Conversaţii - arhiva 12

15 septembrie 2004

Bine aţi revenit la Conversaţii despre neprihănirea lui Hristos

Gili Cârstea

A trecut şi vara aceasta cu bucuriile, zbuciumul şi surprizele ei. Cu fiecare zi ce trece noi scriem o istorie fascinantă în marea controversă, pe care odată o vom analiza în cele mai mici detalii. Pentru unii, viaţa trece liniştit, fără tensiuni sau bucurii speciale. Pur şi simplu, trece. Alţii, mai sensibili chemării dragostei divine, se întreabă tot mai des ce rost au ei pe planeta asta şi ce ar fi înţelept să facă în zilele scurte şi înşelătoare pe care le trăiesc.

Acest august mi-a oferit ocazia să petrec câteva zile cu un grup de tineri adventişti pentru care solia neprihănirii lui Hristos nu însemna mare lucru. Ascultau cu atenţie şi cereau confirmări. Inima lor chiar simţea setea după neprihănire autentică, deşi nu ştiau să o formuleze. Îi plictisea şi pe ei formalismul din biserică, dar nu credeau că există o alternativă. Ştiau că Hristos a fost neprihănit, dar nu auziseră că acest privilegiu chiar este la dispoziţia oricui. Oricum, ei nu se vedeau în această categorie.

Văzând fascinaţia din ochii lor, pe care nu reuşeau să o ascundă, mă gândeam la milioanele de tineri adventişti care înghit săptămânal “teorii uscate” – cum spunea sora White – fără să bănuiască măcar că pentru acest popor s-au deschis ferestre în cer, iar neprihănirea lui Hristos se iveşte ca zorile, cu vindecare sub aripile ei.

Atunci am simţit o dorinţă aprinsă de a vedea amvoanele adventiste în flăcări cu solia îngerului al treilea. Expuşi soliei “foarte preţioase” pe care Domnul a trimis-o acestui popor în 1888, tinerii noştri, formaţi după chipul şi asemănarea acestei lumi, ar zgudui din temelii taina fărădelegii care înrobeşte suflete. Vestea bună despre caracterul lui Dumnezeu ar străfulgera pământul de la un capăt la altul. Curând şi pentru ultima oară, spiritul şi puterea lui Ilie ar expune aberaţiile preoţilor lui Baal, oferind gloatelor naive, speriate şi debusolate, ocazia finală de a alege cui doresc să slujească.

Dar acesta este un vis frumos, iar amvoanele noastre vor rămânea tăcute la acest subiect. Mă întreb mereu care va fi calea “simplă” pe care Dumnezeu va încheia în neprihănire lucrarea Sa, o cale diferită de “ordinea firească a lucrurilor.”

Deşi speram, şi mă rog încă, să văd neprihănirea lui Hristos devenind un “singur subiect care le va înghiţi pe toate celelalte” în dialogul adventist, sunt pregătit să văd providenţele divine operând, ca întotdeauna, pe calea modestă, în umilinţă, cu sensibilitate, cu respect pentru păcătoşi, cu dragoste pentru adversari, cu răbdare pentru aleşii poporului, cu stimă pentru cei rătăciţi.

Şi vom face aşa dacă ne va ajuta Dumnezeu.

16 septembrie 2004

Domn sfânt, mesageri păcătoşi, popor confuz

Gili Cârstea

Poporul nostru are impresia că ezitările şi îndoielile cu privire la solia 1888 sunt datorate problemelor ulterioare ale solilor, care s-au dovedit a nu fi desăvârşiţi, aşa cum ar fi de aşteptat de la un profet al Domnului. Ori de câte ori solia este adusă în discuţie, imediat apare cineva cu întrebarea fatală: „Dar ce s-a întâmplat cu Jones şi Waggoner după faimoasa sesiune din 1888?” Insinuarea este că solia lor nu putea fi de la Dumnezeu, care nu putea greşi atât de grosolan în alegerea oamenilor, El, care cunoaşte inima.

Noi susţinem că opoziţia faţă de solie nu se datorează problemelor ulterioare ale solilor. La Minneapolis nimeni nu putea cunoaşte viitorul solilor, dar opoziţia a fost atât de crâncenă încât delegaţii au dorit ca solia despre neprihănirea lui Hristos să fie interzisă prin vot la acea sesiune. De dragul păcii. La câţiva ani, sora White era confruntată cu acelaşi gen de probleme pe care le avem noi astăzi. Peste tot pe unde mergea, întrebarea era aceeaşi, dacă solia celor doi a fost de la Dumnezeu. În timp ce Duhul Sfânt confirma că solia lor a fost chiar de la Dumnezeu, iar solii erau mai activi în slujba bisericii ca niciodată, necredinţa şi îndoiala dospeau tabăra lui Israel. Iată cuvântul ei:

„Întrebarea dumneavoastră este: ‚A trimis Dumnezeu adevărul? A ridicat Dumnezeu pe aceşti bărbaţi să proclame adevărul?’ Eu răspund: Da! Dumnezeu a trimis pe aceşti bărbaţi să ne aducă adevărul, pe care nu l-am fi avut dacă Dumnezeu nu trimitea pe cineva cu el... Eu îl primesc, şi nu îndrăznesc să ridic mâna împotriva acestor persoane, ca şi împotriva lui Hristos, care trebuie recunoscut în mesagerii Săi. Noi am fost în încurcătură, şi am nutrit îndoieli, iar comunităţile noastre sunt gata să piară” (Ms. 2, 1890).

Zdrobitor. Solia lor nu era, deci, o „nouă subliniere” a neprihănirii prin credinţă. Nu era „solia îndreptăţirii prin credinţă” a reformatorilor. Nu era o „chemare înapoi la creştinismul de bază,” aşa cum susţin cărturarii noştri luminaţi. Solia era un adevăr „pe care nu l-am fi avut dacă Dumnezeu nu trimitea pe cineva cu el.” Curajoasa doamnă confrunta elita teologiei adventiste cu propunerea şocantă că Hristos trebuie recunoscut în mesagerii Săi, Jones şi Waggoner. Ea se identifica, fără falsă modestie, cu cei ce s-au opus luminii, spunând că „noi am fost în încurcătură” şi „am nutrit îndoieli,” făcându-se parte a păcatului colectiv care a lovit biserica prin atitudinea nechibzuită de la Minneapolis. Ea se considera parte a poporului care era "gata să piară."

