30  septembrie 2004

Minneapolis – începutul luminii îngerului

Gili Cârstea

Am discutat deseori cu persoane interesate sincer să înţeleagă solia neprihănirii lui Hristos şi istoria noastră din 1888, şi care spuneau că nu reuşesc să vadă prea bine legătura dintre acea solie şi caracterul lui Dumnezeu.

Studiind scrierile lui Jones şi Waggoner, ca şi multe dintre comentariile sorei White despre 1888, cititorul se întreabă ce ar putea fi aşa de special în solia aceasta încât primirea ei să producă eluziva redeşteptare a adevăratei evlavii, pentru care biserica se roagă de peste o sută de ani.

Cititorul nostru are dreptate. În solia lor nu există acel fascinant element al reformei autentice, iar motivul este cât se poate de simplu: Solia a fost refuzată, iar lumina a încetat să avanseze. Solii au încercat – pe parcursul anilor următori – să reangajeze biserica în acest proiect, dar EGW a fost obligată să recunoască deschis că la Minneapolis ni s-a dat doar “începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul,” deoarece lumina a fost retrasă la dorinţa expresă a delegaţilor bisericii întruniţi în sesiune.

Dumnezeu nu a dorit ca solia neprihănirii lui Hristos să fie doar “începutul” luminii îngerului din Apocalips 18. El intenţiona ca acea "foarte preţioasă solie" să devină imediat “marea strigare a îngerului al treilea” care ar fi luminat pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Dar lumina trimisă prin Jones şi Waggoner a fost “interceptată” de fraţii cu răspundere, iar Satana a obţinut o mare biruinţă, căci lumina cerească nu a mai reuşit să ajungă nici în faţa bisericii, nici în faţa lumii.

Aşa se face că scrierile perioadei 1888 nu conţin decât începutul unei solii care trebuia să fie finală. Un început modest, este adevărat, dar în el sunt plantate elementele de bază pentru ploaia târzie, marea strigare şi, cel mai important, pentru ziua ispăşirii pentru cei vii. Acest “început” conţine cheia pentru adevărurile mari care au rămas “ascunse şi neînţelese de la Ziua Cincizecimii,” şi pe care trebuie să le înţelegem, dacă vrem să punem capăt marii controverse.

Dacă interesul cuiva este mântuirea personală, atunci nu este nevoie de solia 1888 sau de solia îngerului din Apocalips 18. Nu vă bateţi capul inutil cu această istorie şi implicaţiile ei. Puteţi fi mântuiţi şi fără ea. Nu este pentru cei care, cu gândul la “răsplătire,” fac din lumea aceasta un loc cât se poate de confortabil sau suportabil. Fiţi liniştit, Dumnezeu vă primeşte şi fără solia 1888, dacă ţineţi cu tot dinadinsul să fiţi pe Noul Pământ.

Acest “început” firav, care urmează să se transforme în marea strigare, este doar pentru cei care au mentalitatea rămăşiţei lui Ghedeon, cei 300 care, cu ulcioare de lut, făclii şi trâmbiţe, au spulberat măreţele trupe de asalt ale lui Madian. Solia aceasta va transforma pe cercetătorul serios într-un ambasador al neprihănirii. În el, un vas de lut modest, făclia Duhului va lucra neprihănirea legii, iar caracterul lui Dumnezeu va străluci în toată splendoarea lui, ceea ce va face ca legământul cel veşnic să fie trâmbiţat de la un capăt al pământului la celălalt, "pregătind calea Domnului" (6T9).

“Începutul” modest pe care noi îl numim “solia 1888” nu pare spectaculos la prima vedere. El doar atrage atenţia că noi am scăpat un element vital al “neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea,” lucru care ne împiedică să ne jucăm rolul în ultima scenă a marii controverse.

Pentru cei care sunt dispuşi, prin studiu serios şi rugăciune, să înainteze în slava crescândă a soliei îngerului al treilea, al cărei început a fost în 1888, Duhul Sfânt întinde o masă în pustie, masă pe care aşteaptă, neatinse, adevărurile rămase neînţelese de la Ziua Cincizecimii. Primite cu bucurie, ele vor duce la o maturizare rapidă a Miresei lui Hristos, iar aceasta va uimi curând lumea cu hainele de in strălucitor şi curat ale tainei evlaviei, Hristos în voi.

Din păcate, pentru unii care au avut privilegii speciale în legătură cu această solie, dar au tratat-o cu dispreţ, nedorind să înainteze “în slava ei crescândă,” profeţia este destul de sumbră: “În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, şi se vor aşeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile şi aşteptările lor, ei se vor opune lucrării” (RH Extra 22 dec. 1890).

Astăzi am publicat un articol interesant despre grupul The 1888 Message Study Committee, din Statele Unite, şi despre rolul în care se văd ei în peisajul adventist (Hristos în Sfânta Sfintelor – 1). Îl puteţi citi la adresa http://www.gsm1888.ro/articole/autori/1888msc-Wieland.htm

1 octombrie 2004

O solie „interceptată” şi efectele ei pe termen lung

Gili Cârstea

Cineva îşi mărturisea recent nedumerirea cu privire la insistenţele noastre că solia 1888 a dorit să fie, în esenţă, o descoperire a caracterului lui Dumnezeu în contextul judecăţii finale, aşa cum spuneam în postarea de ieri.

Este cunoscut faptul că cea mai mare parte din timpul alocat la Minneapolis acestui subiect a fost o dezbatere aprinsă în jurul legii din Galateni. De aici, unii au tras concluzia eronată că tânăra biserică adventistă încă nu rezolvase această problemă simplă, pe care alte denominaţiuni o şi arhivaseră de ani buni. Cum era posibil ca oameni studiaţi şi cunoscători ai Scripturii să reia o dezbatere clarificată încă de pe vremea lui Luther? Uriah Smith spunea, cât se poate de contrariat, că el crede în neprihănirea prin credinţă de când se ştie, şi nu pricepe cum spune sora White că solia Jones-Waggoner este lumină nouă şi solia îngerului al treilea.

