www.gsm1888.ro

Gili Cârstea

Priviţi la “batjocoritorii” care stăpâneau peste “poporul din Ierusalim” în timpul Domnului Hristos. Sinedriul, coroana naţiunii, era pe deplin convins că reprezintă şi serveşte interesele viului Dumnezeu. Erau urmaşii lui Moise, slujitorii Domnului. Poporul privea la ei ca fiind păzitorii luminii, speranţa finală a naţiunii, gardienii doctrinei, unicul izvor de lumină cerească. Decizia lor devenea glasul lui Dumnezeu pe pământ. În realitate, ei erau cea mai eficientă unealtă în slujba lui Baal. Sub influenţa şi autoritatea Sinedriului, poporul ales a refuzat pe Mesia, ultima speranţă după lungul şir de mesageri omorâţi deoarece vorbeau de rău cununa îngâmfată a lui Israel.

Înţelegând amăgirea profundă în care se află reprezentanţii poporului ales, Isus plângea. Ce putea Dumnezeu să mai facă unui popor care cerea insistent, prin cea mai autorizată voce, să fie lăsat în pace? Singura procedură conformă cu neprihănirea era să le împlinească dorinţa şi să îl lase pe drumul lor. De secole cereau ei “să fie lăsaţi în pace cu Sfântul lui Israel,” în ciuda avertizărilor pline de dragoste că drumul pe care au pornit este fatal. Israel respingea ultima tentativă a harului salvator, obligând pe Dumnezeu să facă “lucrarea Lui ciudată,” de a se depărta de singurul obiect al grijii şi iubirii Sale de pe pământ. Istoria ne-a îngrozit cu raportul ei despre consecinţele acestei lucrări ciudate. Israel, lumina ochilor lui Dumnezeu, a fost măcelărit cu sălbăticie de duşmanii lui, măcel care continuă până în zilele noastre, cu toate eforturile comunităţii internaţionale de a-l stopa.

Cum este posibil ca cei mai buni şi mai străluciţi membri ai poporului lui Dumnezeu să nu înţeleagă subtilitatea manevrelor lui Baal? De ce oare “cununa lui Efraim” se lasă dusă în necurmate rătăciri, antrenând astfel poporul într-o idolatrie perversă şi ticăloasă? De ce li se pare lor viabilă calea împotrivirii faţă de soliile venite din cer? Cum se face că Baal a fost preferat întotdeauna, iar Hristos lepădat, şi aceasta în timp ce declară cu convingere că slujesc lui Dumnezeu?

Niciodată clasa conducătoare a poporului ales, de la Regele Saul şi până astăzi, nu a dorit în particular, şi nu a declarat public, că vrea să servească altcuiva în afară de Dumnezeu. Atunci de ce vorbeşte Duhul aşa: “Dar tu zici: ‘Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini, şi vreau să merg după ei’” (Ier 2:25) Să fie aceasta o dorinţă ascunsă, adânc înrădăcinată în meandrele sufletului omenesc, pe care doar Duhul să o poată sesiza? Ne vedem şi noi în această ipostază nefericită? Suntem dispuşi să plecăm urechea la avertizările Duhului, atunci când nu vedem realitatea la fel ca El? Ni se poate întâmpla şi nouă ceva de genul acesta: “Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?” (Ier 5:30,31).

Ce vom face “la urmă,” când Domnul va fi obligat de împietrirea noastră să facă “lucrarea Lui ciudată,” lăsându-ne pe drumul iubit de noi, aşa cum a lăsat pe Israel de atâtea ori în istoria lui zbuciumată? “Efraim s-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace.”

Ca totdeauna în trecut, Laodicea noastră aleargă şi ea “în Asiria şi Egipt” după respectabilitate şi recunoaştere internaţională prin diplomaţie şi eforturi de imagine. Ne aşezăm şi noi la masa negocierilor internaţionale, sperând să ajungem “capul şi nu coada” în competiţia pentru secolul 21. Suntem cât se poate de reticenţi la sugestia că umblăm şi noi după dumnezeii acestui veac şi că ne place să cochetăm cu ei, deşi ne implicăm tot mai serios în vârtejul politicii internaţionale, prin tot felul de asociaţii şi alianţe, unele dintre ele cât se poate de reprobabile.

Ce tragedie ar fi ca poporul acesta favorizat să repete erorile trecutului, obligând pe Dumnezeu să declare cu durere: “Laodicea s-a lipit de idoli; lăsaţi-o în pace.”

Miercuri 20 octombrie 2004

„Lucrarea Lui ciudată” - III

Gili Cârstea

Să revenim la capitolul 28 din Isaia, cu faimoasa lui expresie “lucrarea ciudată” a lui Dumnezeu, "lucrul Lui nemaiauzit." După ce se plânge de beţivii lui Efraim şi îngâmfarea lor total nepotrivită pentru un consiliu al poporului lui Dumnezeu, profetul începe să detalieze natura problemelor lui Israel. El constată că sfatul naţiunii este lovit de o stare de beţie ciudată, care afectează oficiul înalt pe care îl reprezintă:

“Dar şi ei, se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi prooroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt stăpâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină când proorocesc, se poticnesc când judecă. Toate mesele sunt pline de vărsături murdare, şi nu mai este nici un loc curat” (vers. 7).

Sigur că aici este vorba despre o beţie spirituală, iar originea băuturilor respective se află mai mult ca sigur în cupa acelei doamne din cârca fiarei, despre care poporul nostru ştie foarte bine. Teologia naţiunii, prin prooroci, şi predicarea la sinagogă, prin preoţi, erau grav afectate de amestecul subtil de învăţături păgâne, împrumutate de la naţiunile din jur, pe care Israel le-a invidiat mereu, şi pe care le-a imitat mereu. Asiria şi Egiptul au fost mereu o sursă de inspiraţie şi atracţie pentru ei. Când se simţeau ameninţaţi, alergau după ajutor pe la înaltele foruri, aşa cum facem şi noi astăzi. Căutau alianţe cu necredincioşii spre a obţine câteva drepturi sau libertăţi, pe care le primeau, evident, căci stăpânitorul lumii acesteia este dispus să ne ofere toate drepturile din lume dacă ne aliem cu el.

Batjocoritorii aceia din Ierusalim, beţi dar nu de vin, erau extrem de înverşunaţi pe profetul Domnului, care îi tracasa cu solia lui stânjenitoare, iar Isaia simte opoziţia la fel de dureros ca şi ceilalţi soli pe care Dumnezeu i-a trimis la poporul Său.

