| | 31 octombrie 2004 Străjerul clarificări necesare Gili Cârstea Un cititor al conversațiilor de zilele trecute comenta paragraful în care discutam despre cei unu la sută care cheamă biserica la o pregătire grabnică pentru ziua ispășirii, prin acceptarea neprihănirii lui Hristos și prin reconsiderarea doctrinei sanctuarului. El se întreba ce sens are fraza următoare: Slavă Domnului că ei n-au ajuns să reflecte chipul lui Isus; slavă Domnului că ei n-au fost făcuți părtași de natură divină, dacă susținem că afirmația din Parabole este corectă. Dorim să facem următoarele clarificări: Suntem de acord cu autorul articolului din Curier că singurul motiv pentru amânarea revenirii lui Hristos este lipsa caracterului lui Dumnezeu scris în inimile poporului Său. Prin urmare, nu ne bucurăm de faptul că acest lucru nu s-a întâmplat. Din contră, suntem printre cei mai vehemenți protestatari care deplâng această stare complet aberantă în care se complace biserica, respingând scopurile lui Dumnezeu cu poporul Său din ultima generație. Am folosit acea expresie cu referire la un aspect pe care, din nefericire, nu l-am dezvoltat în acel articol. Iată despre ce este vorba: Așa cum arată planul de mântuire oglindit în doctrina sanctuarului, poporul lui Dumnezeu nu va ajunge la ziua ispășirii, nu va fi făcut părtaș de natură divină individual și progresiv, pe măsură ce Duhul termină lucrarea cu fiecare individ. Aceasta este o lucrare colectivă, realizată într-o singură zi ca și ploaia timpurie. Ce împiedică această revărsare fără precedent a Duhului? Un singur lucru, și anume lipsa de înțelegere a acestei lucrări. Poporul nostru nu știe că evenimentul primordial înainte de a doua venire este ștergerea păcatului, ziua ispășirii pentru cei vii, când Mireasa lui Hristos primește haina de in strălucitor și curat. Ultima generație devine părtașă de natură divină, trăind fără păcat în fața unui Dumnezeu sfânt. Aceste lucrări nu sunt cunoscute de vasta majoritate a membrilor bisericii. Ei nu pot lua o decizie fără să înțeleagă despre ce este vorba și ce așteaptă Dumnezeu de la ei. În acest context am făcut afirmația despre care este vorba aici. Dumnezeu nu va onora cu plinătatea Sa pe unii din popor, în timp ce alții nici nu au auzit despre așa ceva. El dorește ca, mai întâi, biserica să fie informată despre scopurile Sale în această ultimă lucrare și să ia o decizie în cunoștință de cauză, fie pentru, fie contra. Abia atunci este corect și sănătos ca lucrarea să fie făcută, indiferent dacă cei ce se supun acestei operațiuni de ștergere a păcatului, de unire cu natura divină, vor fi unu la sută sau unu la mie. Din acest motiv insistăm noi ca poporul acesta să fie lăsat să guste solia foarte prețioasă pe care Domnul, în marea Sa îndurare a trimis-o poporului Său prin frații Waggoner și Jones. Fiecare trebuie să se confrunte personal cu această solie și să o accepte sau să o respingă în deplină cunoștință de cauză, și nu pentru că așa a spus fratele X sau Y. Acești frați speciali pot fi corecți sau greșiți, dar cine își ia răspunderea pentru pierderea unui suflet pentru care a murit Hristos? Nu este mai sigur ca această lucrare specială să fie rezolvată fără intermediari între om și Dumnezeu? Nu ar fi mai înțelept din partea străjerilor să avertizeze cetatea că Solul Legământului va intra deodată în templul Său, aducând astfel pe locuitorii ei la o confruntare directă cu neprihănirea lui Hristos? În această stare de ignoranță, ar fi fost o tragedie ca unii din popor să ajungă părtași de natură divină. Ne bucurăm că Dumnezeu nu procedează așa. El dorește ca solia de har să fie dusă fără constrângeri inutile, fără polarizări traumatice, cu toată delicatețea de care este capabilă inima unui Tată. 1 noiembrie 2004 Minciuna îngerilor Gili Cârstea Concepția că Dumnezeu omoară pe dușmanii Lui și totuși este sfânt nu tulbură pe nimeni în biserică sau la amvoanele ei, fiind larg răspândită în poporul nostru. În ciuda poruncii clar exprimate, să nu ucizi, în ciuda deselor afirmații ale Scripturii că Dumnezeu este sfânt, noi continuăm să spunem lumii că El va extermina pe toți adversarii Săi. N-am auzit în viața mea un adventist, pastor sau membru de rând, care să afirme că Dumnezeu minte. O asemenea propunere ar fi primită cu repulsie, chiar și de cel mai neînsemnat membru al bisericii. Așa ceva este inacceptabil. Cu toate acestea, consecvența ne obligă să întrebăm: Dacă ucide și este sfânt, de ce nu ar putea minți și totuși să rămână sfânt? Dacă El este deasupra legii, cum spun unii, de ce nu ar minți, atunci când situațiile de urgență o cer? Doriți dovezi biblice că Dumnezeu minte? Una este suficientă? Bine, să amintim doar una. A fost atunci când Ahab și Iosafat se aliaseră să ia Ramotul de la sirieni și aveau nevoie de o confirmare din partea Domnului că vor avea succes. Mica, profetul Domnului, spune că a văzut sala tronului divin, unde Dumnezeu căuta șmecherii pentru amăgirea lui Ahab, să-l facă să plece la război ca să fie omorât. Scriptura spune că îngerii, adunați în sesiune extraordinară, au oferit tot felul de proiecte, dar în final a fost ales unul cât se poate de criminal: Îngerul se oferea să fie un duh de minciună în gura tuturor proorocilor lui (2 Cronici 18:21). Ne-am fi așteptat ca îngerul respectiv să fie aspru mustrat pentru strategia ticăloasă care i-a trecut prin cap, merita retrogradat, ba chiar merita să fie dat afară din lucrare. Dar așa ceva nu se întâmplă. Dumnezeu îl felicită pentru soluția strălucită, recunoaște că eficiența va fi maximă și îi dă mână liberă să fie un duh de minciună în gura teologilor lui Israel. Aici nu este vorba de o minciunică de protocol, de conveniență, din acelea pe care le practicăm noi în numele diplomației. Aici este un proiect elaborat, o conspirație cu circumstanțe agravante, o asociere în vederea comiterii de fapte penale, bazată pe cea mai sfruntată și nimicitoare minciună, minciuna îngerilor. Ce șansă aveau bieții teologi ai lui Ahab să reziste forței minciunii îngerului lui Dumnezeu? Episodul este relatat identic în două cărți ale Bibliei, 2 Cronici și 1 Regi, ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi martori. Acesta este raportul Bibliei. Clar și precis. Cu toate acestea, nu voi reuși să convertesc pe nimeni, nici chiar pe zeloții cu sola-scriptura, la credința că Dumnezeu minte. Atunci cum se face că nu procedăm la fel când este vorba despre ucidere? Nu suntem noi adepții principiului că cine calcă o poruncă le calcă pe toate? Dacă Dumnezeu minte, și stârnește pe îngeri să mintă, atunci poate că și fură? De ce S-ar opri aici? Poate Satana a avut dreptate când a spus că legea este strâmbă și trebuie înlocuită? Dacă după ea nu se poate călăuzi nici măcar Cel ce a promulgat-o, ce rost are să o impui îngerilor și lumilor? Dacă solii luminii practică minciuna fără nici o jenă, de ce ar fi oamenii condamnați pentru același lucru? Să grăbească Dumnezeu clipa când păzitorii luminii, păzitorii legii, vor înțelege că asemenea atacuri împotriva caracterului lui Dumnezeu sunt socotite în patria luminii ca acte de înaltă trădare. 