Nedumerirea lui este nedumerirea multora astăzi. Ei nu înţeleg că solia a fost “interceptată” de fraţii cu răspundere şi garată pe o linie moartă. Dumnezeu intenţiona să reverse lumina soarelui neprihănirii “ca zorile,” de la întrebarea “de ce legea?” la întrebarea “ce este legea?” ca poporul Său să vadă că legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Dar “spiritul de gloată” şi lipsa de seriozitate au virat subiectul către o dezbatere inutilă despre “care lege.” Noi şi astăzi continuăm să pierdem timpul cu legea din Galateni, dacă este legea ceremonială sau cea morală.

Ofensat şi obligat să Se retragă, Duhul Sfânt a continuat, după 1888, să ne spună despre ce era vorba cu solia preţioasă pe care dorise să o aducă la Minneapolis:

“Adevărurile soliei îngerului al treilea au fost prezentate de unii ca o teorie uscată; dar această solie trebuie să Îl prezinte pe Hristos cel Viu. El trebuie să fie descoperit ca Cel dintâi şi Cel de pe urmă, ca Lăstarul din rădăcina lui David, ca  Luceafărul strălucitor al dimineţii. Prin această solie, caracterul lui Dumnezeu în Hristos trebuie prezentat lumii” (6T20).

Prin urmare, solia urmărea să prezinte caracterul lui Dumnezeu în viaţa lui Isus Hristos, înţeles complet greşit la acea oră.

“Capacitatea de înţelegere a poporului lui Dumnezeu a fost orbită; căci Satana a prezentat greşit caracterul lui Dumnezeu. Bunul şi delicatul nostru Domn a fost prezentat în faţa poporului îmbrăcat în trăsăturile de caracter ale lui Satana, iar bărbaţii şi femeile care au căutat adevărul au privit la Dumnezeu aşa de mult într-o lumină falsă, încât este greu să împrăştii norul care ascunde de ochii lor slava Sa” (RH 23 iulie 1889).

Oh, ce nor gros acoperă în vremea noastră ochii bisericii, care a privit la Dumnezeu sute de ani într-o lumină falsă. Cât de greu este şi astăzi să împrăştie cineva acest nor! Noi studiem în detaliu viaţa lui Hristos, dar nu reuşim să vedem în ea caracterul lui Dumnezeu. Acelaşi Hristos reproşa odată bisericii că cercetează cu zel Scriptura spre a descoperi viaţa veşnică, dar nu reuşeşte să vadă că acea Scriptură este o mărturie despre Hristos, a cărui cunoaştere înseamnă viaţă veşnică.

Ultima nevoie a lumii, împotriva căreia Satana va lupta cu disperare, este o prezentare corectă a caracterului lui Dumnezeu. Rămăşiţa poporului ales a fost ridicată să ducă lumii această solie, nu să se unească cu Satana în combaterea ei. Este timpul să ne definim clar priorităţile. Ca să nu se spună şi despre noi, ca despre alţii, că nu suntem demni de încredere când sunt în joc interese majore.

2 octombrie 2004

Iadul, pedeapsa lui Dumnezeu şi ospiciile lumii

Gili Cârstea

Lumea creştină, călăuzită de prestigioşii ei savanţi şi cărturari cu cele mai late filacterii, crede în, şi predică despre, iazul de foc – un loc în care opozanţii lui Dumnezeu, oameni şi demoni, vor arde la infinit fără să se consume, devenind astfel sursa ideală de combustibil pe care energeticieni de azi o caută în zadar.

O scumpă doamnă, preţuită printre noi, îşi povesteşte experienţa atunci când a luat contact cu această învăţătură creştină, “clar” prezentată în Biblie.

Ea spune că, în tinereţe, era foarte sensibilă faţă de suferinţă, poate şi pentru că a fost victima unor violenţe fără rost. Nu suporta să producă suferinţă vreunei creaturi. Dar când a aflat că Dumnezeu găseşte plăcere în chinuirea făpturilor Sale, un zid gros de întuneric s-a aşezat între ea şi Creatorul ei.

“Când am înţeles că Ziditorul universului va arunca în iad pe păcătoşi, spre a-i arde acolo de-a lungul veşniciei, inima mea s-a strâns de frică, disperată la gândul că o fiinţă atât de crudă şi tiranică s-ar coborî vreodată să mă salveze pe mine din păcat. M-am gândit că soarta mea va fi soarta tuturor păcătoşilor, să îndur flăcările focului veşnic, care vor dura cât viaţa lui Dumnezeu. Această impresie a pătruns atât de adânc în mintea mea încât am crezut că îmi voi pierde mintea. Priveam la animale cu invidie, deoarece ele nu au suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori mă gândeam că era mai bine să nu mă fi născut.

Întuneric beznă s-a lăsat peste mine, şi se părea că nu există cale de ieşi dintre umbre. Dacă mi-ar fi fost prezentat adevărul aşa cum îl înţeleg acum, aş fi evitat multă suferinţă şi perplexitate. Dacă s-ar fi vorbit mai mult despre dragostea lui Dumnezeu şi mai puţin despre justiţia Lui aspră, frumuseţea şi slava caracterului Său m-ar fi inspirat cu o profundă şi zeloasă dragoste pentru Creatorul meu.