“Ei zic: ‘Pe cine vrea el să înveţe înţelepciunea? Cui vrea să dea învăţături? Unor copii înţărcaţi de curând, luaţi de la sân? Căci dă învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo’” (vers. 9, 10).

Nu aceasta a fost reacţia mai marilor noştri în toate timpurile? Nu aşa au reacţionat aleşii noştri şi la Minneapolis, atunci când Domnul a trimis “o foarte preţioasă solie” prin fraţii Waggoner şi Jones? Nu se întâmplă astăzi exact la fel când Domnul trimite preţioase raze de lumină despre caracterul Său, ca să fie pregătită calea îngerului din Apocalips 18?

În faţa unei astfel de reacţii, Isaia îşi varsă năduful:

“Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul” (vers. 11).

Ce dezastru va fi când oameni “cu vorbirea străină” vor începe să mustre Israelul spiritual de azi că a întors spatele viului Dumnezeu şi se închină lui Baal! Ce ruşine insuportabilă va fi când oameni cu “buze bâlbâitoare” vor începe să propovăduiască solia îngerului al treilea, în timp ce teologii poporului lui Dumnezeu se ocupă de programe de partid, proiecte parlamentare, strategii de creştere, alianţe evanghelice şi implementări de sistem.

“Ei bine,” spunem şi noi ca Isaia, dacă acestea sunt priorităţile Miresei lui Hristos, ar fi înţelept să ne pregătim pentru “lucrarea Lui ciudată,” singura reacţie posibilă în situaţia aceasta de nesfârşit dispreţ faţă de ultima solie de har care trebuie să fie dată lumii. Dacă umblăm după ajutor prin alianţe cu fiicele Babilonului, pe la organizaţiile internaţionale şi în teologia evului mediu, ar fi bine să ne pregătim de “lucrul Lui nemaiauzit.”

Joi 21 octombrie 2004

O generaţie chemată la slavă

Robert J. Wieland

Salturile dezordonate ale indicilor de piaţă îngrijorează pe cunoscători, căci economia americană este dependentă de economia globală. Cei mai mulţi dintre noi nu au trecut niciodată printr-o depresiune economică, când nu ai ce pune pe masă şi nici nu ai un acoperiş deasupra capului. Profeţia biblică arată că testul final, care va determina dacă o persoană slujeşte cu adevărat lui Dumnezeu sau se alătură rebeliunii împotriva Sa, va fi legat de siguranţa economică.

Raportul cărţii lui Daniel, unde câţiva membri ai poporului lui Dumnezeu au rămas loiali în faţa morţii (Daniel în groapa cu lei, cei trei tineri în cuptorul de foc) ilustrează implicaţiile testului final în sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei (Apoc. 7:1-4; 13:11-18). Adevăratul popor al lui Dumnezeu este format din cei care “nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (12:11). Loialitatea lor pentru Dumnezeu nu este ambiţie fanatică; ei văd, în încercarea de foc, caracterul lui Dumnezeu mai important decât propria siguranţă. Ei vor fi foarte onoraţi, fiind invitaţi să stea cu Hristos “pe scaunul Său de domnie” (Apoc 3:20), ca prinţi ai împărăţiei.

Ce va reuşi să-i transforme pe aceşti oameni iubitori de lume, iubitori de lux, gurmanzi, în aşa eroi privilegiaţi? Ei au biruit pe balaur “prin sângele Mielului” (vers. 11). Singurul lucru care îi poate motiva pe oamenii ce se desfată în luxul acestei lumi să se unească de bună voie cu Cel care spunea că nu are unde să-Şi plece capul va fi o apreciere din inimă a preţului pe care a trebuit să-l plătească Fiul lui Dumnezeu, înţelegerea realităţii jertfei Sale pe cruce.

A birui atracţia fermecată a târguielilor de la mall, a învăţa să spui NU apetitului şi poftei – aşa ceva este posibil pentru oricine “priveşte crucea cumplită pe care Prinţul slavei a murit.” Iar ceea ce-L va onora pe El cu adevărat este mărturia celor care fac aşa de bună voie ÎNAINTE de a fi obligaţi să facă aşa datorită pierderii economiilor prin prăbuşirea pieţei, în depresiune mondială sau chiar persecuţie.

Vineri 22 octombrie 2004

Adventismul, holocaustul şi „recuperarea memoriei”

Gili Cârstea

Guvernul României a ales ziua de 9 octombrie ca dată anuală de comemorare a holocaustului în România, iar Parlamentul a avut o adunare solemnă pe 12 octombrie, la care au fost invitaţi şi membrii cultelor importante – printre care şi biserica noastră, reprezentată de fr. Viorel Dima – care au rostit rugăciuni în memoria victimelor holocaustului.

În alocuţiunea sa, preşedintele Iliescu spunea, referindu-se la holocaust, că România se află într-un “lung şi deloc uşor proces de recuperare a memoriei şi de asumare a responsabilităţilor.” O asemenea declaraţie din partea şefului statului pune conducerea Bisericii Adventiste într-o situaţie extrem de neplăcută. Nu putem să nu ne întrebăm dacă şi când va intra şi biserica rămăşiţei într-un proces similar de “recuperare a memoriei,” de “asumare a responsabilităţilor” în sfidarea Duhului Sfânt la Minneapolis 1888, atunci când cerul era gata să ne ofere ploaia târzie, marea strigare, ziua ispăşirii pentru cei vii, binecuvântări pe care poporul acesta le aşteaptă cu speranţă şi nerăbdare de ani mulţi. Pe umerii cui se află responsabilitatea acelei erori monumentale, care a amânat inutil revenirea lui Hristos cu mai bine de un secol, secolul cel mai sângeros al istoriei creştine?

Pornit parcă să parodieze istoria adventistă, preşedintele continuă pe tema recuperării memoriei, spunând că “o astfel de rememorare a trecutului este potrivită, atunci când este vorba de evenimente tragice asupra cărora s-a aşternut îndelung o tăcere prin nimic motivată.”

