www.gsm1888.ro

9 iulie 2004

Leproşii Domnului – un rol ingrat

Gili Cârstea

Mulţi cititori, nesatisfăcuţi de informaţiile de la pagina Despre noi, vor să ştie mai multe despre rolul, intenţiile şi motivaţiile noastre. Un fel de "ce ziceţi voi despre voi" mai detaliat. Un pastor chiar întreba, cât de deschis se poate întreba, “ce urmărim cu acest sit.” Unor astfel de întrebări legitime dorim să răspundem astăzi.

Când cineva apare în public şi reproşează bisericii că nu cunoaşte şi nu primeşte neprihănirea lui Hristos, este normal ca oamenii să întrebe: “Dar tu eşti neprihănit?” În sensul unei asemenea întrebări, în ceea ce ne priveşte, răspunsul este Nu. Nu suntem nici mai sfinţi, nici mai spirituali, nici mai consacraţi decât ceilalţi. Nu suntem nici mai studioşi, nici mai capabili decât fraţii noştri. Nu pretindem a avea o inteligenţă superioară, nici daruri speciale. Cu atât mai puţin ne arogăm pretenţii profetice, aşa cum le place unora să se distreze pe seama noastră. Nu ne socotim oameni ridicaţi providenţial pentru vremuri speciale. Suntem părtaşi aceloraşi probleme care confruntă pe scumpa noastră Laodicea. Suntem la fel de flămânzi după hrana divină ca toţi ceilalţi. Simţim aceeaşi vină pentru păcatul naţiunii ca toţi "locuitorii Ierusalimului" şi suntem loviţi de paralizia spirituală la fel ca îngerul bisericii, "casa lui David." Poate mai mult decât alţii, noi am înţeles profunzimea rănii care ne chinuie, am văzut grozăvia leprei teribile care ne-a lovit.

Nu ne deranjează că suntem puşi să strigăm “necurat” peste tot pe unde umblăm. Nici nu ne umileşte faptul că fraţii noştri se feresc de noi mai mult sau mai puţin mascat. Am trecut fără resentimente peste circulara ciudată, oficială sau nu, ca poporul nostru să nu citească unele cărţi publicate de noi. Chiar prieteni spun despre noi că anumite credinţe exprimate pe acest sit sunt “la graniţa cu erezia.” Nouă ni se par doar de avangardă.

Dacă ar fi să ne identificăm cu anumite personaje din Biblie, am fi  tentaţi poate să privim spre anonimii credincioşi, minoritari şi timizi ai poporului din toate timpurile. Dar nu îndrăznim să facem aşa. Cel mai bine semănăm cu cei patru leproşi de la poarta Samariei, acea Samarie asediată de sirieni, înfometată, speriată, confuză, crudă. Mai grav, acea Samarie era în rebeliune, împăratul ameninţa cu moartea pe profetul Domnului, care se obrăznicea să-şi ţină capul pe umeri, iar consilierii împăratului erau toţi teologi liberali.

Ca acei leproşi, noi am descoperit că peste tot în jurul cetăţii noastre hrana bogată a neprihănirii lui Hristos zace neatinsă, în timp ce poporul moare de foame, “înghiţind teorii uscate,” cum spunea EGW. Tot ce facem noi este să spunem, cât de credibil suntem în stare, că Domnul a deschis ferestre în cer astfel că nimeni nu trebuie să moară de foame, iar pruncii nu mai trebuie sacrificaţi de dragul supravieţuirii. Împăratul nostru nu crede că s-au deschis ferestre în cer, sfătuit cât se poate de prost de consilierii pe braţul cărora se sprijină. El vrea să protejeze poporul de fanatism, de speranţe deşarte, poate de aglomeraţia de la porţi.

Nu ne grozăvim că suntem purtătorii de veşti bune într-o zi de veşti bune, şi nici nu suntem supăraţi că fraţii noştri ne batjocoresc. Ştim că, mai devreme sau mai târziu, porţile acestea zăvorâte de necredinţa unora se vor deschide larg, atât de larg încât pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu. Pentru un asemenea spectacol merită orice efort, oricâtă suferinţă, oricâtă batjocură. Merită chiar să murim, căci este mai benefică dispariţia câtorva leproşi mărunţi, decât foametea care macină milioanele acestui popor. Plus miliardele acestei planete. Mult mai grav, batjocura fără sfârşit care potopeşte sediul guvernării divine, muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei.

