| | 15 noiembrie 2004 David, cortul mărturiei și războiul sfânt Gili Cârstea Acum câteva minute mi-a telefonat o soră din Timișoara, încântată și ea de farmecul inegalabil al neprihănirii lui Hristos. Era bucuroasă să descopere cum lumina despre caracterul lui Dumnezeu devine tot mai strălucitoare pe măsură ce comparăm pasajele Scripturii și învățăm să punem întrebările potrivite. Ea se întreba de ce a fost împiedicat David să construiască o casă pentru Domnul, cu argumentul că el a fost un războinic și a vărsat mult sânge: Dar Dumnezeu mi-a zis: 'Să nu zidești o casă Numelui Meu, căci ești un om de război și ai vărsat sânge' (1 Cronici 28:3). Când analizăm viața și războaiele lui David, nu putem să nu observăm implicarea evidentă a cerului în luptele și biruințele lui, începând chiar cu incidentul Goliat. Fără intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu, David nu avea nici o șansă de biruință, în toată cariera lui strălucită. Atunci de ce i se reproșază patriotismul, vitejia și credincioșia față de Dumnezeu, fiind împiedicat să construiască templul exact din cauza acestor merite deosebite? Nu vi se pare ciudat? În plus, David nici nu protestează, dând impresia că un asemenea gen de pedeapsă este chiar îndreptățită. Cum se explică o asemenea contradicție? David avea anumite neclarități esențiale despre împărăția lui Dumnezeu, neclarități care persistă și astăzi printre urmașii lui Hristos. El s-a trezit într-o dimineață hotărât să construiască Domnului o casă decentă la Ierusalim, rușinat probabil de discrepanțele șocante dintre cortul întâlnirii și palatele lui somptuoase. Natan, vocea lui Dumnezeu pentru David, este luat și el prin surprindere și validează proiectul fără să se consulte cu Dumnezeul lui. Dar noaptea următoare vine lumina, iar David o primește cu umilință, deși fără să priceapă mare lucru. Solia Domnului vorbea despre lucruri ciudate. Domnul va clădi lui David o casă; adevărata casă pentru Domnul va fi ridicată de Fiul lui David; cortul mărturiei trebuia să rămână așa, deoarece simbolistica era stricată dacă se transforma în palatul mărturiei. David nici nu visa că tabernacolul nu era altceva decât o pildă, pentru Israel și pentru lume. Tot ce a reținut împăratul din solie a fost că urmașul lui va construi Domnului o casă. El presupunea că Solomon va fi destul de neprihănit pentru o asemenea sarcină măreață. A fost Solomon un asemenea caracter? Nicidecum. Atunci ce se întâmplă aici? Episodul este plin de semnificații pentru ultima generație. În lucrarea lui Dumnezeu nu se folosește violența, constrângerea sau amenințarea cu forța. Templul lui Dumnezeu va opera în acord deplin cu legea. Hristos, Fiul lui David, Mielul lui Dumnezeu, nu a recurs la violență sub cele mai teribile provocări, enunțând și demonstrând practic marele principiu din împărăția luminii: Cel ce pune mâna pe sabie, de sabie va pieri. Marele David, oricât de iubit a fost el, nu a priceput acest lucru. În viața lui nu s-a putut oglindi chipul lui Dumnezeu, dragostea care se jertfește. El nu a înțeles că violența naște violență. Nici nu a fost dispus să experimenteze genul de război pe care l-a descoperit cu surprindere și teamă, desigur Iosafat mai târziu. Un război în care tot ce trebuie să faci este să onorezi puterea protectoare a unui Dumnezeu viu. Când va deveni poporul rămășiței o casă duhovnicească pentru Dumnezeul viu și lucrător? Atunci când va aprecia căile neprihănirii. Atunci când va fi dispus să fie mai degrabă șters din cartea vieții decât să fie clintite temeliile veșnice ale legii desăvârșite a libertății. Atunci când va aprecia caracterul lui Dumnezeu, care va trebui reprodus desăvârșit în popor, conform cerințelor noului legământ. Atunci, și nici o clipă mai devreme. Deocamdată, poporul nostru se ambiționează să ridice case pentru Domnul, fără se se gândească la șuvoaiele de sânge ale ultimului secol, pentru care este singurul responsabil. 16 noiembrie 2004 Strigătul pietrelor Evelyn Mangîru Noi, adventiștii de ziua a șaptea, am fost binecuvântați de Dumnezeu cu adevărul prețios care, dacă ar fi fost primit cu sinceritate, ar fi condus la încheierea marii lupte dintre bine și rău. Și nu uităm că am fost binecuvântați. Dimpotrivă, de multe ori ne mândrim excesiv cu superioritatea noastră teologică. Uităm însă că numai faptul de a fi primit pe adresa noastră poștală adevărul nu ne face cu nimic mai buni decât alții. Important este ce am făcut cu el după ce ne-a fost înmânat de solii Domnului. Sunt mulți cei care afirmă că solia 1888 a fost acceptată de biserică. Dacă este așa, unde este? După ce am primit-o, ce am făcut cu ea? Vreau să o văd astăzi scrisă, comentată, publicată, predicată, dezvoltată, discutată, explicată, învățată de teologii, predicatorii, instructorii și laicii vremii. Dacă se recunoaște faptul că aceasta este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare și însoțită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată (Ellen White, TM 91, 92), de ce simpla rostire a expresiei solia 1888 declanșează reacții așa de ciudate? Cineva ridică din sprâncene, mirat, altcineva face un pas înapoi, mimând graba, unii contracarează, alții se enervează și toată lumea sfârșește prin a pune punct unor propoziții neterminate... Cum poate un adevăr care a fost acceptat, așa cum se susține, să producă atâta disconfort? Cum poate un adevăr menit să pună capăt marii controverse să creeze atâta tulburare în mijlocul celor care l-au acceptat? Istoria se repetă. Când Isus S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâșul muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer, și slavă în locurile prea înalte! Unii Farisei, din norod, i-au zis lui Isus: Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii! Și El a răspuns: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca 19:37-40). Fariseii nu se simțeau confortabil asistând la primirea pe care I-o făceau ucenicii lui Hristos în cetatea Ierusalimului. Nu citiseră ei de atâtea ori Zaharia 9:9: Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe? Cu siguranță, ei susțineau că acceptă orice adevăr din Sfintele Scripturi, inclusiv acela care profetiza intrarea Mântuitorului mult așteptat pe porțile Ierusalimului. Numai că în împrejurările respective acest adevăr le producea un mare disconfort. Nu acum este momentul! Nu! Nu acesta este împăratul! Nu El! Nu așa se explică versetul! Nu așa și nu acum! Nu se împlinește acum! Nu acesta este adevărul! Ați înțeles greșit! Tăceți! Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii! Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga. Nu spun nici o noutate atunci când afirm că din poporul lui Dumnezeu fac parte și oameni de alte religii, nu numai adventiști de ziua a șaptea. Ei prețuiesc adevărul pe care l-au cunoscut despre Dumnezeu și îl lasă să dea rod în viața lor. Ei sunt cei care, fără să știe, așteaptă ca Laodicea se se trezească din lunga ațipire și să dea marea strigare a îngerului al treilea. Ei nu se sfiesc să strige adevărul, în măsura în care l-au cunoscut, și este o încântare să vezi cu cât entuziasm vorbesc despre dragostea lui Tatălui. Nimic nu îi ține pe acești oameni departe de adevărul prezent și de nunta Mielului, cu excepția indiferenței Miresei de a se pregăti pentru marea sărbătoare. Ce puțină răbdare s-a manifestat, câte cuvinte amare s-au rostit și câtă condamnare a existat din partea celor care se declară a fi copiii lui Dumnezeu, împotriva acelora care nu au aceeași credință ca noi. Mulți au privit la aceia care fac parte din alte biserici ca la niște mari păcătoși, deși Domnul nu îi privește așa. Cei care privesc astfel la membrii altor biserici, au nevoie să se umilească sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Poate că cei pe care ei îi condamnă au avut puțină