana de responsabilitatea pe care o poartă pentru toate aceste acţiuni specifice lui, şi să Îl arătăm cu degetul pe Dumnezeu. Oare sunt declaraţiile Spiritului Profetic complet necunoscute elitei teologice?

14 ianuarie 2005

Un cutremur în concepte – un tsunami de întrebări (III)

Evelyn Mangîru

Mesagerul Domnului ne-a avertizat care sunt pericolele pe care le presupune concepţia că Satana nu are puterea de a acţiona în mod supranatural în mijlocul nostru:

„Mulţi vor fi prinşi în capcană din cauza credinţei că spiritismul este doar o înşelătorie omenească. Când sunt puşi faţă în faţă cu manifestări pe care nu pot să nu le vadă ca supranaturale, ei vor fi amăgiţi şi vor fi conduşi să le accepte ca fiind puterea cea mare a lui Dumnezeu” (Istoria mântuirii, pag. 394, 395).

A crede că „puterea lui este limitată la ispitire şi amăgire” înseamnă a da curs celei mai mari amăgiri pe care a putut-o născoci marele vrăjmaş al lui Dumnezeu. Scopul lui a fost dintotdeauna de a distorsiona în ochii oamenilor caracterul Tatălui, şi cum putea face mai bine acest lucru decât atribuindu-I propriile sale trăsături de caracter?

Serva Domnului a văzut că

„...în curând... puterea lui Satana va creşte” (Experienţe şi viziuni, pag. 59).

„Apostolul Ioan a auzit în viziune un glas tare în cer, zicând: ‚Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme’ (Apoc. 12:12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea glasului ceresc. Mânia lui Satana creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar lucrarea lui de amăgire şi de distrugere va atinge apogeul în timpul strâmtorării. Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor” (Tragedia veacurilor, pag. 623, 624).

Încercând să explice care ar fi implicaţiile dezastrului produs de tsunami, Dr. Bacchiocchi afirmă că acesta nu poate constitui o pedeapsă divină pentru păcătoşi, deoarece printre victime se numără şi mulţi copii nevinovaţi. Aşadar, în concepţia autorului rămân trei cauze majore posibile în această situaţie: o chemare la pocăinţă, o prevestire a judecăţii finale, un semn al apropierii sfârşitului.

Are Dumnezeu nevoie să omoare o parte din copiii Săi scumpi pentru a-i anunţa pe ceilalţi că trebuie să se pocăiască sau că se apropie sfârşitul şi judecata? Nu ar fi mai simplu să afişeze pe cer un banner uriaş prin care să avertizeze întreaga omenire cu privire la ceea ce urmează să se întâmple? Dar poate că un simplu banner nu ar reuşi să impresioneze omenirea suficient cât să o facă să se pocăiască. Îngrozirea ei este mult mai eficientă, nu? „Ori Mă iubiţi, ori muriţi!”

Însă din perspectiva lui Dumnezeu exprimată în Spiritul Profetic, iată ceea ce câştigă inima omului cu adevărat:

„Iubirea inegalabilă a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are o putere care cucereşte sufletul şi conduce gândirea şi voinţa omului la o atitudine de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin, în lumina crucii de pe Golgota [nu a dezastrelor naturale], cu atât vom înţelege mai bine mila, duioşia, şi iertarea, împletite cu nepărtinirea şi dreptatea, şi cu atât mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie, ce întrec cu mult simpatia şi dorul unei mame pentru copilul ei pierdut” (Calea către Hristos, pag. 16).

„Motivaţii atât de puternice şi mijloace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată în acţiune; răsplătirile peste măsură de mari pentru implicarea corectă a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, elevarea şi dezvoltarea tuturor însuşirilor noastre, de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt oare toate acestea încurajări şi motivaţii suficient de puternice, încât să ne determine să-I aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o inimă plină de iubire? (Calea către Hristos, pag. 22).