2 noiembrie 2004 O reproducere a caracterului lui Hristos Gili Cârstea Zilele trecute vorbeam despre motivul amânării revenirii lui Hristos, identificat în Spiritul Profeției a fi lipsa reproducerii caracterului lui Hristos în poporul Său. Deși ei sunt religioși, fac lucrare misionară și au standarde înalte, caracterul lui Hristos nu este încă reprodus în ei. De ce oare? Următoarele pasaje din Cugetări de pe muntele fericirilor aduc o rază de lumină la acest subiect: Profetul Osea arată care este esența fariseismului, în următoarele cuvinte: Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propășea țara, cu atât înfrumuseța stâlpii idolești (Osea 10:1). În pretenția lor de credință, iudeii lucrau de fapt pentru sine. Neprihănirea lor era rodul propriilor eforturi de a ține legea, după propriile idei și pentru un câștig egoist. De aceea, ea nu putea fi mai bună decât ei. În efortul de a se face sfinți, ei încercau să scoată un lucru curat dintr-unul necurat. Legea lui Dumnezeu este sfântă în aceeași măsură în care El este sfânt, desăvârșită așa cum El este desăvârșit. Ea prezintă oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu. Este imposibil ca omul, prin el însuși, să păzească această lege, deoarece natura omului este depravată, deformată și cu totul deosebită de caracterul lui Dumnezeu. Lucrările inimii egoiste sunt ca un lucru necurat; toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită (Isa 64:6). Deși legea este sfântă, iudeii nu au putut ajunge la neprihănire prin eforturile lor de a păzi legea. Dacă doresc să intre în împărăția cerului, ucenicii lui Hristos trebuie să obțină o neprihănire diferită de cea a fariseilor. Dumnezeu le-a oferit, în Fiul Său, neprihănirea desăvârșită a legii. Dacă vor deschide inimile complet spre a-L primi pe Hristos, chiar viața lui Dumnezeu, dragostea Sa, va locui în ei, transformându-i după chipul Său; astfel, prin darul lui Dumnezeu, ei vor avea neprihănirea cerută de lege. Dar fariseii L-au refuzat pe Hristos; întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu (Rom 10:3). Isus a început să arate ascultătorilor Lui ce înseamnă să ții poruncile lui Dumnezeu ele sunt o reproducere în ei a caracterului lui Hristos. Căci în El, Dumnezeu Se manifesta zilnic în fața lor (MB 54, 55). Ultima propoziție este edificatoare. Aici ni se dezvăluie cheia neprihănirii lui Hristos, care este locuirea lui Dumnezeu în Hristos. Lumea creștină a susținut, iar noi am cedat pretențiilor ei, că Hristos a trăit în neprihănire deoarece a fost născut fără păcat, din Dumnezeu, că mama lui a născut un Dumnezeu, care nu putea păcătui. Prin urmare, noi, oamenii născuți în păcat, nu vom putea trăi în neprihănire decât atunci când vom ajunge în cer. Ultima generație va spulbera minciuna lui Satana. Ei vor fi făcuți părtași de natură divină, așa cum a fost făcut Fratele lor mai mare; în ei va locui Dumnezeu, așa cum a locuit în Hristos; ei vor declara, ca Isus, că despărțiți de Tatăl nu pot face nimic. Sfinții ultimei generații vor demonstra că nu este nici o rușine să fii un templu al Duhului Sfânt. Ei vor onora caracterul lui Dumnezeu, fiind o dovadă palpabilă că legea este o reproducere fidelă a atributelor divine, iar guvernul ceresc a acționat permanent în strictă respectare a legii. Astfel, păcatul va fi expus, iar moartea va fi declarată pentru totdeauna a fi plata păcatului, și nu plata lui Dumnezeu. Atunci va veni sfârșitul. 3 noiembrie 2004 Dreptul la replică Evelyn Mangîru Defăimare, denigrare, discreditare, ponegrire, clevetire, jignire, bârfă, ocară, ofensă, insultă, injurie, compromitere calomnie. Adică, răspândirea unor false acuzații cu intenția premeditată de a defăima pe cineva. Formula magică este: "Știm noi..." Greu de crezut, dar nu politicienii au inventat această scurtătură pentru zdrobirea adversarului. Ei doar au numit-o character assasination (asasinarea caracterului) și o practică atunci când interesul național o cere cu preponderență în campaniile electorale. Fotografii compromițătoare, secvențe video deocheate, înregistrări bombă, dezvăluiri senzaționale făcute sau contrafăcute pe primele pagini și la ore de maximă audiență pe scurt, artilerie grea într-un război al nervilor, total și fără milă. Cine rezistă, mai urcă o treaptă, cine nu, pleacă în concediu de odihnă pe termen nelimitat. Nici angajații nu sunt inventatorii metodei. Dar s-au gândit să o probeze, așa, măcar pentru binele colectivului. Vrei să-l aranjezi cât de cât pe șeful care ți-a tăiat din salariu când te-a prins dormind cu capul pe masă în timpul serviciului? Soția lui și X-ulescu
Dacă nu l-ar fi propulsat știți voi cine
Știm noi cum și-a obținut diplomele... Dar nici angajatorii nu au fabricat mașinăria. Și-au imaginat însă că dacă funcționează în politică, este posibil să funcționeze și la locul de muncă apolitic. Și pentru bunul mers al instituției s-au hotărât să încerce. Nu s-au înșelat. În fond, dezideratele sunt cam aceleași, nu? Puterea, puterea și iar puterea. L-ai citit din prima zi pe boboc. De-abia a ieșit de pe băncile facultății, iar acum își dă aere de parcă ar lucra în secție de 20 de ani și mâine va fi propus la șefie. Vine cu tot felul de sugestii, domnule, face planuri, adoptă un aer de deschizător de drumuri, afișează atâta siguranță și
salută cu atâta tupeu! Nu l-ați văzut ieri cum stătea de vorbă cu directorul? Îl priveam de la fereastră cum mă sapă! Câtă indolență! (Sau insolență? Care era termenul?) Oricum, nu-i merge! Crede el, un fitecine, că îmi va lua locul, după 15 ani de experiență în domeniul managerial? Mai vedem noi! Orice-ar face, țineți-l sub observație și raportați-mi! Ai crede că biserica este ultimul loc unde s-ar practica această metodă de înfrângere a celui care se face vinovat de a gândi altfel sau de a-ți bloca drumul în ascensiune. Nu, nici biserica nu a inventat această practică, dar ea s-a strecurat în mijlocul credincioșilor ca un troian extrem de periculos. Infectează într-un ritm rapid componentele de bază ale sistemului de operare și produce de multe ori pierderea definitivă a unor date esențiale. Cine a vorbit? Fratele X? Mai bine ar tăcea și s-ar preocupa de problemele personale. Nu a ajuns el să ne învețe teologie! Știm noi ce viață are! Cine a interpretat versetul în felul ăsta? Sora Y? Mie îmi pare sincer rău de ea! Are probleme