Evenimentele din istoria noastră sunt infinit mai tragice decât holocaustul românesc, deoarece prin sfidarea Duhului lui Dumnezeu în 1888 are de suferit nu numai o naţiune, o ţară, un continent sau planeta Pământ, ci întreg universul, inclusiv guvernarea divină. Solia care urma să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu a fost respinsă şi, “prin acţiunea propriilor noştri fraţi,” a fost ţinută departe de lume. Din acest motiv, marea controversă nu se poate încheia, lumea nu are cum să afle despre caracterul lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu înţelege că moartea este desprinderea voluntară de izvorul vieţii şi nu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere.

Instituţiile principale ale bisericii au ţinut asemenea evenimente tragice din istoria noastră recentă departe de ochii membrilor, evenimente “asupra cărora s-a aşternut îndelung o tăcere prin nimic motivată,” aşa cum spunea preşedintele Iliescu. În ultimii ani, datorită publicării unor lucrări despre solia 1888, poporul nostru a început să pună întrebări despre acest episod, iar cei care consideră că tăcerea trebuie prelungită au motivat că dezbaterea unor asemenea evenimente incomode nu face decât să producă dezbinare. Iar dezbinarea este, nu-i aşa, un impediment major într-o epocă în care cuvântul de ordine este unitatea, administrativă, politică sau religioasă.

Indispoziţia noastră de “recuperare a memoriei” în tragedia 1888 este şi mai suspectă, dacă ţinem cont de raportul consemnat în analele universului cu acea ocazie: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore” (EGW 1888 Materials, vol. 4, pag. 1229). Sunt opozanţii din 1888 – şi urmaşii lor de azi – vinovaţi de înaltă trădare faţă de guvernarea divină, deoarece s-au aliat cu forţele întunericului în menţinerea acestei planete sub dominaţia păcatului mai bine de un secol, deşi cerul era gata pentru “aducerea neprihănirii veşnice”?

Gestul Parlamentului României, în asumarea responsabilităţii pentru greşelile conducerii statului din acea vreme, este remarcabil. Instituţiile statului român – spre deosebire de instituţiile bisericii noastre – cred în vina colectivă şi în pocăinţa colectivă: “Asumarea trecutului propriu, cu cele bune sau rele ale lui, nu este doar un exerciţiu de onestitate ci, deopotrivă, o dovadă a conştiinţei democratice, a responsabilităţii conducerii statului român, care într-unul din momentele de cumpănă ale istoriei sale, nu a reuşit să se ridice la înălţimea misiunii sale esenţiale, aceea de a asigura securitatea tuturor cetăţenilor săi, indiferent de originea etnică.”

Va reuşi oare clasa noastră conducătoare să-şi asume vreodată vina din 1888, călăuzind biserica mondială “să-şi întoarcă privirile spre Cel pe care L-au străpuns,” ca astfel să se “deschidă casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie”? Se va da îngerul bisericii Laodicea la o parte din drum, recunoscând că “nu a reuşit să se ridice la înălţimea misiunii sale esenţiale,” aceea de a da lumii ultima solie de har?

Pentru moment, tot ce se poate vedea este că zugrăvim mormintele proorocilor şi ne rugăm pentru morţi, în timp ce evităm cu aleasă artă “asumarea responsabilităţilor” şi “recuperarea memoriei.”

Sâmbătă 23 octombrie 2004

„Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu”

Gili Cârstea

Vorbeam ieri despre adunarea solemnă a Parlamentului pentru comemorarea holocaustului din ţara noastră, unde reprezentanţii cultelor au rostit rugăciuni pentru cei ucişi atunci, victime ale urii de rasă, ale neghiobiei xenofobe, ale violenţei religioase.

Prezenţa bisericii noastre la o asemenea comemorare este cât se poate de ciudată. Să deplângi masacrarea populaţiei evreieşti în holocaust şi în acelaşi timp să susţii, cât se poate de public, că Dumnezeu va nimici până la exterminare pe toţi cei care Îi întorc spatele, este o contradicţie greu de explicat.

Curierul Adventist a fost vehement în apărarea doctrinei bisericii că Dumnezeu ucide. Fostul redactor aducea argumente zdrobitoare că Dumnezeu a spulberat în vechime pe duşmanii lui Israel, iar atunci când Israel a fost necredincios, a fost şi el spulberat de dreptatea lui Dumnezeu, că acestea sunt dovezi clare că Dumnezeu Se află la originea nimicirilor înfiorătoare din Biblie. El cita avertizările din Deuteronomul, despre soarta lui Israel dacă va alege drumul rebeliunii, ca o dovadă că Dumnezeu va pedepsi pe batjocoritorii harului divin. Moise vorbea despre o situaţie nefericită, când blestemul va lovi pe Israel până la nimicire:

“Toate blestemele acestea vor veni peste tine, te vor urmări şi te vor ajunge până vei fi nimicit, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău, pentru că n-ai păzit poruncile Lui şi legile Lui pe care ţi le-a dat. Ele vor fi veşnic ca nişte semne şi minuni pentru tine şi sămânţa ta. Pentrucă, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi, pe care-i va trimite Domnul împotriva ta. El îţi va pune pe grumaz un jug din fier, până te va nimici. Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam care va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă n-o vei înţelege, un neam cu înfăţişarea sălbatică, şi care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu va avea milă de copii” (Deut 28).

Dacă este aşa, ce rost are să ne afişăm în public, îndoliaţi şi plini de lacrimi, arătând simpatie şi respect pentru oameni despre care, în realitate, credem că au fost nimiciţi de Dumnezeu ca urmare a răzvrătirii lor? De ce înfierăm structurile naziste, răbufnirile rasiste, aberaţiile xenofobe, excesele naţionaliste, dacă adevăratul vinovat este Dumnezeu? Cum se poate să dăm vina pe Hitler, Mussolini sau Antonescu pentru decimarea populaţiei evreieşti din Europa anilor de război, deşi susţinem cu Biblia că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, “lucrarea Lui ciudată”?

O asemenea cacofonie ne expune deriziunii publice mai mult decât orice şi spulberă bruma de credibilitate pe care încercăm să o agonisim printr-un efort mediatic fără precedent. Campania de imagine pe care o susţin departamentele noastre de relaţii publice, cu alaiul ei de compromisuri, nu va reuşi să impună respectul şi aplauzele pe care le aşteptăm din partea lumii. Din contră, toţi vor înţelege că, în realitate, nu avem nimic de spus.