10 iulie 2004

Conflicte între personalităţi – scuze ieftine pentru rebeliune

Gili Cârstea

Într-o teză de licenţă, un elev de la şcolile profeţilor spune că agitaţia de la Minneapolis a fost produsă din cauza conflictelor de personalitate. El vrea să spună că sesiunea ar fi decurs în linişte şi pace dacă Jones, Waggoner, pe de o parte, şi Smith, Morrison, Nicola, Porter şi ceilalţi, pe de altă parte, nu ar fi avut personalităţi atât de contrastante. Cu alte cuvinte, o ceartă între copii imaturi a reuşit să creeze un asemenea tumult încât astăzi, la peste 100 de ani, biserica nu reuşeşte încă să-şi găsească pacea, iar redactorul de la Adventist Review recunoaşte deschis că subiectul 1888 este unul dintre factorii de fragmentare a adventismului.

Elevul nostru nu este primul care propune această motivaţie. Corul opozanţilor soliei 1888 repetă acest refren de generaţii, dar dovezile nu susţin o asemenea propunere hilară. Conflict între personalităţi a existat mereu şi se manifestă în toate lucrările bisericii mondiale, la toate nivelurile. Acest pretext este adus pentru a arunca în derizoriu semnificaţia reală a sesiunii 1888. Ei nu pot să creadă, şi nici nu vor ca biserica să ştie, că la Minneapolis Domnul chiar a dorit să trimită „ultima solie de har,” care urma să se transforme imediat în marea strigare. Deoarece ei nu văd nimic preţios în „solia foarte preţioasă” pe care „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis-o poporului prin fraţii Waggoner şi Jones,” caută în mizeria caracterului uman raţiunea pentru acest eveniment controversat.

Adevăratul motiv nu se găseşte în conflictul dintre personalităţi, oricât de pronunţat ar fi putut fi el. Cel mai veridic martor ocular, Ellen G. White, spune că acolo Dumnezeu a coborât cu lumină pentru popor, iar Satana a stârnit o rebeliune împotriva acestei lumini şi, prin intermediul fraţilor cu răspundere, a reuşit să obţină o mare biruinţă. Ea spune că acolo Duhul lui Dumnezeu a fost jignit. Dacă era prezent personal, Hristos ar fi fost răstignit la fel ca acum două mii de ani. În viziune, îngerul Domnului i-a spus că acolo poporul repetă revolta lui Core, Datan şi Abiram.

Acestea nu sunt copilării despre orgolii rănite. Acestea sunt acuzaţii de o gravitate extremă, iar conflictul este, din nou, între Hristos şi Satana. Folosindu-se de autoritatea eclesiastică, duşmanul lui Dumnezeu a reuşit să blocheze scopul lui Dumnezeu în pregătirea Miresei lui Hristos pentru scenele finale ale marii controverse. Lumina care trebuia să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu „a fost respinsă, şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost ţinută departe de lume.” Acţiunea a fost catalogată de Spiritul Proorociei ca fiind „de un caracter revoltător.” Acolo „spiritul lui Satana stăpânea inimile lor,” inimi care s-au „opus solilor şi soliei Domnului.” Strigătul inimii lor a fost din nou „nu vrem ca omul acesta (Hristos) să domnească peste noi.” Domnul ne-a acuzat acolo că suntem „ultimii oameni din lume,” deoarece ne-am permis să nutrim un spirit de persecuţie împotriva celor ce poartă solia Domnului. Nu a fost un conflict între personalităţi, ci o bătălie între lumină şi întuneric, pe care am pierdut-o prin decizia deplorabilă a fraţilor de a se alia cu spiritul lui Satana. [vezi aici]

Nu există cale de a evita fapta noastră reprobabilă, afară de pocăinţă. A inventa motive groteşti, a căuta hibe în caracterul solilor sau în solia lor nu face decât să expună şi mai dizgraţios rebeliunea împotriva Domnului adânc înrădăcinată în ego-ul colectiv. Iar a pretinde că Minneapolis 1888 a fost o furtună într-un pahar produsă de conflicte între personalităţi este o formă cât se poate de iresponsabilă de a trata istoria noastră.

11 iulie 2004

Iov, crucea şi poporul rămăşiţei

Robert J. Wieland

Există multe puncte de legătură între grămada de gunoi pe care stătea Iov, crucea pe care S-a aflat Hristos şi, da, poporul lui Dumnezeu din prezent.

(1) Iov a trebuit să îndure singur proba. Chiar şi soţia sa i-a spus să-L blesteme pe Dumnezeu şi să moară [Iov 2:9]. Cei mai buni prieteni ai lui s-au întors împotriva sa pentru că nu puteau să-l înţeleagă şi, prin presupusa lor metodă "creştinească," au continuat să-l chinuie.

(2) Şi Hristos a fost singur în agonia Sa pe cruce. Cei mai apropiaţi prieteni ai Săi, mama Sa şi cei unsprezece ucenici care mai rămăseseră (unul Îl trădase) nu L-au putut înţelege şi L-au părăsit.

