| | 30 noiembrie 2004 Ultimele raze de lumină Robert J. Wieland Chiar de la începutul rebeliunii din cer, arahanghelul căzut s-a specializat în mistificarea caracterului lui Dumnezeu. El a deformat fiecare aspect al caracterului dragostei Sale, prezentându-L ca fiind răzbunător, aspru, arbitrar și crud. În acest moment, când omenirea scufundată în beznă are nevoie disperată să fie luminată de slava lui Dumnezeu, și când poporul lui Dumnezeu trebuie să fie gata să reprezinte acest caracter în adevărata sa lumină (Apocalipsa 18:1-4), se petrece cea mai serioasă deformare a caracterului Său, care întunecă pământul cu un mesaj popular ce îndepărtează și mai mult pe oameni de Dumnezeu. Nicholas Kristol, scriind în New York Times, deplânge imaginea lui Isus așa cum este ea promovată în zilele noastre. Dacă liberalii Americii își închipuie că sunt stăpâni pe situație, să aibă răbdare până la revenirea lui Hristos. Seria de volume Left Behind, cele mai bine vândute romane pentru adulți în Statele Unite, descriu cu entuziasm întoarcerea lui Isus pentru a măcelări pe toți cei care nu sunt creștini născuți din nou. Toți hindușii, musulmanii, evreii și agnostiii, alături de catolici și unitarieni, vor fi aruncați în focul veșnic. Isus ridică mâna doar câțiva centimetri
iar ei se prăbușesc, urlând și svârcolindu-se. Mesajul? Botezați-vă, nașteți-vă din nou, altfel
Kristol continuă apoi să-i ridiculizeze pe mileriți, care au prezis revenirea cataclismică a lui Isus în 1844, numind interpretarea lor greșită ca fiind o amintire mizerabilă. Dar o analiză atentă a soliei lor descoperă că ei nu au susținut același bigotism turbat ca predicatorii Left Behind. Este adevărat, ei au crezut cu sinceritate că Isus trebuia să vină în 1844, dar istoria descoperă că solia lor era împăcarea cu Dumnezeu prin descoperirea dragostei Sale, nu prin teroare religioasă. Cei care vor proclama ultima solie, aceea care va lumina pământul cu slavă, vor înălța crucea lui Hristos, care atrage pe toți la Sine, și vor fi dispuși să aprecieze caracterul dragostei Sale. Ei nu vor obține decizii de botez prin teroare. Ultimele raze de lumină ale apusului de soare pe pământ vor fi o descoperire finală a caracterului dragostei lui Dumnezeu. 1 decembrie 2004 O suită de circumstanțe pedeapsa pentru păcat (I) Gili Cârstea Ultimele trei capitole din Judecători prezintă o ipostază a istoriei sacre de un tragism fără precedent în istoria lui Israel. Acest episod sângeros, descris în cele mai mici detalii, este o dovadă elocventă despre efectele devastatoare ale umblării pe căile fărădelegii. Călcarea legii, oricât de măruntă și neînsemnată ar părea ea, produce o avalanșă de nenorociri greu de imaginat. Pentru cei care cred că păcatul nu produce moartea, așa cum a propus Lucifer în Eden, episodul acesta este o lecție cât se poate de simplă și ușor de analizat. Un levit din Efraim și-a luat o iubită, o înlocuitoare de soție, într-un fel de căsătorie de probă a zilelor noastre, după bunul obicei al păgânilor din Canaan. Din motive nedeclarate nepotrivire de caracter sau violență domestică femeia a plecat la tatăl ei, în Betleemul din Iuda. Levitul nostru a meditat patru luni la deliciile dragostei fără căsătorie și a plecat să repare legătura. Este primit bine în casa tinerei lui iubite, este tratat cu respect, iar el reușește să-i vorbească inimii și să o convingă să se întoarcă la el. După câteva amânări ale plecării, la insistențele tatălui fetei, ei pornesc într-o seară spre casă. Ajunși în dreptul Iebusului, viitorul Ierusalim, se face noapte și călăuza propune să intre în cetate pentru odihnă. Dar levitul nostru nu are încredere în păgânii iebusiți, preferând siguranța și liniștea unei cetăți a lui Israel. Au plecat mai departe și au ajuns la Ghibea, în Beniamin. În piața cetății au căutat zadarnic o gazdă, căci nimeni nu a vrut să-i primească. Singura ofertă a venit de la un bătrân de origine din Efraim, care i-a luat la el în casă. Acum se întâmplă ceva ce ne aduce aminte de Sodoma. Beniamiții din cetate au bătut la ușa bătrânului, cerând musafirului să vină afară pentru o partidă de dragoste modernă. Ca să evite o asemenea nelegiuire, bătrânul se oferă să le dea pe fiica lui fecioară și pe țiitoarea levitului, ca și cum aceasta nu era o nelegiuire la fel de mare. Cei de afară refuză oferta, insistând să li se dea bărbatul. Dar levitul nostru avea un puternic instinct de conservare. A ales să arunce pe iubita lui în mâinile acelor netrebnici, doar ca să-și scape prețioasa lui piele. Sărmana femeie a fost violată cu sălbăticie toată noaptea de frații din Ghibea. Spre dimineață a reușit să se târască până la gazda unde dormea liniștit iubitul ei, poate a reușit să bată la ușă, dar nu a auzit-o nimeni. A fost găsită fără suflare, cu mâinile întinse pe prag, ca un strigăt disperat de ajutor. Levitul a pus-o pe măgar, a plecat acasă și a găsit cea mai convingătoare metodă de a face dreptate: A tăiat în bucăți cadavrul femeii și l-a trimis la cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Povestea lui a produs în popor o repulsie la fel de mare ca aceea pe care o simțim și noi, oameni ai lumii civilizate de astăzi. Israel s-a adunat la Mițpa, cu toate căpeteniile din toate semințiile, patru sute de mii de oameni înarmați, deciși să răzbune crima oribilă săvârșită la Ghibea. Au trimis soli în cetate să ceară pedepsirea vinovaților, dar cetățenii nu au fost impresionați de urâciunea care se făptuise în mijlocul lor. Ca să apere nelegiuirea în care se desfătau, au fost mai degrabă dispuși să declanșeze un război civil în Israel, cu pierderi uriașe de vieți omenești. În prima zi de luptă au fost măcelăriți douăzeci și două de mii de oameni din forța de intervenție. A doua zi au pierit optsprezece mii de luptători. În ziua a treia, folosind o tactică de război, triburile unite au măcelărit toată suflarea de viață din Ghibea, bătrâni, femei și copii, apoi au biruit și distrus oștile lui Beniamin. Din douăzeci și șase de mii de luptători beniamiți, doar șase sute au reușit să se ascundă, scăpând cu viață. Studiind această epopee nebună, deși suntem dezgustați până în adâncul sufletului de mișelia acelor oameni stricați din Ghibea, nu putem să evităm anumite întrebări legate de factorii care au declanșat acea suită de circumstanțe, cu rezultatele ei devastatoare. Acesta este un caz tipic în discuțiile contemporane despre plata păcatului, pe care mulți o confundă cu plata lui Dumnezeu. Este un exemplu foarte bun care oglindește principiul enunțat de inspirație cu privire la cauza morții: Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca așteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuși pedeapsa asupra lui. Propriile lui acțiuni declanșează o suită de circumstanțe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului și-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă ușurință. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, și rezultatul sigur este ruina și moartea (EGW 1888 Materials, 1574). Raportul biblic se încheie cu o clarificare cât se poate de necesară: Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (Jud 21:25). Mâine vom analiza câteva elemente ale acestui caz și lumina pe care o aruncă el în discuțiile despre caracterul lui Dumnezeu. 