lumină, puține ocazii și privilegii. Dacă ar fi avut lumina pe care mulți dintre membrii bisericii noastre au avut-o, poate că ar fi avansat mult mai rapid, și și-ar fi prezentat credința mult mai bine înaintea lumii. Despre aceia care se laudă cu lumina lor, și totuși nu umblă în ea, Hristos spune: De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume [adventiștii de ziua a șaptea, care au avut mare lumină], vei fi înălțat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuința morților; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei decât pentru tine. În vremea aceea, Isus a luat cuvântul și a zis: Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor Mat. 11:22-25 (Ellen G. White, Review and Herald, 15.08.1893). Recent, am avut plăcerea să descopăr pe internet o carte care demonstrează încă o dată că adevărul despre caracterul lui Dumnezeu este cercetat de mulți copii sinceri ai lui Dumnezeu de alte religii. Poziția autorului este deosebită, mai ales datorită faptului că biserica din care face parte crede în iad și pedeapsa veșnică. Cartea se intitulează The River of Fire (Râul de foc), și a fost scrisă în 1980 (inițial, sub formă de predică pentru o conferință în SUA) de un ortodox grec, medic de profesie dr. Alexandre Kalomiros. Este Dumnezeu cu adevărat bun? A creat Dumnezeu iadul? Acestea sunt întrebările la care a încercat să răspundă autorul, stimulat de dorința de a înțelege cum poate un Dumnezeu iubitor să Se răzbune și să îi pedepsească pe cei care nu răspund invitației Sale mântuitoare. Înainte de a reda câteva citate din această carte, doresc să menționez că ea cuprinde și concepții pe care noi nu le împărtășim și care vin în contradicție cu adevărul descoperit Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Așadar, nu susțin că studiul lui A. Kalomiros constituie un etalon teologic, ci doar mă bucur să constat că oameni care habar nu au despre solia îngerului al treilea încearcă să înțeleagă, cu adevărul pe care îl au la dispoziție, concepte pe care Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea ar fi trebuit de mult să le primească cu bucurie și să le vestească lumii. Dar lumina care urmează să lumineze tot pământul cu slava ei a fost respinsă și, prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost ținută în mare măsură departe de lume (EGW 1888 Materials, vol. 4, 1575) [citește urmarea articolului] 17 noiembrie 2004 Plângerile lui Robert H. Pierson Gili Cârstea Robert H. Pierson, președinte al Conferinței Generale în anii 70, în ultimul apel către colegii săi din conducerea lucrării, a descris cu o incredibilă acuratețe pericolele care amenință biserica rămășiței. Avertizările lui parcă sunt o relatare în direct a timpului și stării bisericii de azi. El descrie etapele prin care o mișcare de redeșteptare și reformă se transformă, odată cu schimbarea generațiilor, într-o biserică. Pasul final este făcut în generația a patra, pe care el o descrie astfel: În generația a patra, mașinăria este stufoasă; numărul administratorilor crește, în timp ce numărul lucrătorilor de la bază scade proporțional. Se organizează mari conferințe ale bisericii pentru a defini doctrine. Se organizează multe școli, universități și seminarii teologice. Acestea așteaptă acreditare din partea lumii și tind să devină lumești. Are loc o reexaminare a pozițiilor și o modernizare a metodelor. Începe să se dea atenție culturii contemporane, cu accent pe artă, muzică, arhitectură, literatură. Mișcarea încearcă să fie 'relevantă' pentru societatea contemporană prin implicare în cauze populare. Serviciul divin devine formal. Grupul se bucură de acceptare deplină din partea lumii. Secta a devenit biserică. Îngrozit parcă de o asemenea perspectivă, el face un apel plin de cutremur: Frați și surori, acest lucru nu trebuie nicidecum să se întâmple Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea! Acest lucru nu se va întâmpla Bisericii Adventiste! Aceasta nu este o altă biserică este biserica lui Dumnezeu! Voi sunteți bărbații și femeile din acest templu în dimineața aceasta pe care Dumnezeu contează că acest lucru nu se va întâmpla. Din păcate, acest lucru s-a întâmplat în cele mai mici detalii. Serviciile divine au devenit o formă lipsită de viață, cultura contemporană a devenit o normă în viața bisericii, universitățile și seminariile răsar ca ciupercile după ploaie, dar ele nu mai pregătesc străjeri pentru zidurile Sionului, ci activiști care să producă o tranziție lină spre biserica emergentă a secolului 21. Este cât se poate de vizibil că biserica a devenit relevantă pentru societate, prin implicare în cauze populare, stimulată chiar de lideri ai CG, care ne reproșează că ne-am ocupat prea mult de Noul Pământ, în timp ce pe acesta vechi l-am neglijat destul. Fratele Pierson continuă să descrie viitorul lui și prezentul nostru: Frați și surori, există deja forțe subtile care au început să se agite. Din păcate, există în biserică unii care pun la îndoială inspirația întregii Biblii, care ridiculizează primele 11 capitole din Geneza, care contestă cronologia scurtă a Spiritului Profeției despre vârsta pământului și care, mai mult sau mai puțin subtil, atacă Spiritul Profeției. Sunt unii care se îndreaptă spre reformatori sau teologi contemporani ca sursă și normă pentru doctrina adventistă. Sunt unii care s-au plictisit de sloganurile răsuflate ale adventismului. Există unii care ar dori să uităm standardele bisericii pe care o iubim. Există unii care poftesc și curtează favorurile evanghelicilor; care vor să lepede mantaua unui popor special; care ar prefera calea lumii materialiste, seculare. Pe fratele Pierson nu l-a acuzat nimeni că a criticat biserica. Știau toți că el are dreptate, iar când afirma public aceste lucruri era încă președintele Conferinței Generale. Faptul că viziunea lui este autentică nu este confirmat doar de asemănarea izbitoare a mesajului cu scrierile profeților din vechime, trimiși de Dumnezeu să reproșeze lui Israel depărtările subtile de la calea neprihănirii. Mesajul lui este autentic datorită împlinirii la literă a mișcărilor periculoase pe care el le demasca atunci. Din păcate, speranțele lui au rămas neîmplinite. Frații prezenți în acea sală nu au fost oamenii pe care Dumnezeu să conteze ca mișcarea adventă să nu devină o biserică. Acest lucru nu se va întâmpla Bisericii Adventiste, spera fr. Pierson acum aproape treizeci de ani. Dar s-a întâmplat. Unii care atunci doar pofteau și curtau favorurile evanghelicilor, astăzi sunt primiți în alianțele evanghelice fără nici cea mai slabă reacție de împotrivire din partea CG sau a Diviziunilor. Cele mai multe Uniuni de Conferințe din Europa sunt membre în asociații care militeză pentru unitatea trupului lui Hristos, ecumenismul. De dragul acestui pământ, pe care l-am neglijat prea mult. Pământul locuit, Oikoumené gé, speranța duhurilor răutății din locurile cerești și a gloatelor de naivi pe care i-au înhămat ele la ridicarea chipului de aur modern. 