www.gsm1888.ro

15 decembrie 2004

„Religia Israelului apostaziat”

Donald K. Short

O verificare rapidă a indexului scrierilor lui Ellen White scoate la iveală că există peste 100 de referiri la Baal. În viziunea de la Salamanca din 1890 a fost descoperit faptul că în urma necredinţei noastre în adevăratul Hristos în 1888, un hristos fals se va furişa în mijlocul nostru. Adventiştii au ştiut că la sfârşit Satana nu numai că va încerca să preia conducerea lucrării lui Dumnezeu, dar va încerca să se dea drept Dumnezeu. Personificarea la care a făcut Hristos referire este explicată de Ellen White în această descriere cunoscută:

"Ca o încununare a marii lucrări de amăgire, Satana însuşi îl va personifica pe Hristos… ca o fiinţă maiestuoasă de o strălucire uimitoare… neîntrecut de nimic din tot ce au văzut ochii omeneşti. Strigătul de triumf străbate văzduhul: "A venit Hristos! A venit Hristos!" Oamenii se prosternă în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă o binecuvântare asupra lor… Vocea lui este blândă, dulce şi melodioasă… Aceasta este o amăgire puternică, aproape copleşitoare” (GC, pag. 624).

Cu mult timp înaintea acestei înşelăciuni finale, Satana îi va face pe oameni să accepte metodele sale. Aceasta înseamnă folosirea "ideilor scânteietoare, surprinzătoare," a "speculaţiilor filozofice atrăgătoare," a "principiilor lui Satana" împotriva "principiilor cereşti," a "pastorilor nesfinţi…" care "se unesc împotriva lui Dumnezeu… preamărind pe Hristos şi pe zeul acestei lumi cu aceeaşi răsuflare." Aşa cum s-a arătat şi în viziune, "religia din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat" - închinarea la Baal.

Aşa cum Baal era doar creaţia omului, o înşelăciune, o insultă la adresa Creatorului, făcut pentru a răspunde dorinţei de a fi "puternic… pe pământ," de a construi cetăţi şi de a face din Babilon capitala – la fel de clar ar trebui să fie că închinarea la Baal nu este altceva decât închinarea la sine. Utilizarea verbală a numelui lui Hristos şi a tuturor celorlalte terminologii creştine nu înseamnă nimic altceva decât stabilirea şi identificarea adevărului. Baal este un hristos fals şi ar trebui să fie evident că toată închinarea la sine, chiar dacă este deghizată sub închinarea la Hristos, dar care nu respectă principiul crucii, este în realitate închinare la Baal. Rădăcinile acestei închinări satanice sunt adânci, deseori mai adânci decât ne dăm seama şi trec dincolo de capacitatea noastră de a le conştientiza.

O manifestare subtilă şi rafinată a actualei noastre închinări la Baal este cultul dragostei de sine. Printr-o manipulare inteligentă a Scripturii, dragostea de sine a fost transformată într-o virtute. În ultimii ani ea a fost predicată în forţă ca o datorie creştină. Porunca divină de a-i iubi pe semenii noştri aşa cum ne iubim pe noi înşine este înlocuită cu porunca de a ne iubi pe noi înşine, când, în realitate, Domnul ne-a învăţat că dragostea păcătoasă faţă de sine pe care o moştenim este transformată printr-o credinţă sinceră într-o dragoste ca a lui Hristos faţă de semenii noştri.

Respectul de sine este o chestiune cu totul diferită. El devine autentic doar printr-o apreciere a dragostei neegoiste a lui Dumnezeu descoperită la cruce. Adevăratul respect de sine este deci înrădăcinat în ispăşirea lui Hristos. Dar dragostea de sine este opusul devoţiunii faţă de Hristos şi lucrarea Sa. Este de aşteptat că vrajmaşul va promova cultul egoismului ca şi cum ar fi învăţătura lui Hristos. Acesta îi este străin unui popor care se pregăteşte pentru a fi luat la cer.

Nu contează cât de mult pretindem că Îl slujim pe Hristos, nu contează ce poziţie avem în biserică - oriunde egoismul devine obiectul devoţiunii, acolo este închinare la Baal. Numărul imens de forme pe care aceasta le ia este înfricoşător. Într-un anumit sens, segmentul pastoral se află într-un pericol mai mare decât orice alt segment din biserică. În mijlocul pastorilor s-a stabilit o fraternitate a scării succesului - ca şi cum funcţia ar putea înfrumuseţa caracterul. Acolo unde avem dorinţa după promovare, umblarea după funcţii, cu prestigiul şi puterea ca motivaţii ale slujirii, acolo avem şi profeţi ai lui Baal.

16 decembrie 2004

Generaţia lui Ilie

Donald K. Short

Poporul lui Dumnezeu are în cartea lui Maleahi asigurarea că, înainte de reîntoarcerea Domnului, Ilie va face din nou o mare lucrare (Maleahi 4:5). În mod sigur este nevoie de o astfel de lucrare. Într-o predică de dimineaţă pe care Ellen White a prezentat-o la Battle Creek în data de 29 ianuarie 1890, ea sugerează că „Ilie” este acea solie care a început să fie dată în 1888. Nu este nici o mirare că lupta a fost aşa de intensă şi că Satana doreşte să menţină la infinit o poziţie contrafăcută.

Trebuie să se înţeleagă că acea confruntare de pe muntele Carmel a fost apogeul unui dialog îndelungat dintre Ilie şi Israel. În zadar a încercat el să-i întoarcă de la idolatria lor oarbă. Sufletul lui era mâhnit şi indignarea lui era aprinsă. Inima lui era chinuită de durere atunci când a mers înaintea Domnului şi L-a implorat să-Şi salveze poporul – „fie chiar prin judecăţi. El se ruga lui Dumnezeu ca să retragă de la poporul nerecunoscător roua şi ploaia… pentru ca Israelul apostaziat să poată privi zadarnic la dumnezeii lui… Domnul i-a spus lui Ilie că i-a ascultat rugăciunea şi că va reţine roua şi ploaia de la poporul Său până când se vor întoarce la El cu pocăinţă” (RH, 18 feb. 1890). Astfel Ilie s-a dus prin credinţă înaintea regelui Ahab şi a vestit cu solemnitate că "în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu” (1 Împ. 17:1).

Cine, în aceste zile, ar îndrăzni să meargă înaintea Domnului cu o astfel de rugăciune? Totuşi, în conştiinţa adventiştilor există convingerea că evenimentele din prezent nu pot fi considerate binecuvântări din partea Domnului. Pierderile financiare, intriga politică, incertitudinile teologice, confuzia din planuri, toate sunt lipsite de aprobarea cerească. Totul seamănă cu un pământ fără rouă sau ploaie în timpul foametei. Trebuie să înţelegem că acum, ca şi atunci, Domnului Îi este scârbă de “indiferenţa şi delăsarea manifestate în lucrarea Sa în timp de criză” (3T, pag. 263). Dar Domnul nu ne-a lăsat fără ajutor. Într-adevăr, se pare că El i-a dat Israelului modern doar avertizarea de care avea nevoie pentru a şti la ce să se aştepte. Remarcaţi acest sfat:

“Dacă biserica, care acum se dospeşte în propria ei apostazie, nu se va pocăi şi nu va fi schimbată, va mânca din rodul propriilor ei fapte până când se va scârbi de ea însăşi. Când se va opune răului şi va alege binele, când Îl va căuta pe Dumnezeu cu toată umilinţa şi va atinge nivelul chemării ei înalte în Hristos, stând pe platforma adevărului veşnic şi, prin credinţă, înţelegând realizările pregătite pentru ea, va fi vindecată” (Profeţi şi regi, pag. 149).

În ciuda apostaziei înspăimântătoare prezentată în aceste cuvinte, există speranţă. Când corpurile administrative, comitetele, conferinţele, bisericile noastre, ca un corp colectiv, şi membrii noştri, în mod personal, vor ajunge să înţeleagă „apostazia” în care ne găsim, ne vom putea ocupa locul lângă Petru. Domnul Lui ştia ceea ce „nici chiar el însuşi nu ştia.”

Avertismentul solemn al Învăţătorului, referitor la vânzare, atât de repede uitat, a scos la iveală cu anticipaţie nerecunoştinţa lui Petru, falsitatea sa, necinstea sa, şi inima sa a fost străpunsă de durere şi amară părere de rău. Apoi Petru s-a pocăit în agonia sufletului. Aceasta a fost ora convertirii lui. O experienţă similară o aşteaptă pe biserica lui Dumnezeu, şi făgăduinţa este: „va fi vindecată.” Dar „până se va scârbi de ea însăşi” şi va experimenta cu adevărat părerea de rău şi pocăinţa, închinarea la Baal va predomina.

17 decembrie 2004

Preţul ignoranţei voite

Alina Tudorică

„Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care stăteau înaintea lui Dumnezeu... au zis: 'Îţi mulţumim Doamne Dumnezeule, Atotputernice, ... că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. (...); a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi, şi pe cei ce se tem de numele Tău...'” Apocalips 11:16-18.