2 decembrie 2004 O suită de circumstanțe pedeapsa pentru păcat (II) Gili Cârstea Când a dat instrucțiuni lui Moise pentru conduita ulterioară a lui Israel, Dumnezeu a explicat cât se putea de clar principiul nimicirii și consecințele depărtării de la căile neprihănirii: Domnul i-a zis lui Moise: Iată, tu vei adormi împreună cu părinții tăi. Și poporul acesta se va scula și va curvi după dumnezeii străini ai țării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, și va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el. În ziua aceea, Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. Îi voi părăsi, și-Mi voi ascunde Fața de ei. El va fi prăpădit, și-l vor ajunge o mulțime de rele și necazuri; și atunci va zice: Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu? Și Eu Îmi voi ascunde Fața în ziua aceea, din pricina tot răului pe care-l va face, întorcându-se spre alți dumnezei (Deut 31:16-18). Exact aceasta era situația în Israel acum, când Împăratul lui nu era în mijlocul lui și fiecare făcea ce-i plăcea. Așa a făcut levitul nostru, care a declanșat prăpădul în neamul lui fără să-i pese de consecințele plăcerii lui. Toată istoria începe cu un păcat popular, practicat de poporul sfânt după obiceiul țării în care intrase. Israel a curvit după dumnezeii străini ai țării și a părăsit astfel pe Dumnezeul lui. Nu a deranjat pe nimeni că, în relația cu țiitoarea lui, levitul trăia în adulter, deși el cunoștea foarte bine prevederea legii cât și avertizarea lui Moise despre consecințele ruperii legământului. El era convins că a procedat corect. El vedea nelegiuirea în homosexualii din Beniamin, dar nu recunoștea că el se află în afara protecției divine din același motiv. Dreptatea lui s-a dovedit a fi un bulgăre nevinovat care a declanșat avalanșa de nenorociri care s-a abătut peste națiune. Ajuns acasă cu țiitoarea lui moartă, levitul a depus plângere la autoritatea națională. Lui i se făcuse o nedreptate și se simțea îndreptățit să apeleze la justiție. Nici nu i-a trecut prin cap să-și analizeze viața și purtarea din ultimile zile. Era orb la nelegiuirea lui, la egoismul, cruzimea, nepăsarea și disprețul lui pentru alții. A aruncat-o la tâlhari, fără nici o remușcare, pe cea căreia îi declara dragoste, apoi s-a culcat. Aici avem expus, în toată hidoșenia lui, caracterul lui Satana, dispus să calce peste mormane de cadavre și peste fluvii de sânge pentru siguranța, interesul și dreptatea lui. Vorbind despre sfârșitul lui Satana, Isaia spune: Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură disprețuită, ca o pradă luată de la niște oameni uciși cu lovituri de sabie, și aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu ești unit cu ei în mormânt, căci ți-ai nimicit țara și ți-ai prăpădit poporul. În contrast marcant, Dumnezeu a fost dispus să fie lovit de moarte pentru păcatele poporului Său, decât să piară un singur suflet aflat sub autoritatea Sa. Creatorul, Fiul lui Dumnezeu, a fost șters de pe pământul celor vii din dragoste pentru siguranța Miresei Lui, alegând să părăsească adăpostul și să se predea în mâinile tâlharilor. Levitul, în loc să se întoarcă la Dumnezeu cu plânset și bocet, postind între tindă și altar ca să poată înțelege motivele pentru care a ajuns în situația aceasta disperată, cere împlinirea dreptății. Ceea ce a urmat nu a fost dreptate, ci răzbunare în cel mai curat sens al cuvântului. Seminția lui Beniamin a fost ștearsă de pe fața pământului, iar din forța de intervenție au pierit zeci de mii de oameni nevinovați, lăsând familii îndoliate, totul pentru fapta câtorva descreierați din Ghibea. Dacă levitul ar fi avut gândul lui Hristos, și-ar fi riscat viața pentru protecția fetei și a căminului unde fusese găzduit, ieșind să înfrunte pe păcătoșii de pe străzi. Aceștia l-ar fi omorât, probabil, iar conflictul se încheia aici. Dar el nu știa ce înseamnă să nu te împotrivești celui ce vrea să-ți facă rău; știa doar porunca despre ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Dar aplicarea ei practică s-a dovedit a fi zeci de mii de ochi pentru un ochi. Peste șaizeci de mii de oameni au pierit în masacrul declanșat de dragostea periculoasă a unui levit luat de valul lumii și stăpânit de spiritul lui Satana. Acestea sunt consecințele ruperii legământului. Aceasta este natura păcatului, o aberație mai periculoasă și mai criminală decât orice în univers, căci ea face inefectivă capacitatea lui Dumnezeu de a interveni în situații de urgență spre a vindeca, salva și proteja. Când Dumnezeu este schimbat cu Baal, oamenii se așează într-o zonă de umbră în care mila, dragostea și bunătatea sunt considerate a fi indezirabile, deranjante și incomode. Peste această frontieră pășim în împărăția fărădelegii, violentă, malefică, obscenă, unde viața nu are nici o valoare când intră în conflict cu interesele inimii egoiste. 3 decembrie 2004 Prieteni ai unui Dumnezeu prietenos A. Graham Maxwell A fi unul dintre prietenii înțelegători ai lui Dumnezeu înseamnă a fi eliberat de teama de Dumnezeu Însuși. Evident, nu există nici o motivație pentru a ne teme de Dumnezeu, care dorește ca noi să fim prietenii Săi. El niciodată nu ne-a amenințat: Fii prietenul Meu, altfel te voi nimici. Nu trebuie să ne temem nici chiar atunci când suntem judecați. Și aceasta nu datorită faptului că avem un Prieten între noi și Dumnezeul nostru sfânt. Dumnezeu Însuși este Prietenul nostru. Această libertate față de teamă poate fi testată pentru un scurt moment atunci când vom fi față în față cu Dumnezeu la sfârșit. Cum te aștepți să te simți când vei fi atât de aproape de Dumnezeu? Moise a fost atât de copleșit de respect când Dumnezeu S-a coborât pe Sinai, încât a spus: Sunt îngrozit și tremur. Dar curând după aceea a fost capabil să ofere poporului asigurarea că nu există nici un motiv de teamă. Va fi veșnică această libertate față de teamă? Cum va fi să trăim în prezența unui Dumnezeu care știe totul despre noi, totul? Ne va urmări El mereu, amintindu-ne trecutul nostru păcătos? Cum a tratat-o Isus pe femeia adulteră și pe cei care o acuzau? Pentru a primi un răspuns la această întrebare, tot ce trebuie să facem este să privim cum i-a tratat Isus pe păcătoșii de tot felul. Nu trebuie să ne temem de nimic din ce ar putea să existe în memoria infinită a lui Dumnezeu. Disponibilitatea Sa de a ierta nu are nici o limită. Iar El a promis nu numai că ne va ierta, dar și că ne va trata ca și cum n-am fi păcătuit niciodată. El va arunca înapoia Sa toate păcatele noastre. Le va arunca în fundul mării! Aici nu este vorba de amnezie. Dumnezeu știe cum am trăit noi. Noi știm cât de păcătoși am fost. Îngerii au privit fiecare faptă a noastră. Dar, în ciuda tuturor acestora, Tatăl nostru ceresc ne va trata cu demnitate și respect, ca și cum am fi fost întotdeauna copiii Săi loiali. 