De atunci mă gândesc mereu că mulţi alienaţi mintal internaţi în ospiciile noastre au ajuns acolo datorită aceloraşi experienţe prin care am trecut eu. Conştiinţa lor a fost trezită de simţământul păcatului, iar credinţa lor slabă nu a îndrăznit să se prindă de făgăduinţa iertării lui Dumnezeu. Ei au ascultat descrieri ale iadului ortodox până când se părea că sângele a început să le îngheţe în vene, iar memoria lor a fost imprimată de asemenea descrieri teribile. În somn sau treji, această imagine grozavă îi hăituia permanent, până când realitatea s-a pierdut în imaginaţie, văzând doar flăcările mistuitoare ale iadului şi auzind doar urletele celor condamnaţi. Raţiunea s-a prăbuşit, iar creierul a fost cuprins de fantezia sălbatică a cumplitului vis. Cei care predică doctrina iadului veşnic ar face bine să caute mai serios autoritatea pentru o asemenea credinţă crudă” (1T25).

Teologia noastră a scăpat de himerele unui iad lung, şi confruntăm deschis autoritatea marilor teologi creştini, arătându-le că citesc Scriptura complet greşit la acest subiect. Sigur, versetele există acolo - noi le spunem doar că ei le interpretează greşit. Ei răspund că stau tare la învăţătura Bibliei.

Teologia adventistă a renunţat la iadul veşnic, dar păstrează cu ambiţie de buldog dresat doctrina unui iad scurt. Savanţii noştri învaţă, iar pastorii predică în biserica mondială, că focul final este opera lui Dumnezeu de pedepsire a păcătoşilor incurabili, şi că există o cotă de căldură pentru faptele fiecăruia, funcţie de gradul de rezistenţă la solia harului lui Hristos. Ei spun că Dumnezeu este îndreptăţit să extermine pe opozanţi, şi o va face fără nici o reţinere, acum, sau după o mie de ani.

Câţiva din popor le spun că, deşi versetele sunt acolo, ei le interpretează greşit. Ei răspund că stau tare la învăţătura Bibliei.

Între timp, omenirea devine un mare ospiciu, peste care negura necunoaşterii lui Dumnezeu se îngroaşă, direct proporţional cu subţierea stratului de ozon. Dar când vom muri de propria noastră nebunie va fi prea târziu să mai recunoaştem că Dumnezeu nu omoară pe nimeni. Prea târziu, sau inutil.

3 octombrie 2004

Audienţă maximă pentru spectacolul veacurilor

Gili Cârstea

Undeva în cyber-space se dezbate zilele acestea cu multă seriozitate şi competenţă o întrebare destul de evitată – şi incomodă – în teologia adventistă: De ce sunt înviaţi păcătoşii la sfârşitul mileniului?

Profeţiile ultimelor zile descriu scenariul final în linii destul de clare. La a doua venire a lui Hristos, sfinţii sunt luaţi la cer, păcătoşii pier în cataclismele produse de ultimele evenimente, iar planeta rămâne pustie timp de o mie de ani, un spectacol dezolant pentru Lucifer şi tovarăşii lui. La sfârşitul celor o mie de ani, cortul lui Dumnezeu cu oamenii coboară pe pământ, iar păcătoşii sunt înviaţi fără să lipsească unul, de la Cain până la ultimii locuitori ai ultimei generaţii. Are loc acolo o întâlnire cum nu a mai fost niciodată. Planeta Terra devine locul de întâlnire al tuturor fiinţelor implicate în marea controversă, de la îngeri la oameni. Cu o singură lipsă: Fiul preţios al lui Dumnezeu, lovit de moarte de rana fiicei poporului Său.

În faţa acestei audienţe maxime, Dumnezeu prezintă un spectacol de o grandoare fără margini. Acum fără cortină, istoria lumii se desfăşoară în toată claritatea ei. Planul de mântuire este prezentat în cele mai mici detalii. Ce urmăreşte Dumnezeu?

Păcătoşii veacurilor au trăit aşa cum au dorit. Nu au socotit că oferta lui Hristos este destul de serioasă pentru ei. Nu au crezut că neprihănirea “înalţă o naţiune,” cu atât mai puţin că ea ar fi necesară într-o lume ca a noastră. Au murit în rebeliune. Destinul lor este sigilat. De ce ar mai trebui aduşi la viaţă? Pentru a li se oferi o porţie dublă de tortură? Spre a li se arăta ce au pierdut? Au scăpat prea ieftin cu prima moarte, iar păcatul lor cere o pedeapsă mai aspră? Cam acestea sunt explicaţiile teologiei creştine a evului mediu pentru moartea a doua. Acestea sunt şi explicaţiile bisericii rămăşiţei din zilele noastre. Ele se potrivesc perfect cu imaginea deformată pe care am moştenit-o despre caracterul lui Dumnezeu din secolele de beznă papală. Un Dumnezeu “drept” nu poate lăsa să scape aşa uşor pe marii păcătoşi. Ei sunt aduşi la viaţă şi torturaţi până ce dreptatea divină este împlinită cu ei.

Neprihănirea lui Hristos oferă o perspectivă complet diferită pentru aducerea la viaţă a păcătoşilor veacurilor. Nu, Dumnezeu nu este însetat de răzbunare. Tortura nu se găseşte pe lista procedurilor Sale cu fiinţele create liber. Scopul aducerii lor la viaţă este mult mai important decât am crezut noi.

În lumea neprihănirii, care este o societate a desăvârşirii, pieirea unei fiinţe este o tragedie fenomenală, care zguduie din temelii familia universală şi pune în alertă maximă întreaga suflare, de la conducerea universului până la cea mai îndepărtată planetă. Moartea este ceva îngrozitor şi de neînchipuit. Fiind o guvernare morală, pentru Dumnezeu este inacceptabil ca o fiinţă să fie lăsată să dispară pentru totdeauna fără ca ea să înţeleagă şi să accepte că această tragedie cumplită este rezultatul propriei ei alegeri, şi că Dumnezeu nu are absolut nici un amestec în moartea ei.