Nu, nu Dumnezeu este la originea holocaustului, ci nimicitorul, bucuros că a prins acest popor privilegiat fără protecţia harului divin. El i-a convins să batjocorească neprihănirea, să se alipească de idoli, ca apoi să profite de situaţie spre a denigra caracterul lui Dumnezeu. I-a ameţit cu o închinare la Baal destul de subtilă, astfel ca Dumnezeu să fie gonit din mijlocul poporului Său. Idolii din sanctuar au gonit Şekina, iar Baal s-a aşezat acolo “dându-se drept Dumnezeu.” Istoria ne-a arătat scopul final al acestei operaţiuni: Nimicirea poporului ales. Aşa se explică necazurile, trecute sau prezente, ale poporului lui Dumnezeu. Iar ei nici în ziua de astăzi nu sunt dispuşi să recunoască dinamica nimicirii, aşa cum o vede Dumnezeu:

“Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el… Îi voi părăsi, şi-Mi voi ascunde faţa de ei. El va fi prăpădit, şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri; şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?” (Deut 31:16,17). 

Cu regret trebuie să recunoaştem că nici Israelul spiritual nu înţelege natura nimicirii. Nici el nu vede că “cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8). Nici rămăşiţa nu crede că mulţimea de “rele şi necazuri” din biserică se datorează faptului că “Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu.”

Da, avem nevoie de adunări solemne, dar nu ca să ne rugăm pentru morţii holocaustului – despre care spunem că i-a omorât Dumnezeu – ci pentru un “exerciţiu de onestitate,” recunoscând public ambiţia de a merge pe un drum greşit, deşi “Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu.” Invitaţia lui Ioel rămâne valabilă, fiind singura soluţie pentru întoarcerea Şekinei în templul ei.

Duminică 24 octombrie 2004

Reaşezarea perlelor – cutremur în biserică

Gili Cârstea

Atunci când plăcile tectonice se reaşează, locuitorii zonelor afectate trec prin agonia unor cutremure devastatoare. Exact aşa se întâmplă şi în biserică, atunci când perlele preţioase ale adevărului divin sunt reaşezate în contextul potrivit. Ori de câte ori Dumnezeu a trimis o solie de adevăr prezent, biserica a fost zguduită din temelii, iar pierderile au fost serioase, în unele cazuri catastrofale.

Un asemenea caz a fost atunci când cerul a ridicat un Fiu al omului spre a chema pe Israel la o cunoaştere a caracterului divin aşa cum era el oglindit în lege. Misiunea Lui era să facă şi să păstreze pe Israel neprihănit prin descoperirea lui Dumnezeu, iar perlele adevărului divin trebuiau scoase din cadrul în care le aşezase teologia vremii. Iată descrierea inspirată:

“Hristos nu a venit spre a da la o parte scrierile patriarhilor şi ale profeţilor; El Însuşi vorbise prin aceşti reprezentanţi ai Săi. El Însuşi era la originea întregului adevăr. Fiecare perlă a adevărului venea de la Hristos. Dar acele mărgăritare scumpe fuseseră aşezate într-un cadru fals. Lumina lor preţioasă fusese făcută să slujească erorii. Oamenii le-au folosit pentru a împodobi tradiţia şi superstiţia. Isus a venit să le scoată din cadrul fals al erorii şi să le aşeze în cadrul adevărului” (GCB 5 feb. 1895).

Reaşezarea pietrelor a produs un cutremur devastator în biserică. Cea mai mare parte a naţiunii a fost pierdută, Israel încetând să fie poporul ales, ca până atunci. Perlele adevărului fuseseră folosite greşit de savanţii lui Israel, religia lor devenind cel mai serios obstacol în calea omenirii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Situaţia era şi mai complicată deoarece adevărurile preţioase împodobeau “tradiţia şi superstiţia” unei religii care era singura speranţă a omenirii.

Principala perlă pe care Hristos a scos-o din cadrul fals era cea a sanctuarului. Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice – de a locui în fiecare fiinţă creată – fusese atât de distorsionat de “cadrul adevărului” lui Israel, încât naţiunea făcuse din templu un sistem de idolatrie de cea mai abjectă speţă. Şi nu înţelegeau.

Cutremurul a fost teribil. Impresia cărturarilor era că Isus atacă doctrinele fundamentale ale bisericii, care făcuseră din Israel un popor destinat să fie “capul” printre naţiunile pământului. Hristos clătina serios majoritatea pietrelor preţioase din care poporul Său făcuse un fundament pentru tradiţie şi superstiţie. El aşeza, exact din aceleaşi perle, o temelie de neprihănire autentică, de încredre, libertate şi semnificaţie pentru credinţa bisericii Sale, credinţă care a fascinat Europa cu vestea bună a neprihănirii lui Hristos.

Tot aşa se va întâmpla în timpul nostru. Spiritul Profeţiei ne-a avertizat de mult că peste perlele adevărului s-a aşezat molozul erorilor papale, pe care generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu le-a moştenit din evul mediu, perle care trebuiesc recuperate şi aşezate în cadrul adevărului prezent. Cei care vor îndrăzni să le scoată din cadrul “tradiţiilor şi superstiţiei” vor risca să producă un cutremur la fel de distrugător ca atunci. Cei mai străluciţi teologi ai noştri vor face tot ce le stă în putere spre a contracara lumina venită din cer, iar poporul, în marea lui majoritate, va dori să rămână la “vechile hotare.” Dar ambasadorii lui Hristos nu vor putea fi împiedicaţi în misiunea lor, de a comunica şi altora “fiecare rază de lumină,” astfel ca neprihănirea lui Hristos să devină singurul subiect de interes în biserică.

În fiecare generaţie, aranjarea perlelor în cadrul adevărului a produs cutremur. Ar fi surprinzător ca ultima aranjare a perlelor să producă şi cel mai devastator cutremur? Martorul Credincios a pus demult bulina roşie pe clădirea noastră, deşi noi dăm impresia că nu ne pasă de avertizarea Lui.