Cauza bucuriei şi admiraţiei celor douăzeci şi patru de bătrâni este faptul că Dumnezeu a început să împărăţească. Locaţia şi contextul situaţiei arată către un moment anterior venirii Domnului pentru a-Şi lua poporul, şi anume către vremea judecăţii morţilor şi a răsplătirii sfinţilor sau în limbajul cărţii lui Daniel către momentul în care Fiul omului „a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile... şi I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească” Daniel 7: 14. După cum bine ştim, judecata celor morţi a început în 1844, iar în 1887 sora White afirma: „Curând, nimeni nu ştie cât de curând, ea va trece la cei vii” (Tragedia veacurilor, pag. 449, ed. 1992). Acest „curând” şi-a găsit corespondentul în anul 1888 sau mai bine zis în solia care urma să pregătească un popor „fără pată sau zbârcitură,” capabil să întâmpine un Dumnezeu sfânt. Aceasta este judecata de cercetare pentru cei vii care se finalizează prin răsplătirea sfinţilor cu primirea naturii divine şi prin încoronarea Domnului Hristos ca Împărat.

Prin urmare, primirea împărăţiei este strâns legată de lucrarea începută la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi şi nicidecum de venirea în slavă a Domnului, după cum am fost obişnuiţi să credem. Această binecuvântare mult aşteptată depinde de finalizarea Marii Zi a Ispăşirii, când păcatul este înlăturat din templul inimii şi înlocuit de prezenţa deplină a adevăratului Stăpân şi Împărat.

Iar acest adevăr, oricât de avangardist ar suna pentru urechile adventistului tradiţionalist, are un puternic suport în Spiritul Profetic: „În timp ce Isus slujise în Sanctuar, judecata continuase pentru neprihăniţii care erau morţi şi apoi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Hristos Îşi primise împărăţia după ce făcuse ispăşire pentru poporul Său şi le ştersese păcatele. Era hotărât cine aveau să fie supuşii împărăţiei. Nunta Mielului luase sfârşit. Şi împărăţia şi măreţia ei în întregime au fost date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii, iar Isus urma să domnească ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.” (Experienţe şi viziuni, pag. 249, ed. 2002; vezi şi Hristos Lumina Lumii, capitolul Nu cu arătarea în afară).

După cum vedem în acest paragraf, întemeierea împărăţiei harului din inima omului coincide cu un alt eveniment aşteptat, dar la fel de neînţeles: nunta. Nunta Mielului are loc la încheierea ispăşirii, a ştergerii păcatelor, când Dumnezeu şi omul devin una, revenind la armonia iniţială. Simultaneitatea acestor două evenimente majore pentru rămăşiţă se regăseşte şi în Apocalips 19:6-8 „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.” Şi acest lucru pentru că ”În timpul în care Isus este în Locul Preasfânt va fi legat prin căsătorie de Noul Ierusalim” (Experienţe şi viziuni, pag. 226, ed. 2002).

Nunta şi natura adevăratei împărăţii sunt două adevăruri care alături de multe altele zac acoperite de praful ignoranţei şi dezinteresului. De înţelegerea lor depind justificarea scopului existenţei noastre, împlinirea misiunii denominaţionale şi chiar destinul întregii lumi. Din păcate, ne facem planuri de nuntă fără să ştim că nunta este „unirea lui Dumnezeu cu omenirea” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 208, ed. 1995). Vorbim cu patos despre împărăţie mulţumindu-ne să o proiectăm într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ignorând faptul că ea „va fi întemeiată prin sădirea naturii lui Hristos în natura umană” (Hristos Lumina Lumii, pag. 57, ed. 1995).

Tragismul situaţiei noastre nu constă aşadar în faptul că nu ştim, ci în faptul că nu vrem să ştim. Suficienţa de sine şi orgoliul denominaţional sunt principalele bariere care amână nunta şi implicit întemeierea împărăţiei. Şi gândiţi-vă la dezamăgirea şi preţul pe care îl vor plăti cei care au avut urechi dar n-au auzit şi mai presus de toate la durerea lui Dumnezeu care a încercat în multe feluri şi chipuri să ajungă la inimile lor împietrite de prejudecată şi teamă.

18 decembrie 2004

Samaria noastră modernă

Gili Cârstea

Situaţia de profundă criză spirituală în care se găseşte Laodicea îmi aduce aminte de Israel sub domnia lui Ioram, care domnea la Samaria fără onoare, fără ruşine, fără speranţă. Necredinţa academiei poporului sfânt punea pe Dumnezeu într-o situaţie imposibilă, obligat să stea departe de “singurul obiect al iubirii Sale de pe pământ.”

Ca şi înaintaşul lui, Ahab, împăratul lui Israel simţea chemarea înaltă de a aduce poporul la standardele economice şi culturale ale celorlalte popoare, în curtea cărora privea cu invidie tot mai vizibilă. Era ceva adânc ascuns în inima împăraţilor lui Israel de a face ca, sub domnia lor, naţiunea să ajungă “capul şi nu coada” printre naţiunile pământului. Ei visau să fie “ca celelalte familii ale pământului,” slujind lemnului şi pietrei, dacă aşa reuşeau să atragă admiraţia şi favorurile naţiunilor puternice din jur.

Pe acest drum Ioram ajunge într-o situaţie disperată, în care locuitorii Samariei au fost obligaţi să-şi mănânce literalmente copiii. Foametea, ameninţarea străină de la porţi şi lipsa unei viziuni corecte asupra realităţii au scos la iveală cele mai oribile aspecte ale naturii umane. Cruzimea şi indiferenţa faţă de viaţă expuneau fără nici o perdea trăsăturile de caracter ale lui Satana, iar împăratul lui Israel privea neputincios, fără să-i treacă prin cap că s-a ajuns aici şi din vina lui. Nu era dispus să accepte că politica lui internaţională a adus ţara în acest impas, şi că el sfida pe Dumnezeu prin batjocura pe care o arăta Spiritului Profeţiei, prezent şi activ în acel moment de criză în Samaria. Dar anturajul de consilieri ai lui Ioram persiflau prezenţa şi lucrarea lui Elisei, pe care îl vedeau ca pe un agitator provincial, un oportunist printre meandrele fine ale politicii de stat.

Orbirea guvernului era atât de profundă încât Ioram decretează cu cea mai mare seninătate că “răul acesta vine de la Domnul” (2 Regi 6:33). Pentru necredinţa, mândria, aroganţa şi încăpăţânarea lui, Domnul era de vină. Aşa că se hotărăşte să se răzbune pe Domnul, omorând pe Elisei, omul Lui.

Ştim ce a urmat. Domnul nu ţine cont de nebunia împăratului, şi salvează acele suflete disperate prin leproşii de la poarta Samariei. Capitala cunoaşte din nou abundenţa şi pacea, iar poporul descoperă valoarea pâinii care se pogoară din cer. Ne-am fi aşteptat ca membrii guvernului să-şi prezinte demisia, ca un gest obligatoriu de recunoaştere a necredinţei şi eşecului de a vedea şi aprecia providenţele lui Dumnezeu, bunătatea şi credincioşia Sa. Ei au pus în primejdie de moarte naţiunea, prin refuzul permanent de a privi ofertele lui Dumnezeu ca pe o soluţie valabilă la tragedia care i-a lovit. Ne-am fi aşteptat să auzim din gura lor măcar o scuză de complezenţă, recunoscând că din cauza lor “Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu,” cum îi învăţase Moise să spună în astfel de vremuri grele.

În loc de aşa ceva, s-au repezit şi ei la depozitele de alimente, călcându-se în picioare pentru un sac de făină în plus, pentru o pungă de detergent mai bun, pentru un cupon de mătase de Damasc. Nici unul nu a ieşit în faţa naţiunii spre a recunoaşte că ei L-au confundat pe Dumnezeu cu Baal. Nici unul nu a avut un cuvânt de mulţumire pentru leproşii care şi-au riscat viaţa pentru salvarea poporului sfânt. Nici unul nu a cerut scuze oficial lui Elisei pentru nebunia de a considera că el este duşmanul bisericii.

Acesta este un exemplu de neghiobie de rang înalt, care nu vede situaţia nici după consumarea dramatică a evenimentelor.

Noi suntem astăzi într-o situaţie la fel de disperată. Foametea spirituală din popor este la fel de mare ca a locuitorilor Samariei, iar ameninţarea din afară este la fel de serioasă. Tinerii noştri sunt sacrificaţi pe altarul politicii inter-denominaţionale, împinşi de la spate de noua strategie oficială către îmbunătăţirea societăţii actuale prin înaltele standarde adventiste. Ei cred că steagul rămăşiţei arborat pe frontispiciile modernelor instituţii ale lui Baal ar da o nouă strălucire acestei lumi disperate. Ei visează “aducerea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ” prin convertire planetară şi cârpirea breşelor prin miracole tehnologice, noi frontiere în medicină şi un creştinism social bazat pe etica modernă.

Dar demnitarii noştri nu au urechi pentru aşa ceva. Acum nu sunt dispuşi să creadă că ei contribuie la o situaţie care se va întoarce violent împotriva noastră, fiind de pe acum programaţi să strige, ca Ioram, că “răul acesta vine de la Domnul.” Pentru ei este la fel de umilitor să recunoască aportul major al leproşilor din popor la salvarea naţiunii. În aceste zile din urmă, neprihănirea lui Hristos va strica multe planuri şi vise de glorie ale strategilor din Samaria noastră modernă.