Astfel, prin faţa ochilor acelei gloate fără număr trece istoria mântuirii, ca şi istoria amăgirii. Fiecare vede clar intervenţia delicată a lui Dumnezeu în viaţa lui, şi reacţiile de împotrivire la vocea milei, în miile de ipostaze ale vieţii. Şi Dumnezeu nu Se opreşte aici. El mai face ceva. Pe toată durata filmului vieţii, fiecare poate constata cu uşurinţă că Dumnezeu nu le-a produs niciodată vreo suferinţă, că prezenţa Sa lângă ei a fost doar una de vindecare, mângâiere, încurajare şi salvare. Ei văd bine că altcineva le-a produs toată suferinţa, i-a îndemnat să trăiască în nelegiuire şi i-a îmbătat cu o evanghelie neputincioasă. Acum ei constată că Satana a fost nimicitorul, iar Dumnezeu restauratorul. Acest lucru este vital înainte ca ei să fie “lăsaţi să culeagă ce au semănat,” adică să se despartă de izvorul vieţii şi să păşească în moartea a doua. În cunoştinţă de cauză, ei trebuie să declare în auzul universului spectator că Dumnezeu nu are nici o vină pentru moartea lor, că totul este cauzat de propria lor alegere încăpăţânată, care nu a vrut să meargă pe căile neprihănirii. Dumnezeu este astfel eliberat de acuzaţiile mincinoase care I s-au adus mii de ani. Memoria colectivă este satisfăcută. Raportul universal este curat. Toţi cei care au dispărut au declarat că moartea este despărţirea voluntară de izvorul vieţii şi nu decizia abuzivă a Conducătorilor universului. În faţa juriului ceresc, ei au recunoscut că sunt singurii vinovaţi pentru soarta lor. Aceasta este semnificaţia declaraţiei lor finale “Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Doamne!”

Acesta este motivul pentru care Dumnezeu organizează acest spectacol grandios, iar audienţa va fi maximă. Marea controversă se încheie odată cu înţelegerea faptului că Dumnezeu nu omoară pe nimeni, iar moartea este despărţirea voluntară de izvorul vieţii, renunţarea de bună voie la natura divină, indispoziţia de a fi un templu pentru locuirea Duhului Sfânt.

Avem privilegiul să înţelegem acest lucru acum - şi să fim vindecaţi. De ce să aşteptăm să-l înţelegem la sfârşitul mileniului?

4 octombrie 2004

Audienţă maximă – ofertă ameţitoare

Gili Cârstea

În cadrul spectacolului final, în care Dumnezeu descoperă caracterul Său, natura păcatului şi implicaţiile operaţiunilor din marea controversă, se întâmplă un lucru fenomenal. Dumnezeu face o ofertă ameţitoare, care ia prin surprindere absolut pe toată lumea. El spune gloatelor înviate, care tocmai au înţeles natura rebeliunii pe care au ales-o în viaţă, că, din punctul Lui de vedere, harul nu este închis. Porţile cetăţii sfinte sunt deschise pentru oricine doreşte să intre. Dumnezeu doreşte să vindece pe oricine, chiar în această clipă fatală a istoriei, când fiecare vede realitatea aşa cum este.

Dar nimeni nu răspunde acestei oferte uluitoare. Nici un păcătos nu păşeşte prin porţile deschise. Din contră, o furie satanică îi cuprinde pe toţi, patimile sunt stârnite de prezenţa neprihănirii şi a bunătăţii nemeritate, iar ei se prind în vârtejul violenţei, unii împotriva celorlalţi sau toţi împotriva lui Satana şi a îngerilor lui. Armele pe care le pregătiseră împotriva cetăţii sfinte sunt folosite acum pentru auto-distrugere. Miile de focoase nucleare, armate pentru apărarea planetei, sunt detonate în nebunia colectivă care i-a cuprins.

Cum este posibil aşa ceva? De ce nu profită ei de această ofertă inimaginabilă? Ce îi face să refuze propunerea de iertare şi invitaţia de a fi salvaţi?

Lumile neprihănite, demonii şi oamenii, asistă acum la una dintre cele mai eficiente lecţii despre natura păcatului. Sub ochii lor se desfăşoară o scenă cumplită, despre care Dumnezeu a avertizat chiar la începutul marii lupte. Este o demonstraţie copleşitoare despre natura distrugătoare a despărţirii de natura divină. Respingând insistentele apeluri ale Duhului, păcătoşii ajung într-o stare în care nu mai pot suporta neprihănirea. Pentru ei, slava caracterului lui Dumnezeu este un foc mistuitor, de care fug cu toată puterea lor. Minţile lor au suferit o mutaţie fatală, producând organismului o asemenea agonie în prezenţa neprihănirii încât doresc mai degrabă moartea. Raţiunea nu i-a părăsit, ei recunosc faptul că Dumnezeu a procedat corect cu ei. Ceea ce îi îngrozeşte de moarte este hidoşenia pe care o descoperă în ei, urâciunea tainei fărădelegii descoperită de proiectoarele orbitoare ale neprihănirii. Ei văd acum, gol goluţ, caracterul monstruos al păcatului, diformitatea uluitoare a inimii nerenăscute, simt cât de crud se putea, adevărul descrierii divine făcută sufletului omenesc despărţit de Dumnezeu: “Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn” (Isa 1:5-6).