4 decembrie 2004 Adevărul prezent și riscurile acceptării lui Gili Cârstea Cineva comenta recent subiectul nostru preferat despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. El atrăgea atenția că onoarea numelui lui Dumnezeu, îndreptățirea caracterului Său fără alt argument decât afirmația plină, Dumnezeu nu ucide, pe care nimeni nu o poate susține clar cu Biblia, ci doar cu silogisme bazate pe bunul simț, face ca Biblia să iasă ușor terfelită. Deoarece noi credem că ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului dragostei Sale (Parabole, pag. 283), iar această viziune este sprijinită ferm pe Apocalips 18, ne este ușor să înțelegem că subiectul despre caracterul lui Dumnezeu este adevăr prezent pentru generația noastră. Acest lucru ne face să privim în urmă și să vedem cum a fost primit adevărul în generațiile trecute și care au fost reacțiile poporului lui Dumnezeu în asemenea situații. Cazul cel mai potrivit, mai revelator și bogat în detalii, consemnări și comentarii ulterioare, este atunci când cerul a ridicat din mijlocul nostru un sol cu o impecabilă acreditare divină. Misiunea Lui specială a fost să ne vorbească deslușit despre Tatăl. El era împlinirea a mii de ani de ritualuri, ceremonii și învățături intuitive, al căror scop era să ne învețe intenția lui Dumnezeu de a locui în fiecare ființă creată. El era Templul. Conceptele teologice pe care le aducea Isus erau revoluționare. Despre ucenici ni se spune că, din punctul de vedere al cărturarilor, aduceau învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice. Pentru savanții lui Israel, învățăturile lui Isus făceau ca Biblia vremii lor să iasă nu ușor terfelită, ci extrem de terfelită. El anula definitiv întreaga economie iudaică, al cărei centru era mielul ispășitor, și care era declarată în Scripturi a fi o lege veșnică pentru Israel. Cum era posibil să treacă prin mintea cuiva desființarea sistemului de jertfe din jurul sanctuarului, care era stâlpul și temelia credinței adevărate? O asemenea propunere nebunească ducea la exasperare pe demnitarii din Sinedriu, pentru care păstrarea purității doctrinare era misiunea de căpătâi. Ucenicii, oameni fără educație teologică, au preluat învățătura Lui, iar cel ce a dat strălucire adevărului prezent pentru acea generație a fost Pavel. El a înțeles mai bine decât toți profunzimile de neimaginat ale tainei evlaviei, exemplificată trupește în persoana lui Isus din Nazaret. Pentru el, un om nou însemna unirea dintre cele două naturi, umană și divină, prin locuirea Duhului Sfânt în inima omenească, după standardele noului legământ. Demonstrația lui din Epistole, dar mai ales cea către Evrei, este magnifică. De ce nu reușesc nici azi savanții lui Israel să vadă strălucita demonstrație din scrierile lui Pavel că Hristos a pus punct sistemului ceremonial? De ce continuă ei, ca și contemporanii lui Pavel, să-l considere o ciumă pentru binele bisericii? Pentru ei, argumentația lui Pavel terfelește foarte serios Scriptura. Și nu numai pentru ei. Chiar ucenicii, tovarășii lui de slujbă, aveau senzația că Pavel cam bate câmpii, deși o spuneau cu destulă precauție. Și pentru ei existau în Scriptură anumite tabuuri pe care Pavel le spulbera cu o nonșalanță care le dădea fiori reci. Cred că vă aduceți aminte incidentul cu tăierea împrejur, când Pavel le recomanda să se opereze, dacă tot aleargă după sfințenie pe calea vechiului legământ. Nu mai este cazul să amintesc alte momente când adevărul prezent a făcut, pentru anumite generații, ca Scriptura să pară foarte terfelită. Și totuși, noi privim astăzi în urmă și aplaudăm pe oamenii care au fost destul de umili spre a aprecia prețioasele raze de lumină venite din cer, în ciuda doctrinelor fundamentale ale vremii lor. Dacă vrem să fim generația care va onora adevărul astfel ca marea controversă să se poată încheia, atunci trebuie să fim pregătiți de surprize uluitoare în privința adevărului despre Dumnezeu. A.T. Jones ne-a avertizat că vor veni lucruri și mai surprinzătoare decât la Minneapolis, iar Ellen G. White confirmă că urmează să primim mult mai multă lumină, dacă noi suntem generația care va întâmpina pe Hristos. Pentru foarte mulți dintre noi, aceste descoperiri ale vemii sfârșitului vor părea o îndepărtare de la Scriptură, o renunțare la vechile hotare, o ușoară terfelire a adevărului sacru. 5 decembrie 2004 Încredințarea lui Satana Gili Cârstea Este fascinant și plin de semnificații dialogul dintre Dumnezeu și Satana, stăpânitorul acestei lumi, în cazul Iov. Maniera în care fiecare vede implicațiile și folosește limbajul ne ajută să înțelegem mai bine dinamica nimicirii și responsabilitățile personale în cazul marilor cataclisme care au lovit frumoasa planetă creată pentru a fi oglinda felului de guvernare a lui Dumnezeu. Iov alesese să trăiască în neprihănire, deși lumea lui era una a nelegiuirii, hotărâtă să demonstreze valoarea politicii lui Satana și binefacerile ei, mult superioare ordinii divine. Viața lui era o permanentă acuzație pentru societate. Familia lui se bucura de roadele neprihănirii, de protecția lui Dumnezeu și de pacea pe care o poate oferi o conștiință curată. Dumnezeu invită universul să privească și să aprecieze deosebirile dintre cele două sisteme de guvernare. Satana recunoaște că Iov trăiește în neprihănire, dar pretinde că o face din interese pur materiale. Urmăriți dialogul: - De unde vii? - De la cutreierarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el. - Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău. - Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mânilor lui, și turmele lui acopăr țara. Dar ia întinde-Ți mâna, și atinge-te de tot ce are, și sunt încredințat că Te va blestema în față. - Iată, îți dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna. Vă rog să remarcați acuzația deghizată din provocarea Satanei. El implică faptul că Dumnezeu Își întinde mâna și lovește atunci când se întâmplă o nenorocire, deși știa bine că Dumnezeu nu procedează așa, nici în cazul lui, nici în cazul oamenilor. El știa foarte bine că Dumnezeu mai degrabă Se jertfește pe Sine, decât să facă rău unui singur copil al Său. El a fost printre primii din univers care au cunoscut și înțeles principiul imutabil al dragostei jertfitoare. Aici nu face decât să manipuleze lingvistic mințile îngerilor și ale oamenilor. A reușit destul de bine. Dumnezeu spune doar că El Se retrage, spre a oferi lui Satana posibilitatea de a verifica sinceritatea lui Iov. Satana pornește la lucru, lucrul lui preferat, lucrarea lui obișnuită, iar averea și familia lui Iov sunt spulberate într-o singură zi. Slujitorii lui Iov acuză și ei tot pe Dumnezeu pentru ororile care l-au lovit. Au fost sabeenii, a venit furtuna, au năvălit haldeenii, a căzut focul lui Dumnezeu din cer, dar mâna lui Satana nu este văzută de nimeni. La întâlnirea următoare, Dumnezeu deschide din nou subiectul, destul de incomod acum pentru Satana, căci estimările lui cu "blestematul în față" nu s-au adeverit. Și de data aceasta continuă cu varianta primară a NLP-ului modern (Neuro Linguistic Programming): - Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet. El se teme de Dumnezeu, și se abate de la rău. El se ține tare în neprihănirea lui, și tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină. - Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viața lui. Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de oasele și de carnea lui, și sunt încredințat că Te va blestema în față. - Iată, ți-l dau pe mână; numai cruță-i viața. Generații întregi au fost programate să creadă că suferințele și necazurile vin din mâna lui Dumnezeu. Arta pervertirii adevărului este specialitatea lui Satana. El spune aici că, în momentul în care Dumnezeu Își va întinde mâna împotriva lui, Iov Îl va blestema în față. Satana știa foarte bine că Dumnezeu nu-Și întinde mâna împotriva nimănui, așa cum nu Și-a întins-o nici împotriva lui personal. Din contră, el și-a întins mâna împotriva Creatorului lui, iar Acesta a ales calea suferinței prin întoarcerea celuilalt obraz. Hristos a venit să descopere caracterul Tatălui, care nu ripostează violent nici chiar atunci când este lovit pe nedrept, așa cum a pățit Iov. Astăzi milioane de oameni au încredințarea lui Satana, că Dumnezeu Își întinde mâna împotriva lor, lucru care îi face să-L blesteme în față. Adventismul a fost chemat să împrăștie bezna care acoperă planeta. El trebuie să spună lumii că nu are nici un motiv pentru acuzarea lui Dumnezeu, deoarece El nu Își întinde mâna împotriva lor. În confuzia Babilonului, cineva trebuie să prezinte, cât de proeminent se poate, credința lui Isus despre Tatăl, spre a dovedi falsitatea încredințării lui Satana. Nu vi se pare surprinzător că biserica rămășiței pariază astăzi pe varianta lui Satana despre cauzele nimicirii, susținând fără nici o reținere că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat? 6 decembrie 2004 Cel mai ieftin bilet pentru cer Robert J. Wieland Aproape toată viața am auzit spunându-se că cel mai important lucru din viața cuiva este să ajungă în cer. Anumiți membri din district mi-au spus: "Nu mă interesează să am în cer un palat ca cel pe care îl va avea apostolul Pavel; el a suferit așa de mult pentru Hristos, a fost bătut, lovit cu pietre, închis, etc., și va merita să aibă o vilă somptuoasă acolo; dar dacă aș putea doar să mă strecor și eu prin porțile de mărgăritare, asta mi-ar fi de-ajuns!" În realitate, ei vor să spună: "Care este cel mai mic sacrificiu pe care-l pot face pentru Hristos, astfel încât să ajung cumva în cer? Care este cel mai ieftin 'bilet' către cer, poate la clasa a treia? Cât de mult pot iubi lumea, și totuși să ajung în cer? Dar a ajunge în cer nu este cel mai important lucru; cel mai important este să fii fericit când ajungi acolo. Un lucru este sigur: tu și eu Îl vom întâlni pe Isus față în față. Când Îl vom privi în ochi pe Fiul lui Dumnezeu care a fost răstignit pentru noi, poate că Îi vom spune: "Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai permis să mă strecor în cer," dar ne vom pleca rușinați capetele și vom adăuga: "O, Isus, îmi pare atât de rău că am venit cu mâinile goale aici! Mi-am petrecut toată viața și mi-am cheltuit toată energia privind la televizorul acela stupid, mergând la meciuri, producând bani și vânând plăcere. Aș dori să am ocazia să-mi trăiesc viața altfel!" Și apoi, într-o zi frumoasă, pe Noul Pământ, te vei plimba pe câmp și te vei întâlni cu un om cu fața radiind, care va dori să dea mâna cu tine. Îți va spune: "Eu sunt apostolul Pavel. O, Îl laud pe Domnul pentru marele Său sacrificiu pentru mine! El a purtat povara tuturor păcatelor mele; a murit sub blestemul lui Dumnezeu, pentru mine; a mers în iad ca să mă găsească și să mă mântuiască. O, sunt așa de recunoscător că mi-a dat privilegiul să sufăr pentru El! Am fost 'în osteneli și mai mult; în temnițe, și mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în frig și lipsă de îmbrăcăminte
' [2 Cor 11:23-27] Spune-mi, tu cât de mult ai suferit pentru Hristos?" Dacă vei da din cap și vei spune: "Tot ce-am putut să fac a fost să mă trezesc devreme în diminețile de sabat și să trag de mine ca să ajung la școala de sabat și la serviciile de închinare și să mă așez pe un scaun moale; m-am străduit să dau mici zecimi și daruri și am petrecut o săptămână sau zece zile ajutând la construirea unei școli într-o țară din lumea a treia; dar îmi pare rău, nu am suferit niciodată cu adevărat pentru Hristos," atunci probabil că vei dori să-l întrebi pe Pavel unde se află cea mai apropiată ieșire. Și care va fi diferența dintre mărturia ta și cea a lui Pavel? A fost el o persoană mai bună decât tine? Nu! El pur și simplu A VĂZUT ceva ce noi nu am văzut - cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu să ne salveze. Când vom vedea ACEASTA, "dragostea [agape] lui Hristos [ne va] constrânge" [2 Cor 5:14, KJV] să trăim nu pentru noi, ci pentru El. Sacrificiul pentru El va fi "ușor," așa cum a spus El (Mt. 11:28-30). 7 decembrie 2004 Vindecarea dragostei și poporul rămășiței Gili Cârstea Maria din Magdala este un prototip al bisericii lui Hristos din ultima generație. La o vârstă fragedă a fost sedusă și abandonată de un demnitar al bisericii, ale cărui plăceri interzise erau mai importante decât sufletul curat al unei copile. Maria a fost astfel împinsă pe drumul disperat al nelegiuirii, fiind obligată să părăsească localitatea natală, pribegind prin țară cu povara ei nerostită, la discreția lupilor flămânzi de senzații trupești, ascunși cât se poate de bine în spatele măștilor pioase pe care le afișau în sabat la sinagogă. Sufletul ei a fost zdrobit de experiența traumatizantă la care a împins-o Simon, și nu a mai reușit să recupereze respectul de sine și demnitatea spulberate de o dragoste mincinoasă. Dar inima ei știa că nu aceasta este viața. Tot așa a fost cu biserica rămășiței, sedusă de dragostea unor demnitari pentru care lumea aceasta, pofta ochilor și lăudăroșia vieții în compania fiicelor Babilonului au fost mai puternice decât chemarea specială de sol al revenirii lui Hristos. Ca și Maria, biserica rămășiței și-a părăsit locul și rostul ei, fiind obligată să se prostitueze pentru fiecare pas pe care trebuia să-l facă, de la acreditări de instituții școlare până la formularea credințelor fundamentale, tremurând de frica amenințărilor cu eticheta de sectă. Prostituarea spirituală a devenit un mod de viață, deși inima ei știa bine că Dumnezeu o cheamă la un ideal glorios, acela de a fi Mireasa lui Hristos. Când L-a întâlnit pe Isus, sufletul Mariei a tresărit la vederea neprihănirii locuind în trup. A știut imediat că aici este puterea lui Dumnezeu pentru eliberarea captivilor. Dragostea dezinteresată a unui bărbat pentru o femeie infamă ca ea a copleșit-o. Din sufletul ei a dispărut fascinația pentru plăcerile de o clipă ale păcatului, descoperind teritoriul nou și măreț al plăcerilor nesfârșite ale neprihănirii. Omul din fața ei nu-i dorea trupul și voluptățile feminine, ci o trata ca pe o persoană decentă, merituoasă, fascinantă, îndrăgostit de explozia de neprihănire în mocirla cea mai abjectă a naturii umane. La fel se va întâmpla cu Laodicea când Îl va redescoperi pe Hristos acolo unde L-a părăsit. Când ne vom întoarce privirile spre Cel pe care L-am străpuns, și Îl vom plânge amarnic (Zah. 12:10), atunci se va deschide un izvor pentru toate urâciunile acestui popor, iar demonii noștri favoriți vor fi goniți afară. Atunci