18 noiembrie 2004 Disprețul adus Cuvântului Său Gili Cârstea Vorbeam ieri despre plângerile fratelui Pierson și amenințările contemporane pe care le indica el în apelul de adio către membrii comitetului CG și ai instituțiilor majore ale bisericii. Printre acele amenințări el cita aplecarea academiei adventiste către surse de inspirație ale teologilor din Babilonul spiritual: Sunt unii care se îndreaptă spre reformatori sau teologi contemporani ca sursă și normă pentru doctrina adventistă. Unii aceia din anii 70 au devenit astăzi majoritatea zdrobitoare. Absolvenții școlilor adventiste, oricât de mediocri sau șterși ar fi ei, își fac un titlu de glorie în a cita faimoși autori protestanți, ca o dovadă de erudiție și înaltă pregătire teologică. Citiți Curierul Adventist și veți observa imediat această practică modernă în biserica noastră. Mentalitatea și logica lumii religioase sunt puse la loc de cinste în publicațiile bisericii, fiind realmente folosite ca sursă și normă pentru doctrina adventistă. Autorii noștri nu par conștienți de faptul că cele mai eficiente instrumente ale amăgirii au fost mereu teologii bisericilor apostaziate. Ni se sugerează că lumea protestantă este partenera lui Dumnezeu pentru evanghelizarea lumii, iar noi trebuie să recuperăm handicapul, ieșind din letargia dogmatică a secolului 19. Toate acestea se fac în clară contradicție cu avertizările pe care Dumnezeu ni le-a comunicat: Biblia a fost așezată pe locul doi, în timp ce cuvântul oamenilor așa-ziși mari i-a luat locul. Să ne ierte Domnul disprețul adus Cuvântului Său. Deși în Biblie se află comori inestimabile, și este ca o mină bogată de aur, totuși nu este apreciată și cercetată, iar comorile ei nu sunt descoperite. Mila, adevărul și dragostea sunt prețioase peste puterea noastră de înțelegere; nu putem avea o prea mare cantitate din aceste comori, iar noi descoperim cum putem deveni posesorii acestor bogății cerești în Cuvântul lui Dumnezeu. De ce atunci Cuvântul lui Dumnezeu este neinteresant pentru așa mulți creștini cu numele? Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu este spirit și viață? A așezat Isus asupra noastră o sarcină plictisitoare când ne-a spus să cercetăm Scriptura? Isus a spus: 'Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt duh și viață' (Ioan 6,63). Dar lucrurile spirituale trebuiesc înțelese spiritual, iar motivul pentru care vă lipsește interesul este că vă lipsește Duhul Sfânt. Când inima este adusă în armonie cu Cuvântul, va izvorî în voi o nouă viață, o lumină nouă va străluci asupra fiecărui rând din Scriptură, și ea va deveni vocea lui Dumnezeu în sufletul vostru (CE 80). Atunci când lucrurile spirituale nu sunt înțelese spiritual, poporul ales din orice generație a alergat după înțelepciune și acreditare prin Asiria și Egipt, antice sau moderne. Care este motivul pentru care lucrurile nu sunt înțelese spiritual? Lipsa Duhului Sfânt, pe care L-am batjocorit în fel și chip de la Minneapolis încoace, ținându-L cât mai departe de templul inimii. Acum alergăm după spiritualitate înaltă la exercițiile oculte ale evului întunecat și la proponenții lor moderni. Vom putea spera să vedem un străjer de pe zidurile Sionului cerând scuze lui Dumnezeu pentru disprețul adus Cuvântului Său în publicațiile bisericii rămășiței și la catedrele școlilor ei? Deocamdată, comorile inestimabile ale Cuvântului rămân sub mormane de moloz, iar cei care încearcă să le scoată la lumină sunt declarați a face parte din segmentul neglijabil de lunatici ai oricărui popor sfânt. 19 noiembrie 2004 Fuga unui profet Gili Cârstea Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața (1 Regi 19:3). Acesta este raportul Bibliei despre reacția lui Ilie la amenințarea unei femei amețite de vinul Babilonului. Izabela se jura pe asprimea zeilor că va trece pe profetul Domnului prin ascuțișul sabiei, iar acesta fuge în pustie și cere lui Dumnezeu să-i ia viața. Dacă tot dorea să moară, de ce nu a rămas la palat, să-l omoare Izabela? Ilie nu avea nici un motiv să se teamă de amenințările Izabelei. Pe vârful muntelui Carmel obținuse binecuvântarea lui Dumnezeu, bunăvoința împăratului și încrederea poporului. Ce putea să-i facă Izabela, rămasă acum fără teologii ei mincinoși, fără putere asupra poporului și fără prea mare credibilitate în fața soțului ei? Ce avea ea așa de special încât marele biruitor de pe Carmel și-a simțit șira spinării cuprinsă de fiori reci la amenințarea ei? Nu a făcut decât să rostească o frază banală, și omul lui Dumnezeu a părăsit în goană mișcarea de reformă națională care se înfiripa, și care necesita prezența lui în capitala țării. Ce farmece speciale avea Izabela, ca să pună pe fugă un om care sfidase până mai ieri tot ce se putea sfida, pe împăratul crud al lui Israel, gloata teologilor naționali, garda națională, poliția bisericească, comisia de puritate doctrinală a bisericii, ca să nu mai vorbim de poporul turbat de seceta prelungită adusă de Ilie, așa cum credeau ei. Acum toată lumea este de partea lui, iar el fuge de o femeie izolată, apostaziată și lipsită de pârghiile puterii pe care le controlase până acum. S-ar putea ca problema să nu fie la Izabela, ci chiar în inima lui Ilie. Pe Carmel, la cererea lui Ilie, Dumnezeul dragostei S-a prezentat poporului Său, popor care Îl confunda cu Baal. El a răspuns cererii lui Ilie de a aprinde jertfa de pe altar, luminând astfel muntele Carmel cu slava caracterului Său, un Miel pe care Îl duci la tăiere. Prin acest gest, Dumnezeu dorea să câștige inima lui Israel pentru căile neprihănirii, în contrast cu brutalitatea, violența, lipsa de milă și grosolănia închinării la Baal. Dar Ilie este luat de val, iar succesul răsunător i s-a urcat la cap la fel de repede ca vinul Babilonului. Purtat de uralele poporului luminat de slava lui Hristos, el comandă măcelărirea teologilor mincinoși. Așa ceva nu era în acord cu neprihănirea lui Hristos, nici cu caracterul lui Dumnezeu, deși era în acord cu practicile lui Baal și ale poporului apostaziat. Ilie, până atunci vânat de închinătorii lui Baal spre a fi omorât, face exact același lucru când evenimentele devin prielnice pentru el. Din victimă, el devine călău pentru călăii lui, care acum devin victime; o asemenea procedură arată că Dumnezeu nu era deloc diferit de Baal. Ilie merge pe același drum care pe Moise l-a costat viața. Acesta a dat o impresie greșită despre caracterul lui Dumnezeu, lovind stânca pentru a da apă, deși era nevoie doar de rostirea cuvântului. Ilie face aceeași greșeală, demonstrând cât de adânc este scrisă violența în inimile noastre. Mai târziu, amândoi vor veni să-L încurajeze pe Fiul omului să nu repete greșeala lor. Dumnezeu nu i-a cerut lui Ilie să omoare pe profeții lui Baal. Dacă trebuiau omorâți, Dumnezeu Se putea descurca și fără ajutorul lui. Și era bine să o facă înainte ca aceștia să apuce să ducă poporul în rătăcire; acum, după ce au fost demascați așa de spectaculos, iar poporul le-a întors spatele definitiv, omorârea lor nu mai slujea la nimic. Era doar o răzbunare tardivă și ineficientă, o ură inutilă și deplasată. Cu această povară de sânge în spate, Ilie nu mai reușește să vadă harul iubitor și protector care îl salvase până atunci. Se ridicase un zid între el și Dumnezeul lui. Deși era adulat de tot Israelul, Ilie fuge din fața unei femei nepocăite. La umbra ienupărului, el cere să moară, recunoscând cinstit că nu este mai bun decât părinții lui. Dumnezeu onorează sinceritatea, mai ales că Ilie avea nevoie de încă o confruntare cu farmecul inegalabil al lui Hristos. Trebuie să meargă la muntele lui Dumnezeu, la Horeb, o călătorie de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, și acolo să capete o nouă rază de lumină despre Acela care peste mii de ani va fi numit cu respect sfânt UN SERV AL SERVILOR. A fost vijelia, a venit cutremurul, a urmat focul, dar Dumnezeu nu era în ele. Apoi a venit un susur blând, iar Ilie și-a înțeles nebunia de la poalele muntelui, unde a deformat chipul iubitor al Dorinței Veacurilor prin focul, cutremurul și vijelia de sânge în care a scăldat pe opozanții lui Dumnezeu. Acum era pregătit pentru misiunea lui finală și pentru o altă misiune în viitor, când urma să încurajeze pe Mielul lui Dumnezeu să reziste cu blândețe, răbdare și umilință la toate manevrele prin care sfinții din vremea Lui vor căuta să-I ia viața. Iar sfinții respectivi, onorații membri ai Sinedriului, nu erau cu nimic mai buni decât proorocii lui Baal din vremea lui Ilie. Hristos nu a repetat greșeala lui Ilie. După învierea Sa glorioasă, El nu a cerut ucenicilor să treacă prin ascuțișul sabiei pe Caiafa, Ana și haita lor de lupi setoși de sânge. Nu a strigat: Unul să nu scape, așa cum a făcut Ilie. Din contră, i-a trimis la ei cu vestea bună că Dumnezeu îi iartă, că le oferă o a doua șansă de a aprecia frumusețea neprihănirii. Ilie a privit, din locașul lui ceresc, cu satisfacție maximă cum Fiul Omului i-a recuperat greșeala și a aruncat-o în fundul mării. 