(3) La fel se va întâmpla şi cu poporul Său din aceste ultime zile - fiecare va sta în picioare singur; un popor din orice "neam, seminţie, limbă şi norod" - fiecare individ în parte urmând să se găsească în împrejurări în care credinţa lui/ei va fi încercată în timp ce va trebui să stea singur în picioare ca martor al lui Hristos.     

(4) În întuneric deplin, cu Cerul închis înaintea sa, fără răspuns la rugăciuni, în lipsuri, aparent părăsit de Dumnezeu şi de cei dragi de pe pământ, Iov şi-a păstrat loialitatea faţă de Dumnezeu.

(5) Şi Hristos, având totul împotriva Sa, îndurând ceea ce ştia că este "blestemul" lui Dumnezeu, a rămas loial de unul singur.

(6) La fel şi cei "144.000" (în ceea ce priveşte acest principiu, nu are nici o importanţă dacă este vorba de un număr literal sau simbolic) vor "[urma] pe Miel oriunde merge El" [Apoc 14:4] în cele mai întunecate ore ale probei, când din nou Cerul va părea închis şi nu vor primi nici un răspuns la rugăciuni vizibil sau care să poată fi perceput.

(7) Onoarea lui Dumnezeu, stabilitatea scaunului Său de domnie, credibilitatea Sa, depindeau de faptul dacă Iov alegea să fie loial în disperare şi întuneric deplin. Ca persoană, Iov era ultima speranţă a lui Dumnezeu. Dacă ar fi urmat sfatul soţiei sale şi L-ar fi blestemat pe Dumnezeu şi ar fi murit, s-ar fi dovedit că Dumnezeu este slab şi mincinos, iar Satana ar fi câştigat marea luptă. Iov era extrem de important.

Despre cât de important eşti TU, da, TU, în sfera ta minusculă, mai multe mâine (cu voia lui Dumnezeu).

12 iulie 2004

Eficienţa unui blestem „în numele Domnului”

Gili Cârstea

Că Dumnezeu pedepseşte cu moartea, şi încă “până la exterminare,” cum spune un profesor adventist, biserica este foarte convinsă. Şi ar trebui să tremure în faţa unei asemenea perspective, dar nu o face. Păcătoşii din Sion sunt la fel de păcătoşi ca oricând; niciodată teama de pedeapsă nu a produs devoţiune autentică. Omenirea nu a avut încă şansa să vadă sfinţenie sub ameninţarea cu moartea, deşi unii dintre savanţii noştri speră încă să obţină rezultate dintr-un asemenea experiment.

Ar fi interesant să ştim dacă ei cred cu aceeaşi convingere că Dumnezeu şi blesteamă. Scriptura notează câteva episoade relevante, iar cel mai elocvent pare a fi cel cu Elisei şi copiii obraznici. Omul lui Dumnezeu, după plecarea lui Ilie la cer, se îndrepta spre Betel, steaua idolatriei lui Israel, cetatea noii “spiritualităţii,” cu faimosul ei viţel de aur. Un grup de copii din cetate au început să se amuze de chelia lui Elisei, care, spune Scriptura, i-a blestemat “în numele Domnului.” Iar blestemul în numele Domnului a avut efecte imediate şi devastatoare: Două ursoaice au ieşit din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi de copii.

Cum se blesteamă “în numele Domnului”? Mai important, cum blesteamă Dumnezeu? Aşa cum se spune în Psalmii 10:7 despre cel rău, sau în 59:12? În cazul lui Elisei, blestemul a fost la fel de eficient ca o mitralieră. De unde a luat Elisei cursuri de blestemat duşmani, păcătoşi sau oponenţi teologici? Nu găsim aşa ceva în Scriptură. Din contră, ea spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Mat 5:44). “Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Rom 12:14). Se pare că omul lui Dumnezeu nu avea habar de asemenea înalte precepte morale. El nu respecta nici măcar legea talionului, care cerea doar “ochi pentru ochi,” jignire pentru jignire, în cazul acesta. El a aplicat pedeapsa cu moartea prin sfâşiere pentru prostia unor copii iresponsabili, prost-crescuţi şi nerespectuoşi.

Noi ştim că Elisei nu avea o telecomandă pentru urşi. Este clar că Dumnezeu a trimis urşii în misiunea lor crudă. Ce spune acest lucru despre caracterul lui Dumnezeu? Cum se aplică aici descoperirea impresionantă a caracterului Său prin Hristos, care S-a lăsat batjocorit fără să riposteze? Era Elisei mai profet decât Isus Hristos? Erau în joc interese majore, care să justifice un act de o asemenea cruzime, în totală opoziţie cu legea iudaică, legea lui Dumnezeu? Este Tatăl nostru ceresc atât de irascibil, violent şi capricios? Măcelăreşte El o mulţime de copii, la o vârstă când se fac tot felul de greşeli, lipsiţi de discernământ, doar pentru că au râs de omul Lui?