serioase! Eu chiar am încercat să o ajut. Am avut multe discuții cu ea încercând să o aduc pe drumul cel bun. Dar nu acceptă, domnule. Se încăpățânează să otrăvească mințile fraților cu tot felul de erezii. Dar știți cum se spune: După roadele lor îi veți cunoaște! Numai noi știm ce viață duce! Este peste tot și nicăieri. Încerci să o prinzi, dar îți scapă mereu printre degete. Se multiplică, se amplifică, se diversifică și lovește mai puternic la fiecare etapă a evoluției ei: Calomnia. [citește urmarea articolului] 4 noiembrie 2004 Pedeapsa pentru păcat și originea ei Gili Cârstea Cu ceva timp în urmă, pe forumul bisericii (decedat între timp) se analiza caracterul lui Dumnezeu. Un grup de cărturari apărau cu aplomb și vigoare imaginea unui Dumnezeu drept, care trebuie să pedepsească nelegiuirea și pe nelegiuiții care nu au acceptat să fie vindecați. Ei combăteau imaginea unui Dumnezeu milos, susținând că dreptatea cere o intervenție violentă și decisivă, altfel păcătoșii ar continua să trăiască în mizerie la nesfârșit. Ei negau categoric faptul că moartea are o altă cauză decât pedeapsa lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea creștinismului despre caracterul lui Dumnezeu. Ea a fost predicată de la amvoane și expusă în mii de publicații, până a ajuns un munte insurmontabil chiar pentru biserica rămășiței. Vă invit la un exercițiu simplu, spre a vedea cât de familiară este pentru noi această imagine. Voi cita un paragraf din Spiritul Profeției, mai precis din Hristos, lumina lumii, capitolul S-a sfârșit, și vă rog să constatați cât de bine se potrivește cele spuse aici de sora White cu teologia bisericii noastre: Fiecare păcat trebuie să fie pedepsit; iar dacă Dumnezeu ar anula pedepsirea păcatului, El nu ar fi un Dumnezeu al adevărului și dreptății (DA 761). Vi se pare corectă poziția aceasta despre pedeapsa lui Dumnezeu? Sigur că vi se pare corectă, deoarece ați auzit-o de mii de ori prezentată la amvoanele noastre. Mila nu anulează dreptatea, iubirea nu înlătură legea și efectele călcării ei. Dumnezeu va fi obligat să omoare pe toți călcătorii legii, cu toate că o asemenea operațiune este pentru El o lucrare ciudată. Acum va trebui să-mi cer scuze, deoarece am omis din paragraful de mai sus două cuvinte, cuvinte care schimbă complet ecuația. Iată cum sună el de fapt: Fiecare păcat trebuie să fie pedepsit, insista Satana; iar dacă Dumnezeu ar anula pedepsirea păcatului, El nu ar fi un Dumnezeu al adevărului și dreptății. Vă dați seama în ce situație grotescă ne aflăm, repetând insinuările mincinoase ale lui Satana? Ca să mascheze adevăratul motiv al morții, adică despărțirea de izvorul vieții, marele amăgitor sugera că Dumnezeu va fi constrâns de lege să omoare pe călcătorii ei. Și nu numai să-i omoare. Ei vor trebui torturați la maxim, iar Dumnezeu Își va folosi puterea creatoare spre a-i împiedica să moară prea devreme. Aceasta este imaginea lui Satana despre un Dumnezeu al adevărului și dreptății. La o asemenea teologie a fost înhămat creștinismul contemporan, plecat în adorare la picioarele dumnezeului acestei lumi. Baal s-a furișat în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, iar urmașii lui Hristos n-au nici cea mai vagă idee despre conspirația la care participă cu veselie și entuziasm. Teribilă va fi trezirea la realitate. Dacă se va produce vreodată. 5 noiembrie 2004 Există multă lumină pentru noi Gili Cârstea Consecințele poziției pe care biserica a luat-o la Minneapolis sunt de o gravitate extremă, deși generația noastră nu pare conștientă de acest lucru. Cei mai mulți dintre cărturarii noștri de astăzi nu văd nici o legătură între acel episod trist al istoriei noastre și amânarea revenirii lui Hristos cu peste un secol. În același timp, unii dintre ei recunosc deschis că motivul întârzierii este lipsa reproducerii caracterului lui Hristos în poporul Său. Solia foarte prețioasă trimisă prin frații Waggoner și Jones nu era altceva decât o descoperire a neprihănirii lui Hristos, lumină despre caracterul lui Dumnezeu reprodus desăvârșit într-un membru al familiei omenești, ca o dovadă pentru oricine despre ce poate deveni omul păcătos atunci când Dumnezeu locuiește deplin în el. Solia fusese descrisă de Isaia, care spunea că lumina adevărului ceresc va fi de șapte ori mai puternică în ziua când Dumnezeu va lega rana fiicei poporului Său. La doi ani după sesiunea din 1888, Duhul Sfânt se adresează opozanților soliei cerești cu o putere și claritate care ne fac să ne cutremurăm și astăzi. Avertizarea era cât se poate de serioasă, iar responsabilii bisericii trebuiau să înțeleagă interesele majore care erau în joc. Scrierea caracterului divin în poporul lui Dumnezeu nu se putea face fără o revărsare de lumină fără precedent despre neprihănirea lui Hristos. Neprihănirea lui Hristos nu era altceva decât caracterul lui Dumnezeu instalat în natura umană. Problema esențială era că biserica avea o concepție complet deformată despre caracterul lui Dumnezeu, moștenită din evul întunecat, lucru care împiedica această operație vitală. Timpul a demonstrat că lumina a fost stopată în 1888, iar singurii responsabili au fost conducătorii acelei epoci. Iată o evaluare a situației, făcută de cea mai autorizată voce: Cu dragoste și cu teamă spun celor în fața cărora stau astăzi (delegații la sesiunea Conferinței Generale din 1890) că există multă lumină pentru noi, și că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări. Când văd pe frații mei plini de mânie împotriva solilor și soliei lui Dumnezeu, mă gândesc la scenele asemănătoare din viața lui Hristos și a reformatorilor. Primirea care s-a făcut servilor Domnului în secolele trecute este la fel cu cea care se face astăzi celor prin care trimite Dumnezeu raze prețioase de lumină. Conducătorii de astăzi ai poporului merg pe același drum pe care au mers iudeii. Ei critică și aduc obiecțiune după obiecțiune, refuzând să recunoască dovezile, tratând lumina trimisă lor tot așa cum au tratat iudeii lumina pe care le-a adus-o Hristos (Ms 36, 1890). Asemenea acuzații sunt greu de suportat și acum, la peste o sută de ani. Nici demnitarii de azi nu recunosc faptul că există multă lumină pentru noi. Se contestă și astăzi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări. Și astăzi frații mei sunt plini de mânie împotriva soliei și solilor lui Dumnezeu, și speră să găsească o soluție mai bună pentru venirea marilor binecuvântări. Dar timpul trece, iar soluția minunată întârzie să apară. Nu credeți că a sosit timpul să recuperăm spiritul și puterea lui Ilie, chemând poporul la o confruntare pe vârful muntelui Carmel, astfel ca soarele neprihănirii să se poată ivi ca zorile, cu vindecare sub aripile lui? Dumnezeu are pentru