Luni 25 octombrie 2004

„Marea dorinţă a inteligenţelor cereşti”

Gili Cârstea

Pe măsură ce săpăm în scrierile Spiritului Profeţiei, descoperim tot mai multe dovezi că intenţia lui Dumnezeu în solia 1888 era să pregătească biserica pentru “ultima solie de har,” pentru “ultimele raze de lumină,” o descoperire complet nouă a caracterului lui Dumnezeu, diferită de cea moştenită de noi din evul întunecat. La patru ani după sesiunea de la Minneapolis, ea scria în Home Missionary:

“Tot cerul este interesat de mântuirea omului, ca lucrarea să fie încheiată repede, să vină împărăţia lui Dumnezeu, iar pământul să fie plin de cunoştinţa lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă. Marea dorinţă a inteligenţelor cereşti este ca, în faţa celor care au fost amăgiţi de înşelătoriile vrăjmaşului, caracterul lui Dumnezeu, atât de mult reprezentat şi interpretat greşit, să fie prezentat corect. Satana a aşezat asupra lui Dumnezeu propriile lui trăsături de caracter, şi nu a sosit oare vremea ca numele lui Hristos să fie glorios printre neamuri? Dumnezeu cheamă pe cei care au fost luminaţi să intre în rânduri şi să înceapă lupta împotriva redutelor celui rău” (HM 1 sept. 1892).

“Inteligenţele cereşti” trebuie să fie destul de dezamăgite, privind cum biserica aceasta, atât de onorată cu lumină cerească, continuă să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu, în timp ce susţine cu seninătate că a primit şi apreciază solia neprihănirii lui Hristos trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones.

De ce ar fi reprezentarea corectă a caracterului lui Dumnezeu marea dorinţă a inteligenţelor cereşti? Deoarece ei ştiu ceea ce Laodicea “nu ştie”: Că marea controversă nu se poate încheia atâta timp cât nu se clarifică o chestiune veche cât rebeliunea pe care Satana a început-o în cer, aceea că moartea nu este pedeapsa lui Dumnezeu, ci desprinderea de bună voie de izvorul vieţii. Când poporul lui Dumnezeu, înţelegând acest lucru, va ieşi în faţa lumii cu “ultima solie de har,” lucrarea va fi scurtată “în neprihănire” iar gloatele planetare vor avea şansa de a alege în cunoştinţă de cauză pe cine doresc să slujească. Dar atâta timp cât biserica rămăşiţei susţine acuzaţiile nimicitorului, interpretând şi reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu la acest punct, “inteligenţele cereşti” vor mai avea de aşteptat cu marea lor dorinţă.

Satana a “aşezat asupra lui Dumnezeu propriile lui trăsături de caracter,” iar teologii bisericii nu reuşesc să vadă această vastă operaţiune de denigrare oglindită în toate episoadele istoriei sacre. Ei vor să menţină biserica la imaginea evului întunecat despre Dumnezeu, împiedicând astfel lumea să beneficieze de “ultima solie de har.” Mai mult, ei denigrează pe cei care au primit cu bucurie solia de har şi care, la chemarea lui Dumnezeu, sunt gata “să înceapă lupta împotriva redutelor celui rău.” Ei nu cred că a sosit demult vremea “ca numele lui Hristos să fie glorios printre neamuri” şi că acest nume devine glorios doar în contextul adevărului despre caracterul lui Dumnezeu, pervertit de vrăjmaşul.

Nouă ne pare rău că “marea dorinţă” a inteligenţelor cereşti trebuie amânată, ne cerem iertare că Dumnezeu continuă să fie ţinut inutil în boxa acuzaţilor şi sperăm că “îngerul bisericii Laodicea” va accepta curând apelul lui Dumnezeu de a “intra în rânduri.”

Marţi 26 octombrie 2004

„Dumnezeu era în Hristos” – temelia împăcării

Gili Cârstea

La o lună după publicarea articolului despre care vorbeam ieri, sora White revine în Home Missionary cu un alt articol, în care se exprimă şi mai clar despre scopurile lui Hristos. Deşi caracterul lui Dumnezeu nu era adevăr prezent pentru acea perioadă, fiind respins de responsabilii bisericii chiar înainte de a apuca să fie prezentat bisericii, se pare că unii se întrebau de pe atunci de ce Dumnezeul Vechiului Testament este aşa diferit faţă de Hristos. Probabil că şi atunci se credea în intervenţiile violente ale lui Dumnezeu “doar în situaţii de urgenţă,” aşa cum spun unii astăzi, încercând să explice dezastrele planetare fără să înţeleagă natura păcatului. Iată una dintre perlele ei, mult prea avansată pentru acea vreme: 

“Lucrarea samariteanului milos reprezintă lucrarea lui Hristos pentru lume. Mântuitorul nostru a venit să descopere caracterul Tatălui, să descopere dragostea Sa pentru oameni. El a procedat exact aşa cum ar fi procedat Tatăl în toate situaţiile de urgenţă” (HM 1 oct. 1897).

Extraordinar! De ce nu văd savanţii noştri asemenea perle? De ce este aşa greu de înţeles că, dacă Tatăl ar fi procedat la fel în locul lui Hristos, şi Hristos ar fi procedat la fel în locul Tatălui în toate situaţiile “de urgenţă” din istoria lui Israel? Nu spunem noi, conform afirmaţiilor lui Hristos, că Tatăl locuia în El în toată plinătatea Lui şi că Hristos nu făcea nimic de la El Însuşi? Atunci când vindeca pe leproşi, deşi poporul ales credea că lepra este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat, Tatăl era Cel ce vindeca. Când o salva de la moarte sigură pe femeia prinsă în adulter, Tatăl o salva, deşi oamenii doreau să fie omorâtă cu pietre, aşa cum poruncise lui Moise Domnul. Atunci când oamenii nu au mai suportat neprihănirea în trup, Tatăl S-a lăsat răstignit, “ca un miel pe care îl duci la tăiere, n-a deschis gura.”

De ce nu reuşim să înţelegem că şi Tatăl a procedat la fel ca Hristos în toată istoria zbuciumată a familiei omeneşti? Cum se face că nu reuşim să vedem că Tatăl a fost permanent sufocat de o vastă şi ticăloasă operaţiune de denigrare, de răstălmăcire a faptelor, de falsificare a probelor, ca să poată fi acuzat de violenţă? Nu este aceasta cea mai de seamă preocupare a Acuzatorului? De ce nu reuşim noi să percepem în istorie “Operaţiunea Denigrarea” alterând realitatea atât de grosolan, mai ales că am fost avertizaţi despre ea?

Ca şi Tatăl în vechime, Hristos a fost şi El confruntat cu situaţii de extremă urgenţă, dar niciodată nu a folosit violenţa, constrângerea, ameninţarea sau manipularea oamenilor. Din contră, El a fost oglindirea fidelă a deciziei lui Dumnezeu din veşnicii de a merge pe calea crucii, calea renunţării la Sine, atunci când copiii Săi vor dori să se abată de la drumul neprihănirii veşnice. Şi vom înţelege clar acest lucru atunci când ne vom lua timp să studiem cu seriozitate implicaţiile adevărului Scripturii că “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.”