Acestea sunt întrebări serioase, care nu pot fi evitate. Ele cer un răspuns pe măsura luminii despre neprihănirea lui Hristos care aduce vindecare sub aripile ei. A sosit timpul ca perdeaua să fie dată la o parte, iar episoadele acestea sângeroase din trecut să fie reevaluate în lumina care se revarsă de pe Calvar. Generaţia lui Elisei nu avea această lumină. Ei nu ştiau decât de frica unui Dumnezeu aspru, un judecător drept, un poliţist integru. Toate evenimentele erau văzute a fi lucrarea lui Dumnezeu, făcut responsabil pentru toate nebuniile ce veneau doar din nelegiuirea oamenilor. El a acceptat cu blândeţe această povară de acuzaţii aruncată în spatele Său. De dragul siguranţei lor, a acceptat chiar ca ele să fie înregistrate în Cartea Sfântă ca fiind faptele Sale. Ştia că va veni o zi când copiii Săi, privind cu atenţie faptele unui Fiu al omului, vor căpăta o perspectivă mai glorioasă a marii controverse, vor pune aceste episoade în cadrul larg al luptei dintre bine şi rău, reuşind astfel să vadă mâna criminală ascunsă de faldurile istoriei, mâna care a semănat neghină pe ogorul lui Dumnezeu chiar de la porţile Edenului.

Mâine vom reveni asupra acestui caz. Ca un experiment, încercaţi să puneţi episodul cu urşii în conextul neprihănirii lui Hristos. Poate cazul acesta capătă o nouă semnificaţie, contribuind şi el la eliberarea lui Dumnezeu de acuzaţiile nefondate care I s-au adus.

13 iulie 2004

Operaţiunea „Denigrarea” şi efectele ei pe termen lung

Gili Cârstea

Ni se spune că Satana “a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH 10.02.1891).

V-aţi întrebat vreodată cum şi ce a făcut Satana spre a prezenta pe Dumnezeu “îmbrăcat” cu atribute satanice? Că acesta a fost mereu scopul lui, este clar. Dar cum a realizat el practic acest lucru? Ce poţi face să prezinţi neprihănirea şi bunătatea ca fiind crude, violente, arbitrare, capricioase, răzbunătoare, nemiloase şi criminale? Istoria consemnează diferite situaţii când unor oameni nevinovaţi li s-au înscenat cele mai oribile procese, cu “dovezi,” martori "oculari," probe plantate la locul faptei şi toată suita de manevre mincinoase ca să poată fi acuzaţi şi condamnaţi.

Biblia este plină de dovezi ale acestui gen de manevre prin care Satana a reuşit să prezinte fals frumuseţea neprihănirii. Iar Dumnezeu i-a acordat toată libertatea pe care şi-o putea dori în acest scop. Un exemplu elocvent este episodul cu urşii lui Elisei. Atunci când ştii precis că cineva caută să deformeze caracterul lui Dumnezeu, nu este greu să înţelegi ce s-a întâmplat cu adevărat la locul crimei. Acest caz merită o anchetă serioasă, căci în joc nu este nimic mai puţin decât numele lui Dumnezeu.

Înregistrarea din 2 Regi este lapidară. Omul lui Dumnezeu a fost jignit, de supărare el a blestemat copiii, au ieşit ursoaicele din pădure şi i-au sfâşiat. Nimic mai mult. Nici o explicaţie, nici un comentariu, nici o clarificare, ca o ştire de la ora cinci. Un caz simplu, la prima vedere. Nu şi pentru anchetatorul serios, care ştie că cele mai simple cazuri se dovedesc a fi cele mai complicate, iar prima impresie poate fi extrem de înşelătoare. Aşa este şi aici.

Betelul era inima idolatriei lui Israel. Acolo oamenii pierduseră cunoaşterea lui Dumnezeu, iar sfatul şi apelurile Sale erau tratate cu dispreţ. Poporul alesese alţi dumnezei. Tatăl ceresc nu Se impune cu forţa acolo unde nu este dorit; aşa ne-a învăţat Hristos. El Se retrage, după îndelungi avertizări şi cu mare durere sufletească. Harul protector nu mai acoperea Betelul şi pe locuitorii lui, care nu pierdeau nici o ocazie de a batjocori pe solii Domnului. Ce ocazie formidabilă pentru operaţiunea “Denigrarea”! Venise ocazia de aur pentru Nimicitorul. Harul fusese limitat, devenind inoperant, iar omul lui Dumnezeu era în zonă. Scena era pregătită pentru capcana veacurilor. Acum sau niciodată. Copiii au fost aduşi repede în perimetru, ursoaicele erau aproape iar mânia lui Satana cât se poate de aprinsă.