Cu durere profundă, Dumnezeu cere ca porţile cetăţii sfinte să se închidă, o ultimă protecţie pentru inimile care “suferă de moarte” la vederea neprihănirii. Până în ultima clipă a istoriei păcatului, Dumnezeu S-a dovedit bun, generos, iertător, dispus să vindece fără condiţii. Acum înţeleg toţi natura ucigaşă a păcatului, despre care cerul a avertizat la un preţ infinit. Acum toţi îşi aduc aminte de cuvintele din Eden, “vei muri negreşit.” Se împlineşte profeţia lui Maleahi: “Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (Mal 3:18).

Prieteni, ce fericire pentru unii care pot vedea de pe acum această deosebire! Şi asta doar datorită aprecierii frumosului caracter al lui Dumnezeu descoperit în neprihănirea lui Hristos.

5 octombrie 2004

Iosif, fiul lui Iacov, şi ultima generaţie

Neaţă Claudiu-Valentin

Tatăl nostru iubit este minunat. El descoperă tuturor acelora care aleg să fie de partea Lui în această controversă cosmică, raze preţioase de lumină. Ele pregătesc un popor din toate seminţiile pământului – fără pată, fără zbârcitură, desăvârşit, aşa cum Dumnezeu este desăvârşit.

Există în Scriptură o relatare interesantă, care merită o deosebită atenţie din partea noastră. În ea putem întrevede, într-o oarecare măsură, viitorul care îi aşteaptă pe sfinţii ultimei generaţii – rămăşiţa „femeii” din Apocalipsa, aceia care păzesc în realitate (şi numai prin credinţă) poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus.

Exemplul lui Iosif, fiul lui Iacov, este elocvent pentru noi, aceia care dorim ca Tatăl nostru să fie achitat de acuzaţiile mincinoase care I s-au adus.

Datorită caracterului său – care venea dintr-o apreciere sinceră a legii – Iosif a ajuns să fie urât de fraţii lui. De ce? Pentru că „gândul firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” iar ei erau mustraţi de exemplul personal al lui Iosif. Şi pentru că „oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş,” când s-a ivit ocazia, ei au demonstrat aceasta. Pe când fratele lor, Iosif, venea să le aducă mâncare, ei au hotărât să îl omoare. Dar unul dintre ei, supunându-se influenţei Spiritului Sfânt, propune să îi cruţe viaţa. Iosif este vândut şi dus în Egipt unde, tot datorită alegerii lui de a asculta de Tatăl, capătă trecere înaintea unui ministru al Egiptului. Alarmat de perspectiva înfricoşătoare pentru el – aceea ca şi alte persoane să Îl cunoască pe Dumnezeu, aşa cum era descoperit în viaţa lui Iosif – Satana încearcă să îl determine pe prietenul Tatălui să aleagă păcatul. În acest fel, Iosif ar fi depus o mărturie mincinoasă înaintea universului despre caracterul lui Dumnezeu.

Necunoscând neprihănirea lui Dumnezeu, soţia lui Potifar devine mijlocul prin care acţionează îngerul căzut. Pentru că Iosif nu a cedat ispitei, Satana a început să îl discrediteze, pentru a-i nimici influenţa. Astfel, Iosif ajunge în închisoare din cauza mâniei balaurului. Dar şi acolo, tot datorită aprecierii caracterului plăcut al Tatălui, el capătă trecere înaintea mai marelui temniţei, iar de acolo, aşa cum ştim, ajunge salvatorul Egiptului, şi nu numai al Egiptului.

Avem motive să credem că aşa cum s-a întâmplat cu Iosif se va întâmpla şi cu ultima generaţie.

Prezentând lumii caracterul Tatălui lor iubit, sfinţii ultimei generaţii vor stârni ura acelora care nu doresc să fie curăţiţi pe deplin de orice urmă a păcatului şi care vor alege să cultive duşmănia lor înnăscută împotriva Suveranului Universului, lăsându-se conduşi de mândrie şi egoism şi neapreciind înaltul privilegiu pe care îl avem cu toţii – de a deveni temple ale Tatălui.

Din nefericire, aceia care nu vor primi dragostea pentru adevărul cu privire la caracterul Tatălui, vor ajunge să creadă o minciună. De asemenea, ei vor deveni mediumuri ale diavolului, crezând, ca şi fariseii din vechime, că sunt de partea lui Dumnezeu. Ei vor alege calea spre sinucidere şi mintea lor se va deschide complet în faţa influenţei demonilor. Vor încerca să îi discrediteze pe prietenii Tatălui. Este adevărat, mulţi dintre sfinţii Celui Preaînalt vor ajunge în închisori pentru că mulţi dintre fraţii lor îi vor vinde, însă un adevăr minunat este că Dumnezeu îi va elibera şi le va oferi autoritate executivă în conducerea universului (Apoc. 3:21). Însă motivaţia lor atunci când au ales de partea Tatălui în această controversă, să spună adevărul despre El şi să aprecieze dragostea agape care Îl caracterizează, nu a fost de a primi autoritate în conducerea universului, ci ca Tatăl să fie găsit nevinovat în ultima şedinţă a procesului în care El este judecat (Rom. 3:4). Ei vor fi dispuşi, ca şi Dumnezeu Fiul, ca şi Moise, să renunţe la nemurire, decât ca fiinţele inteligente create să aibă o concepţie greşită despre caracterul Tatălui. Vor înţelege că cianura poate produce fiinţelor create doar moartea aceea care este numai un somn, însă o concepţie greşită despre Tatăl le poate priva de bucuria de a fi templele Domnului şi le poate omorî pentru eternitate.

Cu alte cuvine, motivaţia ultimei generaţii atunci când Îl va alege pe Tatăl va fi aceea ca suferinţa Lui să se termine, deoarce El suferă enorm de la apariţia păcatului în univers. Ei vor privi păcatul nu ca pe un obstacol între ei şi răsplata lor, fiindcă ei sunt ferm convinşi că nu merită nimic, ci vor privi păcatul ca pe un obstacol între Tatăl lor iubit şi un univers curat.