20 noiembrie 2004 Un ambasador al lui Hristos Gili Cârstea Eram într-un grup de studiu, în vizită la prieteni din vestul țării, unde discutam despre valoarea inestimabilă a adevărului încredințat acestui popor despre sanctuar. Printre participanți se afla o soră, destul de înaintată în vârstă, care mi-a luminat seara prin câteva cuvinte admirabile. Ea spunea că este încântată de scrierile fratelui Donald K. Short, pe care îl socotește a fi cel mai profund autor adventist contemporan. Am amuțit de plăcere. Erau exact și sentimentele mele, dar vă imaginați uimirea mea să le aud rostite de o persoană pentru care ești bucuros doar dacă mai poate citi, cu cât mai puțin să înțeleagă sau să aprecieze cărțile lui Donald K. Short. Inima mea este tristă în seara aceasta, prieteni, deoarece trebuie să vă spun că dragul nostru Donald K. Short s-a stins din viață săptămâna trecută. S-a retras la odihnă așa cum a trăit și a scris, cu modestie, cu demnitate, în liniște, cu speranța că sanctuarul va fi curățit și că, în curând, un popor va fi făcut frați asemenea Lui. A trăit o viață întreagă sub aripile vindecătoare ale neprihănirii lui Hristos, acolo de unde se vede cel mai bine caracterul unui Dumnezeu ofensat de iubita inimii Lui, biserica. Providența a găsit în inima lui un loc de părtășie pentru suferința neîmpărtășită a unui Dumnezeu gonit din templul Său de inconștiența și imaturitatea câtorva generații de savanți adventiști. El a perceput geniul adventismului în doctrina sanctuarului, înțelegând că trupul lui Hristos nu poate fi desăvârșit, curățit, restaurat, justificat, atâta timp cât templul inimii este pustiu, iar Șekina exilată în sanctuarul ceresc pentru un motiv cât se poate de straniu: Ca Laodicea să se mai poată lăuda câțiva ani cu faptele ei. Pentru mine personal, contribuția majoră a lui Donald K. Short la imaginea adevărului adventist pentru ultima generație rămâne afirmația lui din articolul intitulat Călcâiul lui Achile, pe care vă rog să-mi permiteți să o reproduc aici: S-ar putea ca Ioan 3:16 să fie versetul cel mai puțin înțeles din Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de mult a iubit Dumnezeu
încât a dat. Când dai ceva, acel lucru nu-ți mai aparține. Versetul spune clar, explicit, că Dumnezeu a dat. Când Dumnezeu L-a dat pe Hristos, El a rămas definitiv fără Fiul Său. Isus nu va mai ocupa același loc pe care Îl ocupa înainte de a veni pe pământ. De aceea raportul ne spune că Dumnezeu a dat. S-a făcut Hristos trup pentru totdeauna? Sau doar pentru cei 33 de ani, și apoi S-a întors în slavă? Dacă Tatăl L-a dat pe Hristos, L-a dat pentru totdeauna, pe vecie. Acest concept ar trebui să fie temelia pentru o foarte profundă înțelegere a persoanei lui Hristos, a sacrificiului Său și a implicațiilor universale ale întrupării. Noi încă ne copilărim cu o imagine foarte limitată despre costurile rebeliunii și păcatului pe care divinitatea a fost obligată de dragoste, evident să le plătească. Ne complacem încă să explicăm junghierea mielului ceremonial ca pe o excursie de câțiva ani a Fiului lui Dumnezeu printre oameni, după care a revenit acolo de unde plecase. Dar versetul spune că Dumnezeu a dat, și ceea ce a dat a pierdut definitiv, prin moarte. Știu că în seara aceasta, o inimă de Tată este mai tristă decât inima mea, deoarece încă un prieten al Său și-a încetat mărturia în această ultimă scenă a marii controverse. O speranță însă luminează și alină sufletele noastre: În câte inimi de pe mapamond lucrările lui Donald K. Short au reaprins speranța adventă, oferind un sens nou soliei îngerului al treilea, acea foarte prețioasă solie pentru care a luptat toată viața lui? Ceea ce știm sigur este că lucrarea lui va propăși în mâinile Domnului, pe care L-a servit cu abnegație, modestie și onoare aproape un secol. 21 noiembrie 2004 In Memoriam I Donald K. Short Suntem fascinați de credința Creatorului, care S-a oferit să așeze în mâinile oamenilor "puterea lui Dumnezeu." Făgăduința Lui este: "Evanghelia lui Hristos
este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1:16). Ca și când nu ar fi destul de ciudat, priviți la versetul următor care ne spune că "neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită" în evanghelie. Aceste versete ne descoperă caracterul lui Dumnezeu și planul Său pentru omenire. Dacă toate acestea ar fi așezate într-o ecuație, ar arăta în felul următor: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu. Ceea ce dorește El să ne ofere și potențialul de dezvoltare la care ne invită, depășește înțelegerea noastră. (De ce să-Și facă Dumnezeu griji din cauza unor rebeli? Mai bine să-i extermine!). Pavel își dezvoltă ecuația în 1 Corinteni 1:18: "Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." Când două lucruri sunt egale cu un al treilea, atunci toate trei sunt egale. De aici rezultă o axiomă a evangheliei mult mai puternică decât o bombă nucleară sau decât orice altă forță care urmează să fie descoperită. Ecuația devine deci: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu = crucea. Oricine primește evanghelia, primește aceeași putere prin care s-a creat universul, puterea lui Dumnezeu. Dacă mintea noastră poate pricepe acest lucru, atunci am înțelege că Dumnezeu nu a precupețit nimic când a venit să-Și ajute familia. Cu siguranță, evanghelia înseamnă infinit mai mult decât simpla "veste bună." Evanghelia este chiar neprihănirea lui Dumnezeu care biruiește păcatul, pentru că în ea este puterea lui Dumnezeu. Evanghelia care se găsește în cruce este mai mult decât o imagine vizuală, o emblemă, un semn, o reprezentare grafică, sau orice altceva care poate fi schițat. De aceea, oricine acceptă cu adevărat evanghelia acceptă în mod necesar și crucea. Cei ce cunosc și înțeleg crucea se găsesc în camera de audiență a lui Dumnezeu, în locul prea sfânt al Creatorului. Există o singură concluzie: Pavel vorbea despre lucruri ce aveau legătură cu lucrarea de ispășire, care nu poate fi completă deoarece păcatul nu este încă șters. Când înțelegem deplin ispășirea, vom înțelege mecanismul inimii omenești și robia ei față de păcat. Atunci vom fi capabili să ajutăm lumea într-un mod la care nici nu visăm încă. Se va arăta "puterea lui Dumnezeu." Fiecare membru al bisericii va simți împreună cu restul omenirii, culminând cu ceea ce Biblia numește "agape." Biserica va experimenta atunci pocăința colectivă așa cum a experimentat-o Hristos. Păzitorii sabatului vor ști că fiecare membru este o celulă în trupul lui Hristos. Așa cum El a luat asupra Sa natura omenească și a devenit una cu noi, tot așa fiecare credincios își va recunoaște locul în structura omenirii. În mijlocul membrilor bisericii se va auzi rugăciunea lui Hristos: "Tată iartă-i, căci nu știu ce fac" (Luca 23:34). Membrii bisericii vor percepe păcatele celorlalți ca fiind ale lor, pe care le-ar fi comis dacă nu era harul lui Hristos. Vor ști că cele mai grave păcate ale omenirii zac ascunse în propriile lor inimi ca o predispoziție, așteptând doar momentul potrivit pentru a ieși la iveală. Fiecare credincios va recunoaște că "Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe." Ei vor prețui solia lui Pavel de îndată ce vor fi convinși că "Ochiul nu poate zice mâinii: N-am trebuință de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuință de voi
Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel
pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele." (1 Corinteni 12:14, 21, 24, 25). Biserica rămășiței va înțelege că pocăința "colectivă" nu are nimic în comun cu organizația, cu ierarhia. Din contră este o acceptare umilă, individual cât și colectiv, a apelului pe care îl face Martorul Credincios celei de a șaptea biserici. Rugămintea Sa este clară, ca acest trup colectiv, "îngerul bisericii," să fie plin de râvnă și să se pocăiască (Apocalips 3:14, 19). Când poporul lui Dumnezeu aude vocea Sa și deschide ușa inimii, nu va mai fi nevoie de "departamente," "programe" și psihologie erudită pentru a câștiga suflete. Atunci nu vom mai "vinde un produs" care trebuie împachetat astfel încât să trezească dorințele egoiste ale cumpărătorului. Nu va fi publicitate ieftină. Ispășirea finală nu este un eveniment care trebuie introdus într-un catalog de doctrine ca o realizare de ultimă oră. Și nici nu poate fi impusă tuturor ceremoniilor și dogmelor pe care le-a produs omul de-a lungul secolelor, căci, deși ar putea părea un eveniment, totuși ea este o problemă. 22 noiembrie 2004 In Memoriam II Donald K. Short Laodicea a trăit prea mult în lux din contul orbirii, iar într-o zi vom descoperi că dobânzile astronomice trebuie plătite. Am fost mai mult decât dispuși să apărăm un har înlocuitor care ne-a izolat de conștiența focului mistuitor al slavei lui Dumnezeu. Ca și Iacov și Ioan, ne-am complăcut să vorbim și chiar să ne rugăm pentru anumite lucruri fără să știm ce cerem. Așa cum le-a spus lor, Isus ne spune și nouă: "Nu știți ce cereți" (Marcu 10,38). Am fost orbi la sfatul deosebit care s-a dat acestei biserici la începutul ei. Adevărul a stat amorțit mai bine de un secol. Ni s-a spus că sigiliul lui Dumnezeu va fi pus doar asupra celor care "reflectă deplin chipul lui Isus." Nu va fi ploaie târzie "înviorătoare" fără biruință asupra oricărui păcat. Evenimentele finale nu pot avea loc în timp ce poporul lui Dumnezeu continuă în păcat și se ascunde în spatele mijlocirii. Judecățile finale ale lumii trebuie să aștepte până va apărea un popor dispus să facă parte dintr-un grup despre care Isus a spus că sunt neprihăniți. Ei vor fi sigilați în această stare de neprihănire, declarați sfinți ca rod al neprihănirii, și vor rămâne sfinți (Apocalips 22,11). În timp ce Isus continuă mijlocirea, în cer se trage o linie de despărțire între cei neprihăniți și cei nelegiuiți. În ochii cerului, cei neprihăniți justifică adevărul și condamnă pe cei nelegiuiți prin stilul lor de viață. Prin harul lui Hristos, cei sfinți devin norma care demonstrează că nu este nevoie de păcat. Acesta este rezultatul practic al judecății de cercetare ce se desfășoară acum pentru a dezvolta acest grup de credincioși. Rezultatul acestei ultime proceduri cu păcatul este prezentat clar bisericii: "Fiecare caz a fost decis pentru viață sau moarte. În timp ce Isus Își desfășura lucrarea în sanctuar, judecata a trecut de la neprihăniții morți la cei în viață. Hristos a primit împărăția, făcând ispășire pentru poporul Său și ștergându-le păcatele. Numărul membrilor Împărăției s-a împlinit. Nunta Mielului a avut loc
Când a ieșit Isus din Sfânta Sfintelor, am auzit clinchetul clopoțeilor de pe hainele Sale, și un nor de întuneric a acoperit pe locuitorii pământului. Nu mai era Mijlocitor între omul vinovat și un Dumnezeu jignit. Atâta timp cât Isus a stat între Dumnezeu și omul vinovat, asupra poporului s-a manifestat o protecție; dar când S-a retras dintre om și Tatăl, protecția a fost retrasă, iar Satana a avut control deplin asupra celor rămași nepocăiți. Este imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus oficiază în sanctuar
În acel moment teribil, după încheierea lucrării lui Hristos, sfinții vor trăi fără mijlocitor în fața unui Dumnezeu sfânt
Planul de mântuire a fost încheiat, dar puțini au hotărât să-l accepte" (EW 280). Mărturia aceasta puternică spune că înainte să poată avea loc sfârșitul, trebuie să existe un popor care a ajuns la maturitate spirituală. Ei vor vorbi cu Dumnezeu "așa cum vorbește un om cu prietenul lui," așa cum vorbea Moise cu Domnul (Exodul 33, 11-19). Cu îndrăzneală sfântă ei vor ruga pe Domnul să-Și arate slava, iar Domnul va face ca bunătatea și neprihănirea Lui să treacă prin fața poporului. Ei vor "cunoaște" pe Domnul. Această slavă, această cunoaștere, această neprihănire, această solie va lumina pământul. Nevoia de mijlocire va dispărea. Acest grup va demonstra că "hrana tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele de rău" (Evrei 5,14). 23 noiembrie 2004 In Memoriam III Donald K. Short Ni-L putem imagina pe Dumnezeu odihnindu-Se? Creațiunea Lui nu este ca lucrurile pe care le facem noi. Invențiile și proiectele noastre nu sunt vii. Le putem pune pe un raft sau în garaj, iar apoi ne putem odihni. Dar creațiunea lui Dumnezeu este vie și animată. El este marea Sursă cosmică de energie care menține arderea sorilor și rotația galaxiilor. Ar putea El să obosească sau să aibă nevoie de odihnă? A fost El rupt de oboseală când a terminat de creat cerurile și pământul? Ce fel de odihnă necesită El? Ce fel de odihnă Îi produce bucurie? S-ar putea să ne mirăm, dar Dumnezeu pune și El unele din aceste întrebări. El spune în Isaia: "Așa vorbește Domnul: Cerul este scaunul Meu de domnie și pământul este așternutul picioarelor Mele! Ce casă ați putea voi să-Mi zidiți, și ce loc Mi-ați putea voi da ca locuință?" (Isaia 66,1) Ca să ne ajute să înțelegem, El răspunde la această întrebare în versetul următor. Locul Său de odihnă este în cel ce are "sufletul mâhnit și zdrobit." Cuvântul ebraic "mâhnit" are o asemănare remarcabilă cu descrierea lui Isus din Isaia, "noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit" (Isaia 53,4). O versiune asemănătoare este oferită de Pavel, când ne îndeamnă să gândim ca Hristos: Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemena oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2,5-8). "Mâhnit," "zdrobit," "umilit" aceasta este inima în care dorește să se odihnească Dumnezeu. Acesta trebuia să fie adăpostul Său în om. Acest adevăr este inerent în simbologia profundă a chemării lui Israel să fie un popor deosebit pentru Dumnezeu: "Să-Mi facă un locaș sfânt, ca Eu să pot locui în mijlocul lor" (Exodul 25,8 - KJV). Intenția lui Dumnezeu este descoperită în timp ce Isaia notează întrebarea: "Ce casă ați putea voi să-Mi zidiți?" Dorința Sa era definitivă. Poporul Său era chemat să respecte intențiile Sale, atunci când le-a dat sanctuarul pământesc. El era un simbol și o reprezentare a inimii omenești. Dumnezeu putea spune cu satisfacție "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea" deoarece Hristos a fost de acord ca scopul lui Dumnezeu să fie realizat în El (Matei 3,17). Așa cum spune Geneza, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea. Întreg efortul creator a culminat cu crearea cuiva făcut după chipul Său, după asemănarea Sa (Geneza 1,26). "Încheierea lucrării" a avut loc atunci când El a luat o coastă din Adam și a făcut femeia. În acest gest se află prima sclipire despre destinul miresei lui Hristos, biserica. În cel mai profund sens spiritual, ea este "sabatul" și sanctuarul Lui. Ea trebuie să fie locul Lui de odihnă. Ce necesitate poate fi aceasta, care Îl duce pe Dumnezeu la o asemenea devoțiune jertfitoare? O logodnă de 6000 de ani de frustrare și lepădare! Ce valoare misterioasă posedă mireasa, pe care doar El o poate vedea? Sub privirile întregului univers, ea este pânza pe care El poate picta reflectarea propriilor Sale trăsături de caracter. Nici un rezumat ceresc nu-L poate descrie mai bine și să alunge îndoielile și acuzațiile care L-au rănit, de la rebeliunea lui Lucifer. Doar ea poate să deschidă pieptul lui Dumnezeu și să expună compasiunea și dragostea care ard acolo. Doar ea poate fi coasta care s-a odihnit în cavitatea sufletului Său. 24 