19 decembrie 2004

„Ziua Domnului” şi pervertirile ei

Gili Cârstea

Poporul ales din vremea lui Amos aştepta şi el, ca şi noi astăzi, bucuriile şi binecuvântările zilei Domnului. Dumnezeul lor făcuse lui Moise o promisiune măreaţă. Odată, în viitor, va veni un Eliberator al poporului, un prooroc “din mijlocul tău, dintre fraţii tăi,” care va aduce lui Israel supremaţie internaţională şi dominaţie religioasă. Aşteptau vremea strălucită când “muntele casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el.”

Amos le spune că speranţele lor sunt zadarnice, că aşteptările lor vor fi înşelate iar visele lor de glorie lumească se vor dovedi o capcană mortală pentru poporul ales:

Vai de cei ce doresc „ziua Domnului!” Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazimă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire? (Amos 5:18-20).

Aşa s-a şi întâmplat. Când a venit “ziua Domnului” pentru ei, când Dumnezeu a ridicat un profet care să aducă lui Israel “iertarea păcatelor” prin vestea bună a neprihănirii în templul inimii, evenimentul excepţional a fost transformat în cea mai neagră beznă în care se putea coborî natura umană. Ei L-au confundat pe Hristos cu Baal; au declarat că El lucrează cu puterea lui Belial; L-au acuzat, în prezenţa ambasadorului imperial, că este un făcător de rele; au cerut răstignirea Lui, o condamnare veşnică prin blestemul lui Dumnezeu. S-au asigurat astfel că au scăpat de El definitiv, în viaţa aceasta şi în cea viitoare.

Aceasta a fost “ziua Domnului” pentru ei, o ruşinoasă negare a tot ceea ce practicaseră în decursul existenţei lor. Sanctuarul şi sistemul jertfelor fuseseră pervertite fatal, încât nu mai reuşiseră să descopere scopul lor unic, acela de a fi o reprezentare a lui Hristos, locul unde Dumnezeu şi omul se întâlnesc. Printr-o decizie nebunească a parlamentului ţării, două milenii de simbolistică profundă a planului de mântuire au fost aruncate la gunoi, împreună cu Exemplul viu, pe care acum Îl aveau în faţă, despre scopul lui Dumnezeu cu Templul din Ierusalim. A fost cea mai neagră zi din istoria omenirii, iar protagoniştii au fost indivizii de la care omenirea aştepta cel mai mult. Lumina a fost transformată în întuneric şi ziua Domnului în dezastru naţional şi internaţional.

Poporul nostru aşteaptă şi el “ziua Domnului” cu mare înfocare. Milioane de rugăciuni se înalţă la cer în fiecare zi, de pe toate meridianele pământului, ca Dumnezeu să aducă mai repede “ziua Domnului,” fericita noastră nădejde. Am fi noi mai receptivi ca ei, dacă Domnul ar trimite la noi un cioban, strângător de ciuperci, care să ne spună că nu ştim ce aşteptăm de la ziua Domnului, şi că vom fi dezamăgiţi şi îngroziţi dacă ea s-ar produce acum? Înţelegem noi că teologia noastră modernă ar transforma în întuneric ziua Domnului, aducând dezastrul peste poporul acesta derutat şi înrobit în forme şi ceremonii al căror sens a fost pierdut?

În mijlocul nostru, doctrina sanctuarului nu mai serveşte decât la calcularea datelor profetice, spre a justifica locul nostru în peisajul religios şi chemarea divină la o misiune înaltă. Daniel 8:14 a rămas doar o schemă prăfuită cu care justificăm anul 1844, şi asta cu tot mai multă precauţie, ca să nu spun neplăcere. Savanţii, teologii şi cea mai mare parte a membrilor corpului pastoral nu mai cred că sanctuarul are de-a face cu templul inimii, cu locuirea Duhului Sfânt în el şi cu părtăşia de natură divină. Ei spun că aşa ceva este panteism. Ei neagă vehement că venirea Solului legământului “deodată” în Templul Său (Maleahi 3) are de-a face cu nunta, cu ziua ispăşirii, cu ştergerea păcatului şi cu închiderea harului. Ei propovăduiesc o eliberare din capcana păcatului la apariţia pe nori a lui Hristos, când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire. Ei nu mai cred că “Hristos în voi” este taina lui Dumnezeu, descoperită acum şi potenţial capabilă să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. Ei desconsideră valoarea neprihănirii aşezată în trup păcătos, care este cea mai spectaculoasă realizare a legământului cel veşnic.

În mijlocul optimismului lipsit de o minimă pudoare al mass-mediei adventiste, vocea unui Amos modern ar aduce un gram de realism, amintindu-ne că au fost şi alţii care strigau mereu “Templul Domnului, Templul Domnului,” dar au transformat glorioasa “zi a Domnului” în cel mai îngrozitor coşmar al neamului omenesc. Şi nici nu au ştiut ce fac, fiind siguri că slujesc pe Dumnezeu în cea mai strălucită curăţie de inimă.

20 decembrie 2004

Un martor al lui Hristos

Robert J. Wieland

Istoria lui Iov dă la o parte cortina pentru a dezvălui o nouă perspectivă asupra apropierii intime a lui Dumnezeu faţă de noi. Astfel, cartea lui Iov străluceşte cu o nouă lumină fiind probabil cartea cea mai cristocentrică din Biblie. Conform cu Apocalipsa 13:8, ştim că Hristos, Mielul lui Dumnezeu "a fost junghiat" "de la întemeierea lumii." Aceasta înseamnă că acelaşi Duh Sfânt care a inspirat scrierea cărţii lui Iov a lucrat în experienţa lui Iov, slăvind pe Hristos în prima perioadă a istoriei lumii. Putem călca pe urmele Sale în poemul epic al lui Iov.

Dumnezeu a sprijinit tronul Său ceresc pe Iov! A fost nevoit; nu a avut altă şansă. Satana L-a provocat: "Nu ai pe nimeni pe pământ care să creadă cu adevărat în Tine, care să-Ţi fie devotat din inimă! Toţi cei care pretind că Ţi se închină, o fac doar din motive egoiste. Fie le este frică să nu ajungă în iad, fie visează la răsplată, şi fiecare dintre cei care sunt motivaţi de dragostea de sine îmi aparţine! Dumnezeule, planul Tău de mântuire este un fiasco!"

Dumnezeu a spus: "Te înşeli, Satana. Exemplul numărul unu este Iov. El este cu adevărat convertit!" Satana I-a răspuns batojocoritor lui Dumnezeu: "Este un ratat. Numai lasă-mă să-l chinui suficient şi Îţi va întoarce spatele." Dacă Dumnezeu i-ar fi spus: "Mă tem că ai dreptate; nu-i face rău," Satana ar fi trâmbiţat în tot universul: "Dumnezeu este un laş. Aşa-zisul Lui 'plan de mântuire' este un eşec. Am câştigat marea luptă. Am inventat păcatul şi el este mai puternic decât Dumnezeu. Daţi-mi scaunul Lui de domnie!"

Acum cortina este dată la o parte. Îl surprindem cu privirea pe Dumnezeu exersându-Şi credinţa în om! Dumnezeu a bazat stabilitatea scaunului Său de domnie pe încrederea într-un om, un om ca tine şi ca mine, un om slab care s-a născut păcătos, ca tine şi ca mine! Dacă Iov ar fi înşelat încrederea lui Dumnezeu în el, s-ar fi dovedit că Dumnezeu a greşit şi nimeni nu s-ar mai fi încrezut vreodată în El. Acest lucru ne ajută să înţelegem ce spune Biblia deseori despre "credincioşia lui Dumnezeu" [Rom. 3:3] şi "credinţa lui Isus" [Apoc. 14:12]. Pentru noi nu este nimic extraordinar în a avea credinţă în Dumnezeu, căci noi nu suntem nimic, iar El este totul. Dar pentru El, a avea credinţă în noi!!??

Iov a fost prototipul celor "144.000" care "urmează pe Miel oriunde merge El" (Apoc. 14:4, 5). Poate că eşti cea mai josnică, nedemnă persoană de pe pământ, dar gândeşte-te cât de important eşti în conflictul cosmic!

21 decembrie 2004

Amos – un mesager incomod

Gili Cârstea

„Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş Sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!” (Amos 7:12-13).

Acest înalt oficial al bisericii se simţea perfect îndreptăţit să ceară lui Amos încetarea propagandei ostile şi deplasate împotriva împărăţiei. Amaţia, preotul din Betel, nu avea nici o dovadă că acest profet obraznic era trimis de Dumnezeu. Din contră, mesajul lui, negativ şi ameninţător, părea mai degrabă al unui om nemulţumit sau invidios pe conducătorii bisericii. Ei ştiau foarte bine că poporul lor este “singurul obiect al grijii lui Dumnezeu de pe pământ,” iar ei au fost chemaţi providenţial să conducă acest popor spre destinul lui glorios de a impune neamurilor pacea divină, aducâdu-le în genunchi la picioarele lui Dumnezeu. 