S-ar părea că nu. Acestea nu sunt motivaţii suficient de puternice pentru o slujire dintr-o inimă plină de iubire. Altfel de ce am mai avea nevoie de impulsionări de 9 grade pe scara Richter.

Dar cum ar putea distrugerile imense produse de tsunami să conducă oamenii la pocăinţă? Care ar fi natura acelei pocăinţe?

„Există mulţi care nu înţeleg adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul” (Calea către Hristos, pag. 24).

Aşa s-a întâmplat în cazul lui Esau, Balaam, Iuda Iscarioteanul şi Faraon. Ei şi-au recunoscut vina pentru că se temeau că îşi vor pierde viaţa, „dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nici o repulsie faţă de ceea ce este rău” (idem, pag. 24).

Ca argument în favoarea ideii că Dumnezeu S-ar folosi de unelte de tip tsunami pentru a chema omenirea la pocăinţă, Dr. Bacchiocchi afirmă: „Printr-o plagă Faraon a fost adus pe genunchi, mărturisind înaintea lui Moise: ‚Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru şi împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!’”

La o privire mai atentă însă, Faraon

„şi-a recunoscut păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat” (Calea către Hristos, pag. 25).

15 ianuarie 2005

Un cutremur în concepte – un tsunami de întrebări (IV)

Evelyn Mangîru

Aşadar, de ce ar fi interesat Dumnezeu să decimeze omenirea prin dezastre care în final nu conduc decât la o falsă pocăinţă?

După cum am văzut, din perspectiva prezentată de Dr. Bacchiocchi rezultă că nu există decât două surse posibile ale oricărui dezastru care are loc pe această planetă: Dumnezeu sau omul. Satana este complet exclus din calcul. Oare nu acesta a fost planul lui de la început?

“Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH, 10.02.1891).

“Deşi nu a putut să-L alunge pe Dumnezeu de pe tron, Satana L-a acoperit cu atribute satanice, şi a pretins atributele lui Dumnezeu ca fiind ale lui” (RH, 14.04.1896).

Interesant este că, în concepţia Dr. Bacchiocchi, omul are puterea de a produce dezastre naturale, dar Satana nu. Este omul mai puternic decât Satana? Iar răul, când nu este produs de om, este de fapt un mare bine, produs de Dumnezeu pentru salvarea omenirii?

Ce facem însă cu următoarele declaraţii extrem de clare ale Spiritului Profetic? De fapt, ce am făcut cu ele?

„Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu-i poate binecuvânta pe cei ce refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i permită lui Satana să-şi îndeplinească lucrarea sa nimicitoare. Observăm calamităţi în toate formele şi de toate gradele venind asupra pământului, şi de ce? Puterea protectoare a Domnului nu este exercitată” (EB, 1 martie 1905).

„Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri vrăjmaşe. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul” (MH, pag. 113).

„Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu-i poate binecuvânta pe cei care refuză să fie străjeri credincioşi. Tot ce poate face El este să îi permită lui Satana să îşi împlinească lucrarea de nimicire. Vedem calamităţi de toate felurile şi la toate nivelurile venind asupra pământului, şi de ce? Puterea constrângătoare a lui Dumnezeu nu este exercitată. Oamenii au dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu. Ei trăiesc ca şi cum Dumnezeu nici nu ar exista. Ca şi oamenii din vremea lui Noe, ei refuză să se gândească la Dumnezeu. Păcatul predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş” (Mărturii, vol. 6, pag. 388).

În finalul comentariului său, Dr. Samuele Bacchiocchi îndeamnă cititorii să contacteze ADRA spre a face donaţii pentru supravieţuitorii tragediei din Asia. Sunt lăudabile eforturile acestei agenţii de a veni în sprijinul celor aflaţi în mari dificultăţi. Totuşi, dacă ar fi să adoptăm concepţiile reputatului teolog, va fi greu să scăpăm de o ultimă întrebare: Cât timp vom mai merge pe urmele unui tată mânios ca să legăm rănile pe care le produce copiilor săi... în numele iubirii?

home