noiembrie 2004 In Memoriam IV Donald K. Short Adevărul ascuns în inima Sa este ca o sămânță așteptând să răsară la viață și dezvoltare. În așteptările cele mai profunde ale inimii Lui se află rodul tuturor încercărilor cu care s-a luptat neamul omenesc, și realizările la care a sperat să ajungă. Universul stă fascinat văzând rezultatul lucrării tainei evlaviei în "trup omenesc." Ființele omenești slabe, instabile, limitate și nesigure, sunt mijlocul prin care prezintă El taina evlaviei. Cuvântul adevărului separat de asemenea pasiuni omenești este o mărturie sterilă în mijlocul cimitirului. Această atmosferă mortală a fost emblema celor care nu au reușit să înțeleagă cum "Cuvântul s-a făcut trup." Ea este litera moartă a fariseismului. Mărturia lui Isus, Dumnezeu manifestat în trup omenesc, Cuvântul viu, este emblema cerului. Suferința și zbuciumul de a prezenta universului această revelație este dorința inimii lui Dumnezeu. Puterea Sa este "făcută desăvârșită în slăbiciune," nu prin "putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor" (2 Corinteni 12,9; Zaharia 4,6). Mărturia este clară: Duhul locuiește cu inima mâhnită și umilă. Dumnezeu nu are nevoie să dovedească supremația puterii Sale. El are tot dreptul să fie atotputernic și atotștiutor. Dar Isus nu a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a umilit și a luat chip de rob. Atotștiința Lui nu îi permite să forțeze mințile locuitorilor universului. Doar dezbrăcat de puterea Sa putea dovedi că dragostea jertfitoare este temelia guvernării Sale. Doar fiind făcut "asemenea fraților Săi" putea arăta forța totală a neprihănirii. El trebuia să biruiască în acest conflict prin umilință și dragoste, deși omul dorea să stăpânească prin forță și reputație. Spre a combate minciuna dușmanilor Săi, care Îi anulează demonstrația și biruința în slăbiciunea "trupului," El manifestă aceleași adevăruri într-un cadru de necombătut, chiar în mireasa Sa. Dar înainte ca să poată fi mireasa Lui, ea trebuie să fie prietena Lui, iar acest lucru presupune mai mult decât ne-am imaginat noi sau universul. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii lui. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul lui; ci v-am numit prieteni pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu (Ioan 15,13-15). Ca să fim prieteni trebuie să știm "toate lucrurile." Trebuie să înțelegem lucrurile pe care Tatăl I Le-a dat pentru noi. Un servitor stă pe loc, așteptând ordinul stăpânului. Un servitor face ce se poruncește. Dar prietenul vede dincolo de orice poruncă. Prietenul încearcă să înțeleagă nevoia. Servitorul nu face decât ce i se spune, pe când prietenul vede în inima colegului său și înțelege fără să fie împins de la spate. Mai mult, prietenia implică un risc. Ea presupune o acceptare benevolă de vulnerabilitate și slăbiciune mutuală. Informația în mâna unui prieten este o comoară, căci prietenul ajută la nevoie, dar mai mult, el sprijină și înțelege slăbiciunile. Slăbiciunea și vulnerabilitatea lui Hristos derivă din faptul că și-a "dat viața pentru prietenii Săi." Nimeni nu poate aspira la prietenie cu El și să "nu știe." Servitorul este cel care "nu știe." Trebuie să înțelegem cât de mult a riscat Dumnezeu pentru prietenia noastră. O asemenea cunoaștere în mâinile rămășiței oferă putere pentru apărarea și reprezentarea Prietenului nostru. Această prietenie va culmina în marea judecată, a cărei sărbătoare este nunta dinte Isus și poporul Său. Ei vor "cunoaște" secretele unei căsătorii împlinite. Păcatul va înceta, iar povara mijlocirii sub care a lucrat Dumnezeu 6000 de ani va avea sfârșit. Aceasta este odihna pe care o așteaptă Dumnezeu. Aceasta este odihna pe care o putem oferi unui Prieten aflat în strâmtorare. "Să ne bucurăm, să ne veselim și să-i dăm slavă, căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit" (Apocalips 19,7). Poporul lui Dumnezeu a auzit de această nuntă, dar stă pe margine, nehotărât să participe și să-și ocupe locul. 25 noiembrie 2004 In Memoriam V Donald K. Short Ca și poporul care aștepta potopul în zilele lui Noe și "nu au știut până a venit potopul," tot așa așteptăm și noi timpul de strâmtorare și închiderea harului și "nu știm" de ce are loc această întârziere teribilă. Ignoranța modernă nu are vreo virtute în plus față de ignoranța trecutului. Raportul biblic trage un serios semnal de alarmă, avertizând că, asemenea ignoranței din zilele lui Noe, când "nu au știut
tot așa va fi și la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Orice nuntă cere o oarecare pregătire, dar nunta tuturor timpurilor cere cel mai înalt grad de pregătire. Privind la prima nuntă care a avut loc pe această planetă, putem avea o slabă licărire despre felul în care vede Dumnezeu această unire. Geneza ascunde cheia care deschide dorința inimii lui Dumnezeu. Primul Adam, reflectarea chipului Creatorului său, a primit sarcina să dea nume fiecărei făpturi. Înainte ca acest lucru să aibă loc, Creatorul constatase că "nu este bine ca omul să fie singur; voi face un ajutor potrivit pentru el" (Geneza 2,18). Astfel, când animalele au fost aduse înaintea lui, s-a născut în inima lui o dorință care oglindea aspirația divină evidentă în creațiune. Făpturile treceau două câte două prin fața lui Adam, până când el și-a dat seama că ceva lipsește. "Nu s-a găsit un ajutor potrivit pentru el." Din această nevoie s-a născut cea mai frumoasă făptură a lui Dumnezeu femeia, mireasa lui Adam. Cândva, undeva la granița îndepărtatei eternități, o nevoie asemănătoare a înflorit în inima Celui Atotputernic. Eva urma să fie egală cu Adam, fiind luată din coasta lui. Egală nu în statură și tărie fizică, ci în capacitatea de a înțelege și trăi o viață comună. Nimeni din întreaga creațiune nu putea aprecia uimirea și desfătarea din inima lui Adam, privind la făptura maiestoasă așezată de Domnul la picioarele lui. Doar Eva se putea pleca în adorare, unindu-și spiritul cu el în adorare, dragoste și închinare la adresa Creatorului. Tot așa Dumnezeu a dorit o mireasă cu care să-Și unească dragostea infinită, și care să aibă capaciatea de a-L înțelege și aprecia. Ea este cea care va ajunge să înțeleagă deplin adevărul și dreptatea, și căreia Creatorul va putea să-i descopere cu deplină încredere taina evlaviei. Dar istoria teribilă din ultimii 6000 de ani este o mărturie a trădării și prostituării controlată de o nesătulă închinare la sine. Dumnezeu a dorit nespus de mult să-Și desopere dragostea neamului omenesc. Dimensiunea dorinței Sale și destinul plănuit pentru poporul Său sunt dincolo de cele mai profunde visuri ale noastre, nu au pătruns în inima omenească până acum. În timp ce guvernele și corporațiile multinaționale lucrează neobosit să adune sume uriașe de bani spre a lansa sateliți și misiuni către planetele îndepărtate, Dumnezeu așteaptă să pună universul la picioarele noastre. Prețul? Înțelegerea adevărului întrupării. Universul este uluit de ingratitudinea și blocajul nostru mental. Scopul și dorința Sa pentru mireasă și destinul ei au fost făcute cunoscut când "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege" într-un staul (Galateni 4,4). Acum aproape două milenii, Isus a venit și a împlinit viziunea divină care stătuse inactivă așa de mult timp. Mireasa poate vedea împlinit în El destinul ei potențial. În întrupare se poate vedea destinul omului, iar înțelegerea acestui mister descoperă intențiile lui Dumnezeu în crearea lui Adam și Eva. Mirele este gata, musafirii au fost invitați, unde este mireasa? Tatăl este rănit peste măsură când interpretăm nașterea, viața și moartea Mântuitorului ca o simplă măsură pentru a compensa căderea omului și rebeliunea lui păcătoasă. Întruparea trebuie înțeleasă ca o făgăduință cosmică și ca dorința lui Dumnezeu chemându-ne, ca unitate colectivă, la un destin dincolo de cele mai profunde visuri ale noastre. În dragostea Sa infinită, El va avea alături o mireasă care înțelege "lungimea, lățimea, adâncimea și înălțimea" dragostei Lui, care va fi "plină de toată plinătatea lui Dumnezeu," și va fi ca El (Efeseni 3, 18.19). Pentru acest scop a fost El "făcut asemenea fraților Săi." 26 noiembrie 2004 Lumea aceasta o perspectivă divină Gili Cârstea Isus așează, prin câteva cuvinte magistrale, o temelie de dragoste pentru marea controversă: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu
(Ioan 3:16). De dragul ființelor care alcătuiesc această lume, Dumnezeu a făcut un sacrificiu deplin și cu efecte eterne. Din acest verset, unii înțeleg că lumea aceasta, cu principiile, practicile, idealurile și ordinea ei, trebuie iubită și ajutată să se perfecționeze, așa cum spune Isus în versetul din Ioan. Voci tot mai influente și insistente din biserică ne sugerează să ne implicăm în societate și să participăm la bunăstarea lumii pe multiple planuri, politic, administrativ, medical, social, cultural. Ei cred că dacă Laodicea pune și ea umărul la proiectele de viitor ale omenirii, aceasta va aprecia cum se cuvine credințele, speranțele, viziunea și modul ei de viață. Se crede tot mai mult printre noi în tehnici de evanghelizare indirecte, deghizate și chiar mincinoase. (Nu cu prea mult timp în urmă se practica printre noi lucrarea misionară tip sondaj de opinie. Era un mod subtil de a intra în casele oamenilor cu solia adventă. Partizanii metodei spuneau că trebuie să avem înțelepciunea șerpilor (Matei 10:16), deși nouă ni s-a părut că metoda avea ceva din viclenia Șarpelui.) Domnul Hristos avea o cu totul altă opinie despre lumea aceasta. Am să citez, pe scurt, câteva dintre versetele în care El Se referă la acest subiect: - Voi sunteți de jos le-a zis El Eu sunt de sus: voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8:23). Deși El era în cel mai deplin sens Fiul omului, nu Se identifica cu lumea aceasta dintr-un motiv unic și cât se poate de clar afirmat: Tatăl locuia deplin în El, fiind astfel părtaș de natură divină. Cele două lumi sunt în conflict ireconciliabil. Dragostea pentru una înseamnă ură pentru cealaltă. - Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele (Ioan 7:7). Dacă Hristos ar fi declarat că lumea aceasta este bună, ar fi fost primit cu brațele deschise. Toți cei care se vor încumeta să declare că lucrurile acestei lumi sunt rele, vor deveni ținta urii, constrângerii și violenței, așa cum s-a întâmplat cu El. Toți cei ce vor dori să strice lucrările diavolului, vor fi acuzați de crime împotriva umanității. - Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră (Ioan 15:18). Lumea aceasta Îl urăște pe Hristos de moarte. Cum se face că biserica Lui de astăzi este pe zi ce trece tot mai iubită de această lume? S-a convertit lumea la Hristos? Sunt profeții lui Baal adevărații slujitori ai Dumnezeului cel viu? Doar o profundă orbire laodiceană poate nutri o asemenea speranță deșartă. Baal nu s-a convertit; este doar mai subtil, mai experimentat și mai determinat ca niciodată să înșele pe urmașii lui Hristos. - Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume, și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea (Ioan 15:19). Ucenicii lui Hristos nu pot fi apreciați de lumea aceasta. Astăzi, lumea are un parteneriat pentru noi, ni se spune că suntem apreciați, necesari și competenți. Liderii noștri par fermecați, socotind această capcană ieftină a fi oportunitatea veacurilor de a repara lumea acesta ireparabilă. - Le-am dat Cuvântul Tău; și lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume (Ioan 17:14). Toți cei care vor descoperi și vor aprecia Cuvântul, vor fi urâți de lumea aceasta. Istoria ne învață că toți cei care au primit raze proaspete de lumină pentru timpul lor și au îndrăznit să le comunice bisericii lor au fost izolați, batjocoriți și eliminați din societate. - Împărăția Mea nu este din lumea aceasta a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici (Ioan 18:36). Dacă împărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta, de ce oare încearcă biserica aceasta să aducă împărăția lui Dumnezeu pe pământ? Dacă împărăția Lui nu este din lumea aceasta, a cui împărăție este lumea aceasta? Dacă lumea aceasta nu este împărăția lui Hristos, de ce ne înhămăm la tot felul de proiecte pentru bunăstarea acestei împărății croită să supraviețuiască fără Dumnezeu și neprihănirea Lui? Putem noi să ne agităm cât vrem pe lângă chipul de aur modern, tot deșertăciune și goană după vânt rămâne, căci piatra aceea care va zdrobi picioarele de lut s-a desprins deja din munte și nu mai poate fi oprită. Putem doar să mărim confuzia pe străzile Babilonului spiritual, unde mulțimile nu mai știu să deosebească dreapta de stânga, pe Hristos de Baal. 27 noiembrie 2004 Angajamentul lui Dumnezeu Gili Cârstea Un cititor al acestei pagini ne-a trimis un mail în care își exprimă rezervele față de credința noastră că Dumnezeu nu este implicat în tragedia care a lovit această planetă. Iată o parte din mesajul lui: Este un lucru minunat să fii în viață, să iubești și să fii iubit, să poți să te bucuri de un răsărit de soare, de o primăvara... este groaznic să fii atins de mașinăria infernală a răului, să te îmbolnăvești subit tu sau cineva drag ție, să fii silit să vezi cum alți oameni suferă sau se sting și să nu poți face nimic... Dacă m-aș fi născut înainte de căderea lui Adam, nu aș fi păcătuit niciodată, totul ar fi fost roz. M-am născut după acest minunat eveniment și iată, stau cu sufletul pe muchie și e foarte posibil să nu fiu 'mântuit.' Ce este moral corect în acest aranjament, din partea lui Dumnezeu? Este oare necesară toată suferința care curge peste lume de mii de ani, indiferent dacă are ca sursă un om sau o instanță superioară (Satana), ca să dovedească faptul că Dumnezeu este bun? Oricum trebuie să Îl credem pe cuvânt. O ființă creată nu poate afirma cu certitudine nimic moral. Chiar cu toate "cărțile" deschise la judecată, nimic nu mă poate convinge că nu este un aranjament, la fel cum iubita mea nu mă poate convinge că mă iubește, eu o cred sau nu, dar nu pot să fiu niciodată sigur. Asta mă face să mă îndoiesc din tot sufletul că justificarea caracterului lui Dumnezeu are nevoie de suferința a sute de generații... Ori viața noastră însemnă altceva decât reiese din Biblie, ori nu înseamnă nimic. Nu prietene, nu este nimic moral corect în acest aranjament. Dar aranjamentul de care vorbești nu este nicidecum din partea lui Dumnezeu. Omenirea aflată în Adam a ales acest mod de viață, iar generațiile următoare au preferat fiecare acest aranjament, refuzând cu încăpățânare oferta lui Dumnezeu pentru vindecare, lucru care se întâmplă și astăzi. Privește istoria sacră și vei observa fără nici un efort violența cu care a fost întâmpinat adevărul prezent în fiecare generație, de la Abel până astăzi. Hristos nu este prințul acestei lumi, iar neprihănirea nu este constituția Planetei Pământ. Într-o administrație a fărădelegii, atinsă de mașinăria infernală a răului, să mai fii în viață, să te bucuri de un răsărit de soare, este absolut anormal, fiind cea mai clară dovadă a milei și bunătății infinite a lui Dumnezeu. Dacă nu intervenea Hristos, noi am fi transformat în cenușă demult această planetă. Planul de mântuire nu urmărește să dovedească faptul că Dumnezeu este bun. Lucrul care trebuie clarificat este acuzația lui Lucifer că Dumnezeu va folosi violența, împotriva legii, spre a menține universul la picioarele Lui. Libertatea fiind temelia de nezdruncinat a creațiunii, ființele inteligente au opțiunea de a nu mai trăi în împărăția luminii, fiind capabile să se despartă de izvorul vieții. Celelalte lumi au înțeles acest lucru. Când omenirea noastră va înțelege și ea că despărțirea de izvorul vieții, care produce moarte, nu este pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere, ci consecința naturală a desprinderii voluntare de acel izvor, istoria nebună a aventurii lui Lucifer se va sfârși. Ai dreptate, justificarea caracterului lui Dumnezeu nu avea nevoie de suferința a sute de generații, se putea face chiar atunci când a izbucnit revolta în cer. Numai că îngerii au preferat minciuna lui Lucifer în locul adevărului lui Dumnezeu. Noi astăzi continuăm să preferăm minciuna lui Lucifer, acuzându-L pe Dumnezeu că este arbitrar, sever, crud și inflexibil. Chiar cei mai luminați urmași ai lui Hristos cred că Dumnezeu va extermina pe toți cei care nu primesc varianta Sa despre adevăr. Viața noastră înseamnă exact așa cum reiese din Biblie, chestiunea este cum citești în ea, o frază celebră a lui Isus, mai actuală astăzi ca niciodată. 