Amaţia nu dorea ca urechile poporului să audă cuvintele ciudate, apelurile exagerate şi interpretarea fantezistă a lui Amos despre sanctuar. Nu dorea ca Betelul, locul sfânt al împăratului şi templul împărăţiei, să fie tulburat în practicile, credinţele şi doctrina dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Amos tulbura credinţa fraţilor, implicând că seviciile ceremoniale date de Moise ar fi devenit o urâciune pentru ochii lui Dumnezeu. El spunea că Dumnezeu nu mai poate suporta nelegiuirea unită cu sărbătoarea, iar felul în care punea în gura lui Dumnezeu degringolada teologică a naţiunii îi dezgusta pe oamenii care erau de drept purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Amos spunea:

“Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!”

Cum era posibil, se întrebau ei, ca aceste binecuvântări de la Dumnezeu, jertfele, zilele sfinte, postul, rugăciunile, să nu mai fie suportate de Cel ce le ceruse să facă aşa? Iar dacă situaţia ar fi aşa de tragică, nu le-ar fi spus Dumnezeu mai întâi lor, care stăteau pe scaunul lui Moise? Cum se putea ca un cioban amărât, fără pregătire şcolară, fără acces la surse de informare şi rupt de mediul academic, să vadă o situaţie pe care ei nu o întrezăreau oricât de mult se străduiau?

Situaţia de conflict pe care o avem aici a tulburat pe sfinţii lui Dumnezeu din orice generaţie, şi continuă să ne hăituiască şi pe noi, cei care ne numim “rămăşiţa” şi sperăm să fim ultima generaţie. Atunci când biserica are o problemă serioasă, de ce oare nu vorbeşte Dumnezeu direct reprezentanţilor ei de frunte despre aşteptările Sale? În loc să trimită soli incomozi, fără credibilitate, uneori lipsiţi de educaţie, cu un limbaj aspru, fără cel mai elementar simţ al diplomaţiei, nu ar fi fost mai eficient să se adreseze direct împăratului, preşedintelui Conferinţei Generale sau unor membri influenţi ai academiei adventiste? Nu era aceasta calea directă şi foarte uşoară de a aduce reformă şi redeşteptare într-o biserică adormită sau idolatră, aşa cum a fost cazul de atâtea ori în trecut?

Dacă la Minneapolis dorea să înceapă marea strigare, prin descoperirea neprihănirii lui Hristos – aşa cum spunea serva Sa – de ce nu a trimis solia prin Uriah Smith? Prezentată de el, solia ar fi avut un succes răsunător, s-ar fi propagat în popor cu sprijinul Conferinţei Generale, fără nici o împotrivire din partea corpului pastoral, iar lumea ar fi avut imediat şansa să vadă “mai proeminent” pe Răscumpărătorul crucificat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Dar Dumnezeu nu a făcut aşa. El a ales doi mesageri fără acreditare instituţională, fără mandat de la conducerea bisericii şi, în plus, oameni a căror viziune despre solia adventă era atât de diferită de cea a liderilor bisericii. Rezultatul a fost o opoziţie violentă, care continuă şi astăzi cu aceeaşi îndârjire, deşi pretindem că am primit solia, deşi serbăm cu mare fast centenarul 1888, cu toate că Dumnezeu ne-a spus că la acea sesiune “Satana a avut o mare biruinţă,” iar Duhul lui Dumnezeu “a fost insultat.” Poate chiar asta dorim să sărbătorim.

Batjocura cu care a fost tratat Amos ne aduce aminte de tratamentul ruşinos la care a fost supus Hristos, prin solii Săi, de-a lungul timpului, de oficialii poporului sfânt, care ar fi trebuit să fie primii în perceperea luminii cereşti. Strigarea lui Amaţia răsună şi astăzi pe culoarele bisericii noastre, într-un limbaj modern, dar cu aceeaşi încărcătură înveninată: “Pleacă, văzătorule, nu mai prooroci aici, căci biserica este un loc sfânt al împăratului, un templu al împărăţiei.”

22 decembrie 2004

Popor confuz – misiune ratată

Gili Cârstea

Suntem uimiţi de orbirea savanţilor lui Israel, care făcuseră din cercetarea Scripturilor scopul vieţii lor, şi totuşi nu reuşeau să descopere în lege pe Cel despre care vorbea legea şi care acum era în mijlocul lor.

Felul în care explicau învăţătorii evrei Scripturile, repetarea nesfârşită de proverbe şi poveşti, L-au făcut pe Isus să rostească cuvintele: “Când se apropie de Mine, poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” Ei efectuau în curtea templului toată suita de ceremonii. Ei aduceau jertfe care erau tipul Jertfei celei mari, spunând prin ceremoniile lor: “Vino, Doamne!” Şi totuşi, Hristos, Cel pe care Îl reprezentau toate aceste ceremonii, se afla printre ei, dar ei nici nu L-au recunoscut, nici nu L-au primit (6T, pag. 249).

Astăzi biserica respectă cu rigurozitate ceremoniile sfinte, predică învăţăturile lui Isus şi a construit o vastă reţea de binefacere şi ajutor medical, iar misionarii noştri pătrund în cele mai neospitaliere medii sociale cu solia adventă. Între timp, nutrim o speranţă secretă că în viitorul nu prea îndepărtat se va revărsa peste biserică Duhul Sfânt în ploaia târzie, care se va manifesta printr-un elan evanghelistic de neoprit, iar “lucrarea” se va încheia prin triumful mişcării advente. Nu avem urechi de auzit că ploaia târzie nu este nimic altceva decât “un învăţător al neprihănirii,” aşa cum au încercat să ne înveţe mesagerii Domnului “cu acreditare divină.” Ca şi strămoşii noştri spirituali, ploaia târzie este printre noi, nevăzută, nerecunoscută, neapreciată şi astfel, ineficientă. Între timp, ne rugăm în fiecare săptămână de rugăciune să trimită Domnul făgăduinţa Duhului.

Dacă, aşa cum spune sora White, toate ceremoniile erau un tip al lui Hristos, nu ar fi înţelept să ne întrebăm astăzi dacă noi înţelegem mai bine ca fariseii că toate elementele sistemului ceremonial îl reprezintă pe Hristos? Înţelegem noi mai bine ca ei că Isus era templul acela ridicat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el? Ei priveau cu mare stimă templul din Ierusalim, dar nu erau dispuşi să accepte că el nu era decât o pildă. Noi, care suntem însărcinaţi să spunem lumii că foarte curând sanctuarul urmează să fie curăţit, şi care ne-am găsit identitatea în tainicele cuvinte din Daniel 8,14, înţelegem noi mai bine ca ei realitatea din spatele sanctuarului? Înţelegem noi de ce a fost nevoie să vină printre noi “Dumnezeu descoperit în trup?”

Un popor căruia i s-a încredinţat taina lui Dumnezeu în doctrina sanctuarului nu ar trebui să risipească timpul cu nimic altceva, dacă doreşte, aşa cum declară foarte vocal, să contribuie la bunăstarea şi fericirea gloatelor planetare.

23 decembrie 2004

Slava lui Dumnezeu neapreciată

Maria-Eliza Ţene

Probabil că era o zi frumoasă de vară când, dorind să meargă în liniştea livezilor de pe muntele Măslinilor, Isus părăseşte împreună cu ucenicii Săi Templul.

Plini de mândria celor ce se numeau poporul ales al lui Dumnezeu, încrezători că profeţia s-a împlinit şi că Cel ce era acum Învăţătorul lor avea să-i elibereze curând din robia romană, ceea ce le-ar fi adus mult aşteptata poziţie de "cap şi nu coadă," cu speranţa plină de ambiţie că vor fi "la stânga şi la dreapta" Regelui lor, ucenicii Îi arată "clădirile Templului" - ca o aprobare mută dar sigură că Dumnezeu îi doreşte conducătorii lumii. Templul îi împiedica să-L poată vedea pe Emanuel - Dumnezeu cu noi.

Dar Isus le-a zis: "Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată."

Cu siguranţă răspunsul Domnului i-a bulversat. Era un răspuns neaşteptat.

Domnul le spunea că acea clădire semeaţă, care avea pentru ei atâta însemnătate, avea să fie dărâmată. Să fie oare posibil? Mintea lor a rămas încurcată, incapabilă de a raţiona. Şi au tăcut. Au urcat în tăcere pe munte. Domnul s-a aşezat, cu speranţa în suflet că ucenicii Săi vor avea curiozitatea să-L întrebe de ce se va întâmpla aceasta.

Spre dezamăgirea Lui, şi spre nenorocirea generaţiilor ce au urmat până în zilele de azi, pe ucenici nu-i interesa de ce, ci când se vor întâmpla lucrurile acestea. Ce binecuvântare pentru ei şi pentru noi dacă Petru s-ar fi aşezat uşor langa Domnul şi L-ar fi întrebat: "De ce Doamne să se întâmple aşa?" Atunci Isus ar fi putut să le explice acele lucruri pe care ei "nu le puteau purta." Şi poate ca le-ar fi spus:

"Vedeţi, fraţii mei, Eu am venit la voi ca să vi-L fac cunoscut pe Tatăl. A trecut prea mult timp de când voi L-aţi înţeles greşit. Mintea voastră trebuie să se hrănească deja cu hrană tare. Dumnezeu v-a dăruit Templul ca o imagine care să vă ajute să înţelegeţi scopul Său. Templul nu are puterea de a vă vindeca. Nu poate să vă ofere neprihănirea. Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca să locuiasca în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfant pană la om. Voi sunteţi templele Sale. O piatră rece nu are nevoie de curăţire. Mintea şi inima voastră trebuiesc curăţite de mizeria păcatului, de vrăjmăşia care v-a ţinut departe de dragostea Tatălui."