Ce aveau copiii aceia cu profetul Domnului? Nu se puteau juca din pricina cheliei lui? În Betel, Dumnezeu şi solii Lui erau un spectacol zilnic. Acasă sau la şcolile profeţilor, batjocura era în meniul principal. Ironiile fine, ca şi opoziţia deschisă, au o influenţă puternică asupra tinerilor, iar profesorii au cea mai mare vină pentru moartea lor. Spiritul lui Satana, nutrit în ciuda avertizărilor divine, devine o forţă stăpânitoare căreia oamenii nu i se mai pot împotrivi. Ei devin astfel figuranţi în scenele sângeroase pe care Satana le regizează pentru denigrarea lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi aici. Copiii aceia, victimele cruzimii lui Satana, au modelat concepţia poporului ales despre caracterul lui Dumnezeu până în ziua de astăzi. Morala era evidentă: “Râzi de omul lui Dumnezeu şi vezi ce urmează…” Ascuns de ochiul public, Satana a făcut ca toate aceste fărădelegi să fie aşezate în spatele lui Dumnezeu. El, purtătorul de poveri, nu a fost crezut. Faptele erau evidente, iar concluziile clare. Dumnezeu este aspru, sever, arbitrar, crud, violent, vai de cine nu se teme de El. Adversarul nu dorea nimic altceva decât ca poporul să-I slujească lui Dumnezeu de frică. Fiind odată heruvim acoperitor, el ştia foarte bine că “Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste – servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie” (PP 34). Dacă putea promova o ascultare forţată, el reuşea cea mai mare performanţă pe care o putea atinge, căci o asemenea devoţiune deformată este extrem de greu de sesizat şi în acelaşi timp fără valoare. Astăzi miliarde cred că slujesc lui Dumnezeu din dragoste, când, în realitate, egoismul este motorul principal, iar credinţa lor fundamentală este că “Dumnezeu va pedepsi până la exterminare” pe toţi cei care aleg să-şi exercite libertatea altfel decât doreşte Dumnezeu.

Ne vedem noi locul în masa aceasta imensă de adoratori ai iubirii sub ameninţare?

Mâine vom încerca să înţelegem ce este cu “blestemul Domnului” şi care sunt consecinţele unei asemenea credinţe.

14 iulie 2004

Căi diferite, destinaţii diferite

Gili Cârstea

Ce este “blestemul lui Dumnezeu”? Ce înseamnă să blestemi “în numele Domnului” aşa cum a făcut Elisei? Este blestemul o sentinţă instantanee, enunţată de Dumnezeu împotriva păcătoşilor irecuperabili?

Scriptura vorbeşte desluşit despre blestem şi binecuvântare, iar Dumnezeu oferă explicaţii complet diferite de cele pe care le preferăm noi şi care vin tocmai din fabricaţiile lui Satana. Prietenul lui Dumnezeu, Moise, a ascultat corect şi a scris corect:

“Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi” (Deut 11:26-28).

Ce luminoasă declaraţie despre libertate avem aici! Vasta creaţiune a lui Dumnezeu nu cunoaşte constrângeri, ameninţări, restrângeri ale libertăţii în situaţii speciale sau privări de libertate în scopuri disciplinare. Omul a fost creat ca agent moral liber. El are posibilitatea şi libertatea de a alege felul în care doreşte să trăiască, sau să nu trăiască. Rebeliunea lui Lucifer a introdus o stare nouă, pe care o promovează cu zel, şi pe care omenirea o socoteşte acceptabilă. Calea fărădelegii, largă şi primitoare, este o opţiune pe care Dumnezeu nu o interzice prin forţă. Tot ce poate face El este să avertizeze că la capătul drumului se află abisul.

Dumnezeu spune poporului Său că are permanent în faţă două opţiuni, iar el este chemat să aleagă liber. Prima opţiune, calea neprihănirii, are în ea binecuvântarea. A doua, calea fărădelegii, produce ea singură blestemul. Nu aşteaptă cineva la capătul drumului cu sabia în mână. De-a lungul căii fărădelegii nu sunt aliniaţi îngerii lui Dumnezeu, pregătiţi să lovească pe drumeţi. Calea în sine este aducătoare de moarte. Este un drum al altor dumnezei, care au regulile, pretenţiile şi legile lor, dintre care cea mai distructivă este legea păcatului şi a morţii. Aceasta îşi răsplăteşte singură adoratorii, nu este nevoie să intervină Dumnezeu.