28 noiembrie 2004 Calea riscantă a faptelor doveditoare Gili Cârstea Răspundeam ieri unui cititor interesat de imaginea noastră despre caracterul lui Dumnezeu. El spunea: Oricum trebuie să Îl credem pe cuvânt. O ființă creată nu poate afirma cu certitudine nimic moral. Chiar cu toate 'cărțile' deschise la judecată, nimic nu mă poate convinge că nu este un aranjament, la fel cum iubita mea nu mă poate convinge că mă iubește, eu o cred sau nu, dar nu pot să fiu niciodată sigur. La începutul marii controverse exact aceasta a fost tragedia în care a fost târât Dumnezeu. Copiii Săi nu au putut să-L creadă pe cuvânt, confruntați cu minciunile subtile ale heruvimului acoperitor. Misiunea lui Lucifer se desfășura în mijlocul pietrelor scânteietoare, unde el sigila desăvârșirea. Nu știm exact ce însemna aceasta. Putem doar sugera că slujba lui era reprezentată de cei doi îngeri de pe capacul ispășirii. El era garantul și supraveghetorul fundamentului neprihănirii, martorul desăvârșirii legii așezată în temple vii, de la serafimul luminos și sfânt până la om (DA 161). Când a început să zvonească printre colegi că așezarea legii în mintea lor ar fi un sistem de control și sclavie, știrea a avut un efect paralizant asupra fiilor luminii, care au transmis-o mai departe lumilor, până când tot universul a fost otrăvit cu miasma care distruge și această planetă: Lipsa de încredere. Inima lui Dumnezeu a fost sfâșiată, privind cum iubiții Lui nu mai pot crede în dragostea Sa dezinteresată. Așa cum spunea cititorul nostru, la fel cum iubita mea nu mă poate convinge că mă iubește, eu o cred sau nu, dar nu pot să fiu niciodată sigur. Pentru încredere nu există scurtături. Ca să putem fi din nou siguri de dragostea Sa, Dumnezeu a fost dispus să accepte calea lungă, anevoioasă și dureroasă a faptelor doveditoare, expuse pe o lungă perioadă de timp. Dumnezeu S-a așezat, din cauza necredinței noastre, în instanță, în boxa acuzaților, ca să vedem, să apreciem, să testăm și să evaluăm Cuvântul pe care nu l-am crezut la început. Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr, iar noi am privit slava Lui și suntem gata să spunem lumii că acea slavă este întocmai ca slava Tatălui. Nu, Dumnezeu nu dorește să credem orbește că adevărul este de partea Sa. Odată ce am pornit pe acest drum al faptelor doveditoare, demonstrația trebuie să fie deplină, iar verdictul inatacabil. În această fază a procesului nu vor fi acceptate jumătăți de măsură, nici probe superficiale și nici martori aduși cu sila sau confuzi asupra cazului. Oameni care în viitor vor fi făcuți terebinți ai neprihănirii, garanți ai legii așezată în temple vii, nu pot fi neștiutori despre taina evlaviei și nici despre taina fărădelegii. Ei au fost eliberați din sclavia păcatului și au văzut puterea hidoasă, mincinoasă și mortală a acestuia. Nimeni nu le poate spune că suferința este pedeapsa lui Dumnezeu, lor, cărora li s-au deschis mințile să înțeleagă cărțile în care Dumnezeu a expus cazul Său, nu prin decrete divine înrobitoare, ci pe calea riscantă a faptelor doveditoare, ca să poată crede pe baza dovezilor că iubita noastră chiar ne iubește cu o dragoste infinită și autentică. Vor fi astfel pentru totdeauna siguri că Dumnezeu a spus adevărul. 29 noiembrie 2004 Adevăruri vechi într-o lumină nouă Gili Cârstea În toiul sesiunii din 1888, preocuparea cerului prin vocea care a călăuzit acest popor pe scena internațională nu era îndreptățirea prin credință, legea din Galateni, credința sau faptele și nici înțelegerea sanctuarului într-o perspectivă nouă. Preocuparea principală era atitudinea conducătorilor bisericii față de lumina nouă. Sora White insista aproape obsedant pe acest subiect, lucru care producea consternare unora ca Uriah Smith sau J.H.Morrison. Ce era așa nou și important în prezentările lui E.J.Waggoner? Ei înțeleseseră și acceptaseră îndreptățirea prin credință înainte ca EJW să fi știut cum arată o Biblie. Nu reușeau să înțeleagă că Dumnezeu pregătea biserica pentru o lucrare nouă pe pământ, și anume ziua ispășirii pentru cei vii, nunta aceea în care cele două naturi, umană și divină, se unesc și fac din credincios un templu sfânt, așa cum a fost Fratele nostru mai mare. Prezentarea ei din timpul sesiunii, numită Un studiu mai profund al Cuvântului lui Dumnezeu, abundă de chemări la o apreciere serioasă a dorinței lui Dumnezeu de a oferi bisericii lumina crescândă a soarelui neprihănirii: Mereu trebuie să căutăm adevărul ca pe o comoară ascunsă. Vă implor, nu închideți ușa inimii de teamă ca nu cumva să intre vreo rază de lumină. Aveți nevoie de lumină mai mare, aveți nevoie de o înțelegere mai clară a adevărului pe care îl duceți poporului. Dacă nu veți reuși să vedeți lumină personal, veți închide ușa; veți împiedica razele de lumină să ajungă la popor. Nu faceți să se spună despre acest popor favorizat: Nici voi nu ați intrat și nu ați lăsat nici pe alții să intre (Luca 11.52). Toate aceste lecții au fost date pentru cei peste care au venit sfârșiturile veacului. Mi s-a arătat că Isus ne va descoperi prețioase adevăruri vechi într-o lumină nouă, dacă suntem gata să le primim; dar ele trebuiesc primite chiar pe calea pe care Domnul alege să le trimită. Cercetați Scripturile cu umilință, cu inima zdrobită, cu respect și dragoste unul pentru altul. S-ar putea ca lumina să nu vină după planurile pe care le fac oamenii. Dar toți care au respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu așa cum vorbește el, care vor să se supună cu toată inima, indiferent de eforturile pe care le face vrășmașul spre a produce confuzie, vor înțelege adevărul. Dumnezeu cere să ne concentrăm toată atenția asupra Oracolelor Sale. Nimeni să nu stingă Spiritul, luptând împotriva Scripturii, așezând interpretările oamenilor deasupra Cuvântului Său inspirat (EGW 1888 Materials, vol. 1, pag. 167). Poporul nostru și-a făcut merit și deviză din a păstra adevărurile vechi ale Scripturii cât se poate de vechi, considerând că astfel ele vor rămânea autentice, deci valoroase. Aici ni se spune că Isus urmărește altceva, dar se lovește de împotrivirea noastră. El vrea să așeze vechile adevăruri într-o lumină nouă, fără de care binecuvântările ploii târzii nici nu vor fi percepute. Foarte interesantă este afirmația din finalul acestui citat, ca nimeni să nu așeze interpretările oamenilor deasupra Cuvântului Său inspirat. De aici, Uriah Smith și partizanii apărării vechilor hotare înțelegeau că ei fac ce trebuie, alegând să onoreze mai mult Scriptura decât propunerile fanteziste și inexacte ale lui Waggoner. Din contră, sora White dorea să spună că poporul nostru făcea eroarea fatală de a alege cuvântul autorității teologice a bisericii exact în momentul în care Dumnezeu dorea să prezinte vechile adevăruri într-o lumină nouă, prin solii săi "cu acreditare divină." Acest pericol a rămas încă cea mai mare amenințare pentru biserica rămășiței
home |