Însă ucenicii au tăcut. Erau preocupaţi de lucruri mult mai importante pentru ei în acele clipe...

Care sunt preocupările noastre la două mii de ani după această nefericită scena? Am devent mai interesaţi decât ucenicii? Dorim noi să-L punem la încercare pe Domnul? Îi cerem noi să-Şi desfăşoare slava în faţa noastră? Îl "obosim" noi pe Domnul cu întrebările noastre? Putem exclama ca şi Iov: "Auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut"?

24 decembrie 2004

Vizita unui înger

Robert J. Wieland

Există o fascinantă poveste de Crăciun care a fost pusă deoparte, ascunsă, în cel mai neobişnuit loc: cartea intitulată Tragedia veacurilor [cap. 17, n.tr.]. Această carte prezintă detalii din viaţa lui Hristos care nu se găsesc în Hristos, Lumina lumii.

Un înger a fost trimis să viziteze pământul pentru a vedea cine este gata să Îi ureze bun venit lui Mesia cel îndelung aşteptat. El vizitează palatele împăraţilor, birourile filozofilor, profesorilor, rabinilor, îi vizitează şi pe bătrânii din sinagogi şi pe conducătorii singurei biserici adevărate de pe pământ în acea vreme, care îşi avea sediul la Ierusalim, vizitează chiar şi locuinţa marelui preot. Va găsi îngerul pe cineva a cărui inimă umilă, manifestând pocăinţă, să tânjească după venirea Mântuitorului lumii îndelung aşteptat? Dacă ar găsi un astfel de om, i-ar da vestea bună că El urmează să Se nască! Dar, din păcate, nu găseşte pe nimeni, şi este gata să se întoarcă la cer cu vestea plină de tristeţe, când zăreşte un grup de păstori simpli, care se odihneau pe câmp. Lor le place să mediteze şi să vorbească despre profeţii. Ei nu discută despre politică, despre cumpărături pentru cei dragi, despre averi sau plăceri lumeşti; ei îşi exprimă dorinţa fierbinte ca venirea Mântuitorului lumii să aibă loc.

Îngerul nu-şi poate stăpâni bucuria! El le dă vestea bună şi îi conduce către “grajdul mizerabil, pregătit pentru vite” din Betleem, unde Îl vor găsi pe Cel care S-a născut “astăzi în cetatea lui David,” “un mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:11).

Acel înger, care dă roată pământului şi astăzi, vizitând căminele, şcolile, bisericile oamenilor care pretind că sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu, va găsi pe cineva vorbind despre venirea “ploii târzii” a Duhului Sfânt, care a fost îndelung aşteptată? Îi pasă cuiva că aceasta a întârziat mai mult de un secol?

Se întreabă cineva de ce? Tânjeşte cineva după revenirea ei? Sau există o teamă ascunsă că atunci când va veni ea multe din distracţiile lumeşti vor lua sfârşit? Da, acesta este adevărul: Cărarea către Betleem duce la cruce, pe care fiecare dintre urmaşii lui Isus o va purta.

25 decembrie 2004

O casă a lui Dumnezeu prin Duhul

Gili Cârstea

Un popor ales a avut de şaptezeci de ori cât şapte ocazia să facă din anuala zi a ispăşirii o realitate care ar fi electrizat lumea şi ar fi adus marea controversă la încheierea ei triumfală, cu un verdict categoric în favoarea guvernării lui Dumnezeu. De patru sute nouăzeci de ori ei au ales să amâne eliberarea slavei lui Dumnezeu din templul de la Ierusalim, declarând că sunt satisfăcuţi cu o sfinţenie împrumutată, atribuită, socotită. Ultima încercare a cerului de a convinge pe Israel a fost atunci când Ştefan, adus înaintea Sinedriului spre a da socoteală de erezia lui cu privire la Sanctuar, a spus clar lui Israel că Dumnezeu nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti. Prin condamnarea la moarte a lui Ştefan, ei condamnau la erezie veşnică “taina lui Dumnezeu,” pe care proorocii din vechime căutau să o înţeleagă, şi care a marcat definitiv şi total teologia şi scrierile lui Pavel.

Două mii trei sute de seri şi dimineţi au trecut, Dumnezeu este gata să realizeze cu biserica rămăşiţei ceea ce nu a reuşit cu Israelul după trup, dar noi am moştenit şi cultivăm aversiunea lor stranie pentru un Dumnezeu venit în trup. Noi insistăm să avem un Dumnezeu mijlocitor acolo sus, în Sanctuarul Ceresc, care ne declară neprihăniţi prin jertfa lui Hristos, ca să putem continua noi să trăim în nelegiuire, şi să ne mai bucurăm puţin de “fericita noastră nădejde” că vom ajunge sfinţi în ziua revenirii lui Hristos. Declarăm că ne place “slava lui Dumnezeu,” dacă ea va continua să lumineze Sfânta Sfintelor din Sanctuarul Ceresc, dar nu templul inimii noastre, şi nici planeta aceasta, acoperită de bezna necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu, pe care vrem noi să o transformăm într-o lume mai bună pentru generaţiile viitoare. Declarăm public satisfacţia noastră pentru “sângele acoperitor” şi “izbăvitor” al lui Hristos, fără să ne dăm seama de poziţia oribilă în care ne aşezăm prin insistenţa că primirea Duhului Sfânt în inimă şi părtăşia cu natura divină ar fi panteism şi New Age. 

Sabat de sabat milioane de oameni adoră un Dumnezeu încuiat împotriva voinţei Sale în Sanctuarul Ceresc, cer prezenţa Lui în slujba săptămânală şi în viaţa zilnică, se bucură de binecuvântările materiale în care se desfată, dar nu cred că împărăţia lui Dumnezeu este în inimile lor şi că lucrarea acolo trebuie să se încheie, înainte ca să poată reveni Hristos. De ani de zile acest popor serbează naşterea Domnului în Betleem, repetă nepăsarea oamenilor care nu L-au primit pe Hristos în casa lor, fără să înţeleagă că neplăcerea lor de a-L primi pe acelaşi Hristos în inimile lor acum, când trebuia demult să aibă loc ziua ispăşirii, este infinit mai păcătoasă. Oameni care se mândresc la gândul că au fost chemaţi a fi “ambasadori ai lui Hristos,” nu pot nicidecum să înţeleagă că ei trebuie să fie “temple ale lui Dumnezeu” şi că acesta a fost scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice,” contestat de heruvimul răzvrătit.

Un popor destinat să fie mesagerul noului legământ, prin care legea – caracterul lui Dumnezeu – trebuie să fie scrisă în mintea omenească, devine cel mai vajnic susţinător al sugestiei lui Satana că oamenii se pot descurca şi fără legea scrisă în inimă, dacă declară formal că acceptă “sângele acoperitor” al lui Hristos. Teologi de frunte ai acestui popor favorizat declară taina lui Dumnezeu, “Hristos în voi,” a fi “credinţe orientale,” adică erezii păgâne, şi în acelaşi timp se lamentează public de amânarea revenirii lui Hristos deoarece “caracterul lui Hristos” nu a fost încă “reprodus desăvârşit” în poporul Său.

Cum să fie acel caracter “reprodus desăvârşit” într-un popor care Îl ţine pe Hristos la uşa templului inimii, de frică să nu cadă în ereziile orientale despre care este avertizat? Cum doresc teologii acestui neam să aibă caracterul lui Hristos reprodus desăvârşit în ei, deşi declară că Hristos nu a fost ca noi? Hristos spunea că El are acel caracter deoarece Tatăl locuieşte în El, lucru pe care savanţii noştri nu numai că nu îl cred posibil cu fiecare dintre noi, dar îl încriminează a fi o erezie periculoasă.

Doriţi să vedeţi pe Solul Legământului intrând deodată în templul Său? Doriţi să vedeţi caracterul lui Hristos “desăvârşit reprodus” în poporul Său? Doriţi să vedeţi pe Mireasa lui Hristos înveşmântată în “haine de in subţire, strălucitor şi curat”? Doriţi să faceţi parte din generaţia care va declanşa sunetul trâmbiţei a şaptea, când “taina lui Dumnezeu” se va sfârşi? Dacă da, atunci ar fi timpul să ne luăm în serios destinul de a fi “o casă a lui Dumnezeu prin Duhul,” indiferent ce ar zice sau ar crede lumea despre noi. Dacă nu, atunci putem continua să îmbunătăţim taina fărădelegii şi să dezinfectăm planeta aceasta, căci vom avea de stat mult timp pe ea, ameţiţi de mirajul corectitudinii politice la care ne cheamă duhurile răutăţii din locurile cereşti.

26 decembrie 2004

Barierele Satanei

Gili Cârstea

Ellen G. White era confruntată cu o situaţie ciudată şi inacceptabilă, din punctul ei de vedere, pe care noi o întâlnim astăzi la tot pasul. La câţiva ani după Minneapolis, ea atrăgea atenţia demnitarilor bisericii că reacţia lor împotriva solilor din 1888, Jones şi Waggoner, este nepotrivită, fiind o ofensă împotriva lui Dumnezeu, dătătorul soliei.