Mireasa lui Hristos își va împlini destinul, anunțând gloatele amețite că Babilonul s-a prăbușit. La ospățul oferit de Simon cu ocazia vindecării lui, Maria s-a strecurat în încăpere spre a-și oferi sufletul, prin parfumul simbolic, celui care o iubise pe când era ea încă păcătoasă, în timp ce ucenicii erau prinși în manevrele politice din vederea inaugurării împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Nu aveau ochi pentru minunea produsă de ștergerea păcatelor prin puterea creatoare la îndemâna unui Fiu al omului. Așa se va întâmpla curând în acest popor, când revărsarea fără precedent a Duhului peste urmașii lui Hristos fascinați de agape în acțiune asupra sufletelor lor va aduce neprihănirea veșnică. Pe când Solul legământului va intra deodată în Templul Său, curățind pe fiii lui Levi cum se curăță aurul și argintul, mulți dintre demnitarii bisericii, ca ucenicii, vor fi prinși în ecuații electorale, alianțe și platforme, în efortul colectiv de a clădi secolul 21, religios, moral și prosper. În dimineața învierii, pe când ucenicii stăteau ascunși de frica autorităților, care decretaseră moarte pentru toți simpatizanții mișcării, Maria era la mormântul lui Isus pentru cea mai spectaculoasă întâlnire a vieții ei, întâlnirea cu viața veșnică așternută la picioarele ei de singura dragoste care o interesa cu adevărat. Pe cei ce păzesc poruncile și au credința lui Isus nu-i va speria boicotul mondial. Ei vor fi prezenți la întâlnirea vieții lor cu Cel ce le-a modelat caracterele după proiectul divin al Fratelui lor mai mare. Ei sunt fascinați de plăcerile neprihănirii, și nici prin cap nu le trece să se întoarcă la scârboasele plăceri ale nelegiuirii. Sub presiunea imensă a lumii coalizate împotriva lor, caracterul lui Dumnezeu va străluci mai glorios ca niciodată în acești oameni, cei mai slabi dintre slabi, care vor fi dispuși să renunțe la viața veșnică, dacă nebunia păcatului pe planeta lor ar mai putea fi stopată, iar Dumnezeu eliberat din poziția ingrată de a menține viața unor nenorociți care deja s-au condamnat singuri la moarte. Când acest proces stă gata să înceapă, conștința adventistă, sugrumată de nesfârșite compromisuri pentru binele poporului, aude tot mai slab strigătul disperat al inimii lui Dumnezeu: O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor (Ps. 81). 8 decembrie 2004 Un bulgăre de aur autentic Gili Cârstea Pentru perioada agitată a vremii sfârșitului, când Satana va face eforturi uriașe spre a păstra rămășița în confuzie, cea mai urgentă nevoie a slujitorilor Domnului este chiar cunoașterea Domnului pe care susțin că Îl servesc. Această nevoie devine imperioasă, dacă privim în urmă și vedem reacția demnitarilor bisericii atunci când Domnul pe care declarau că Îl slujesc dorea să Se descopere pe Sine poporului Său. Imaginea lor despre caracterul lui Dumnezeu, deși slujise la supraviețuirea poporului care nu știa decât de frică, nu era potrivită pentru încheierea marii controverse și garantarea securității universului împotriva nelegiuirii. Biblia este străbătută de la un capăt la altul de strigătul deznădăjduit al lui Dumnezeu: Israel nu Mă cunoaște! El a fost obligat să folosească expresii extrem de dure pentru urechile surde ale cărturarilor, precum cele din capitolul unu din Isaia. Aceeași nevoie există în timpul nostru, iar ea este exprimată în cuvinte blânde și sensibile, deși urgența este mai mare decât oricând: Dumnezeu dorește ca cei ce poartă răspunderi în lucrare să se întâlnească des, spre a se sfătui împreună, spre a se ruga fierbinte pentru înțelepciunea pe care doar El o poate oferi. Vorbiți mai puțin; se pierde prea mult timp în discuții care nu aduc lumină. Frații să se unească în post și rugăciune pentru înțelepciunea pe care Dumnezeu a promis că o va da cu mână largă. Prezentați problemele voastre lui Dumnezeu. Spuneți, așa cum a spus Moise: Nu pot conduce acest popor dacă Tu nu mergi cu mine. Și apoi mai cereți ceva; rugați-vă la fel ca Moise: Arată-mi slava Ta (Exod 33:18). Ce este această slavă? Este caracterul lui Dumnezeu. Aceasta a prezentat El lui Moise (GW, pag. 417). Poporul acesta nu se poate bucura de prezența lui Dumnezeu, printre capcanele lui Satana, dacă nu cunoaște SLAVA caracterul lui Dumnezeu iar rezultatul va fi o subtilă dar devastatoare închinare la Baal chiar în zilele când caracterul lui Hristos va trebui reprodus perfect în poporul rămășiței. Ce caracter avea Hristos? Hristos nu riposta când era tratat cu violență. Hristos nu alerga după locuri de frunte în societate, nu Se lăuda cu puterea Lui și nu Își trâmbița realizările. Hristos nu căuta dreptate la curțile de judecată ale oamenilor, atunci când Îi erau negate drepturile elementare. Hristos nu căuta alianțe politice pentru protejarea drepturilor civile sau religioase ale poporului Său. Hristos recunoștea deschis că Tatăl locuiește în El, aceasta fiind sursa minunilor Lui. Hristos nu făcea proiecte strategice pentru îndeplinirea misiunii, El doar implanta în inimi principiile neprihănirii, sub călăuzirea Duhului Sfânt, care locuia în El. El trăia printre frații Lui viața lui Dumnezeu, așa cum a trăit și S-a purtat Dumnezeu din veșnicii cu familia Sa universală. El a venit să strice lucrările lui Satana, care prezentase oamenilor pe Dumnezeu îmbrăcat cu trăsăturile lui de caracter. Dacă Moise nu ar fi înțeles frumusețea neprihănirii, cu greu ar fi putut să ducă acel popor idolatru spre frontierele țării făgăduite. Tot așa se întâmplă acum. Dacă oamenii de frunte ai acestui popor nu vor reuși să descopere caracterul lui Dumnezeu, slava Sa, sub nici o formă nu ne vom putea apropia de frontierele Canaanului ceresc, ocolind până la amețire muntele acesta umanist, cu un ochi la bulgărele de aur virtual pe care Satana ni-l prezintă prin moderne tehnici holografice, cu aleasă artă și neîntrecută persuasiune. 9 decembrie 2004 Inima mea a fost zdrobită Ellen G. White Când oamenii își închid ochii în fața luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, și vor crede cele mai nebunești erori. Satana îi conduce pe oameni să ia poziții greșite. Unii au spus: Dacă aceste solii, pe care le prezintă A.T. Jones bisericii, sunt adevăr, de ce atunci fratele Smith (redactor la Review) și fratele Butler (președintele Conferinței Generale) nu le-au primit, și nu s-au unit cu el în proclamarea lor? Acești bărbați buni și inteligenți ar ști cu siguranță dacă ele ar fi solii adevărate! Sentimente asemănătoare au fost exprimate în zilele lui Hristos. Poporul se uita la conducătorii lui și întreba: Dacă acesta ar fi adevărul, nu ar ști preoții și conducătorii noștri? Sunt mulți care depind de interpretarea și explicația pe care o dau învățătorii religioși. Când Domnul, plin de îndurare, ne trimite modul de a cunoaște adevărul, iar noi refuzăm ocazia prețioasă și suntem indiferenți la solia Sa, noi insultăm Duhul lui Dumnezeu. Dacă frații Smith și Butler vor respinge solia de adevăr pe care Dumnezeu o trimite poporului Său de azi, va transforma necredința lor solia în eroare? Nu! Noi nu trebuie să-L urmăm decât pe Hristos. Dacă oameni care ocupă poziții de răspundere își permit să