Solia atât de contestată şi astăzi era o aşezare a neprihănirii lui Hristos în cadrul vast şi luminos al adevărului despre sanctuar, geniul mişcării advente şi cheia pentru încheierea marii controverse.

Vom fi cu adevărat ultimii oameni din lume dacă vom arunca la gunoi solia care a făcut din noi un popor al vremii sfârşitului, ne-a propulsat pe scena internaţională şi ne-a adus într-un moment de mare oportunitate cu soluţia salvatoare pentru impasul în care se află acum familia omenească.

17 septembrie 2004

Neamul care nu a vrut să fie Mielul

Gili Cârstea

Urmaşii lui Avraam au fost chemaţi la înalta cinste de a lumina pământul cu slava lui Dumnezeu. Ei urmau să fie unici în misiunea lor, deosebiţi de toate celelalte popoare. Hristos dorea ca ei să fie ambasadorii Săi la curţile regale ale pământului. Planeta noastră trebuia luminată la nivel înalt cu slava neprihănirii lui Hristos, care “nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

O asemenea imagine despre Dumnezeu ar fi fascinat elita acestei lumi, scufundată în pizmă, lăudăroşenie, mândrie, suspiciune, necuviinţă, o lume lipsită de adevăr, de speranţă şi, mai mult decât toate, afectată de o gravă lipsă de încredere mutuală. Într-o lume a fiarelor sângeroase, Israel urma să devină, şi să prezinte pe Mielul lui Dumnezeu.

Israel a considerat că misiunea este nu numai umilitoare, dar extrem de periculoasă prin vulnerabilitatea la care vor fi expuşi fiii lor. În vreme de pace, ambasadorul este o persoană respectată şi apreciată, dar în conflict devine partea cea mai expusă a unei naţiuni. În plus, ei nu credeau că lumea aceasta poate fi schimbată altfel decât prin violenţă. Nu pricepeau că neprihănirea nu poate fi promovată prin măsuri exterioare, nici că ea ar putea contracara eroarea prin “implantarea” unui principiu. Nu puteau fi convinşi că Mielul ar avea vreo şansă în ghearele balaurilor care s-au succedat la cârma intereselor planetare. Ei au decis că neprihănirea poate fi promovată mai eficient pe calea violenţei, folosind “forţa brutală” spre a controla conştiinţa. Au cerut un împărat, “ca celelalte familii ale pământului” (Eze 20:32) şi aşteptau ca puterea lui Dumnezeu să declanşeze prăpădul pe pământ. Cei mai mulţi dintre ei visează şi astăzi la o asemenea strategie de a impune neprihănirea. Speră să obţină ajutor de la entitatea care arată ca un miel, dar vorbeşte ca un balaur. În viziunea lor globală, Mielul lui Dumnezeu arată patetic, stârneşte repulsie şi produce confuzie în civilizaţia noastră super-industrializată şi informatizată.

Misiunea lor a fost preluată de biserica rămăşiţei, deoarece lumea noastră are încă nevoie urgentă să vadă slava lui Dumnezeu în Hristos. Exacerbarea violenţei nu este decât strigătul disperat al unei lumi care doreşte să vadă Mielul lui Dumnezeu. Biserica întreitei solii îngereşti nu trebuie să repete greşeala lui Israel, încercând să promoveze neprihănirea prin metodele acestei lumi. Principiile ne-au fost comunicate, iar ele sunt de o simplitate dezarmantă:

“În planul Său de guvernare nu se foloseşte forţa brutală spre a forţa conştiinţa. Iudeii aşteptau ca împărăţia lui Dumnezeu să fie întemeiată pe aceleaşi principii ca împărăţiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare pentru a promova neprihănirea. Ei născoceau metode şi planuri. Dar Hristos implantează un principiu. Implantând adevărul şi neprihănirea, El contra-carează eroarea şi păcatul” (COL 77).

Un popor asemenea Mielului nu poate rata îndeplinirea misiunii, luminarea pământului cu slava lui Dumnezeu. Credem noi că implantarea neprihănirii lui Hristos poate aduce vindecare civilizaţiei noastre războinice? Dacă nu credem, putem să ne vedem de treabă mai departe, născocind metode şi planuri, înăsprind măsurile exterioare pentru propăşirea neamului, căci ne aşteaptă ani buni de supravieţuit pe această planetă ucigaşă.

18 septembrie 2004

Dumnezeu şi codurile etice secrete

Gili Cârstea

Discutam recent cu un prieten care insista că Dumnezeu are dreptul, în poziţia Lui de Creator, să distrugă pe oamenii care nu se supun ordinelor Sale.

Ca acest prieten al meu, majoritatea zdrobitoare a locuitorilor planetei cred că Dumnezeu are El nişte coduri etice secrete, în virtutea cărora este justificată orice acţiune a Sa, indiferent cât de crudă sau ticăloasă ar părea ea din punct de vedere uman. Administrarea dreptăţii divine are legile ei tainice, pe care omul nu le pătrunde, are reguli oculte care sfinţesc orice faptă a unui Dumnezeu drept. Aceasta este credinţa populară. Evident, bazată pe Biblie. Evident, bazată pe bunul simţ.

Are Dumnezeul nostru iubitor şi sensibil coduri etice secrete prin care guvernează universul după bunul plac? Este justiţia divină o maşină de spălat fapte reprobabile, contrare legii date pe Sinai? Este dreptatea divină un sistem de sfinţit nelegiuirea? Există în univers coduri duble de aplicat dreptatea?

Dumnezeu a văzut că vasta Sa creaţiune a fost otrăvită la acest subiect. „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Un vrăjmaş care ţinea cu orice preţ să-L prezinte pe Creatorul lui ca fiind arbitrar, sever, pretenţios, imprevizibil, viclean şi capricios. A reuşit atât de bine.

Cum?

Insinuând că dreptatea divină are în spate forţa constrângătoare. Biserica lui Hristos este victima unei duble bătăi de joc. Mai întâi Adversarul ne-a învăţat că frica este cea mai bună închinare. Prin frica de moarte – moarte administrată de Dumnezeu – am fost supuşi robiei toată viaţa. Apoi el a expus biserica deriziunii publice, o gloată jalnică de sclavi la dispoziţia unui Dumnezeu mândru, capricios, intransigent şi violent. Cine ar dori să trăiască veşnic într-o asemenea lume?