noi multă lumină, iar primirea ei va aduce binecuvântarea majoră pe care o așteptăm cu ardoare: Reproducerea caracterului lui Hristos în poporul Său. 6 noiembrie 2004 O nouă percepție a adevărului Gili Cârstea Dacă Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, care nu se contrazice, de ce există atât de multe biserici creștine, atât de diferite în înțelegerea acestui Cuvânt? Mai mult, cum se explică diversitatea de vederi, la mai toate subiectele, chiar în poporul rămășiței? Ce șanse avem să ajungem la unitatea credinței, în oceanul de crezuri contradictorii în care navigăm? Savanții noștri sunt divizați ca niciodată, iar pozițiile lor teologice par ireconciliabile, cu tot efortul administrației de a stimula unitatea. Pe drumul spre Emaus, Domnul Isus a așezat, pentru ucenicii Lui confuzi, o temelie autentică pentru reconciliere în adevăr, care este valabilă până în zilele noastre. Sub ochii uluiți ai ucenicilor, El a așezat vechile perle ale adevărului în cadrul contemporan al marii controverse. Luca o spune simplu: Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile (Luca 24:45). De ce era nevoie de cineva să le deschidă mințile, dacă ei erau evrei din naștere, care studiau la sinagogă în fiecare sabat Scripturile? Dacă Biblia este atât de clară încât și un copil o poate înțelege, cum se face că savanții lui Israel nu au reușit să o înțeleagă, așezându-se astfel împotriva planurilor lui Dumnezeu pentru ei? Dacă o viață de om dedicată studiului Scripturii nu garantează înțelegerea adevărului divin, ce șanse au cei care abia au descoperit existența ei? Dacă teologi eminenți, tronând pe mormane de onoruri academice, văd învățăturile Scripturii atât de diferit, ce să spunem despre oamenii care abia au timp să o deschidă fugar o dată pe săptămână? Chiar partizanii aceleiași facțiuni doctrinare văd diferit anumite subiecte. Poporul lui Dumnezeu de astăzi are nevoie mai mult ca niciodată de un Sol al legământului care să vină deodată în templul Său. Mințile noastre au nevoie disperată de a fi deschise cu privire la adevărul prezent. Atunci când le-a deschis mințile, Hristos a mai spus ceva ucenicilor Lui. El le-a cerut să rămână în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus, numind așa ceva "făgăduința Tatălui" (Luca 24:49). Ce era acea putere de sus? Revărsarea Duhului Sfânt în ploaia timpurie. Aceasta a fost cheia succesului pentru acel grup de ucenici excentrici, provinciali, fără educație și obraznici, așa cum erau catalogați de biserica timpului lor. Nu au avut nici instituții internaționale, nici structuri de binefacere, nici misionari plătiți să scormonească coclaurile lumii după vreun trib de canibali, nici tehnologie modernă, nici sateliți, nici conturi substanțiale în bănci prestigioase, nici oratori străluciți, nici universități sau spitale de faimă. Astăzi, biserica ce dorește să încheie lucrarea are toate acestea și multe altele în plus. Nu are esențialul, o deschidere a minții care să aducă înțelegerea Scripturii, și nici făgăduința Tatălui, revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată. Deși sugerăm, direct sau indirect, că vina ar fi la Tatăl, adevărul este că noi suntem principalii vinovați pentru întârziere. Cerul a fost gata să ne deschidă și nouă mințile, trimițând o foarte prețioasă solie care prezenta mai proeminent pe Mântuitorul răstignit. Acea solie despre neprihănirea lui Hristos, primită cu bucurie de biserică, urma să se transforme în marea strigare a îngerului al treilea. Făgăduința Tatălui ar fi produs un popor capabil să lumineze pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Dar poporul nostru nu a socotit necesară nici deschiderea minții ca să înțelegem Scriptura, nici făgăduința Tatălui, pe care le-am respins cu îndărătnicie în 1888, și pe care continuăm să le neglijăm fatal. Un pasaj inspirat ne ajută să înțelegem că Scriptura nu poate fi înțeleasă decât pe o singură cale: Reformațiunea nu s-a încheiat, așa cum au presupus unii, cu Luther. Ea va continua până la încheierea istoriei acestei lumi. Luther a avut o mare lucrare în a reflecta altora lumina care a strălucit asupra lui; dar el nu a primit toată lumina care trebuie dată lumii. De la el și până astăzi, de pe paginile Scripturii a strălucit mereu lumină nouă, și au fost descoperite mereu adevăruri noi" (GC 148). Când mâncăm trupul lui Hristos și bem sângele Lui, elementul vieții veșnice va fi văzut în lucrare. Atunci nu va mai exista un depozit de idei seci, repetate la infinit. Predicarea slabă și obositoare va înceta. Adevărurile vechi vor fi prezentate, dar ele vor fi văzute într-o lumină nouă. Va exista o nouă percepție a adevărului, o claritate și o putere pe care o vor remarca toți. Cei care au privilegiul de a se afla într-o astfel de lucrare, dacă vor accepta influența Duhului Sfânt, vor simți puterea unei vieți noi. Focul dragostei lui Dumnezeu va fi aprins în ei, iar facultățile lor vor fi împuternicite să discearnă frumusețea și maiestatea adevărului (COL 130). Ne rugăm Domnului ca biserica rămășiței să-și recunoască nebunia de a se opune ultimelor raze de lumină, ca să poată avea cât mai curând o nouă percepție a adevărului, și să discearnă frumusețea și maiestatea adevărului. 7 noiembrie 2004 Motive serioase pentru expulzare Gili Cârstea La câțiva ani după sesiunea din 1888, grupul celor trei care doreau să dea poporului o șansă de a asculta solia neprihănirii lui Hristos, în ciuda opoziției celor cu răspundere din Battle Creek, a fost împrăștiat peste mări și țări. Waggoner a fost trimis în Anglia, iar sora White tocmai în Australia. Ei spuneau că pentru binele lucrării, deși sora White spunea că în acel plan nu a fost mâna lui Dumnezeu. Mai este cazul să ne întrebăm a cui mână a fost? Lucrarea lor a fost astfel stopată în inima lucrării, iar frații au răsuflat ușurați. Nu este ușor să trăiești cu un sol al Domnului pe cap. Mai ales după ce ai făcut prostia să-L tratezi pe Hristos în sesiune tot așa cum L-au tratat iudeii acum două mii de ani. Curajoasa Ellen nu era prea familiară cu diplomația instituțională. Dragostea și respectul pe care le avea pentru bărbații din conducerea bisericii nu o împiedicau să vorbească deschis despre situația de criză prin care trecea biserica. La început, ea a apelat la conștiința lor, personal, sperând că vor înțelege mostruozitatea pe care au făcut-o la Minneapolis. Dar a fost în zadar. Ei erau fermi și categorici că au procedat corect. Astfel, ea a fost obligată să recurgă la ultima soluție disponibilă, aducând cazul în fața bisericii. Articolele ei sunt insistente, coerente, pasionate, alarmate și, în unele cazuri, chiar disperate. Poziția ei punea într-o lumină cu totul nefavorabilă oficiul Conferinței