Miercuri 27 octombrie 2004

Misiunea esenţială a bisericii

Gili Cârstea

Anul trecut, Conferinţa Generală anunţa biserica mondială că s-a trasat un nou proiect strategic pentru misiunea bisericii. Cele trei componente ale noului plan sunt: calitatea vieţii, creştere, unitate. Strategii noştri consideră că acestea sunt priorităţile bisericii adventiste, misiunea esenţială care trebuie să galvanizeze eforturile noastre în prezent şi viitor.

Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi să trăim mai bine, dacă ne vom înmulţi şi dacă vom rămânea uniţi, vom împlini scopul existenţei noastre. Implicaţiile sunt clare: Fondurile, angajaţii şi instituţiile bisericii vor fi canalizate spre aceste direcţii prioritare.

Nu suntem foarte surprinşi de noua direcţie pe care este antrenată biserica, aceste tendinţe au devenit vizibile încă din anii ’50, tendinţe observate şi comentate de oameni din eşalonul superior al bisericii, printre care preşedinţi şi vicepreşedinţi ai CG, cum sunt fr. Pierson sau fr. De Oliveira. Acum aceste tendinţe devin realităţi, realităţi dureroase, pe care proponenţii lor din trecut le socoteau soluţii salvatoare pentru supravieţuirea bisericii în secolul 21.

Într-un interviu pentru Curierul Adventist, vicepreşedintele CG confirma că cele trei componente ale noului plan strategic, calitatea vieţii, creşterea şi unitatea, sunt nu numai noile priorităţi ale bisericii, ci şi “învăţătura esenţială a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.”

Aceste declaraţii ne tulbură şi ne întristează în aceeaşi măsură. Noi credeam că această biserică a fost ridicată de Dumnezeu cu o misiune specială. Ştiam că pământul are nevoie de lumină în bezna necunoaşterii lui Dumnezeu, că noi am fost aduşi pe scenă spre a chema pe oameni afară din Babilonul cel mare la lumina salvatoare a neprihănirii lui Hristos. Acum ni se spune că trebuie să ne aranjăm să trăim mai bine pe această planetă, că trebuie să creştem numeric şi să facem eforturi de a evita fragmentările nedorite. Ca o ironie, anul acesta funcţionari ai Diviziunii Nord-Americane s-au despărţit de biserică şi au organizat o altă denominaţiune, complet independentă, numită Mission Catalyst Network. Iar CG nu este străină de asemenea demersuri, complet contrare noii strategii. Ca şi iniţiativa re:church, sprijinită de vârfuri ale academiei adventiste, ca şi Adventist Reform, organizaţie tot mai vizibilă şi puternică, formată din fanii lui Desmond Ford.

Dacă acestea sunt liniile strategice ale bisericii, nu este de mirare că nu mai auzim despre solia îngerului al treilea, despre ziua ispăşirii, ploaia târzie, marea strigare, închiderea harului şi curăţirea unei generaţii finale. Deja despre sanctuar nu se mai vorbeşte demult, iar păcatul este făcut să pară o simplă deficienţă etică. Ceea ce devine tot mai evident este înhămarea bisericii la mirajul mileniului de aur, în jurul statuii lui Nebucadneţar, alături de creştinismul contemporan. Iar CG contribuie şi ea cu liniile directoare, ca nu cumva cineva să se plângă de lipsa unui proiect viabil pentru asemenea îndeletniciri moderne.

Ne rugăm şi sperăm să ridice Dumnezeu în moderna câmpie Dura câţiva tineri decişi să renunţe mai degrabă la viaţa lor veşnică, decât să dezonoreze pe Dumnezeu. Miliardele acestei lumi, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga, merită infinit mai mult decât atât.

Joi 28 octombrie 2004

„Străjerul” evită asumarea responsabilităţii – 1

Gili Cârstea

Curierul Adventist din această lună publică un articol intitulat “Străjerule, cât mai este din noapte?” în care încearcă să explice motivele amânării revenirii lui Hristos. Autorul recunoaşte – o surpriză foarte plăcută pentru noi – că Hristos ar fi putut să revină oricând, de la înălţarea Sa la cer, dacă ar fi fost îndeplinite anumite condiţii care, evident, nu au fost îndeplinite. El identifică, foarte corect, condiţia primordială a revenirii ca fiind pregătirea unui popor care să posede caracterul lui Dumnezeu. Este citat paragraful din Parabole: “Când caracterul lui Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine, ca fiind ai Săi” (pag. 46, 47).

Ne bucură să vedem cum unul dintre străjerii de pe zidurile Sionului recunoaşte public nevinovăţia lui Dumnezeu în amânarea revenirii lui Hristos. Prea mult timp a fost învăţat acest popor că Dumnezeu a stabilit în mod arbitrar o zi a revenirii, care nu va putea fi nici grăbită, nici amânată de vreo acţiune a bisericii Sale. Principiul secerişului a fost negat destul de mult în poporul nostru.

Absolut uluitor este faptul că autorul acestui articol participă cu un zel debordant la distorsionarea caracterului lui Dumnezeu, exact acel caracter despre care se plânge că nu este reprodus în poporul Său. El este cel mai înfocat apărător al teologiei evului întunecat despre caracterul lui Dumnezeu. În numărul din februarie 2002 al aceleiaşi publicaţii, autorul face eforturi disperate de a convinge biserica despre caracterul violent şi crud al lui Dumnezeu. În articolul “Este Dumnezeu în stare să pedepsească?” el face o afirmaţie uluitoare, care este emblematică pentru teologia bisericii: “Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.” Cu alte cuvinte, „Iubeşte-Mă sau te extermin!”

Acesta este caracterul lui Hristos care trebuie “să fie reprodus în poporul Său,” ca a doua venire să nu mai fie amânată? “Veniţi la noi sau vă aşteaptă iadul!” este “ultima solie de har” pe care Biserica Adventistă trebuie să o ducă lumii?

Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să spunem autorului că poporul nostru are demult acest caracter “în mod desăvârşit reprodus” în el şi, prin urmare, trebuie să găsească alt motiv pentru amânarea revenirii lui Hristos. Străjerul de pe zidurile Sionului este convins că Dumnezeu a omorât miliarde de oameni în trecut, iar la sfârşit, după cei o mie de ani, El va chema la viaţă pe toţi locuitorii planetei spre a-i mai pedepsi încă o dată cu moartea. De data aceasta nu orice fel de moarte, ci una chinuitoare, proporţională cu ticăloşia lor din viaţă, fiind împiedicaţi să se consume în focul final doar pentru a fi chinuiţi după standardele dreptăţii divine. Aceste “standarde” sunt ale unui dumnezeu, dumnezeul acestei lumi, dar în nici un caz ale Tatălui nostru ceresc:

“Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Sofistăriile lui slăbesc obligaţiile legii divine şi dau oamenilor libertatea de a păcătui. În acelaşi timp, el îi face să cultive concepţii false despre Dumnezeu, ca ei să Îl privească cu teamă şi ură în loc de iubire. Cruzimea inerentă caracterului lui, el o atribuie Creatorului; această cruzime este întrupată în sistemele de religie şi exprimată în moduri de închinare. Astfel, minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana îi angajează ca agenţi în războiul lui contra lui Dumnezeu. Prin concepţii pervertite despre atributele divine, naţiunile păgâne au fost făcute să creadă că este nevoie de sacrificii umane pentru a obţine favoarea Divinităţii; cruzimi oribile au fost practicate în diversele forme ale idolatriei.

“Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu creştinismul şi, la fel ca păgânismul, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici la fel de crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei se foloseau instrumente de tortură spre a se obţine conformarea la doctrinele ei. Pentru cei care nu cedau pretenţiilor ei exista rugul. Au avut loc masacre de o amploare care nu va fi descoperită decât în ziua judecăţii. Demnitarii bisericii studiau, sub călăuzirea lui Satana, instructorul lor, metode de tortură care să cauzeze cea mai mare suferinţă fără ca victima să-şi piardă viaţa. În multe cazuri procesul acesta infernal era repetat până la limita suportabilităţii umane, până când organismul ceda, iar victima saluta moarte ca pe o dulce eliberare” (Tragedia veacurilor, pag. 569).

Noi condamnăm astfel de practici astăzi, dar nu erau ele făcute în credinţa că Dumnezeu “va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos”? Demnitarii bisericii catolice se bazau pe o concepţie despre caracterul lui Dumnezeu pe care o apără şi demnitarii bisericii noastre. Dacă despre acest fel de caracter este vorba, atunci Hristos putea reveni în timpul supremaţiei papale, căci condiţiile erau îndeplinite, caracterul era „desăvârşit reprodus” în poporul Său.

Vineri 29 octombrie 2004

„Străjerul” evită asumarea responsabilităţii – II

Gili Cârstea

Străjerul-autor al articolului despre care vorbeam ieri incriminează poporul, sau pe Dumnezeu, pentru amânarea revenirii lui Hristos, deoarece caracterul lui Hristos nu este încă reprodus în biserică. Dacă scrierea caracterului lui Dumnezeu în suflet este lucrarea Duhului Sfânt, atunci de ce nu o realizează mai repede? Dacă poporul nu colaborează eficient, ce şanse sunt ca în viitor să se supună mai bine acestui proces?

Apoi se ridică o altă întrebare incomodă: Ce au făcut străjerii pentru a convinge poporul rămăşiţei că în inima lor caracterul lui Dumnezeu trebuie “reprodus desăvârşit”?

În primul rând, ei insinuează că nu este posibilă o reproducere desăvârşită a carcterului divin în sufletul omenesc, că acest lucru va fi realizat la apariţia lui Hristos pe nori, când vom fi “transformaţi” în nemurire. Dacă nu va fi reprodus decât la înălţare, de ce nu vine Hristos, ca să  poată avea loc “reproducerea desăvârşită”?

În al doilea rând, ei au făcut şi continuă să facă eforturi serioase de a discredita adevărul că noi trebuie să devenim părtaşi de natură divină, că Duhul Sfânt trebuie să locuiască în templul inimii, unde să scrie legea, caracterul lui Dumnezeu. Corpul pastoral din ţara noastră a primit o lucrare, intitulată sugestiv “Calea yoga şi Păcatul Cetăţii” scrisă de autori anonimi, în care erau avertizaţi că părtăşia de natură divină ar fi misticism oriental. Străjerii de la nivel înalt nu au luat poziţie împotriva acestei lucrări – deci o susţin tacit – pe când împotriva cărţii “Păcatul Cetăţii,” care milita pentru taina evlaviei, “Hristos în voi,” s-au exprimat radical şi fără ezitări. Acum se plâng de faptul că a doua venire este amânată deoarece caracterul lui Dumnezeu nu este încă “reprodus desăvârşit” în poporul Său.

În al treilea rând, la nivelul bisericii mondiale, ne aflăm într-o stare de permanentă opoziţie faţă de ceea ce Spiritul Profeţiei numea “ultimele raze de lumină, ultima solie de har.” Solii neprihănirii lui Hristos sunt discreditaţi fără încetare, iar cărţile lor tratate cu dispreţ, acolo unde nu sunt chiar interzise. În “Calea consacrată către desăvârşirea creştină,” A.T. Jones vorbeşte lămurit şi insistent despre scopul lui Dumnezeu de a locui în templul inimii în vederea reproducerii caracterului divin în el. Predicarea adventistă însă a coborât tonul la subiectul sanctuarului; nu trebuie să deranjăm pe vecinii noştri evanghelici cu doctrine obţinute din “surse extra-biblice.”

Autorul articolului din Curierul Adventist rezolvă toate aceste probleme grave cu o frază cât se poate de nevinovată: “Şi mişcarea adventistă de ziua a şaptea a avut experienţele ei triste.”

Nu, frate-străjer, acestea nu sunt doar nişte “experienţe triste.” Acestea sunt motivele principale pentru care poporul bisericii rămăşiţei nu are în suflet caracterul lui Dumnezeu “reprodus desăvârşit” la această oră târzie a istoriei. Ani de zile le-am spus membrilor că locuirea lui Hristos în suflet este panteism, iar acum îi acuzăm indirect că ei sunt de vină pentru întârzierea revenirii lui Hristos. Permiteţi-mi să vă parafrazez:

“Aşadar, ‘Cât mai este din noapte?’ Răspuns: Până când străjerii de pe zidurile Sionului se vor trezi, vor primi cu bucurie solia neprihănirii lui Hristos, îşi vor cere scuze în faţa juriului ceresc pentru nebunia de a numi panteism părtăşia de natură divină, sau se vor da la o parte din drum, lăsând ca lumina cerească să ajungă la popor în toată splendoarea ei.”