Dacă Dumnezeu ar fi avut coduri etice duble, universul nu ar fi auzit în veci de vreo rebeliune, căci l-ar fi spulberat pe Lucifer din memoria colectivă a familiei Sale într-o secundă.

Guvernarea divină este morală, deoarece se conduce după legi clare, sigure, indestructibile, legi care izvorăsc din caracterul lui Dumnezeu, principii care nu se schimbă indiferent câte situaţii de urgenţă ar apărea în Univers.

De-a lungul istoriei, Tatăl nostru a reuşit să descopere adevărul despre Sine câtorva copii ai Săi de pe pământ, adevăr care a pus în dificultate chiar inteligenţele superioare ale cerului, atunci când au fost confruntate cu minciunile lui Satana.

Totuşi, cea mai elocventă demonstraţie cu privire la caracterul lui Dumnezeu a fost făcută prin Hristos. Plasând caracterul divin în omenescul căzut, Tatăl a produs o breşă devastatoare în argumentaţia lui Satana. El a demonstrat că legea celor zece porunci este desăvârşită, fiind chiar o copie a caracterului lui Dumnezeu, iar acea lege este SINGURUL cod moral care guvernează acţiunile divine.

Hristos a spulberat orice insinuare cu privire la anumite coduri etice secrete. El a trăit viaţa lui Dumnezeu în mijlocul nelegiuirii. „Şi noi am privit slava Lui,” anume că nu există neprihănire sau sfinţenie în afara legii lui Dumnezeu, singura lege care defineşte neprihănirea.

Profeţii lui Baal vor să ne convingă că Dumnezeu nu Se supune regulilor pe care El Însuşi le-a stabilit pentru funcţionarea vieţii. Ei spun că Dumnezeu a pus deoparte, doar pentru Sine, anumite libertăţi care altora le sunt interzise.

Baal a creat chiar situaţii extrem de viclene, prin care a dat de înţeles că Dumnezeu foloseşte arme ale nelegiuirii în „situaţii de urgenţă,” situaţii care, spune el, ar scăpa de sub control şi ar pune în pericol suveranitatea lui Dumnezeu, fiind astfel necesară o intervenţie în forţă, justificată de drepturile speciale ale lui Dumnezeu.

Dar Hristos a stricat lucrătura diavolului, arătând că Dumnezeu se supune regulilor, nu doar în condiţii obişnuite sau favorabile, ci în condiţiile cele mai neprielnice, în situaţiile cele mai urgente, chiar până la moarte.

El a ancorat pe firmamentul universului, pe vecie, principiul de nezguduit care va lumina viitorul, anume că LEGEA este singurul cod pentru administrarea dreptăţii divine, iar slujitorul ei cel mai devotat este chiar dătătorul ei, Creatorul. Printre prieteni El chiar este numit un Serv al servilor.

Copiii Lui de astăzi o numesc legea desăvârşită a libertăţii, şi sunt gata să semneze cu sângele lor că ea este singurul cod etic ce guvernează frumoasa lume a neprihănirii.

19 septembrie 2004

Veşti bune pentru cei ce cred

Alina Tudorică

Experienţa a demonstrat că una dintre tarele naturii noastre pervertită de păcat este predispoziţia pentru veştile rele şi suspiciunea faţă de veştile bune.

Aceeaşi circumspecţie comună firii păcătoase am manifestat-o şi faţă de Vestea Bună venită din cer, spunându-ne poate inconştient că este prea frumos ca să fie adevărat. I-am adăugat aşadar puţină prejudecată, rutină şi tradiţie, cosmetizând-o după bunul nostru plac.

Dar prin cuvânt şi experienţă personală Dumnezeu luptă din răsputeri să ne facă să înţelegem cât de bună este Vestea Bună.

În decursul istoriei El a încercat să găsească o generaţie care să accepte Evanghelia ca fiind „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Rom 1:16). Oamenilor însă li s-a părut prea uşor ca să fie posibil, şi sub diverse forme au vrut să afle ce să facă totuşi ca să fie mântuiţi. Şi de fiecare dată, în ciuda bunelor noastre intenţii de a-I da o mână de ajutor la salvarea noastră, „Dumnezeul mântuirii noastre” a fost ferm şi consecvent: nu trebuie decât să credeţi. Să credeţi că mântuirea este posibilă pe de o parte, iar pe de altă parte să credeţi că mântuirea este posibilă prin puterea lui Dumnezeu.

Aceasta este lecţia preţioasă pe care Domnul, în marea Sa îndurare, a vrut să o dea poporului Său în diferitele faze ale existenţei lui. Dar de fiecare dată, din nefericire, oferta Sa a fost dublată de angajamentele naive ale poporului care s-a străduit, a zămislit, a simţit durere, dar când să nască, a născut vânt, iar la sfârşit de cale a realizat că „ţara nu este mântuită şi locuitorii ei nu sunt născuţi” (Isaia 26.18).

Şi asta, nu pentru că n-au „lucrat” suficient sau n-au fost suficient de sinceri, ci pentru că această lucrare nu cere nici tărie, nici putere, ci doar Duhul Domnului, doar puterea Lui recreatoare.

Din nefericire, noi ne complacem în situaţia paradoxală şi jenantă de a spera să cântăm cântarea lui Moise şi cântarea Mieluşelului, refuzând conştient sau inconştient să-i învăţăm versurile. Dar aceste versuri sunt indispensabile eliberării noastre din robia păcatului, iar urgenţa timpului ne îndeamnă să ni le însuşim cât mai repede. Ele rezumă experienţa unei generaţii care a înţeles şi experimentat puterea recreatoare a lui Dumnezeu şi care poate mărturisi public, aşa cum o făcuse Moise în Exod 15 şi Mieluşelul de-a lungul întregii Sale vieţi pe această planetă: Tu Doamne, numai Tu. În ieşirea din robia păcatului nu există loc sau merit pentru om. Toată slava „Dumnezeului mântuirii noastre” care ne oferă gratuit haina albă a neprihănirii în care am fost avertizaţi că nu există nici un fir de lucrătură omenească.

Domnul încă mai aşteaptă o generaţie care să accepte puterea Sa ca unică soluţie pentru salvarea din păcat. Domnul încă ne mai aşteaptă să primim Vestea Bună a Noului Legământ, să credem făgăduinţa Lui de „a face pentru om ceea ce el nu poate face pentru sine.” Domnul ne aşteaptă să înţelegem cât de bună este Vestea Bună.