Două căi, două opţiuni, două rezultate: Binecuvântarea şi blestemul. De ce îl amestecăm noi pe Dumnezeu aici? De ce spunem noi că Dumnezeu a blestemat pe cineva care alege drumul fărădelegii în cel mai deplin sens al libertăţii oferită cu dragoste de un Dumnezeu al iubirii? Când, din dragoste autentică, oferi cuiva libertatea, cum poţi apoi să-l pedepseşti că a folosit darul aşa cum a socotit el de cuviinţă? Nu este felul nostru de a vedea caracterul lui Dumnezeu cea mai eficientă metodă de a ţine pământul sub negura groasă pe care Hristos a venit să o spulbere?

Locuitorii Betelului aleseseră drumul altor dumnezei. Nu doreau neprihănirea lui Hristos. Baal oferea o spiritualitate mai înaltă, plină de viaţă, de plăceri, de fantezie, fără restricţii. O religie modernă, vie, ancorată în realitate. Era opţiunea lor. Dumnezeu a avut respect pentru ea. El i-a lăsat “în voia minţii lor blestemate” ca să creadă o minciună. Dar fără protecţia divină, drumul altor dumnezei devine letal, mai ales când Acuzatorul are interese majore.

Elisei nu a înjurat în numele Domnului, dorindu-le moartea acelor copii. El a rostit în auzul lor decretul libertăţii enunţat de Moise. Două căi opuse, consecinţe opuse. Ca şi Ilie, care cerea poporului să aleagă cui vrea să slujească, lui Baal sau lui Dumnezeu.

Acelaşi mesaj trebuie să răsune cât se poate de clar în biserica rămăşiţei acum. Bunătatea infinită a Mântuitorului pune la picioarele noastre o libertate fără constrângeri şi ameninţări, fără blesteme sau binecuvântări ca stimulent. El spune că avem toată libertatea să alegem drumul nelegiuirii, dacă avem impresia că vom fi mai fericiţi pe el. În acelaşi timp, El a luminat calea neprihănirii, drumul crucii spre binecuvântare. Nu doreşte să umblăm pe el sub ameninţare. Dragostea este singura atracţie permisă aici. Dragostea aceea jertfitoare care deschide ochi. Ochi pentru a vedea că “pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

15 iulie 2004

Cântarea Mielului

Robert J. Wieland

Este posibil ca tu să fii la fel de important ca şi Iov în marele univers al lui Dumnezeu? Poate că spui: "Nu vreau lucrarea lui Iov! În postura mea de martor, dă-mi o însărcinare mai uşoară!" Dar poate că, în postura ta de martor, deja ţi s-a dat o însărcinare.

Şi Iov, şi Isus au ales să fie loiali lui Dumnezeu, să-şi păstreze credinţa atunci când părea să nu mai existe nici o speranţă; şi acest lucru este minunat. Ambii L-au onorat pe Dumnezeu. Dar, în marea luptă dintre Hristos şi Satana, înainte de a avea loc sfârşitul, trebuie să se mai împlinească o lucrare. Trebuie să se formeze un popor, un trup colectiv de "sfinţi," care să demonstreze înaintea lumii şi a universului că "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc 14:12).

În acelaşi capitol ei sunt identificaţi ca fiind cei "144.000" care "urmează pe Miel oriunde merge El" (vers 1-5). Ei formează un grup distinct care este nou pe scena lumii, sub privirile universului care a urmărit această dramă în curs de desfăşurare, pentru că ei "[cântă] o cântare nouă… [pe care] nimeni nu [poate] să [o] înveţe, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii" (vers 3). Aceasta înseamnă că ei vor avea o experienţă nouă, pentru că în Biblie nimeni nu cântă un cântec întâmplător sau în mod necugetat - ci fiecare cântec este cântat în urma unei experienţe profunde. Şi dacă ei cântă în urma unei experienţe noi, atunci asta înseamnă că au căpătat o nouă înţelegere asupra a cât de mult L-a costat pe "Miel" mântuirea lor. Prin experienţă, ei s-au identificat cu El mult mai puternic decât oricare alt trup colectiv al poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului. În Apocalipsa ni se spune că ei vor căpăta acea maturitate care îi va face apţi pentru a ocupa un loc unic în planul de mântuire: "nevasta Mielului" [Apoc 21:9].

Acest popor nu trebuie să fie alcătuit din oameni care provin dintr-o singură cultură, limbă sau societate; despre ei se spune în mod special că provin din orice "neam, seminţie, limbă, norod" şi trib de pe pământ. Fiecare trebuie să demonstreze că harul lui Hristos a fost "suficient" pentru cineva care a făcut parte din cultura cea mai păcătoasă şi depravată de pe pământ, care crede, pentru a "birui… după cum [Hristos a] biruit" [Apoc 3:21]. Dacă vor birui numai 143.999, nu va fi suficient. Acela ultimul trebuie să stea în picioare. El/ea este extrem de important(ă). Acela/aceea eşti TU.