Generale, ostracizat, în opinia lor, de dragul a doi redactori modești de pe coasta de vest. Iar expresiile ei nu erau deloc moderate. De la orbi conducători de orbi la spectatori animați de spiritul de gloată, se părea că ea a epuizat tot spectrul limbajului civilizat, ajungând să-i roage să se dea la o parte din drumul poporului lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că este greu de trăit cu răsuflarea unui profet al Domnului în ceafă. Ne face să avem oarecare compasiune pentru Ahab și Izabela. Dar ce puteau să facă? Excluderea ei ar fi însemnat sinucidere denominațională. Diplomația a salvat situația. O vor ruga să meargă în Australia spre a organiza lucrarea misionară. Nici în zilele noastre Australia nu este prea aproape, dar în acele vremi se afla chiar la capătul lumii. Frații sperau să capete liniștea și pacea pentru multe zile. Doreau să modeleze lucrarea după inima lor, fără amestecul ei obositor că au refuzat lumina cerească. Așa au și făcut. Au reușit atât de bine încât și astăzi se neagă vehement că poporul acesta ar fi refuzat vreodată solia neprihănirii lui Hristos. Înainte de a pleca în exil, sora White a reușit să publice în Review una dintre cele mai îngrijorătoare avertizări pentru frații ei din poziții de răspundere, care s-a dovedit a fi o profeție plină de semnificații pentru generația noastră. Cuvintele nu pot ascunde tremurul inimii ei în fața pericolelor teribile la care a fost expusă biserica la Minneapolis: Solia îngerului al treilea nu va fi înțeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă. Lucrarea care ar fi putut fi făcută, va rămânea nefăcută de cei ce au lepădat adevărul, datorită necredinței lor. Vă chem pe voi, cei care vă opuneți luminii adevărului, să vă dați la o parte din calea poporului lui Dumnezeu. Lăsați lumina trimisă din cer să strălucească asupra lor în raze clare și puternice. Dumnezeu vă consideră pe voi, cărora v-a fost trimisă această lumină, răspunzători pentru felul cum o folosiți. Cei care nu doresc să o primească vor fi făcuți răspunzători, căci adevărul a fost adus aproape de ei, dar ei au disprețuit privilegiile și oportunitățile. Poporului lui Dumnezeu i-au fost trimise solii cu acreditare divină; slava, maiestatea neprihănirii lui Hristos, pline de bunătate și adevăr, au fost prezentate; plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos a fost expusă printre noi cu frumusețe și dragoste, ca să încânte pe toți cei ale căror inimi nu au fost închise de prejudecăți. Știm că Dumnezeu a lucrat în mijlocul nostru. Am văzut suflete întorcându-se de la păcat la neprihănire. Am văzut credința reînviată în inimile celor apăsați. Vom fi ca leproșii vindecați, care au mers pe drumul lor, și doar unul s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu? Ar fi mai bine să prezentăm bunătatea Sa, să dăm slavă lui Dumnezeu cu inima, cu pana, cu vocea (RH 27 mai 1890). Noi trăim zilele când lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu este numită lumină falsă, exact de cei care nu au dorit să înainteze în slava ei crescândă. Cuvintele de mai sus sunt tulburătoare astăzi, la peste o sută de ani. Vă imaginați impactul lor asupra fraților de atunci, care știau fiecare ce rol au jucat în episodul acela halucinant. Expulzarea ei a fost ultimul pas în respingerea luminii din cer. Cerul a fost obligat din nou să spună cu mare durere: Efraim s-a lipit de idoli; lăsați-l în pace. 8 noiembrie 2004 Laodicea și dragostea ei subită pentru lumea aceasta Gili Cârstea Biserica noastră este tot mai atrasă de societatea modernă, cu valorile, principiile și cultura ei. Tinerii noștri se integrează în ea cu o lejeritate necunoscută generațiilor trecute, iar elita pare interesată mai mult de diplome universitare și recunoaștere din partea lumii creștine, decât de predicarea soliei celor trei îngeri. Demnitarii noștri fac eforturi considerabile ca membrii să se integreze în societate, să participe la activitățile ei, să devină parte a cercurilor de influență, în administrație, politică, sisteme bancare și chiar în forurile de conducere ale țărilor. Ni se sugerează că ne-am ocupat prea mult de împărăția viitoare și am neglijat-o pe aceasta. Pentru cei care speră că acestea sunt inițiative locale, trebuie să spunem că noile tendințe în strategia bisericii pornesc chiar de la Conferința Generală. Ele sunt susținute, așa cum era de așteptat, cu versete biblice și pasaje din Spiritul Profetic, dar felul în care sunt ele aplicate este destul de problematic. Se dau unele exemple biblice despre oameni ai lui Dumnezeu care au servit în guvernele imperiale ale trecutului, cum ar fi Daniel în Babilon, Neemia sau Estera în Medo-Persia. Deoarece ne este greu să credem că proponenții unor asemenea explicații nu cunosc Scriptura, tot ce ne rămâne este să-i suspectăm de deformarea realității în scopuri politice. Nu, Daniel și colegii lui nu s-au dus să studieze în Babilon, la cele mai înalte școli ale vremii, de dragul lui Nebucadnețar și al lumii acesteia. Ei au ajuns acolo ca prizonieri de război. Lumea lor era de o violență și cruzime pe care nici nu le putem imagina astăzi. Viața omului nu avea nici valoarea vieții unui animal. Daniel și colegii nu erau samurai, alegând sinuciderea în locul captivității. Pentru ei viața era prețioasă, fiind darul lui Dumnezeu, viziune care i-a făcut să suporte detenția, să frecventeze școala și să accepte demnitățile cu care au fost onorați. Dar nu acesta era scopul lui Dumnezeu cu poporul ales. Dacă acel popor ar fi fost credincios, patria lor n-ar fi fost în veci călcată de picior de soldat străin. Ei ar fi fost ambasadorii neprihănirii și ai păcii, ducând în bezna lumii adevărul despre Dumnezeul iubirii, bunătății, iertării și vindecării. Dar ei au nesocotit cu aroganță principiul conform căruia cel ce pune mâna pe sabie, de sabie va pieri. Ei credeau că vor impresiona lumea dacă vor sluji lemnului și pietrei, aluzie la tendințele moderne de a ne integra în societate, de a participa la efortul global de a îmbunătăți lumea aceasta. Făcând așa, împărații lui Israel nici nu și-au dat seama că întorc spatele Dumnezeului cel viu. Daniel o spune cât se poate de clar: Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi proorocii, care au vorbit, în Numele Tău, împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri, și către tot poporul țării (Dan 9:5,6). Daniel știa foarte bine ce este aceea vină colectivă și pocăință colectivă: N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii; ci tot Israelul a călcat Legea Ta, și s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au și lovit blestemurile și jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu (9:10,11). Pe tinerii noștri azi nu-i forțează nimeni să urmeze școlile acestei lumi, unde filozofia Babilonului este singura înțelepciune care se predă. Această înțelepciune pregătește oameni pentru menținerea fărădelegii pe pământ, sub autoritatea necontestată a duhurilor răutății din locurile cerești. Laodicea noastră s-a trezit brusc îndrăgostită de lumea aceasta. Ni se spune că trebuie să dăm o mână de ajutor pentru bunăstarea planetei, că suntem oameni valoroși, de care lumea are nevoie pentru ridicarea unui secol de aur, un secol religios. Dacă noul drum plănuit de liderii noștri va fi aplicat la nivel local, vom vedea în lunile următoare o escaladare a interesului bisericii pentru bunăstarea acestei lumi, și o diminuare considerabilă pentru misiunea primordială a bisericii, întreita solie îngerească, deja tratată cu destulă reținere în media adventistă. 