20 septembrie 2004

Tragedia Efesului – lecţii vechi pentru ultima generaţie

Gili Cârstea

Deşi este redat foarte pe scurt în Scriptură, conflictul care a zguduit biserica primară a avut proporţii redutabile, iar Pavel nu se sfieşte să facă remarci destul de aspre la adresa opozanţilor săi. Fraţi “de la Iacov” doreau să păstreze în sclavia ceremonială libertatea pe care apostolul neamurilor o descoperise în neprihănirea lui Hristos. El constatase în propria viaţă că formele religiei, oricât de riguroase ar fi, nu slujesc decât la “gâdilarea firii pământeşti.”

Se pare însă că noilor convertiţi din iudaism nu le displăcea deloc gâdilarea cu pricina. Opoziţia lor faţă de teologia fantezistă a lui Pavel a ajuns repede la sediul bătrânilor din Ierusalim, care nu s-au arătat nici ei prea categorici faţă de acea gâdilare. Din contră, suportau cu greu vorbele tari ale apostolului; înţelegeau bine că şi ei sunt ţinta acestor acuzaţii grave. Să spui că Hristos nu foloseşte la nimic dacă insişti că tăierea împrejur este necesară, nu avea darul să producă unitate în biserică. Ce să mai vorbim de recomandarea de “schilodire” pentru cei ce vor să ajungă la desăvârşire prin faptele legii, aşa cum insistau Iacov şi o bună parte dintre teologii iudei întorşi la Hristos.

Acest episod trist din istoria bisericii primare este plin de învăţăminte pentru noi, cei care aşteptăm o revărsare a Duhului Sfânt asemănătoare cu cea pe care au trăit-o ei. Privim, şi ne uimim cum este posibil ca oameni care au trăit cu Hristos, care au văzut pe Dumnezeu în trup, au ascultat la mărturia Lui că Tatăl locuieşte în El, să se întoarcă atât de repede spre ceremoniile seci pe care le zguduiseră din temelii doar cu câţiva ani mai înainte. Oameni peste care Duhul Sfânt S-a pogorât în Ziua Cincizecimii, au abandonat foarte curând cercetarea şi înaintarea în lumină, lăsând creştinismul paralizat de lipsa unor “adevăruri mari,” rămase astfel “ascunse şi neînţelese din Ziua Cincizecimii.”

Când fraţii cu răspundere, de dragul prosperităţii bisericii şi pentru binele cauzei lui Hristos, aleg să stea la vechile hotare exact atunci când Dumnezeu trasează noi hotare ale adevărului divin, ei stopează lucrarea Duhului, iar adevărul pentru care au luptat până atunci devine un idol. Aşa s-a întâmplat mereu în istoria sacră. Deşi văzuseră efectele inimaginabile pe care le avusese venirea Duhului, la Cincizecime, spre a locui în ei, apostolii nu reuşeau să pătrundă logica lui Pavel că aceasta este taina evlaviei, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Ei nu erau dispuşi să creadă că Dumnezeu îi cheamă la acelaşi gen de experienţă prin care trecuse Fratele lor mai mare, în care natura umană şi cea divină se uniseră. Nu doreau să devină un templu sfânt al Duhului lui Dumnezeu. Nu credeau că templul din Ierusalim a fost doar o pildă pentru scopul lui Dumnezeu.

Astăzi am publicat un articol (Tragedia Efesului) dedicat acestui moment trist al istoriei, pe care vă invităm să-l citiţi aici.

21 septembrie 2004

Evoluţionismul şi biserica rămăşiţei

Robert J. Wieland

O mică denominaţiune creştină conservatoare se luptă cu o problemă în faţa căreia marile biserici populare au predat armele: evoluţionismul. Membrii noştri din lumea a treia doresc să rămână fermi la conceptul biblic despre cele şase zile ale creaţiunii şi potopul generalizat din vremea lui Noe. În America de Nord, Europa, Australia şi Noua Zeelandă, un segment semnificativ dintre membri nu mai cred în raportul biblic; pentru ei, pământul are o vechime de milioane de ani. Se spune că o istorie “scurtă” a pământului este imposibilă din punct de vedere ştiinţific, sau cel puţin îndoielnică.

Aceşti oameni de ştiinţă sunt angajaţi să predea în instituţiile educaţionale ale bisericii. După cum sugerează onestitatea intelectuală, raportul din Geneza este naiv din punct de vedere literar. Libertatea academică le garantează catedra.

Există o bază ştiinţifică mai solidă pentru raportul biblic despre naşterea din fecioară a lui Hristos? Există argumente istorice pentru ieşirea Israelului din Egipt? Pot fi susţinute în mod raţional povestirile despre repetatele eliberări ale poporului lui Dumnezeu? Putem argumenta învierea lui Lazăr după ce fusese mort patru zile? Este credibilă astăzi întoarcerea personală, literală, vizibilă a lui Isus?

Aceeaşi denominaţiune conservatoare este scindată de controverse teolo-gice chiar despre evanghelie. Unii declară că ar fi fost imposibil ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Isus Hristos, să ia asupra Sa natura căzută, păcătoasă a omenirii şi să trăiască o viaţă de biruinţă sau condamnare deplină a păcatului. La un pas de a deveni El Însuşi păcătos, El a trebuit să lupte împotriva moşte-nirii genetice păcătoase a „tuturor oamenilor.” Realităţile „ştiinţifice,” predo-minante ale vieţii dovedesc natura universală a păcatului; pentru noi, a trăi o viaţă lipsită de păcat este la fel de imposibil ca şi creaţiunea în şase zile. Aşa se spune. Cele două idei sunt paralele.

Aşa cum marile denominaţiuni au adoptat conceptul evoluţionismului, este nevoie ca şi această modestă biserică conservatoare să adopte doctrina populară a stării continue de păcat în natura omenească? Cele două idei se înrudesc.

Este cazul să începem de la zero: Ioan 3:16. Credem?

(Puteţi citi la adresa http://www.gsm1888.org/articole/autori/creatiune.htm un articol splendid – Creaţiune sau evoluţie? – cu privire la acest subiect, scris de A.T.Jones).