16 iulie 2004

Blestemul lui Hristos şi smochinul neroditor

Gili Cârstea

Zilele trecute am discutat despre blestemul lui Dumnezeu şi cred că mulţi au avut o reţinere faţă de concluzia noastră că Dumnezeu nu blestemă. Ei s-au gândit imediat la Hristos şi smochinul neroditor. Nu a blestemat Hristos smochinul acela, care s-a uscat imediat, sub privirile uimite ale ucenicilor?

Acest episod a produs o mulţime de speculaţii despre caracterul lui Dumnezeu. Cei care, ca ucenicii, doresc un Mesia puternic, “drept” şi cât mai asemănător imaginii populare despre Iehova Cel din vechime, au fost bucuroşi să găsească în Noul Testament o scânteie din violenţa şi forţa care descriu atât de bine pe Dumnezeu. Ei folosesc acest incident spre a demonstra că Dumnezeu nimiceşte, iar Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci.

Ce a făcut Hristos acelui smochin? Nu Hristos a manipulat dezvoltarea copacului. Smochinii fac smochine. De obicei, deşi, pe planeta aceasta răzvrătită, uneori pomii fructiferi nu mai rodesc, şi asta nu din vina lui Dumnezeu. Smochinii nu păcătuiesc, nu sunt responsabili şi cu atât mai puţin pot fi blestemaţi. Dacă nu rodesc, înseamnă că sunt bolnavi. Dacă sunt bolnavi, de obicei sunt tăiaţi.

Aşa procedează Dumnezeu cu fiinţele inteligente? Dacă nu rodesc neprihănire le taie?

Pilda cu smochinul a fost folosită greşit, în dezacord cu scopul lui Hristos, cu descoperirea caracterului lui Dumnezeu şi cu misiunea finală a Fratelui nostru mai mare. Noi spunem că smochinul reprezintă poporul ales. Dumnezeu a coborât, în Isus Hristos, pentru o ultimă verificare, un ultim test de loialitate. Era ziua judecăţii lor, când trebuiau să decidă pentru ultima oară dacă sunt sau nu de partea lui Dumnezeu. Prin lepădarea lui Hristos, ei s-au făcut vinovaţi de păcatul de neiertat, declanşând astfel blestemul lui Dumnezeu. Blestem care s-a materializat prin distrugrea Ierusalimului de romani şi desfiinţarea Israelului ca stat. Generaţii de creştini au interpretat astfel pilda smochinului neroditor. Ei au crezut că, în pilda cu acel smochin, Hristos dorea să descopere modul cum operează Tatăl confruntat cu împotrivirea umană.

Recunoaştem şi noi că există aici o lecţie despre neprihănire şi fărădelege, dar cu totul diferită de opinia populară prezentată mai sus. Mai întâi, scopul imediat al lecţiei este cu totul altul, şi anume puterea rugăciunii făcută cu credinţă. Matei, ca şi Marcu, arată că subiectul era credinţa autentică în cuvântul lui Dumnezeu, nicidecum reacţia lui Dumnezeu faţă de păcătoşii împietriţi. Apoi, viaţa lui Hristos este o continuă descoperire a caracterului Tatălui, iar acel caracter este magistral descris în avans de profet ca fiind ca “un miel pe care îl duci la tăiere.” El nu S-a împotrivit, nu a vociferat, nu a ameninţat, sub nici o formă nu a blestemat pe naivii din Sinedriu care au programat toată suferinţa prin care a trecut. Din contră, cerea iertare în numele lor, fraţii lui orbi.

Hristos nu a blestemat poporul ales. Scopul misiunii Lui a fost să deschidă mintea fraţilor Lui asupra magiei păcatului în care sunt prinşi, ca să poată fi astfel vindecaţi. Tatăl şi Fiul erau în misiune de salvare. Ei sunt vindecători de inimi şi minţi. Când nu sunt lăsaţi să vindece Ei nu acuză, nu condamnă şi nu blestemă. Ei Se retrag, plini de respect faţă de libertatea individuală, dar extrem de tulburaţi de consecinţele care decurg din acea decizie. Ei ştiu că un popor neroditor, care nu îşi recunoaşte rana şi refuză vindecarea, nu are nevoie de nici un blestem din partea cuiva ca să se prăpădească. Nenorocirea este ascunsă în chiar boala păcatului care a lovit omenirea, care este mult mai reală, mai serioasă şi mai devastatoare decât blestemul oricui. Cineva muşcat de o cobra egipteană nu are nevoie de cineva care să îl blesteme să moară. El este deja mort, căci moartea este în otravă, nu în dorinţa sau neplăcerea cuiva.