disprețuiască solia și solii, necredința lor nu este o scuză pentru alții să facă la fel. În biserică există astăzi păcate de cel mai revoltător caracter. Situația alarmantă a poporului lui Dumnezeu cere mai mult decât predici slabe, fără Duh, fără Hristos, care să taie tablele inimii firești, spre a trezi sensibilitatea morală. Noi nu trebuie să acceptăm ideile și opiniile nici unui om fără o cercetare atentă, spre a descoperi dacă poartă împuternicire divină. Este de cea mai mare importanță ca noi să deschidem inimile noastre puterii convingătoare a Duhului Sfânt, să lăsăm pe Dumnezeu să vorbească prin Cuvântul Său, să lăsăm pe Dumnezeu să impresioneze sufletul. Dumnezeu a trimis poporului Său solie după solie, și inima mea a fost zdrobită să văd pe cei despre care credeam că sunt învățați și conduși de Dumnezeu, cum cad sub puterea fermecată a dușmanului, care i-a făcut să respingă adevărul pentru acest timp. Nu puteți înțelege din Cuvântul lui Dumnezeu că tocmai o solie ca aceasta, care a fost prezentată bisericii, trebuie să fie dată ca să se poată încheia lucrarea noastră? Unii dintre cei care trebuiau să fie primii care să prindă inspirația cerească a adevărului, s-au opus direct soliei de la Dumnezeu. Ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să arate dispreț și față de solie, și față de soli, iar Isus nu a putut lucra din cauza necredinței lor. Totuși, adevărul va merge mai departe, trecând pe lângă cei care l-au disprețuit și lepădat. Deși în aparență amânat, el nu va putea fi stins. Când solia lui Dumnezeu întâmpină opoziție, El îi dă o putere și mai mare, ca să exercite o influență și mai mare. Dotat cu energie cerească vitală, el va tăia prin cele mai serioase bariere, va îndepărta bezna, va descoperi eroarea, va câștiga biruința și va triumfa în fața oricărei opoziții. Cei care vor triumfa cu adevărul vor avea de luat o poziție în fața universului, care le va aduce răsplata unui bine rob bun și credincios. 10 decembrie 2004 Tocmai o solie ca aceasta Gili Cârstea Ieri am publicat un segment al sorei White în care face precizări esențiale pentru impasul moral și spiritual în care se găsește biserica. Lucrarea completă, care se găsește în colecția The 1888 Ellen G. White Materials, poate fi citită și în limba română pe situl nostru. Astăzi doresc să subliniez câteva idei din acel material care, deși scrise imediat după sesiunea din 1888, își dovedesc valoarea tocmai prin efectul cumplit pe care l-a avut respingerea lucrării pe care Dumnezeu dorea să o facă în acel timp cu mișcarea adventă. Sora White exprimă un principiu universal valabil, dar care are o semnificație deosebită pentru acest popor: Când oamenii își închid ochii în fața luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, și vor crede cele mai nebunești erori. Ea este extrem de insistentă că în 1888 frații și-au închis realmente ochii în fața luminii trimisă din cer, iar soliile foarte prețioase aduse de frații Waggoner și Jones au fost respinse. Efectele acelei respingeri le culegem noi astăzi, când ne opunem cu înverșunare luminii despre caracterul lui Dumnezeu și credem cele mai nebunești erori ale lumii creștine despre natura păcatului și nimicirea finală. Apoi ea face afirmația interesantă că ceea ce s-a trimis la Minneapolis a fost modul de a cunoaște adevărul: Când Domnul, plin de îndurare, ne trimite modul de a cunoaște adevărul, iar noi refuzăm ocazia prețioasă și suntem indiferenți la solia Sa, noi insultăm Duhul lui Dumnezeu. Este, probabil, singurul loc în scrierile ei unde se definește solia 1888 ca fiind modul de a cunoaște adevărul. Prin urmare, putem spune că intenția lui Dumnezeu în solia 1888 era deschiderea unei porți către adevărul ultimei generații, o cale de acces direct la sursa adevărului esențial adventist despre sanctuar, unde natura umană se unește cu natura divină. Dar frații acelei epoci au insultat pe Duhul lui Dumnezeu, insistând ca descoperirea și comunicarea adevărului să se facă tot prin intermediari, în conformitate cu etica instituțională. Generația noastră are astăzi exact aceeași problemă. Apoi ea deplânge situația alarmantă a poporului lui Dumnezeu, și vede soluția în solia 1888, care poate remedia situația prin deschiderea accesului direct la adevăr, pe calea consacrată: Nu puteți înțelege din Cuvântul lui Dumnezeu că tocmai o solie ca aceasta, care a fost prezentată bisericii, trebuie să fie dată ca să se poată încheia lucrarea noastră? Nu, stimată soră White, ei nu au putut înțelege, iar generația noastră nu reușește nici ea să vadă cum ar fi posibil ca solia neprihănirii lui Hristos să încheie lucrarea. Noi facem astăzi absolut orice ca să încheiem lucrarea, batem marea și uscatul, în compania oricui, spre a-L propovădui pe Hristos. Un singur lucru nu suntem dispuși: Să credem că tocmai o solie ca aceasta trebuie dată spre a încheia lucrarea. În final, remarcând că atunci adevărul a fost disprețuit și lepădat, ne provoacă pe noi, chemându-ne la realitate cu toată seriozitatea de care este capabilă: Cei care vor triumfa cu adevărul vor avea de luat o poziție în fața universului, care le va aduce răsplata unui 'bine rob bun și credincios.' Această propoziție ar trebui să dea fiori reci oricărui membru al acestei biserici, astăzi, când compromisul și conformismul amenință distrugător orice urmă de individualitate religioasă, iar orice luare de poziție are costuri extrem de ridicate. Universul așteaptă să ne definim poziția. Se va uni vocea adventistă în corul acuzatorilor lui Dumnezeu, sau va risca boicotul mondial împotriva celor care nu sunt dispuși să se plece în fața lui Baal deghizat în Hristos? Aceasta este întrebarea, la care vom fi rugați să răspundem personal, și asta curând. 11 decembrie 2004 Adevărul prezent și lumina nouă Gili Cârstea Astăzi m-a impresionat un paragraf din Mărturii, volumul 5, în care sora White revine asupra subiectului despre lumina nouă și reacția poporului nostru la venirea ei: Atunci când poporul lui Dumnezeu crește în har, vor obține permanent o și mai clară înțelegere a Cuvântului Său. Ei vor descoperi lumină nouă și frumusețe în adevărurile lui sacre. Acest lucru a fost adevărat în istoria bisericii din toate secolele, și așa va fi până la sfârșit. Dar când adevărata viață spirituală dispare, mereu a existat tendința de a înceta înaintarea în cunoașterea adevărului. Oamenii sunt mulțumiți cu lumina pe care au primit-o deja din Cuvântul lui Dumnezeu, și descurajează orice investigare a Scripturilor. Ei devin conservatori și caută să evite orice discuție (5T, pag. 703). În momentele rare ale istoriei mântuirii când asupra poporului lui Dumnezeu s-a revărsat lumină nouă, o foarte mare parte a bisericii nu a văzut nici o frumusețe în adevărurile sacre necunoscute și neapreciate până atunci. De ce se întâmplă așa? Nu ar fi normal ca lumina cerească să fie primită cu bucurie de un popor care se numește cu numele Domnului? Pasajul de mai sus ne spune că una dintre cauze este dispariția vieții spirituale. Oamenii sunt bucuroși că au descoperit adevărul mântuitor, printre capcanele teologice ale vremii lor, și sunt foarte motivați să păstreze și să