Urmaşii lui Hristos dezbat de milenii capacitatea lui Dumnezeu de a vedea în viitor şi cum se împacă această situaţie cu libertatea de alegere. Dacă El ştie totul de la început, nu înseamnă că a hotărât deja cine merge în rai şi cine merge în iad? Milioane cred în predestinaţie, convinşi că viitorul lor nu are nici o legătură cu felul cum trăiesc sau ce decizii iau în viaţă. Ei nu ştiu nimic despre libertatea de alegere şi consecinţele teribile ale acestei răspunderi.

Alţii cred că Dumnezeu nu poate cunoaşte efectele unei voinţe libere, această limitare ar garanta tocmai libertatea de alegere pe care Creatorul a oferit-o copiilor Săi. El nu poate vedea mai dinainte capricioasele decizii ale unor oameni liberi.

O cunoaştere autentică a caracterului lui Dumnezeu ne-ar scăpa foarte uşor din acest gen de capcane. Faptul că Dumnezeu vede ce se întâmplă cu cineva în viitor nu afectează cu nimic dreptul la libertatea de alegere. Dumnezeu nu manipulează destine. El ne oferă libertate completă, fără îngrădiri sau ameninţări mascate, aşa cum se procedează pe la noi. “Alege astăzi cui vrei să slujeşti” este un principiu la fel de solid ca fundamentul neprihănirii.

V-aţi gândit vreodată că ar fi posibil ca în partea de univers neafectată de păcat să nu existe ieri şi mâine? Că ar fi posibil ca Dumnezeu să trăiască într-un permanent “azi” şi să vadă lucrurile din trecutul, prezentul şi viitorul nostru petrecându-se în prezentul Său veşnic? Poate Carl Sagan avea dreptate când spunea: “Mie nu mi-e teamă că universul este mai ciudat decât pricepem noi. Mi-e teamă că este mai ciudat decât putem pricepe noi.”

“Timpul” este o invenţie a păcatului. Este o împărăţie produsă de entităţi inteligente care au ales voluntar să se despartă de izvorul vieţii. Nu a existat nici un factor care să influenţeze acea decizie, afară de completa libertate de alegere. A fost un act deliberat al sufletului care şi-a exercitat dreptul la alegere. Planul cerului urmăreşte să convingă pe locuitorii universului că despărţirea de izvorul vieţii produce anihilare permanentă. Toţi cei care înţeleg şi doresc vindecare vor fi re-conectaţi la izvorul vieţii, fiind făcuţi din nou părtaşi de natură divină. Toţi ceilalţi vor fi lăsaţi liberi, experimentând consecinţa despărţirii de izvorul vieţii, care este moartea a doua.

În acea clipă monumentală a istoriei, timpul va înceta să mai existe, iar familia lui Dumnezeu, reunită în neprihănire, va trăi într-un veşnic “astăzi.”

– Am luat mâna unui copil în mâna mea. El şi eu trebuia să mergem împreună pentru o vreme.

Trebuia ca eu să-l conduc la Tatăl... Această misiune mă paraliza din cauza marii responsabilităţi, iar eu doar vorbeam copilaşului despre Tatăl.

Am trecut pe sub copaci uriaşi. Eu îl învăţam că Tatăl are putere să-i zdrobească, lovindu-i cu tunetele Sale.

Ne-am plimbat sub căldura soarelui. I-am descris copilului măreţia Tatălui care a creat soarele arzător şi orbitor.

Spre înserare ne-am întâlnit cu Tatăl. Copilul s-a ascuns în spatele meu. Îi era frică. Reuşi să-şi ridice privirea spre faţa aceea plină de iubire. El îşi amintea de spusele mele şi nu vroia să ia mâna Tatălui. Eu eram foarte mirată. Mă arătasem atât de conştiincioasă şi riguroasă...

– Am luat mâna unui copil în mâna mea. Trebuia să-l conduc la Tatăl. Mă simţeam copleşită de atâtea lucruri câte trebuia să-l învăţ. Şi nu am pierdut timpul. Grăbiţi, mergeam dintr-un loc într-altul. Observam frunzele copacilor şi cuibul unei păsări. În timp ce copilul mă întreba despre ceea ce vedea, eu îl trăgeam grăbită să observe un fluturaş. A adormit obosit dar l-am trezit imediat de teama de a nu lipsi ceva. Eu vroiam ca el să vadă totul...

Urlam în urechile lui toate poveştile pe care el trebuia să le ştie, dar deseori eram întrerupţi...

Micuţul nu i-a dat nici o atenţie. Tatăl i-a întins mâna, dar copilul nu era interesat de mâna care i se întindea. Era sufocat de atâta alergătură. Căzu epuizat la pământ şi adormi.

Din nou, mă aflam între Tatăl şi copil. Eram uimită. Îl învăţasem atâtea şi atâtea lucruri...

– Am luat în mâna mea mâna unui copil spre a-l conduce la Tatăl. Eram plină de recunoştinţă de acest minunat privilegiu. Mergeam uşor împreună. Am potrivit pasul meu pasului copilului.

Vorbeam despre ceea ce el observa. Văzu cum o pasăre îşi construieşte cuibul şi cum îşi punea ouăle în cuib. Ne minunarăm văzând grija cu care îşi ocrotea micuţii. Am cules flori de-ale Tatălui, mângâind şi admirând petalele colorate şi strălucitoare. Între timp povesteam despre Tatăl. Eu îi spuneam copilului, iar copilul îmi spunea mie. Şi continuam să cercetăm împreună, o dată, şi încă o dată...

Uneori ne opream pentru a ne odihni sub copacii Tatălui şi lăsam ca adierea vântului să ne răcorească feţele fără a rosti nici un cuvânt.

Privirea micuţului străluci. Îşi ridică privirea cu dragoste, încredere şi nerăbdare către faţa plină de dragoste a Tatălui. Îşi strecură mâna în mâna Tatălui şi uitară de mine imediat.

Spiritul Profeţiei ne-a binecuvântat cu infinite perle ale împărăţiei cereşti, dar unele strălucesc mai deosebit pentru generaţia noastră. Chiar dacă anumite subiecte nu au fost adevăr prezent acum o sută de ani, şi deci Ellen White nu a prea scris despre ele, Duhul a dorit să le planteze în peisajul adevărului adventist, ca repere pentru o generaţie care va lua în serios provocarea secolelor.