9 noiembrie 2004 Un popor cu grumazul înțepenit Gili Cârstea Nu vi se pare ciudat că, ori de câte ori apare cineva și vorbește în favoarea caracterului lui Dumnezeu așa cum este el descoperit în Hristos, devine imediat subiectul batjocurii, urii și violenței în generația lui? Se pare că noi, ca popor, am moștenit nebuniile lui Israel, omorând pe trimișii Domnului, când ne avertizează că nu-L cunoaștem pe Domnul, închinându-ne astfel lui Baal criminalul. Se pare că suntem destul de mândri zugrăvind mormintele proorocilor pe care i-au omorât părinții noștri. În fiecare sabat citim la adunare scrierile unor oameni din vechime, pe care le numim Cuvântul lui Dumnezeu, fără să ne întrebăm sau să ne pese care a fost reacția generației lor despre concepția acestor oameni cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Avem impresia că ei erau la fel de apreciați și iubiți ca în timpul nostru. Din contră, au fost disprețuiți, marginalizați și de cele mai multe ori omorâți. Au fost acuzați de erezie, condamnați ca o ciumă pentru poporul ales. Dar ei văzuseră ceva din frumusețea neprihănirii lui Dumnezeu, înțeleseseră un crâmpei din conspirația stelară care urmărea detronarea lui Dumnezeu prin calomnie, denigrare și amăgire. Ei înțeleseseră care erau motivele pentru care acest popor al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri. Dar administrația acelui popor nu era dispusă să recunoască situația reală, corupția morală și spirituală a societății pe care o gestionau cât de bine se putea. Acei trimiși ai lui Dumnezeu din vechime parcă erau vorbiți să zguduie din temelii vechile hotare ale teologiei populare. Conceptele lor despre împărăția lui Dumnezeu erau cât se poate de ciudate și provocatoare. Isaia spunea că Domnului Îi este scârbă de doctrina sanctuarului, de sistemul jertfelor și de păzirea sabatului, lucru care, desigur, era în conflict deschis cu ceea ce citeau ei în Biblie. Ieremia spunea că teologii lui Israel se închină lui Baal, lucru greu de dovedit, mai ales că limbajul lor era cel familiar bisercii, iar practicile oficiale se încadrau cuminte în normele contemporane, deși glasul inimii lor era: Lăsați-ne în pace cu Sfântul lui Israel. Isus din Nazaret le spunea că au înțeles complet pe dos lucrurile spuse în vechime, că împărăția lui Dumnezeu este în ei și că Tatăl, Cel pe care Îl onorează ei în fiecare sabat la sinagogă, locuiește în El. Mesagerii au înțeles ceva din frumusețea caracterului divin, că el este o oglindire perfectă a legii, deși în comunicările lor scrise au păstrat terminologia vremii, folosind limbajul forței, cu care poporul era familiar, încercând astfel să atragă pe cât mai mulți dintre ei. Chiar în această perioadă a vremii sfârșitului, când în teologia adventistă s-a acumulat lumina veacurilor, Dumnezeu este obligat să păstreze limbajul Stăpânului. Cât va mai trebui să aștepte El până când acest popor va fi pregătit să asculte limbajul Iubitului și Soțului? Când va veni "ziua aceea" despre care vorbea Osea? În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: Bărbatul meu! și nu-Mi vei mai zice: Stăpânul meu! Voi scoate din gura ei numele Baalilor, ca să nu mai fie pomeniți pe nume
Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioșie, și vei cunoaște pe Domnul! (Osea 2:16-20). Este plăcut să vedem, peste tot pe glob, oameni a căror ureche a fost deschisă la solia cerească transmisă printr-un susur blând. Dar vai, cât de mulți sunt în biserică dispuși să asculte doar la vocea focului, vijeliei și cutremurului! În mijlocul nostru, ca popor, Dorința veacurilor este încă un lăstar dintr-un pământ uscat, disprețuit și părăsit de oameni. Baal criminalul se bucură de o faimă universală, fiind acceptat ca Dumnezeu în moderna câmpie Dura, unde orchestra a început deja să-și acordeze instrumentele geostaționare prin care vor da semnalul închinării la picioarele noului hristos. 10 noiembrie 2004 Povara inimii lui Moise Robert J. Wieland Rugăciunea lui Moise din Psalmul 90 se potrivește, în mod ciudat, poporului lui Dumnezeu din prezent. Moise era "exilat" în Madian, trăind în mijlocul celor care, în limbajul laodicean, se puteau numi "membri ai bisericii care stau bine" [Patriarhi și Profeți, "Căderea Ierihonului"] pentru că madianiții se închinau adevăratului Dumnezeu și se mândreau că sunt urmași ai lui Avraam prin Chetura (Gen 25:1,2); dar ei nu erau absorbiți de misiunea Israelului așa cum era Moise. Nu erau îngrijorați zi și noapte (ca Moise) cu privire la mântuirea lumii, venirea lui Mesia, cele șapte promisiuni pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Avraam în Geneza 12:2,3 și afirmația lui Dumnezeu: "Din Isaac va ieși o sămânță, care va purta cu adevărat numele tău," nu din "urmașii lui Chetura." Nici chiar soția lui Moise, Sefora, care era madianită, nu părea să împărtășească pe deplin visele soțului ei, pentru că nu se amintește nimic despre ea în legătură cu acest aspect și nu alfăm despre nici o "cântare a Seforei" așa cum aflăm despre "cântarea lui Miriam." Părinții lui Moise i-au inoculat misiunea pe care o avea de a elibera pe poporul Israel din robie și de a-l duce în țara promisă, pentru ca ei să poată aduce la îndeplinire planurile pe care cerul le avea pentru întreaga lume. Și acum viața lui Moise este ruinată; este un ratat, un biet îngrijitor la oi. I se pare că Israelul este blestemat să rămână pentru totdeauna un popor de robi, iar lumea nu va fi "luminată" niciodată de slava evangheliei încredințate poporului Israel. În prezent, Israelul spiritual este la fel de încropit cum erau madianiții (Apoc 3:14-17); puțini au pe inimă povara unui popor care trebuie pregătit pentru revenirea lui Hristos; puțini sunt preocupați să înțeleagă care este solia despre care Apocalipsa spune că trebuie să "lumineze pământul cu slavă," astfel ca un glas din cer să poată vorbi fiecărui suflet sincer din "Babilon." Puțini sunt preocupați - așa cum era Moise în Madian - în legătură cu biruința în "marea luptă dintre Hristos și Satana," onoarea și dezvinovățirea Fiului lui Dumnezeu. Majoritatea se mulțumesc cu filozofia lumească (atât cât o înțeleg) urmărind ca, "până [Se va] întoarce," să se distreze într-o continuă prosperitate materială și acordând doar o susținere simbolică lucrării lui Dumnezeu. Dar, în Madian, Moise se roagă zi și noapte pentru eliberarea lui Israel; povara unei lumi pierdute apasă pe inima sa. Ce fel de "povară" apasă pe inima ta? 11 noiembrie 2004 Betelul nostru modern Gili Cârstea Este uimitor cum se potrivește istoria tulburătoare a lui Israel cu prezentul Bisericii Laodicea și infatuările ei moderne. Dacă tot susținem că Pavel are dreptate când spune că trecutul poporului ales a fost înregistrat pentru învățătura nostră, ar fi oare nepotrivit să ne vedem în ipostazele stranii pe care cerul le-a imortalizat în istoria sacră? Osea capitolul 10 parcă este o relatare a vremii noastre. Trebuie doar să avem percepția necesară și dispoziția de a recunoaște că Martorul Credincios a spus adevărul. Iar Spiritul Profeției confirmă cu destulă acuratețe avertizările lui Osea: De-a lungul secolelor care au urmat vremii lui Ilie, raportul vieții lui a oferit inspirație și curaj celor chemați să ia poziție în mijlocul apostaziei. Iar pentru noi, cei peste care au venit sfârșiturile veacurilor (1 Cor 10:11), are o semnificație specială. Istoria se repetă. Lumea are astăzi Ahabii și Izabelele ei. Timpul prezent este unul al idolatriei, la fel cum era cel din vremea lui Ilie. Se poate să nu existe un altar vizibil; se poate să nu existe un chip vizibil; totuși, mii aleargă după zeii acestei lumi bogăție, faimă, plăcere și poveștile care fac pe oameni să urmeze inclinațiile inimii nerenăscute. Mulțimile au o concepție greșită despre Dumnezeu și atributele Sale, și slujesc un dumnezeu fals la fel ca închinătorii lui Baal (Profeți și regi, pag. 177). Ce spune Osea se potrivește destul de bine cu situația noastră prezentă: Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propășea țara, cu atât înfrumuseța stâlpii idolești. Ei rostesc vorbe deșarte, jurăminte mincinoase, când încheie un legământ: de aceea, pedeapsa va încolți ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei! Locuitorii Samariei, se vor uimi de vițeii din Bet-Aven; poporul va jeli pe idol, și preoții lui vor tremura pentru el, pentru slava lui, care va pieri din mijlocul lor. Da, el însuși va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb. Rușinea va cuprinde pe Efraim, și lui Israel îi va fi rușine de planurile sale. S-a dus Samaria și împăratul ei, ca o țăpligă pe fața apelor. Îi voi pedepsi când voi vrea, și se vor strânge popoare împotriva lor, când îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire! Efraim este o mânzată învățată la jug, căreia îi place să treiere grâul, și i-am cruțat gâtul său cel frumos; dar acum voi înjuga pe Efraim, Iuda va ara și Iacov îi va grăpa. Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea. Desțeleniți-vă un ogor nou! Este vremea să căutați pe Domnul, ca să vină și să plouă mântuire. Ați arat răul, ați secerat nelegiuirea, și ați mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji. De aceea se va stârni o zarvă împotriva poporului tău, și toate cetățuile tale vor fi nimicite, cum a nimicit în luptă Șalman-Bet-Arbel, când mama a fost zdrobită împreună cu copiii ei. Iată ce vă va aduce Betel, din pricina răutății voastre peste măsură de mare. În revărsatul zorilor, se va isprăvi cu împăratul lui Israel! (Osea 10). Avem și noi vițeii noștri moderni, pe care nu-i recunoaștem așa cum nici Israelul acelor vremi nu-i recunoștea. Suntem și noi chemați, și încă de mult timp, să semănăm potrivit cu neprihănirea, că este vremea să căutăm pe Domnul, care nu mai este în mijlocul nostru. Alternativa cu care ne jucăm este o zarvă împotriva poporului tău, cu pierderi de neimaginat acum, când ni se pare o mare ispravă să ne încredem în carele noastre de luptă și în oamenii noștri viteji. 12 noiembrie 2004 Zvonistica oficială și riscurile ei Gili Cârstea Un episod fascinant din viața lui Isus ne ajută să înțelegem mai bine zvonistica oficială care face ravagii în biserica timpului nostru. La prima Lui întâlnire cu demnitarii bisericii, în magnificul edificiu ridicat inițial de Solomon pentru a fi o pildă despre scopurile lui Dumnezeu, Domnul Hristos a rostit câteva cuvinte cu profunde semnificații pentru misiunea Sa. El a spus: Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica (Ioan 2:19). Cărturarii lui Israel au fost luați prin surprindere, crezând că se referă la clădirea în care se aflau. Au subliniat că templul a fost ridicat în patruzeci de ani, insinuând că pretenția Lui de a-l ridica în trei zile este fantezistă. Ne vine greu să credem că ei nu au priceput, mai târziu, despre ce vorbea El. Nu se putea să nu fie familiari cu versetele din Isaia, care spuneau că El dorește să locuiască în casa inimii, deși cerul infinit este scaunul Său de domnie. În plus, ar fi putut să se intereseze, direct sau indirect, ce înseamnă acea propoziție enigmatică. Dar nu au făcut-o. Au preferat să răspândească în popor varianta lor ad literam, cu efectul ei manipulativ devastator, deși Hristos vorbise metaforic, iar Ioan înțelesese foarte bine despre ce este vorba. Iată ce striga poporul ales, la câțiva ani după acel incident: Noi L-am auzit zicând: Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omenești, și în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omenești (Marcu 14:58). Acesta a zis: Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile (Mat 26:61). Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-te pe tine însuți! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce! (Mat 27:40). Uă! Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile (Marcu 15:29). Hristos nu spusese că El va strica templul lui Dumnezeu, și nici nu Se referise la clădirea în sine. Dumnezeu, care locuia în El, spusese că ei vor strica templul lui Dumnezeu, că El îl va ridica în trei zile, iar templul în discuție era persoana Sa, în care divinul locuia în uman, conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veșnice. Este greu de crezut că aleșii poporului sfânt au fost în stare de o asemenea mistificare a cuvintelor lui Dumnezeu. Așezând discuția în acești termeni, ei sugerau că Isus este excentric, deplasat, fanatic, extremist, sau cel puțin ridicol. Poporul a reacționat previzibil. Nu doreau ca un astfel de personaj să domnească peste ei, cu atât mai puțin nu erau dispuși să recunoască pe Mesia într-un asemenea individ irațional. La acest subiect confuziile persistă și acum, iar tehnicile străvechi de dopare a poporului cu semnificații măsluite se practică astăzi printre noi cu mare succes. Oameni care cheamă la o apreciere corectă a tainei evlaviei, Hristos în voi, sunt prezentați ca fiind neserioși, hazlii, teologi de buzunar, soli meteorici, iar cuvintele lor sunt prezentate în cea mai fantezistă interpretare. Este normal ca poporul nostru să evite asemenea oameni și să refuze apelul de a vedea în Scriptură parabolele despre scopul lui Dumnezeu. Pare greu de crezut că Dumnezeu a vorbit în tot Vechiul Testament în pilde, deși Hristos, în Noul Testament, a vorbit doar în pilde, și fără pilde nu le vorbea deloc (Marcu 4:34). Din această cauză, Duhul nu ne poate vorbi astăzi deslușit despre Tatăl, (Ioan 16:25) fiind obligat să folosească limbajul pildelor, cu riscurile imense care rezultă de aici. 13 noiembrie 2004 Templul lui Dumnezeu și biserica rămășiței Gili Cârstea Pavel scria unor frați din Tesalonic despre natura conspirației spirituale care animă lumea aceasta. El spunea că ziua Domnului nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes 2:3.4). Deși această opinie nu este împărtășită în poporul nostru, noi credem că aici este vorba despre Satana. Expresiile potrivnicul, fiul pierzării, omul fărădelegii, sunt potrivite pentru el, fiind susținute prin pasaje din Vechiul Testament. Ezechiel vorbește despre împăratul Tirului, cu referire fără echivoc la Satana: Pentru că ți s-a îngâmfat inima și ai zis: Eu sunt Dumnezeu, și șed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor cu toate că nu ești decât om și nu ești Dumnezeu, cu toate că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu (Eze 28:2-4). Isaia vorbește și mai clar despre această intenție a lui Lucifer de a se așeza în templul lui Dumnezeu: Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt (Isa 14:13.14). Dacă templul din Ierusalim și-a dat obștescul sfârșit, iar în sanctuarul ceresc Satana nu mai are acces după cruce, atunci în ce fel de templu spune Pavel că se va așeza Satana chiar înaintea revenirii lui Hristos? Pavel este cel mai insistent scriitor al Bibliei care susține că fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, trebuie să fie un templu pentru locuirea Duhului Sfânt. El a clarificat semnificația expresiei taina lui Dumnezeu, pe care o identifică a fi Hristos în voi. Pavel spune tesalonicenilor că, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată, Potrivnicul se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. El va reuși să amăgească omenirea, prin exerciții spirituale sofisticate, să deschidă ușa inimii pentru el. În schimb, el le va oferi trăiri spirituale senzaționale, însoțite de semne și minuni amețitoare, pe care gloata le va interpreta a fi puterea cea mare a lui Dumnezeu, în timp ce urmașii lui Hristos vor fi acuzați că lucrează cu puterea diavolului. În fața unui asemenea scenariu fermecat, poporul nostru este extrem de vulnerabil. Ani de zile a fost denigrat de la amvoanele adventiste scopul lui Dumnezeu din veacuri veșnice, acela de a locui în fiecare ființă creată. Ani de zile Hristos în voi a fost socotit a fi un fel de panteism deghizat, misticism oriental. În această situație, membrii bisericii nu pot avea credința lui Isus, care spunea că Tatăl locuiește în El și că aceasta este explicația pentru viața Sa neprihănită. Nutrind sentimentul că părtășia de natură divină ar fi new age, ei nu pot avea o concepție corectă despre ziua ispășirii finale, despre nuntă, care înseamnă unirea dintre natura umană și cea divină. Sub aceste valuri succesive de atacuri necugetate, dragostea pentru adevărul prezent al ultimei generații s-a răcit în biserica rămășiței. Fără dragostea adevărului despre taina lui Dumnezeu, poporul nostru va fi expus unor puternice amăgiri, făcute prin puterea Satanei și în fața cărora nu vor putea rezista. Sub lucrarea marii strigări, fiecare persoană din această lume va deveni un templu, fie pentru Dumnezeu, fie pentru Potrivnicul. Nu sunt acestea motive suficient de serioase pentru a reanaliza credința noastră despre sanctuar și implicațiile ei pentru generația sfârșitului? 14 noiembrie 2004 Mantaua de Șinear premiul fărădelegii Alina Tudorică Răsfoind paginile sfinte ne-am regăsit nu de puține ori în personajele trecutului, am văzut cum zbuciumul și neputințele lor sunt și ale noastre, pe scurt am constatat cu surprindere că istoria se repetă
Aceleași păcate, atunci ale lor, acum ale noastre, mâine ale copiilor noștri
Vom repeta oare la nesfârșit istoria dureroasă a păcatului care nu ne aduce decât suferință și dezonoare? Ah! Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul
? (Iosua 7:7) Pentru ce ne-ai dat să gustăm din bogățiile Canaanului aduse de primii stropi ai Ploii Târzii? Am trâmbițat că venirea Ta este aproape, dar constatăm cu rușine că filele calendarului profetic nu se mai sfârșesc. Ba mai mult, copiii lui Israel nu pot să țină piept vrăjmașilor lor
(Iosua 7:12). Griji, nemulțumiri, păcate de tot felul îi copleșesc
Pentru ce toate acestea? Răspunsul lui Dumnezeu este același ca în vremea lui Iosua. Pentru fiecare păcat există o cauză. Și păcatul nostru asemenea păcatului lor este că am refuzat veritabilul, mulțumindu-ne cu surogate. În locul hainei albe de in curat (neprihănirea lui Hristos) am preferat mantaua de Șinear (neprihănirea prin forțe proprii, specifică Babilonului) care pe cât de frumoasă și atractivă a părut, pe atât de înșelătoare și ineficientă s-a dovedit. Pentru că singura haină care ne poate acoperi goliciunea nu este cea țesută în războiul Babilonului, ci în războiul cerului. În locul aurului curățit prin foc ne-am mulțumit cu 200 de sicli de argint babilonieni pe care am încercat să-i convertim în moneda Ierusalimului și o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli. Le-am poftit, le-am luat și le-am ascuns în Locul Sfânt al cortului Noului Legământ, devenind parte din subconștientul nostru colectiv bătătorit de rutină și tradiție. Astfel ne-am fălit inconștient cu neprihănirea Babilonului și cu bogățiile acestuia, ne-am amăgit că suntem bogați și că nu ducem lipsă de nimic, dar n-am reușit să ținem piept vrăjmașului care ne împresoară din toate părțile. Unica noastră șansă de a nu fi vărsați din gura Lui este acceptarea doftoriei pentru ochi, singurul remediu care nu poate fi contrafăcut și care ne somează să-I permitem urgent să intre în Locul Prea Sfânt al cortului nostru, pentru a lumina lucrurile date spre nimicire, cuibărite adânc în bârlogurile ascunse ale sufletului. Să-L primim cu inima deschisă pentru că doar El ne poate ajuta să deosebim falsul de autentic, să demascăm fărădelegea și să încheiem astfel această istorie dureroasă.
home |