transmită generațiior următoare adevărul așa cum l-au văzut ei. Numai că aici intervine ceva. Deși adevărul poate fi mântuitor într-un anumit timp, într-un anumit context istoric, același adevăr așezat într-un cadru diferit devine insuficient, pierzându-și calitatea de adevăr prezent. Un exemplu cunoscut este ridicarea mișcării advente. Poporul lui Dumnezeu din acea vreme, Filadelfia, avea adevărul mântuitor, deși credeau că ziua Domnului este duminica, deși credeau că sufletul este nemuritor, deși credeau că Dumnezeu va arde pe păcătoși în focul iadului veșnic, și multe alte credințe absolut perimate pentru noi astăzi. Lumina nouă venită atunci a descoperit multe frumuseți ale Cuvântului, pe care ei nu le percepuseră. Dar cei mai mulți s-au împotrivit luminii venite, deoarece li se părea că trebuie să renunțe la adevărul de nezguduit al Bibliei, așa cum îl cunoscuseră ei. Au închis ochii în fața luminii soliei primului înger din Apocalips 14, și astfel nu au mai reușit să vadă frumusețe și sens în solia celui de-al doilea înger. Bisericile protestante ale acelei vremi au supraviețuit până în zilele noastre, dar ele nu mai au nici o legătură cu adevărul prezent, iar lumina îngerului al treilea nu reprezintă nimic pentru ei. Aceleași pericole ne pasc și pe noi, atunci când de dragul adevărului nu reușim să ținem pasul cu providențele noi ale lui Dumnezeu, când nu reușim să vedem lumină și frumusețe în adevărurile sacre ale Scripturii de teama ca nu cumva să stricăm adevărurile vechi, care ne-au păstrat ca biserică și în care au murit și părinții noștri. Cunoscându-ne bine, Domnul nostru grijuliu ne avertizează de pericolul evitării adevărului prezent de dragul adevărului trecut: În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, și se vor așeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile și așteptările lor, ei se vor opune lucrării (RH Extra, 22 dec. 1890). Solia îngerului al treilea nu va fi înțeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă (RH, 27 mai 1890). Acestea sunt avertizări de o sobrietate maximă. Fericiți sfinții care le vor lua în serios și se vor întoarce la Dumnezeu ca să învețe modul de a cunoaște adevărul prezent. Ei nu vor putea fi amăgiți de conspirația amețitoare pe care heruvimul mincinos a pregătit-o pentru timpul nostru. 12 decembrie 2004 Omul Isus Hristos Dumnezeu cu noi Gili Cârstea Creștinii au și ei o vină în răspândirea alarmantă în lume a crezurilor păgâne orientale despre karma și transmigrarea sufletului dintr-un corp în altul. Creștinii au moștenit și propovăduiesc o foarte greșită concepție despre întruparea lui Hristos. Ei cred că Hristos a fost a doua Persoană a Dumnezeirii care Și-a abandonat trupul divin în cer, cu toate atributele lui speciale, iar sufletul Lui a venit în lumea noastră și a locuit un trup omenesc oarecare, devenind astfel Fiul omului. Mai mult, ei spun că la înălțarea Sa la cer trupul respectiv a fost abandonat, iar spiritul Hristos a revenit la poziția, capacitățile, prerogativele și starea pe care le avea înainte de epopeea Sa pământească. Aceste credințe despre întrupare nu se potrivesc în nici un fel cu credința lui Isus, care spunea, cât de insistent se poate, că Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Nu se potrivesc nici cu profeția care spunea că Îl vor numi: Dumnezeu cu noi. Nici cu declarația lui Moise, care spunea despre El că va fi ridicat, dintre voi, dintre frații tăi. Și nici cu afirmațiile clare ale lui Pavel, care spunea că omul Isus Hristos era din sămânța lui David, în ce privește trupul și că Dumnezeu a ridicat un mântuitor pentru Israel din sămânța lui David, care este Isus. Omul Isus Hristos a fost născut în familia omenească, din codul genetic al seminției lui Iuda, din care provenea David, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu și fiind părtaș de natură divină conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veșnice, așa cum a fost Adam, așa cum sunt îngerii și locuitorii lumilor necăzute. El este deseori numit în Scriptură al doilea Adam. Spiritul Profeției ne spune că templul din Ierusalim era o pildă despre scopul etern al lui Dumnezeu de a locui în fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt, până la om. Adam a fost un templu al lui Dumnezeu, iar prima persoană de pe această planetă care a devenit un templu al Creatorului, după căderea lui Adam, a fost Omul Isus Hristos. El a demonstrat, îngerilor și oamenilor, că, fiind părtaș de natură divină, omul nu păcătuiește. Nu trebuia demonstrat că Dumnezeu, fiind părtaș de natură umană, nu păcătuiește. Omul Isus Hristos era părtaș de natură divină, adică era plin de Duhul Sfânt, iar Dumnezeu răspundea astfel provocării lui Satana, care dorea să răstoarne temeliile guvernării divine prin afirmația că părtășia de natură divină ar fi un instrument al sclaviei. Doar din această perspectivă se potrivește descrierea lui Pavel despre Omul Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul (Fil. 2:9-11). Dacă Isus Hristos a fost a doua Persoană a dumnezeirii deghizată în om, nu era nevoie să I se dea nici un nume mai presus de orice nume, deoarece îl avea deja din veșnicii. Acest nume glorios I S-a dat Omului Isus Hristos prin actul înfierii, la confirmarea numirii Sale pe tronul universului, rămas liber prin sacrificiul veșnic al Cuvântului, care S-a așezat între vii și morți, ca urgia să înceteze. Astăzi omenirea are pe tronul universului, pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, un membru al ei cu drepturi depline, și care a înfiat astfel omenirea în familia lui Dumnezeu. El este capul noii familii omenești, oameni divino-umani, născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi adică ADN-ul lui David ci dintr-una care nu poate putrezi adică biosul divin, Duhul Sfânt așezat în spirit, în Sfânta Sfintelor din templul inimii, așa cum cerea noul legământ (Ier. 31). Oferta lui Dumnezeu rămâne actuală: Omenescul lui Hristos este totul pentru noi. Este lanțul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, și prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost un om adevărat; El a dovedit umilința Sa devenind om. Și totuși, El era Dumnezeu în trup. Când ne aplecăm asupra acestui subiect am face bine să ascultăm cuvintele spuse de Hristos lui Moise lângă rugul aprins: Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt. Ar trebui să venim la acest studiu cu umilința unui ucenic, cu inima zdrobită. Studiul întrupării lui Hristos este un teren fertil, care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns (Youth Instructor, 13 octombrie 1898). La capitolul întrupării lui Hristos trebuie săpat foarte adânc, deoarece pervertirea naturii lui Hristos a fost la fel de adânc îngropată sub molozul erorilor, astfel ca urmașii lui Hristos să fie aduși pe genunchi la picioarele lui Baal. Fericită generația care se va apuca de lucru, cu umilință și seriozitate, în mina bogată a acestui subiect capabil să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu, care este Hristos în voi. Ei vor descoperi acolo pe Omul Isus Hristos, Mântuitorul, Dumnezeu cu noi. 13 decembrie 2004 Un Hristos