Una dintre aceste perle se referă la natura luminii despre neprihănirea lui Hristos şi are multe de spus acestui popor al vremii sfârşitului. Iată ce scrie ea în Manuscrisul 24 din 1888:

“Mi-au fost puse întrebări: ‘Sora White, credeţi că Domnul mai are lumină nouă pentru noi, ca popor?’ Am răspuns, ‘Cu siguranţă! Nu numai că aşa cred, ci vorbesc în cunoştinţă de cauză. Ştiu că există adevăr preţios pe care trebuie să-l descoperim, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu’” (3SM174).

Din păcate, generaţia ei nu a dorit să fie “poporul care va sta în ziua pregătirii,” şi, prin urmare, nu a descoperit "adevărul preţios." Această sarcină se află încă pe umerii generaţiei noastre, deşi nu prea suntem conştienţi de acest lucru. Se pare că grija noastră de căpătâi este încă păzirea luminii deja cunoscute.

Şocaţi de afirmaţiile ei repetate că la Minneapolis Dumnezeu a dorit să reverse lumină nouă despre neprihănirea lui Hristos, oamenii o întrebau, uimiţi, dacă ea chiar crede că mai este lumină nedescoperită. Ca şi astăzi, poporul de atunci era sigur că are “tot adevărul.” Dacă ar trăi astăzi, la această întrebare ea ne-ar răspunde la fel: “Cu siguranţă! Nu numai că aşa cred, dar vorbesc în cunoştinţă de cauză.”

Cum adică, “în cunoştinţă de cauză”? Ce o făcea să fie aşa de sigură că mai este adevăr de descoperit? Ceva cu totul excepţional. La sesiunea din 1888 îngerul Domnului a venit la ea şi i-a explicat ce se ascunde în spatele opoziţiei violente a conducătorilor împotriva lui Jones şi Waggoner. Îngerul spunea că “poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram.” O revoltă împotriva soliei neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Deşi sora White se hotărâse să plece în toiul sesiunii, scârbită de "spiritul de gloată" al delegaţilor, îngerul a insistat ca ea să rămână acolo. El spunea că “la această sesiune se vor lua decizii de viaţă şi de moarte.”* Timpul a confirmat spusele lui. A trecut mai bine de un secol şi pământul continuă să nu fie luminat de slava lui Dumnezeu, iar biserica se acomodează tot mai mult spiritului vremii. În tot acest timp, savanţii noştri nu au făcut altceva decât să distorsioneze calea consacrată către desăvârşirea creştină, întunecând scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, de a locui în fiecare fiinţă creată.

Pasajul din Manuscrisul 24 are implicaţii vaste. El spune că ultima generaţie se va bucura de multă lumină nouă, că tocmai lumina nouă va face ca acea generaţie să fie ultima. Invers, până când o generaţie nu va înţelege “adevă-rurile rămase necunoscute din ziua Cincizecimii,” ea nici nu va deveni “ultima.” Ne înţelegem noi răspunderea în această ecuaţie?

(Despre cuvintele îngerului, puteţi citi articolul Stimaţii mei fraţi publicat la adresa http://www.gsm1888.org/articole/stimati.htm)

Duhul Sfânt ne mai dă o confirmare că generaţia finală va fi beneficiara unui potop de lumină vindecătoare, lumină nouă despre neprihănirea lui Hristos. El ne demonstrează, cu mare fineţe, că Ellen White se află într-o companie cât se poate de selectă, alături de Isaia, Maleahi, Daniel, şi alţii care au vorbit despre o vreme când “cunoştinţa va creşte.”

“Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său, şi va tămădui rana loviturilor lui” (30:26).

Evident, este o vorbire spirituală despre lucruri spirituale, iar soarele despre care se spune aici este soarele neprihănirii. “Vânătăile” şi “rana” care trebuiesc vindecate sunt stricăciunile aduse fiinţei umane prin despărţirea de izvorul vieţii, o refacere pe care doar ziua ispăşirii pentru cei vii o poate rezolva. Aşadar, pentru generaţia care va vedea ziua ispăşirii, lumina soarelui neprihănirii va străluci de şapte ori mai tare. Am putea spune că tocmai această înţelegere profundă va produce vindecarea, împăcarea, unirea cu natura divină. Nu putem uita că Cincizecimea s-a produs doar datorită faptului că, unui grup restrâns de ucenici, Hristos “le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Luca 24:45). La fel, Ploaia Târzie va fi o înşeptită dezvoltare a soliei despre taina evlaviei, “Hristos în voi.” Şi ea va veni tot atunci când vom permite Duhului Sfânt să ne deschidă mintea ca să înţelegem Scripturile cu privire la neprihănirea lui Hristos, care este caracterul lui Dumnezeu.

“Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (4:2).

Ca şi răsăritul soarelui, dezvoltarea soliei neprihănirii lui Hristos a venit treptat, rază cu rază, aproape imperceptibil, suficient de discret astfel ca batjocoritorii să nu vadă în ea nimic special; destul de liniştit ca sfinţii să nu fie deranjaţi din somn prea brutal; totuşi, suficient de clar astfel ca cercetătorul serios să nu confunde cărarea, atunci când la urechea lui s-a auzit glasul: “Iată drumul, mergeţi pe el” (Isaia 30:21). Există un drum, o cale consacrată de Hristos, pe care urmaşii Săi vor călca în siguranţă, până când ea se va transforma în lumina strălucitoare a slavei îngerului din Apocalips 18. Când Mireasa va fi făcută părtaşă de natură divină, când caracterul Tatălui, legea, va fi scrisă în minţile lor, atunci Babilonul spiritual se va prăbuşi, iar “taina lui Dumnezeu” se va sfârşi. Lumea va putea privi puterea vindecătoare a neprihănirii şi va înţelege inutilitatea menţinerii ordinii actuale a lucrurilor. Cu disperare. Cu regret. Cu resemnare.

“Ştiu că există adevăr preţios pe care trebuie să-l descoperim, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii lui Dumnezeu.”

Ştie acest lucru şi generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu? Vorbesc amvoanele adventiste despre adevărul nedescoperit, care ar face din noi ultima generaţie? Cred savanţii noştri acest lucru? Este cineva interesat de acel “adevăr preţios” fără a cărui descoperire nici nu poate fi vorba despre a doua venire?

Răspunderea care apasă asupra noastră este greu de descris în cuvinte. Sper să nu împlinim profeţia cumplită despre care am fost avertizaţi: “Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă.”