Nimeni  să nu se plângă de slujitorii Domnului care prezintă o solie venită din cer. Nu mai căutaţi greşeli la ei, spunând: “Sunt prea categorici, vorbesc prea dur.” S-ar putea să vorbească dur, dar oare nu este necesar? Dumnezeu va face să ţiuie urechile ascultătorilor, dacă ei nu vor dori să asculte vocea şi solia Sa. Pastori, nu dezonoraţi pe Dumnezeul vostru şi nu jigniţi Duhul Său cel Sfânt, făcând remarci asupra metodelor şi manierelor oamenilor pe care El îi alege. Domnul cunoaşte caracterul. El vede temperamentul oamenilor pe care i-a ales. El ştie că numai nişte oameni zeloşi, fermi, hotărâţi şi cu convingeri categorice vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală, şi vor pune în mărturia lor aşa tărie şi hotărâre, încât vor dărâma barierele Satanei (TM, pag. 410).

Astăzi criticarea solilor neprihănirii lui Hristos a atins proporţii epidemice în biserica rămăşiţei. Oamenii se agaţă de tot felul de greşeli ale solilor, spre a avea argumente să respingă solia. Corpul pastoral este afectat destul de serios de această epidemie, iar biserica de pretutindeni strănută şi face febră din acest motiv. Am fi fericiţi dacă ei s-ar limita doar la a face “remarci” asupra metodelor şi manierelor oamenilor pe care i-a ales Dumnezeu, oricât de ofensatoare ar fi ele la adresa lui Dumnezeu. Astăzi se practică denigrarea publică, de la înălţimea amvonului şi chiar în timpul orelor de serviciu divin, fără nici o jenă de eventualii vizitatori.

În ciuda regulilor elementare de comunicare instituţională, în ciuda respectului ei pentru conducătorii bisericii din acel timp, în ciuda “eticii adventiste,” curajoasa Ellen îşi periclita poziţia pentru a lua apărarea unor umili mesageri ai lui Hristos, nerecunoscuţi şi neacceptaţi de fraţii cu răspundere din acel timp. Ea atrăgea atenţia că lucrarea pe care dorise Dumnezeu să o facă atunci este de importanţă vitală. Pentru o asemenea lucrare era nevoie de oameni “zeloşi, fermi, hotărâţi şi cu convingeri categorice.” Este adevărat, solii au fost foarte “categorici” şi au vorbit uneori destul de “dur,” iar urechile fraţilor teologi au “ţiuit” la multe din exprimările celor doi soli. Astăzi ţiuitul respectiv continuă să jeneze urechile sensibile ale academiei adventiste, iar noile raze de lumină despre neprihănirea lui Hristos şi caracterul lui Dumnezeu sunt tratate cu aceleaşi “remarci” ironice cu care a fost tratat “începutul luminii îngerului a cărui slavă va lumina pământul.”

Purtătorii de azi ai soliei vor trebui să aibă aceleaşi convingeri categorice, acelaşi zel şi fermitate, deoarece aici nu este vorba de simple bătălii semantice. Aici este vorba despre o lucrare care se confruntă cu cele mai formidabile împotriviri ale întunericului, lucrare îngrădită de bariere fenomenale, care vor trebui dărâmate de o mărturie hotărâtă şi categorică. Stăpânitorul acestei lumi a hotărât că supuşii lui nu au nevoie de imaginea corectă a neprihănirii lui Hristos. Ei nu trebuie să audă adevărul despre Tatăl, cu atât mai puţin ar fi el dispus să aibă loc în urmaşii lui Hristos o reproducere desăvârşită a caracterului Său. Barierele Satanei nu vor putea fi dărâmate de o teorie seacă a întreitei solii îngereşti, nici de pluralismul infantil, dus până la anihilare, al teologiei adventiste, nici de diplomaţia instituţională în care se complac tot mai mulţi demnitari adventişti, şi nici de efuziunea de interes politic, ecumenic sau social care cuprinde toate segmentele bisericii mondiale.

Generaţia de urmaşi ai lui Hristos care va “dărâma barierele Satanei” va trebui să aibă convingeri categorice despre ce înseamnă “credinţa lui Hristos.” Ei vor fi făcuţi părtaşi de natură divină, şi vor trebui să reziste valului imens de împotrivire, într-o vreme când această lucrare va fi considerată înaltă trădare contra intereselor planetare, iar ei vor fi acuzaţi că sunt spioni extratereştri, alieni în misiune de distrugere a civilizaţiei umane. Pentru asemenea situaţii de criză, doar neprihănirea lui Hristos va putea oferi fermitatea, zelul şi convingerile categorice pentru a rămâne în picioare atunci. Este biserica pregătită pentru asemenea situaţii de criză?

27 decembrie 2004

Misiunea lui Hristos – ieri şi azi (I)

Gili Cârstea

Campania prezentă pentru implicare socială a bisericii, slăvită şi proslăvită în media adventistă, este fundamentată pe o filozofie complet greşită despre misiunea şi lucrarea publică a lui Hristos. Protagoniştii noului curent propun bisericii un Hristos campion al cauzelor sociale, venit să sprijine omenirea în lupta ei spre bunăstare, prosperitatea materială, fizică şi spirituală. Ei citează nenumăratele ocazii în care Isus a fost surprins vindecând pe bolnavi sau înviind pe morţi ca o dovadă că aceasta a fost lucrarea Lui, iar noi trebuie să-L imităm, dedicându-ne toate resursele pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, materiale sau spirituale, ale acestei lumi.

Pentru observatorul onest al vieţii şi lucrării lui Hristos, acesta nu este decât un aspect secundar, o consecinţă naturală şi nu foarte importantă a prezenţei Lui în mijlocul oamenilor. Mesia, aşa cum S-a descoperit El a fi Isus din Nazaret, fusese descris corect în profeţie a fi un eliberator spiritual de sub puterea păcatului, al doilea Adam, care trebuia să producă o nouă familie omenească, oameni părtaşi de natură divină. Isaia fusese explicit inserând în cartea lui descrierea lui Mesia despre El Însuşi:

Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi „terebinţi ai neprihănirii” „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Is. 61:1-3). 

Aici Mesia vorbeşte exclusiv despre lucrarea lui Dumnezeu de a elibera omenirea, dusă în captivitate prin minciunile Acuzatorului despre caracterul lui Dumnezeu. Robii trebuiau eliberaţi prin prezentarea corectă a acelui caracter “venit în trup.” Mesia a trăit printre noi legea. L-a descoperit pe Tatăl, complet diferit de cum Îl cunoştea poporul ales. A stricat lucrările diavolului, demonstrând că, fiind părtaş de natură divină, omul poate trăi în neprihănire. A chemat lângă El un grup de tineri, pe care i-a trimis să anunţe bisericii vestea extraordinară că “împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat.” A venit să descopere “taina lui Dumnezeu,” locuirea Sa în templul inimii oricărei fiinţe create, heruvimi sau oameni.

Sigur că a ajutat, acolo unde s-a ivit o urgenţă. Trăind printre noi spre a-Şi împlini misiunea slăvită, sigur că nu ne-a întors spatele când am strigat după ajutor. Da, a vindecat pe cei ce aveau încredere în El, a hrănit mulţimea venită să-L asculte vorbind, a înviat pe unii la stăruinţa rudelor îndurerate. Dar toate acestea au fost făcute din compasiune pentru durerile noastre, şi nicidecum ca un mijloc prin care să-Şi realizeze misiunea. Binefacerile Lui nu erau un mijloc de a intra în casele oamenilor cu vestea bună şi nici un truc ieftin de a-Şi face popularitate. El nu umbla după audienţă la ore de vârf vindecând orbi sau hrănind flămânzi. Din contră, El fugea de uralele mulţimii după asemenea minuni, spre disperarea ucenicilor. Să-L folosim pe Hristos ca un exemplu de activism social este cea mai ticăloasă pervertire a Scripturii şi cel mai şubred argument în campania de ridicare a chipului de aur în secolul 21

28 decembrie 2004

Misiunea lui Hristos – ieri şi azi (II)

Gili Cârstea

Duhul Domnului vorbeşte în două locuri în Scriptură (Isaia 61; Luca 4) despre misiunea lui Mesia, şi nicăieri nu se aminteşte ceva despre implicarea Sa în cauze sociale, politice, sau de altă natură. Omenirea nu putea fi ajutată pe asemenea căi. Poporul ales nu putea fi ajutat cu alimente, medicamente, materiale de construcţie, eliberare de sub puterea romană sau simpatie pentru nenorocirile lui. Sănătate instant, bogăţie instant sau libertate instant nu erau nici metodele, nici misiunea lui Isus, deşi poporul îşi dorea cu înfocare aşa ceva.