Să alegem zilnic să aşteptăm, dar să şi grăbim venirea acelei clipe în care agonia acestei planete se va sfârşi şi toate lumile, fără nici o notă discordantă, vor declara că Dumnezeu este iubire.

6 octombrie 2004

Ştiinţa Evei

Gili Cârstea

Este uimitor cum teologi creştini, care mărturisesc loialitate faţă de Hristos, pot fi atât de uşor păcăliţi să se plece înaintea lui Baal, deşi tehnicile acestuia nu s-au schimbat de când şi-a început operaţiunile pe această planetă.

Recent s-au încheiat la Denver, Colorado, dezbaterile savanţilor şi educatorilor adventişti cu privire la raportul Genezei despre săptămâna creaţiunii. De ce ar fi nevoie ca demnitari adventişti să aibă dezbateri pe această temă? Din simplul motiv că mulţi dintre profesorii noştri universitari nu mai cred în săptămâna creaţiunii, pe care o văd ca o metaforă pentru lungi perioade de timp. Ei spun că observaţiile ştiinţifice nu susţin o creaţiune de şapte zile. În consecinţă, ei folosesc catedra spre a promova o creaţiune lungă, în şapte ere geologice. Sub acoperirea libertăţii academice, ei cheamă biserica la o viziune nouă asupra raportului Genezei, care să fie în consonanţă cu descoperirile cercurilor ştiinţifice moderne. Deşi suntem de acord că avem nevoie de o viziune nouă, şi nu numai asupra raportului Genezei, avem dubii serioase că el ar trebui interpretat conform ipotezelor ştiinţifice.

Deşi Adventist Review ne asigură că la sfârşitul acestor dezbateri biserica rămâne la credinţa ei într-o creaţiune scurtă, nu este greu de observat că această doctrină devine tot mai jenantă şi incomodă în multe dintre diviziunile câmpului mondial.

Situaţia prezentă mă face să mă gândesc la tragedia Evei, fascinată de persuasiva cunoaştere oferită de analiza ştiinţifică. Comunitatea ştiinţifică trage concluzii despre origini pe baza observaţiilor, în special în domeniul geologiei. Ei adună dovezi, interpretează fenomene, apoi construiesc un model, o secvenţă a evenimentelor care să satisfacă dovezile adunate. O brumă de modestie ar cere ca ei să numească aşa ceva ipoteză. Ei o numesc ştiinţă. Iar urmaşi declaraţi ai lui Hristos se pleacă înaintea ei.

Eva a fost amăgită exact după acest raţionament. Dovezile care i s-au oferit, fenomenele pe care le observa, se conturau într-un model care contrazicea evenimentele aşa cum le ştia ea. Decizia pe care a luat-o, în cel mai deplin spirit al libertăţii academice, se baza pe argumentele unei ştiinţe mincinoase, în care datele au fost falsificate, dovezile fabricate, fenomenele pervertite. În locul cuvântului lui Dumnezeu, Eva a ales modelul “raţional” despre origini, oferit de o ştiinţă mincinoasă, în care faptele au fost grosolan măsluite.

De atunci, pe planeta aceasta comunitatea ştiinţifică a fost mereu servită cu “dovezi” fabricate. Ne amuzăm de “ştiinţa” zilelor lui Galilei, dar situaţia noastră este şi mai grotescă. În timp ce mărturisim credinţă în lucrarea mântuitoare a lui Hristos, refuzăm puterea creatoare a Tatălui Său. “Căci El zice şi se face” este orice, numai adevăr ştiinţific nu, pentru comunitatea academică internaţională. Credinţa că lumea noastră a fost adusă la existenţă prin puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu este astăzi contestată de oameni care pretind a duce lumii întreita solie îngerească. Oameni care încearcă să ne convingă că lumea nu a putut fi creată în şapte zile deoarece ştiinţa nu poate accepta un asemenea model, nu au nici o problemă în a accepta că oameni au fost vindecaţi instantaneu la porunca lui Isus, sau că Lazăr a ieşit din mormânt instantaneu, sub puterea creatoare a aceluiaş cuvânt.

Martorii vieţii lui Isus nu spun nimic despre leacuri şi medicamente pe care le purta Isus după El. Leproşii nu erau trataţi în lungi perioade de timp, ci instantaneu, la exprimarea unui simplu “fii curăţit.” Demonizaţii nu erau supuşi la nesfârşite şedinţe de psiho-terapie şi nu erau diagnosticaţi cu multiplă personalitate, ci erau eliberaţi prin puterea creatoare a lui Dumnezeu locuind în Hristos în toată plinătatea Lui. Femeia suferindă nu a fost operată spre a i se opri hemoragia, ci s-a vindecat instantaneu la atingerea credinţei. Paraliticul de la Betezda nu a primit o proteză sau scaun rulant, ci a sărit în picioare la rostirea cuvântului vieţii.

Ştiinţa Evei nu are explicaţii pentru asemenea cazuri. Ea refuză tot ce nu poate fi experimentat în laborator, sau nu se potriveşte cu viziunea vremii despre lume şi viaţă. Ni se întâmplă aşa pentru că nu ştim nimic despre marea controversă. Nu credem că duhurile răutăţii fac tot ce le stă în putere spre a prezenta greşit “caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă.” Nici prin cap nu ne trece că ele îşi folosesc puterea uriaşă pentru a altera dovezile, fie că este vorba de geologie, astrofizică, medicină sau religie. Ştiinţa Evei întoarce spatele explicaţiilor lui Dumnezeu pentru ipoteze bazate pe date modificate de ştiinţa lui Satana. Iar copiii rămăşiţei contestă puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu vrăjiţi de teorii “ştiinţifice” la fel de trecătoare ca moda.