În tumultul sesiunii din 1888, Însoţitorul divin al servei Domnului a avut o misiune grea. Lumină nouă se revărsa din cer pentru pregătirea finală a rămăşiţei, oştile întunericului pregăteau contra-ofensiva, dar poporul ales dormea. Erau plini de bucurie că au “tot adevărul” iar tot ce lipseşte ar fi creşterea volumului astfel ca solia adventă să fie auzită cât mai departe. Nici prin cap nu le trecea cât de superficială ar putea fi credinţa lor despre întreita solie îngerească, pe care doreau să o ducă lumii.

“Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent... Însoţitorul meu a spus: “Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei” (Manuscris 15, 1888).

Unde este “lumina multă” care urma să strălucească din lege şi din vestea bună a neprihănirii? De ce nu reuşeşte biserica să înţeleagă şi să aprecieze, în 2004, solia “în adevăratul ei caracter”? De ce nu se întreabă păzitorii luminii ce s-a întâmplat cu “lumina multă” despre care vorbea Însoţitorul în 1888? Cui foloseşte să stăm la vechile hotare, când Hristos a trimis Însoţitorul să ne spună că mai există multă lumină pe care urmează să o primim? Când ne vom hotărî să facem din “Domnul, neprihănirea noastră” singurul subiect de pe agenda bisericii? Când ne vom da la o parte din drum, astfel ca solia neprihănirii lui Hristos să poată ajunge la gloatele planetare pe calea consacrată?

Indispoziţia de a lua în serios o asemenea serie de întrebări nu înseamnă altceva decât o sfidare deschisă a avertizării Însoţitorului. Indolenţa noastră prezentă spune cerului că noi nu credem afirmaţia exagerată a îngerului. Indirect, Hristos este făcut mincinos în faţa universului spectator. Sau poate aşteptăm să se coboare din cer un înger cu lumina multă pe o tavă de aur, lumină pe care o dispreţuim de un secol.

“Tot mai multă lumină trebuie să strălucească peste noi” (RH 18 iunie 1889)

“Există adevăruri vechi, şi totuşi noi, care urmează să fie adăugate comorii cunoştinţelor noastre. Noi nu înţelegem şi nici nu experimentăm credinţa aşa cum ar trebui” (RH 25 februarue 1890).

“Noi am auzit vocea Domnului mult mai clar în solia care a fost prezentată în ultimii doi ani... Abia am început să avem o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa” (RH 11 martie 1890).

“Cu dragoste şi cu teamă spun celor în faţa cărora stau astăzi (delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din 1890) că există multă lumină pentru noi, şi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări” (Ms. 36, 1890).

“Nici pentru o clipă nu va trebui să credem că nu mai există lumină nouă şi adevăr pentru noi ca popor” (GW 92).

Dumnezeu a încercat, nu în puţine cuvinte, să ne înveţe că legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului Său. Cu această informaţie preţioasă la dispoziţie, oamenii ar fi ajuns repede să înţeleagă că Dumnezeu nu operează în afara cadrului neprihănirii, că El Însuşi este neprihănit în conformitate cu legea, iar violenţa din Scriptură ar fi fost pusă repede asupra ţapului pentru Azazel. Fără această informaţie la dispoziţie, omenirea citeşte Scriptura şi vede pe Dumnezeu operând conform cu fărădelegea. Ce urmează? Concluzia simplă că nelegiuirea este acceptabilă în cazuri de forţă majoră. Am inventat ipoteza măsurilor de urgenţă. Aşa a ajuns poporul lui Dumnezeu să pervertească imaginea caracterului divin până acolo încât pământul a fost acoperit de bezna necunoaşterii Lui.

Pentru cercetătorul atent nu există dubii că Dumnezeu a făcut eforturi susţinute în această direcţie. Spiritul profetic este semănat ca un ogor cu acest motiv:

“Când era gata să ridice sanctuarul în pustie, Moise a fost avertizat: ‘Ia seama… să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte’ (Evr 8:5). În legea Sa, Dumnezeu ne-a dat modelul. Caracterul nostru trebuie construit ‘după chipul arătat pe munte.’ Legea este marele standard al neprihănirii. El este expus, în toată frumuseţea şi măreţia lui, în viaţa lui Hristos” (CT 62).

Este legea standardul neprihănirii şi pentru Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare ne plasează de o parte sau de alta în conflictul dintre neprihănire şi păcat, oricât ne-ar plăcea nouă să ne măgulim că servim lui Dumnezeu şi iubim legea Lui. Când susţinem că Dumnezeu ocoleşte legea în situaţii de urgenţă, dar rămâne sfânt şi drept, nu facem altceva decât să îngroşăm bezna care acoperă pământul, într-o vreme când îngerul din Apocalips 18 aşteaptă cu înfrigurare să lumineze planeta cu slava lui Dumnezeu.

A mai fost aşa acum două mii de ani, când poporul ales, din oficiul înalt de păzitori ai legii, au omorât pe Fiul omului, în care frumuseţea şi măreţia caracterului lui Dumnezeu erau expuse magistral. Ei nu au crezut că Dumnezeu poate fi un rob al neprihănirii până acolo încât să iubească pe duşmanii poporului Său. Iehova Cel din vechime nu făcuse o asemenea greşeală. Un asemenea Dumnezeu doreau ei. În ciuda reproşului că “păzitorii legii nu M-au cunoscut” (Ier 2:8), savanţii lui Israel din toate timpurile nu au recunoscut că nu percep corect rolul legii. Ei nu au văzut strălucind pe faţa lui Isus Hristos slava lui Iehova, nici nu au vrut să creadă că Tatăl care locuia în El făcea lucrările de vindecare şi milă care au caracterizat întreaga Lui viaţă. Ei au declarat, în faţa lui Pilat, că Dumnezeu locuind în Hristos este un făcător de rele.

Vedem noi astăzi că legea este marele standard al neprihănirii, singurul standard după care se măsoară dreptatea divină, şi că el străluceşte mai clar decât oriunde în viaţa lui Isus Hristos?

Din clipa în care a păşit pentru prima oară în templul din Ierusalim, când a contrariat pe conducătorii poporului ales cu afirmaţia şocantă că El va ridica în trei zile templul stricat de ei, şi până astăzi, acest subiect rămâne pe terenul controversei. Iar Hristos insistă că subiectul este de mare importanţă, că viaţa veşnică – obsesia tuturor – depinde doar de cunoaşterea Fiului şi a Tatălui.