Pavel recunoaşte că poporul lui cerea minuni ca o dovadă a autorităţii religioase, iar Scriptura înregistrează desele lor cereri pentru o minune care să confirme acreditarea lui Isus din Nazaret. Dar Hristos, deşi a făcut multe minuni, niciuna dintre ele nu a urmărit deschiderea drumului către inima oamenilor. Din contră, El acuza vehement aşteptările lor pentru minuni, pe care le refuza sistematic: “Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona” (Mat 16:4). “Neamul” se afla în adulter spiritual, numindu-se cu numele Domnului dar slujind lui Baal, situaţie în care minunile nu aveau nici o eficienţă. De multe ori El cerea celor vindecaţi să nu spună nimănui nimic. De multe ori El refuza cererile disperate ale unor oameni, deşi uneori puterea credinţei străpungea orice bariere, iar miracolul divin nu mai putea fi oprit.

Aşa a fost în cazul femeii “din ţinutul Tirului,” care mergea după grupul ucenicilor rugându-L cu ardoare pe Isus să-i elibereze fata stăpânită de un duh rău. Isus nu-i acorda nici o atenţie, iar ucenicii, jenaţi de situaţie, intervin în favoarea femeii: “Dă-i drumul, căci strigă după noi.” În răspunsul lui Isus noi am văzut ani de zile o tehnică de a testa credinţa şi hotărârea acelei femei păgâne. Nu ne-am gândit deloc la faptul că El chiar era sincer în răspunsul Lui, şi că purtarea Lui era în deplin acord cu misiunea pe care o primise de la Tatăl: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Era exact aşa. El avea o solie pentru poporul ales. Dacă acesta o primea, ei deveneau imediat purtători de lumină pentru toate popoarele.

Dar femeia nu se lasă convinsă uşor, insistând cu cererea ei. Acum Isus o refuză personal, şi încă folosind o expresie care ar fi descurajat pe oricine: “Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei!” Disperarea femeii nu cunoaşte limite. Oricine ar fi renunţat, dar ea se prinde de un pai, căci era singura ei şansă: “Da, Doamne” a zis ea „dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Dezarmat de o asemenea determinare, Isus nu Se mai poate împotrivi. Barierele întunericului fiind îndepărtate de puterea credinţei, harul vindecător al lui Dumnezeu se pogoară peste copila aceea devastată de experimentele demonilor.

Unii ar dori astăzi să vadă biserica înhămată la tot felul de nevoi ale societăţii, de la măturatul străzilor la prezenţe în parlament, doar-doar o remarca lumea existenţa unei biserici aşa de iubitoare în mijlocul ei. Visăm la revoluţia de catifea pe care ar declanşa-o doctrina adventistă în societatea contemporană. Vrem să “schimbăm lumea” cu o învăţătură care nu ne-a schimbat pe noi. Ne îmbătăm cu viziuni de grandoare politică, la fel ca ucenicii pe malurile Galileii, obsedaţi ca şi ei de putere. Frenezia aceasta pentru cauze sociale ar fi stopată repede, dacă am avea printre noi pe cineva cu “gândul lui Hristos.” Când gloatele, în dorinţa de a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, erau gata să declanşeze mişcarea populară prin care Fiul lui David să fie aşezat pe tron la Ierusalim, Mesia le-a cerut să se împrăştie, iar El S-a retras în munte. Avea nevoie disperată de ajutorul Tatălui pentru a refuza ispita aceasta copleşitoare la care era împins de la spate de ucenicii Săi. Ştia sigur că nu aceasta era calea, deşi S-ar fi bucurat de un succes imens, iar Israel s-ar fi aşezat imediat la dispoziţia Lui. Dar oamenii au fost trimişi acasă, ucenicii au rămas complet dezorientaţi, iar Iuda a înţeles că planurile lui sunt sortite eşecului. Isus nu putea fi angajat în jocurile societăţii, pe care el le cunoştea foarte bine. Calea crucii este incompatibilă cu etica creştină, diplomaţia sau corectitudinea politică prin care sunt călăuzite masele pe această planetă bolnavă.

Poporul acesta ar căpăta repede sensul misiunii sale dacă plănuitorii noştri de la nivel înalt, în loc să angajeze biserica în proiecte strategice care să ne facă vizibili în societate, ar merge pe munte să primească sprijin divin spre a se împotrivi acestei irezistibile dorinţe pentru putere.

29 decembrie 2004

Misiunea lui Hristos – ieri şi azi (III)

Gili Cârstea

Martorul Credincios şi Adevărat este cel mai categoric şi realist observator al stării îngerului Bisericii Laodicea. El spune apăsat că implicarea socială sau politică a bisericii în vârtejul treburilor planetare nu este soluţia salvatoare la blocajul nostru laodicean. Nu vom ieşi din starea deplorabilă de încropeală şi lipsă de motivaţie în care ne complacem de un secol, alăturându-ne agitaţiei globale din jurul schiţelor secolului 21, chiar cu motivaţia mascată de a le oferi vestea bună în variantă azş.

Multele şi variatele noastre proiecte strategice, cu denumiri pretenţioase şi bugete fabuloase, nu au reuşit să impresioneze pe Martorul Credincios. Misiunea Globală în toate variantele ei – de la clasica lucrare misionară a bunicilor până la zbenguielile postmoderniste ale băieţilor din re-church, de la broşuri împărţite prin metrou la Net-urile geostaţionare - nu a reuşit să aducă mult aşteptata revărsare a Duhului Sfânt, în ciuda asigurărilor solemne ale organizatorilor că “aceasta” este ultima campanie înaintea revenirii lui Isus.

Privind la toată această agitaţie, Martorul Credincios se mulţumeşte să spună doar “Ştiu faptele tale,” pe care nu se grăbeşte să le laude, aşa cum ne-am fi aşteptat noi. Din contră, El spune că faptele despre care este vorba nu fac decât să prelungească joaca de-a religia a unui popor care, sub pretextul câştigării de suflete, lucrează de fapt la aşezarea cât mai confortabilă a bisericii în lumea aceasta. 

Trecând pe lângă măreţele noastre proiecte strategice, Observatorul Ceresc trece direct la subiect. El identifică suferinţa noastră esenţială şi existenţială în deteriorarea majoră a spiritualităţii îngerului bisericii. Acesta este avertizat că a importat o credinţă pervertită, că haina acoperitoare pe care contează aşa de mult este o manta caldeană ce nu ţine de cald, iar orbirea spirituală de care este lovit nu poate fi vindecată prin titluri academice. Martorul Credincios defineşte succint soluţia salvatoare: “Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!”

Problema s-a dovedit a fi mai complicată decât am crezut noi, căci îngerul bisericii nu crede într-un asemenea sortiment de pocăinţă. Demnitarii noştri contestă că instituţia are nevoie de pocăinţă. În opinia lor, doar indivizii se pot pocăi, nu şi colectivităţile. De aici credinţa că biserica nu poate greşi; doar indivizii care o alcătuiesc pot greşi, având nevoie de pocăinţă. Aşa credeau şi membrii Sinedriului acum 2000 de ani. Nu erau dispuşi să recunoască faptul că ei, în calitate de reprezentanţi ai poporului, pot lua decizii care antrenează tot poporul, decizii ale căror consecinţe s-au dovedit a fi devastatoare.

Mai există un element doveditor că nevoia bisericii rămăşiţei nu este “mai multe fapte bune” prin implicări sociale, ci o doză serioasă de râvnă pentru o pocăinţă colectivă, denominaţională. Dumnezeu ne ajută să înţelegem că reproşul şi sfatul Martorului Credincios sunt de o importanţă covârşitoare. El ne-a transmis o secvenţă a evenimentelor finale, când biserica lui Hristos va fi lovită de o fragmentare uluitoare, numită cernerea. Mesagerul a văzut evenimentul şi a întrebat pe Îngerul însoţitor care este cauza acelui fenomen tulburător, care a făcut ca cea mai mare parte a membrilor bisericii să fie pierduţi. Îngerul a răspuns că cernerea a fost produsă de reacţia bisericii la sfatul Martorului Credincios. În limbaj actual, aceasta înseamnă că îngerul bisericii nu a luat în serios acuzaţiile lui Hristos, nu a crezut că descrierea stării lui este veridică, iar cea mai mare parte a membrilor bisericii l-a urmat pe acest drum.

Acestea sunt zile şi ore când mai putem schimba destinul sumbru pe care îl proiectăm de zeci de ani, astupându-ne urechile să nu auzim mustrările grave care ni se aduc, ridiculizând apelul la pocăinţă colectivă pe care Hristos îl indică a fi principalul motiv pentru fragmentarea adventismului.

30 decembrie 2004

Semnele timpului şi rămăşiţa

Gili Cârstea

“Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel!” (Is. 30:11).

Omenirea are ocazie, zilele acestea, să înţeleagă mai bine ca niciodată semnificaţia extrem de gravă a cuvintelor pe care conştiinţa poporului ales le arunca în urechile mesagerilor lui Hristos, ori de câte ori Acesta trimetea pe cineva cu o solie de har vindecător la poporul Său.

Insultat, batjocorit şi gonit din afacerile planetei Pământ, Mielul lui Dumnezeu nu mai reuşeşte să ţină întinsă mantaua de har protector peste lumea noastră. Rămasă de capul ei, creaţia începe să ne arate cât de fragilă este crusta de argilă pe care dorim noi să construim, alături de creierele înfierbântate ale acestei lumi, un secol de aur.