Dacă aşa de uşor suntem dispuşi să trecem de la o creaţiune scurtă la una lungă, nu este nici o mirare dacă vom trece mâine, tot de dragul prietenilor din Babilon, de la un iad scurt la unul lung. De dragul adevărului ştiinţei. Ştiinţa Evei.

7 octombrie 2004

„Slava şi misterul cuvântului scris”

Gili Cârstea

Vorbind despre autoritatea divină a Bibliei, sora White pătrunde într-un domeniu care ar trebui să devină cât mai curând singurul subiect de cercetare pentru ucenicii lui Hristos. După ce face o paralelă cu hrana fizică, ea spune că principiile Scripturii adunate în suflet sunt capabile să producă schimbări dramatice de comportament. Apoi continuă aşa:

“Suflete care au purtat asemănarea caracterului lui Satana sunt transformate după chipul lui Dumnezeu. Schimbarea aceasta este în ea însăşi minunea minunilor. O schimbare realizată prin cuvânt este una dintre cele mai profunde mistere ale cuvântului. Nu o putem înţelege; putem doar crede că ea este, aşa cum declară Scriptura, ‘Hristos în voi, nădejdea slavei’ – Col 1:27.

O cunoaştere a acestei taine procură cheia pentru toate celelalte. Ea deschide sufletului comorile universului, posibilităţile dezvoltării infinite” (Ed 171, 172).

În aceste puţine cuvinte există cea mai serioasă declaraţie în favoarea puterii creatoare a cuvântului lui Dumnezeu astăzi, când tot mai mulţi dintre noi se lasă îmbiaţi de o “ştiinţă pe nedrept numită astfel.” Nu ne vine să credem că “Hristos în voi” este un domeniu de cercetare de o profunzime extremă şi că el este o cheie pentru înţelegerea tuturor celorlalte mistere ale planului de mântuire. Domnul ne spune însă că o înţelegere a acestei taine deschide în faţa sufletului comorile universului şi oferă acces la sursa dezvoltării infinite. De ce oare nu devine acest domeniu, cu adevărat ştiinţific, preocuparea poporului rămăşiţei? Cum se face că, deşi ni s-a oferit cheia pentru seiful în care sunt păstrate comorile universului, noi ne mulţumim cu o înţelegere atât de superficială? Dacă “Hristos în voi” este o asemenea cheie, cum se face că demnitarii bisericii o numesc panteism şi new age?

Descoperirea profetică adaugă încă o profunzime acestui subiect. Paragraful continuă astfel:

“Această dezvoltare este obţinută printr-o permanentă descoperire a caracterului lui Dumnezeu – slava şi misterul cuvântului scris” (Ed 172).

Astfel, dezvoltarea infinită pe care o oferă cheia care este “Hristos în voi” nu este altceva decât o permanentă descoperire a caracterului lui Dumnezeu. Nu acesta este rolul Duhului Sfânt locuind în inima omenească? Nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, de a locui în fiecare fiinţă creată, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om”?

Dacă “slava şi misterul” Bibliei este caracterul lui Dumnezeu, nu ar fi înţelept din partea noastră să folosim cheia – părtăşia de natură divină – spre a descoperi permanent comorile universului? Hristos spunea cărturarilor zeloşi că Scripturile sunt o mărturie despre Sine, că doar o cunoaştere a Tatălui şi a Fiului poate oferi cuiva comorile nesfârşite ale universului.

Cărturarii zilelor noastre şi-au pus pana la lucru pentru a combate ceea ce Dumnezeu numeşte “taina evlaviei,” în termenii de azi “secretul religiei.” Fără locuirea Duhului Sfânt în templul sufletului, toată agitaţia din biserică nu este decât deşertăciune şi goană după vânt, evlavie fără putere.

Ce ar mai putea să facă cerul pentru noi ca să pricepem că slava şi misterul Scripturii nu este nimic altceva decât caracterul lui Dumnezeu, atât de greşit înţeles la această oră târzie a istoriei?

8 octombrie 2004

„Să-i facă şi să-i păstreze neprihăniţi”

Gili Cârstea

Imediat după Minneapolis, împreună cu Jones şi Waggoner, Ellen White a început să viziteze adunările de tabără cu scopul de „a da o şansă poporului,” dacă cei din poziţii de răspundere nu doresc să primească ceea ce ea numea „o foarte preţioasă solie” trimisă în 1888 prin fraţii Waggoner şi Jones. Inima ei vibra de emoţie şi îngrijorare. Emoţie, deoarece îngerul o avertizase despre importanţa copleşitoare a soliei, şi îngrijorare, din cauza opoziţiei îndârjite cu care solia era tratată în inima lucrării de la Battle Creek. Ea ştia ce consecinţe teribile poate avea rebeliunea atunci când Dumnezeu trimite raze preţioase de lumină.