fals un Baal modern Donald K. Short Mulți adventiști de ziua a șaptea trăiesc cu falsa impresie că închinarea la Baal are în primul rând legătură cu închinarea la soare și a culminat cu apostazia de pe muntele Carmel. Unii ar adăuga că aceasta reprezintă și infiltrarea influențelor lumești și chiar a celor păgâne în biserica noastră. Este posibil să se dea ca exemplu accentuarea tendinței de a sărbători Paștele; expunerea din ce în ce mai frecventă a simbolului crucii în diferite ornamente din arhitectura bisericilor noastre, lucru care în trecut era evitat pentru că era considerat un semn al bisericii catolice. Alții ar face referire la răspândirea modei cerceilor, verighetelor și a altor bijuterii. Unii ar sugera că ceremonia consacrării femeilor ca pastor în biserica adventistă înseamnă închinarea la Baal, ale cărei rădăcini sunt în Babilon, și sub nici o formă nu poate fi susținută de Biblie. Un număr din ce în ce mai mare de adventiști tradiționaliști enumeră fără ezitare creșterea apostaziei și a corupției financiare și teologice, și le etichetează ca fiind închinarea la Baal. Într-un anumit sens, toate acestea și multe altele pot fi adevărate. Dar în realitate toate aceste rele sunt doar pietricelele altarului din templul lui Baal. Ele constituie doar accesoriile exterioare care ascund o amăgire mai profundă și mult mai subtilă; o amăgire suficient de rafinată încât să ajungă până în mijlocul celor mai conservatori și ortodocși farisei pe care îi avem în biserica noastră. Fiecare dintre noi se găsește în pericol! Dintre toate pericolele pe care Isus le-a prevăzut în timp ce privea dincolo de Muntele Măslinilor, în viitor, nici unul nu este mai mare decât închinarea la Baal. Ascultați-L: Căci se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși (Mat. 24:24). Cine sunt cei aleși? Dacă nu noi suntem cei cărora li se adresează această avertizare specială a lui Isus, atunci nu avem nici un motiv să existăm. În mod sigur Domnul nu S-ar fi ostenit să ne trimită în 1888 o foarte prețioasă solie care urma să fie adusă proeminent înaintea lumii, dacă nu ar fi dorit să înțelegem clar diferența dintre adevăr și eroare. Confruntarea de pe muntele Carmel este doar o umbră slabă a teribilei lupte în care este implicat poporul lui Dumnezeu astăzi. Un Hristos fals nu este altceva decât un Baal modern. Lupta în care este implicată biserica rămășiței nu este doar împotriva apostaziei și a deteriorării standardelor, ci mai degrabă împotriva situării la conducerea întregului sistem de mântuire a însuși marelui vrăjmaș sau, așa cum ni s-a spus, Satana
încercând să conducă lucrarea lui Dumnezeu. Nu este suficientă o simplă denunțare a apostaziei și a conformării cu lumea, o chemare la o experiență, sau ceea ce unii ar numi o "relație" creștină mult mai fierbinte. Punctul central al amăgirii lui Satana este să-l construiască pe Baal în inima fiecărui credincios fără ca acel credincios să fie conștient de schimbarea direcției închinării sale către acesta. Așa se explică existența a mii de oameni care se roagă unui Isus care a terminat lucrarea de mai înainte și acum slujește în sfânta sfintelor dincolo de perdea - iar ei nu știu. Cei aleși trebuie să cunoască amăgirea închinării la Baal. Adevărul care le-a fost dat trebuie să biruiască somnolența laodiceană, să o distrugă și să trântească la pământ fiecare idol al lui Baal. Încheierea acestui conflict și desăvârșirea poporului lui Dumnezeu presupune mai mult decât operări în cărțile din cer. Doar deschiderea arhivelor cerești și verificarea cărților nu va rezolva problema păcatului și a neprihănirii. Cei aleși trebuie să știe ce este în realitate închinarea la Baal. Adevărul este contestat. Lupta de a asimila și a înțelege adevărul constituie zguduirea. 14 decembrie 2004 Două împărății două mentalități Gili Cârstea La două mii de ani după cea mai clară demonstrație despre caracterul lui Dumnezeu, urmașii Lui de astăzi sunt împărțiți în grupări fără număr, fiecare dintre ele pretinzând că a înțeles corect mesajul Scripturii și că Îl cunoaște corect pe Dumnezeul ei. Savanții iudei pretindeau același lucru, iar rămășița poporului Său de astăzi pretinde același lucru. Care să fie cauza acestor diferențe fundamentale în cunoașterea lui Dumnezeu, care fragmentează iremediabil lumea creștină? Dar mai important, ce element necunoscut tulbură rămășița în înțelegerea caracterului lui Dumnezeu, împiedicându-ne să ajungem la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos (Efeseni 4:13)? De ce oare nu am reușit încă, deși susținem foarte hotărât că avem tot adevărul, să ajungem la Cel ce este Capul, ci plutim încoace și încolo, speriați de toate curentele teologice ale Babilonului? Și Pavel, și Ellen G. White oferă o explicație pentru această dilemă. Să le dăm cuvântul: Totuși, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârșiți este o înțelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntașilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți. Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă
și pe care nu a cunoscut-o nici unul dintre fruntașii veacului acestuia
Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Și vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire spirituală pentru lucrurile spirituale (1 Corinteni 2: 6-13). Aceasta este frontiera slăvită care desparte împărăția lui Adam de împărăția lui Hristos. Scriptura poate fi citită cu două feluri de vorbiri. Una este o vorbire învățată de la Duhul Sfânt, cealaltă este vorbirea înțelepciunii omenești. Dacă tratăm Biblia cu măsura și limbajul firesc, este normal să avem credințe așa diferite și mai mulți dumnezei. Confuzia din lumea creștină este o dovadă a incapacității minții omenești de a aprecia lucrurile spirituale cercetate cu înțelepciune omenească. Ellen G. White vorbește și ea despre acest lucru: Biblia este un teren în care sunt ascunse comori cerești, și ele vor rămânea ascunse până când, prin cercetare sârguincioasă, vor fi descoperite și aduse la lumină. Biblia este o casetă cu bijuterii de o valoare inestimabilă, care trebuiesc prezentate în așa fel încât strălucirea lor să poată fi văzută. Dar frumusețea și valoarea acestor diamante ale adevărului nu pot fi sesizate de ochiul firesc. Lucrurile frumoase ale lumii materiale nu pot fi văzută până când soarele, alungând întunericul, le inundă cu lumină. Tot așa este și cu bogățiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ele nu pot fi apreciate până când nu sunt descoperite de Soarele Neprihănirii (CT, pag. 421). Dilema pornește de aici: Biblia nu este aceeași și pentru ochiul firesc și pentru ochiul spiritual? Adevărurile ei nu sunt la fel de clare pentru orice categorie de cititori? Pavel răspunde: Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește (1 Corinteni 2:14). Concluziile sunt clare: Biblia nu poate fi înțeleasă corect decât atunci când Soarele Neprihănirii luminează paginile ei. Spiritul Profetic nu poate fi de folos decât atunci când este studiat cu umilința izvorâtă din recunoașterea faptului că Duhul lui Dumnezeu a fost jignit și insultat în încercarea Sa de a declanșa marea strigare.
home |