Zilele trecute, adâncul s-a cutremurat mortal pentru zecile de mii de semeni ai noştri, care nu doreau altceva decât să se bucure câteva clipe departe de lumea nebună, nebună de acasă. Oceanul, liniştit în graniţele lui, pe care nu obişnuia să le depăşească, s-a ridicat acum deasupra digurilor de protecţie, răvăşind un continent întreg. Valurile seismice au pulverizat litoralul pe mii de kilometri, forţa şocului seismic a balansat pământul pe orbita lui solară, iar geografia zonei din Asia de sud-est s-a modificat în câteva secunde, pentru totdeauna.

Martori ai acestui cataclism fără precedent, noi ne întrebăm dacă undele seismice ale dezastrului au ajuns şi la urechile surde ale teologilor creştini, dar în mod special, am fi interesaţi dacă ele reuşesc să atingă inima teologilor adventişti. Dintre toţi cei care susţin că Dumnezeu este la originea dezastrelor biblice, nici unul nu s-a ridicat zilele acestea să spună lumii că Dumnezeu este implicat în cutremurul devastator din Sumatra. Ei văd mâna lui Dumnezeu în potop, în exploziile teribile care au şters de pe faţa pământului Sodoma şi Gomora, dar acum, inexplicabil, deplâng cutremurul, un cataclism natural declanşat natural. Dacă Dumnezeu a fost în furtuna nimicitoare care i-a înghiţit pe antediluvieni, dacă El a fost în focul care a mistuit pe nepăsătorii din Sodoma, de ce nu Îl prezentăm noi astăzi lumii ca fiind Cel din spatele cutremurului din Asia? Oh, consecvenţă, ce tsunami uriaş te-a scufundat în fundul oceanului teologiei moderne?

Un popor care speră să fie “al treilea Ilie” trebuie să ştie sigur că Dumnezeu nu este nici în furtună, nici în foc, nici în cutremurul de pământ, dacă vrea să cheme afară din Babilon hoardele confuze şi speriate, care curând “îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”

“Al treilea Ilie” trebuie să descopere “susurul blând” al dragostei fără egal a unui Dumnezeu insultat, înainte de a primi nobila misiune de a da lumii marea strigare. Acest popor a fost chemat să spună lumii că, în lipsa Sfântului lui Israel, planeta aceasta va fi lovită de forţe naturale oarbe, care nu cunosc mila, dreptatea sau nevinovăţia. Fără harul protector al lui Dumnezeu, puterile cerului se clatină, pământul îşi schimbă periculos axa de rotaţie, frumosul şi necesarul nostru ocean cuminte devine imprevizibil, aerul devine toxic, iar inima omenească extrem de crudă. Acestea nu sunt pedepsele lui Dumnezeu, spre a ne speria să trecem de partea Sa, sau ca o răsplată pentru nelegiuirea noastră, aşa cum avertizează profeţii lui Baal, în lupta lor seculară de a deforma caracterul lui Dumnezeu. Acestea sunt consecinţele fireşti ale maltratării creaţiei, simultan cu realizarea dorinţei noastre de a fi lăsaţi în pace cu Sfântul lui Israel.

Omenirea, din ce în ce mai îngrozită de puterile pământului care au început să se clatine, va năvăli în biserici, într-un ultim efort de a salva planeta. Dacă al treilea Ilie îşi va rata misiunea, prezentându-L pe Dumnezeu în furtună, în foc şi cutremur, nimic nu va mai împiedica omenirea de a se pleca iremediabil la picioarele lui Baal. Avertizarea este cutremurătoare:

Satana este foarte grăbit să-şi pună în aplicare planurile pentru ultimul mare conflict, unde fiecare va trebui să se decidă... El caută astfel să-i aducă pe toţi sub stăpânirea lui. Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu. Se împlineşte profeţia din Apocalips că „tot pământul se mira după fiară” (AU, 1 ianuarie 1901).

Deja omenirea se prosternă în faţa lui Baal, pe care îl numesc Hristos şi Dumnezeu, în timp ce „Sfântul lui Israel” este tot mai necunoscut, nedorit şi neînţeles. Nu a sosit oare timpul ca lumina îngerului din Apocalips 18 să lumineze pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu? Nu ne-a spus inspiraţia că aceasta va fi „ultima solie de har”?

În timp ce „al treilea Ilie” se joacă de-a religia şi curtează tot mai insistent înaltele foruri din Babilon, negociind pentru o felie mai mare din tortul ecumenic, alte milioane de oameni se pregătesc pentru gropile comune ale disperării planetare, întrebându-se cu ce au greşit sau de ce sunt ei mai păcătoşi ca alţii.

Ajută-ne, Doamne, să înţelegem că valurile seismice ale nebuniei păcatului vor lovi tot mai violent omenirea confuză, iar vina acestei agonii prelungite se află în strigătul nostru subconştient de a fi lăsaţi în pace cu „Sfântul lui Israel,” a cărui neprihănire o contestăm, o deformăm şi o îngropăm la amvoanele noastre.

31 decembrie 2004

Boala de nevindecat a Planetei Pământ

Gili Cârstea

Organizarea planetei, aşa cum o cunoaştem astăzi, este rezultatul direct al potopului din vremea lui Noe. Înainte de acest eveniment, cantitatea imensă de apă care acum alcătuieşte oceanul planetar, se afla în suspensie, în jurul planetei, ca un brâu de protecţie împotriva radiaţiilor nocive din spaţiul extraterestru şi a meteoriţilor care intersectează uneori orbita pământului. Moise ne spune că, la creaţiune, pământul era acoperit de ape, iar Dumnezeu a despărţit apele de jos de cele de sus, întinderea creată fiind numită “cer.” Astfel, cerul planetar, atmosfera, se afla între pământul eliberat de apele care-l acopereau, şi “apele de sus,” care acum deveniseră brâul de protecţie al planetei.

Generaţia aceea de oameni nu a vrut să creadă că nu poţi maltrata pământul la infinit, fără să plăteşti consecinţele naturale ale unui asemenea tratament. Timp de o sută douăzeci de ani au fost avertizaţi că sunt pe cale să producă un cataclism planetar care, nu numai că va spulbera întreaga populaţie a planetei, dar va răni de moarte globul pământesc, alterând structura lui pentru totdeauna. Sfidând instrucţiunile de folosire, batjocorind avertizările Producătorului, administratorii acelei vremi au cules ceea ce au semănat mai bine de o mie de ani. Pe neobservate, ecosistemul a fost alterat sistematic, iar echilibrul fin care ţinea acea cantitate enormă de apă în suspensie s-a stricat. Îngroşat de reziduurile planetare, stratul acela de apă nu a mai permis căldurii solare să menţină temperatura optimă în sera naturală care era pământul, prăbuşindu-se pe pământ, de unde fusese ridicată la creaţiune, şi alcătuind acum oceanul planetar, care acoperă cea mai mare parte din suprafaţa Terrei.

Aceste schimbări globale au şubrezit fatal planeta, aducând o stare de permanentă instabilitate a platourilor continentale şi a ecosistemului, în general. Cutremure, erupţii vulcanice, uragane, valuri seismice, toate acestea sunt ecoul acelui dezastru primar, prevestind o escaladare fără precedent a distrugerilor care ne vor lovi în viitor. În faţa acestor ameninţări majore, omenirea nu numai că nu are nici o soluţie, nu numai că nu există un sistem de predicţie eficient, dar nu are nici măcar o înţelegere corectă a fenomenelor. Planeta este încă un mister pentru comunitatea ştiinţifică, iar la cele mai multe subiecte din acest domeniu se bâjbâie orbeşte. Tot ce pot oferi ei locuitorilor planetei sunt speranţe şi urări de bine.

Pe 26 decembrie, speranţele şi urările lor de bine nu au putut proteja pe locuitorii din Oceanul Indian şi nici pe turiştii din acel paradis exotic, devenit într-o clipă iadul pe pământ. Bilanţul pierderilor omeneşti se modifică la câteva ore, ameninţând să depăşească o sută de mii, iar din umbră pândeşte o ameninţare şi mai hidoasă, aceea a declanşării unor epidemii, foarte posibile în asemenea situaţii.

Planeta noastră a început să fumege ameninţător, trepidând tot mai des şi punându-ne în situaţii tot mai periculoase. Naţiunile noastre se înfruntă tot mai sângeros, iar gropile comune vor tulbura solul mai violent decât agricultura fără minte pe care o practicăm.

În mijlocul acestui spectacol dezolant, rămăşiţa a rămas “ca o covercă într-un câmp de castraveţi,” încercând să se strecoare spre cer fără să tulbure prea mult lumea, ascunzându-şi culorile şi evitând să-şi asume destinul, exact în momentele pentru care a fost chemată la existenţă. Omenirea are nevoie să ştie că planeta aceasta nu mai poate fi reparată prin intervenţii cosmetice, că planurile pentru mileniul 21 sunt nerealiste şi inutile, iar eforturile pentru “comunitatea de credinţă,” o coaliţie ecumenică ce L-ar face pe Dumnezeu să intervină salvator în repararea planetei, sunt zadarnice.

Planeta Pământ va trebui creată de la zero, iar cei care o vor locui vor şti foarte bine care sunt consecinţele nerespectării instrucţiunilor de folosire. Vor fi oamenii care iubesc neprihănirea, lucru care le va permite să ridice o civilizaţie responsabilă, curată şi ordonată, despre care Dumnezeu poate spune de pe acum că “nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt.”

home