Aceasta este în total acord cu declaraţia Martorului Credincios şi Adevărat, pe care Biserica Adventistă declară că doreşte să-L onoreze.

Sâmbătă 30 octombrie 2004

„Străjerul” evită asumarea responsabilităţii – III

Gili Cârstea

Articolul se încheie cu o altă mare confuzie. Autorul pune o întrebare, pe care o identifică, pe bună dreptate, ca fiind esenţială: “Cât timp ar fi necesar pentru pregătirea lumii pentru a doua venire?” Răspunsul dat este experienţa Domnului Hristos, a cărui viaţă exemplară era în total dezacord cu spiritul vremii, şi “pe care lumea nu L-a mai putut tolera” mai mult de trei ani şi jumătate.

Dorim să atragem atenţia autorului, cât şi colectivului de redacţie, că aici se face o confuzie monstruoasă. Nu “lumea” a fost cea care L-a respins pe Mântuitorul. Nu “lumea” L-a declarat demonizat şi făcător de rele. Nu “lumea” L-a urmărit cu invidie şi ură, stricându-I reputaţia, deformându-I cuvintele şi acuzându-L că strică legea. Cei care au făcut toate aceste rele erau chiar conducătorii bisericii, speranţa lui Israel, păzitorii luminii, cei mai privilegiaţi oameni de pe pământ, urmaşii lui Moise în cel mai real sens.

Nu, stimaţi fraţi, nu “lumea” dorea să-L persecute pe Hristos. Reprezentantul Romei a declarat că inculpatul adus de ei spre condamnare este nevinovat. Soţia lui Pilat avea urechi şi o inimă sensibilă pentru glasul Duhului, dar demnitarii împietriţi ai lui Israel nu. Generalii romani erau plini de admiraţie pentru Isus şi apelau la El cu mare încredere pentru tămăduire. Nu ştiau ei prea multe despre religia lui Israel, dar recunoşteau destul de uşor dragostea dezinteresată, în contrast marcant cu liderii poporului ales, îngroziţi că Hristos ar putea să le fure scaunele cu succesul Lui printre membrii bisericii. În ziua răstignirii poporul ales a fost cel care a strigat “Răstigneşte-L!” deşi “lumea” căuta orice soluţie posibilă pentru a evita maltratarea unui nevinovat. Ca să-şi atingă scopurile criminale, mai marii poporului ales au recurs la cea mai ticăloasă politică spre a suci mâna la spate acelei “lumi” care dorea să stea la litera legii imperiului.

Pe această premisă falsă autorul clădeşte ilustraţia finală: “…Cât timp i-ar trebui lumii de astăzi să ajungă la aceeaşi hotărâre, dacă poporul lui Dumnezeu de astăzi ar reflecta pe deplin chipul lui Isus… Nu mă gândesc la toţi cei 14 milioane de adventişti botezaţi… poate la 140 de mii, ceea ce înseamnă 1% din total... Cât timp ar putea fi toleraţi aceştia de către o lume îngâmfată, dedată plăcerilor şi înrobită de bunuri materiale?”

Dacă străjerii noştri ar fi dispuşi să „recupereze memoria” şi să-şi „asume responsabilităţile” pentru greşelile trecutului, ar putea constata repede că cei 1% despre care vorbeşte autorul nostru sunt spulberaţi de biserică, nu de lume. În biserică li se pune pumnul în gură, li se mistifică afirmaţiile, li se strică reputaţia, sunt ridiculizaţi, marginalizaţi, până când vocea lor nu se mai poate ridica peste tumultul de infamie şi mediocritate care ne sufocă. Iar autorul articolului nu este străin de toate acestea. Deocamdată, Hristos are o problemă cu biserica, mai precis cu îngerul ei, nicidecum cu lumea. El nu reproşează lumii că este ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală.

Chiar paragraful cheie al articolului contrazice concluzia autorului. Dumnezeu spune că a doua venire este amânată de lipsa reproducerii caracterului divin „în poporul Său.” Aceasta este problema catastrofală care loveşte biserica rămăşiţei, nicidecum opoziţia lumii, răutatea ei sau decretele pe care le-ar putea emite contra noastră. Opoziţia internă este cea care nu permite caracterului divin să fie reprodus în popor. Cum să scrie Duhul Sfânt caracterul lui Hristos în inimile membrilor, când ei aud pe teologii bisericii că aşa ceva este panteism? Cum să devină inimile lor temple ale Duhului Sfânt, când acest fundament al guvernării divine este batjocorit la amvoanele noastre? Cum să aprecieze ei un caracter care, în situaţii de urgenţă, calcă legea dar rămâne sfânt? Ce valoare are scrierea în inimă a unui caracter care este prezentat membrilor a fi un amestec de neprihănire cu nelegiuire? Nu aceasta este esenţa laodiceanismului?

Dacă cei 1% sunt trataţi cu violenţă acum, când doar vorbesc despre neprihănirea lui Hristos şi cheamă la o reconsiderare a doctrinei sanctuarului, ce va face biserica noastră cu ei dacă ar ajunge să „reflecte pe deplin chipul lui Isus,” aşa cum spune autorul articolului? Slavă Domnului că ei n-au ajuns să reflecte chipul lui Isus; slavă Domnului că ei n-au fost făcuţi părtaşi de natură divină. Nu cred că rezistau nici trei săptămâni şi jumătate până îi declaram bolnavi de personalitate multiplă şi îi duceam la vreun exorcist ortodox.

Când amvoanele şi media adventistă se vor întoarce la adevărul care ne-a făcut o biserică a vremii sfârşitului, când solia neprihănirii lui Hristos va deveni „singurul subiect” de pe agenda bisericii, iar poporul nostru va descoperi că a trimis şi păstrează în boxa acuzaţilor pe Cel Nevinovat, atunci am putea avea o şansă ca magnificul 1% să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. Până atunci, vom continua să scriem articole despre revenirea lui Hristos, vom deplânge starea jalnică din biserică şi vom evita cu grijă să iniţiem procesul vital de „recuperare a memoriei” şi de „asumare a responsabilităţilor.” Iar raportul ceresc despre generaţia prezentă a liderilor bisericii va rămânea neschimbat: "Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore."

home