Pe măsură ce asculta pe „solii delegaţi ai lui Hristos” prezentând solia în faţa adunărilor pe care le vizitau, convingerea ei că solia este adevăr prezent pentru ultima generaţie se întărea tot mai mult. Conceptele despre neprihănirea lui Hristos se conturau tot mai pronunţat, înţelegând că Dumnezeu încerca să Se descopere corect poporului rămăşiţei. Pana ei devenea tot mai insistentă că solia nu era despre îndreptăţirea prin credinţă, aşa cum presupunea Uriah Smith, ci despre caracterul lui Dumnezeu. Articolul ei publicat în Semnele Timpului din 20 ianuarie 1890 a fost scris, probabil, cu un an înainte, dacă ţinem seamă de procedura relativ lentă a publicării articolelor de revistă în acel timp. Astfel, la un an după Minneapolis, ea deja atrăgea atenţia că preţioasele raze de lumină deschid orizonturi nebănuite în creştinism. Iată ce spunea ea în articolul amintit:

„Satana căuta să oprească orice rază de lumină care venea de la tronul lui Dumnezeu. El căuta să împrăştie umbrele lui pe tot pământul, pentru ca oamenii să nu mai cunoască imaginea adevărată a caracterului lui Dumnezeu şi astfel cunoştinţa de Dumnezeu să fie uitată pe pământ. El a amestecat în aşa măsură adevărul de importanţă vitală cu eroarea, încât acesta şi-a pierdut semnificaţia. Legea lui Iehova a fost împovărată cu cerinţe şi tradiţii, iar Dumnezeu a fost prezentat ca fiind sever, exigent, răzbunător şi arbitrar. A fost prezentat ca unul care se bucură când creaturile Sale suferă. Chiar atributele care aparţin caracterului lui Satana au fost prezentate de cel rău în aşa fel  încât să se creadă că aparţin caracterului lui Dumnezeu. Isus a venit pentru a-i învăţa pe oameni despre Tatăl, pentru a-L prezenta corect înaintea copiilor căzuţi de pe pământ.”

Apoi ea leagă imediat eforturile lui Satana de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu de maniera în care Hristos operează schimbări în natura umană:

„Singurul mod prin care putea să-i facă şi să-i păstreze neprihăniţi pe oameni era să Se facă vizibil şi familiar ochilor lor, aşa încât oamenii să poată obţine mântuirea pe care El a adus-o, devenind părtaşi de natura Sa divină.”

Limbajul ei simplu pentru îndreptăţire şi sfinţire este „să-i facă şi să-i păstreze neprihăniţi.” Cum? Făcându-i părtaşi de natură divină. Nu aceasta este taina evlaviei? Paragraful de încheiere este cum nu se poate mai clar:

„Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-i lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu” (ST 20 ianuarie 1890).

Nu aceasta ar trebui să fie şi misiunea bisericii?

9 octombrie 2004

Conceptul larg al marii controverse – I

Gili Cârstea

Lumea creştină, în general, dar şi poporul rămăşiţei, văd în mântuire scopul final al tuturor activităţilor religioase. Printre noi chiar circulă o expresie, amuzantă dacă nu ar fi tristă, că un anumit lucru “nu este punct de mântuire.” Şi toată lumea răsuflă uşurată. Poporul zelos vrea să ştie punctele de mântuire, nu cumva să rateze vreunul, dar nici să se împovăreze cu “puncte” inutile. De-a lungul vremii au fost multe puncte care au produs agitaţie în biserică, de la alimentaţie şi vestimentaţie până la sfinţire şi desăvârşire, puncte pe care fraţii le-au sortat riguros, ca nu cumva să rateze sfinţii viaţa veşnică.

Solia neprihănirii lui Hristos a venit la noi în 1888 tocmai pentru că eram copii imaturi, interesaţi doar cum să scăpăm de moarte. La peste o sută de ani de atunci, scopul primordial al bisericii este tot mântuirea personală, deşi declarăm sus şi tare că biserica a primit solia 1888. Acesta este cel mai uşor şi eficient test pentru oricine pretinde că a primit şi cunoaşte solia neprihănirii lui Hristos. Oriunde mântuirea este scopul principal, solia 1888 lipseşte cu desăvârşire, oricât de vehemente ar fi protestele oficiale.

Dumnezeu a încercat, cât de fin se putea, să ne atragă atenţia că ultima generaţie trebuie să privească mult mai sus decât scopul egoist şi limitat al propriei mântuiri. Ei trebuie să înveţe cântarea lui Moise şi a Mieluşelului, o experienţă nouă, de o profundă şi autentică lepădare de sine, chiar până la moarte, cea adevărată, moartea a doua. Moise a fost dispus să fie şters din cartea vieţii pentru onoarea caracterului lui Dumnezeu. Fratele nostru mai mare a păşit pe acelaşi drum, pe calea consacrată a celor care nu-şi vor “iubi viaţa chiar până la moarte.”

Spiritul Profetic punctează ici, colo – ca să nu se împăuneze cineva că a inventat o nouă viziune – ideea că misiunea lui Hristos a fost mult mai vastă decât mântuirea pământenilor, că în joc erau interese majore, care au afectat cumplit guvernarea divină. Iată o mostră de o frumuseţe rară, pentru cei interesaţi de cântarea Mielului:

“Planul de mântuire are un scop mult mai profund şi mai vast decât salvarea omului. Hristos nu a venit pe pământ doar pentru acest scop; nu a fost doar pentru ca locuitorii acestei lumi modeste să privească legea lui Dumnezeu aşa cum trebuie. El a venit ca să justifice caracterul lui Dumnezeu în faţa unversului. La acest rezultat al jertfei Sale privea El – influenţa ei asupra inteligenţelor celorlalte planete, ca şi asupra omului – atunci când a spus, cu puţin timp înainte de răstignire: ‘Acum a venit judecata acestei lumi; acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară. Şi, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atage pe toţi la Mine’ (Ioan 12: 31,32). Moartea lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că deschide cerul pentru omenire, dar ea justifică pentru tot universul procedura lui Dumnezeu şi a Fiului Său cu rebeliunea lui Satana. Ea confirmă perpetuitatea legii lui Dumnezeu şi descoperă natura şi consecinţele păcatului” (PP 68).

Dacă misiunea lui Hristos a fost “să justifice caracterul lui Dumnezeu în faţa universului,” nu ar fi înţelept din partea noastră să facem la fel acum, când caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu sunt mai distorsionate ca niciodată?