Cum poate fi definită o persoană care posedă două naturi? A fost Hristos un om părtaş de natură divină, sau a fost Dumnezeu părtaş de natură umană? Există la noi în biserică o formulare care satisface pe toată lumea, anume că Hristos a fost sută la sută uman şi sută la sută divin. Bun. Înseamnă că este corect să privim la El din ambele direcţii. Dacă este corect să spunem că El a fost Dumnezeu dar a luat natură umană, înseamnă că este la fel de corect să spunem că a fost om şi a fost făcut părtaş de natură divină, adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.

Autorii Scripturii au vorbit în ambele sensuri. Ei spuneau că Mesia este Fiul unic al lui Dumnezeu, care Şi-a făcut cortul printre noi, Cuvântul care S-a întrupat. Alteori ei au spus că El este fiul lui Adam, din sămânţa lui David. Moise spusese că Dumnezeu “vă va ridica dintre voi, dintre fraţii voştri” un prooroc de care ei trebuiau să asculte, adică Mesia. Pavel spune că după cromozomi El este din David, sânge din sângele nostru şi carne din carnea noastră.

Totuşi, mărturia Fiului este mai elocventă decât toate formulările prietenilor Lui. Hristos spunea că El nu poate face nimic de la Sine, iar toate lucrările Lui sunt făcute de Tatăl, care locuieşte în El. Când Se referea la Sine, expresia favorită era Fiul omului, nu Fiul lui Dumnezeu. Într-o situaţie extrem de complicată El a spus că voinţa Sa este în contratimp cu voinţa Tatălui care locuia în El, deşi a cerut şi a acceptat ca voia Tatălui să se facă în viaţa Lui. Mărturia Lui ne ajută să vedem că este posibil ca noi să nu fi cunoscut corect pe Fiul.

La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu a vorbit din nou “pentru învăţătura noastră” cu privire la El, Templul. El ne spune că “Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov… Dacă acea scară ar fi ratat să atingă pământul cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar Hristos ne contactează acolo unde ne aflăm. El a luat natura noastră şi a biruit pentru ca noi, luând natura Sa, să putem birui. Fiind făcut ‘asemenea firii păcătoase,’ El a trăit o viaţă fără păcat. Prin divinitatea Sa El Se prinde de tronul divin, iar prin omenescul Său El ne prinde pe noi. El ne îndeamnă, prin credinţă în El, să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. Deci, noi trebuie să fim desăvârşiţi, ‘după cum şi Tatăl nostru ceresc este desăvârşit’” (DA 311).

Dacă ucenicii Lui de astăzi ar lua în serios afirmaţia din Ioan 2:19-21 s-ar deschide în faţa ochilor lor o Scriptură complet diferită, iar puterea lui Dumnezeu ar străfulgera din nou lumea noastră cu slava caracterului lui Dumnezeu strălucind nu numai “pe faţa lui Isus Hristos,” ci şi pe feţele miilor de urmaşi ai Săi, făcuţi prin credinţă “fraţi asemenea Lui.”

Există în zilele noastre o explozie de oferte de neprihănire, promovate în cel mai contemporan stil şi ţintind cele mai diverse audienţe. Hristos a ajuns o marfă vândută foarte bine. Religia devine pe zi ce trece o tranzacţie universală, cu acoperire largă, de pe terenurile de fotbal până în cabinetele guver-namentale. Comercianţi de toate culorile oferă omenirii un Hristos bun pentru orice situaţie. Chemarea de a privi la Hristos, de a avea o “relaţie” cu El, vibrează prin toate ungherele peisajului religios. “Priveşte la Isus” a devenit mantra lumii moderne.

Civilizaţia noastră sofisticată pare dispusă să recunoască faptul că tehnologia modernă nu este capabilă să ofere mântuire. Ştiinţa nu numai că nu a reuşit să descopere secretul vieţii, dar riscă să producă dezastre greu de imaginat acum un secol. Oamenii sunt tot mai dezamăgiţi de promisiuni fără acoperire, lucru care îi împinge spre soluţia salvatoare a religiei populare. Ei vor un Hristos care să ofere prosperitate, succes în viaţă, viaţă lungă şi viaţă veşnică după moarte.

Dumnezeul acestei lumi nu putea rata o asemenea ocazie de aur. “Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu. Se împlineşte profeţia din Apocalips că „tot pământul se mira după fiară” (AU 1 ianuarie 1901).

Omenirea „se prosternă” în faţa lui, crezând că este Hristos, deoarece el s-a îmbrăcat cu haina caracterului lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Îl prezintă îmbrăcat cu caracterul lui. Omenirea „priveşte la Hristos” în transă, aşteptând bogăţie rapidă, sănătate rapidă, educaţie rapidă, da, chiar spiritualitate rapidă.

Adevăratul Hristos are altceva de oferit. El transformă sufletul după chipul caracterului divin aşa cum este el descris în lege. Marea Lui realizare este să-i facă pe oameni părtaşi de natură divină, un templu al Duhului Sfânt, în mintea cărora a fost scris marele standard al neprihănirii. El ne asigură că lucrarea va fi dusă la bun sfârşit, dacă privim la Hristos înţelegând ce urmăreşte El să facă în noi:

“’Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.’ Simţământul nevredniciei va face inima să flămânzească după neprihănire, iar această dorinţă nu va fi dezamăgită. Cei ce fac loc în inima lor pentru Isus vor înţelege dragostea Sa. Toţi cei care doresc să posede caracterul lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Duhul Sfânt nu lasă niciodată fără ajutor sufletul care priveşte la Isus… Dacă privirea este aţintită asupra lui Isus, lucrarea Duhului Sfânt nu încetează până când sufletul nu este făcut asemenea chipului Său” (DA 302).

Puteţi trăi în sărăcie lucie, cu o sănătate precară, fără acces la educaţie înaltă şi fără trăiri spirituale exaltate, dar dacă priviţi la Hristos pentru a vedea şi primi caracterul lui Dumnezeu, atunci aţi descoperit mărgăritarul de mare preţ. Duhul Sfânt ne asigură că nu va înceta lucrarea până când caracterul nostru nu va fi făcut asemenea caracterului divin. “Şi viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine…”