Aşa cum s-a întâmplat cu Israel. Distrugerea lor nu a venit prin decretul lui Dumnezeu sau prin blestemul lui Hristos. Cineva o spune mai frumos decât noi toţi:

“Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei umpluseră singuri cupa răzbunării. Prin distrugerea completă care a venit peste ei, ca naţiune, şi prin toate nenorocirile care i-au urmărit în locurile unde au fost împrăştiaţi, ei n-au cules decât recolta pe care au semănat-o cu propriile lor mâini. Profetul spune: ‘Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva… Celui ce te putea ajuta;’ ‘căci ai căzut prin nelegiuirea ta’ (Osea 13:9, 14:1). Suferinţele lor sunt adesea prezentate ca o pedeapsă venită asupra lor direct prin decret divin. Astfel caută marele amăgitor să-şi ascundă propria lucrare. Printr-o respingere încăpăţânată a iubirii şi îndurării divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă şi astfel a fost îngăduit lui Satana să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstraţie a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui” (GC 35, capitolul Distrugerea Ierusalimului).

Marele amăgitor ne ameţeşte şi astăzi cu blestemul lui Dumnezeu. Cât mai este dispus acest popor să colaboreze la ascunderea lucrărilor lui? Înţelegem noi riscul enorm la care ne expunem, refuzând cu încăpăţânare solia neprihănirii lui Hristos, spintecând astfel perdeaua de har de deasupra noastră? Dacă suntem dispuşi să ne asumăm un asemenea risc, să ne pregătim de cruzimile oribile care se ivesc la orizont. Şi care nu vor veni din blestemul lui Dumnezeu, ci din puterea răzbunătoare a marelui amăgitor.

17 iulie 2004

Poporul destinat strălucirii veşnice

Gili Cârstea

Laodicea este predestinată unei glorii veşnice. Măreţia rezervată acestui popor al vremii sfârşitului depăşeşte orice a văzut ochiul muritor până acum. Poporul judecăţii va cunoaşte o stare “după voia lui Dumnezeu” nevisată de oamenii serioşi şi consacraţi care au căutat, în decursul vremii, să pătrundă “taina lui Dumnezeu,” aceea numită “Hristos în voi.”

Lui Daniel i s-a spus că, la sfârşitul istoriei acestui pământ, va exista un grup de credincioşi capabili să înveţe pe mulţi să “umble în neprihănire.” Desigur, Daniel a înţeles corect, este vorba despre neprihnirea lui Hristos. Ei nu se vor mulţumi să liniştească pe oameni cu leacul superficial că este suficient doar să “fie acoperiţi” de acea neprihănire. Nici nu vor consola poporul flămând cu perspectiva unei neprihăniri ipotetice, la a doua venire, când vor pleca spre cer. Ei, privind la Fratele lor mai mare, aducătorul neprihănirii veşnice printre muritori, vor percepe gândul lui Hristos despre măreţia legii pusă în inimi de carne. Vor îndrăzni să prindă făgăduinţa Duhului că scopul lui Dumnezeu din vecuri veşnice a fost să locuiască în ei. Vor accepta provocarea veacurilor, minunea creaţiunii, aceea de a deveni părtaşi de natură divină.

Despre ei cerul spune că “vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.” Vedem noi în această făgăduinţă destinul glorios al bisericii din care facem parte? Apreciem noi corect aşteptarea inimii lui Hristos de a pregăti un popor, fraţi asemenea Lui, care vor duce lumii ultima solie de har, o glorioasă şi finală descoperire a caracterului divin în confruntarea cu taina nelegiuirii? Slava aceea pierdută în Eden, care a fost fericita nădejde a generaţiilor, vă aşteaptă pe voi, cei îndrăgostiţi de neprihănirea lui Hristos, oriunde vă aflaţi în scumpa noastră Laodicea globală. Există toate condiţiile pentru realizarea concretă a planului divin. Lumina acumulată de secole este în mâinile acestui popor, binecuvântat cu darul Spiritului Profeţiei. Un singur ingredient lipseşte: Viziunea credinţei pentru un asemenea proiect grandios, însoţită de recunoaşterea că părinţii noştri s-au împotrivit scopului divin de a produce o asemenea generaţie specială acum un secol.

Astăzi mai mult ca niciodată poporul nostru are nevoie să fie învăţat să “umble” în neprihănire. El este sătul şi exasperat de sfaturi bune venind de la experţi şi consilieri profesionişti educaţi să îndrume poporul spre o “viaţă abundentă.” Poporul judecăţii are nevoie de o perspectivă clară a noului legământ, cu legea scrisă în inimă, nu de sfaturi practice despre cum se evită legea şi neprihănirea prin artificii de corectitudine politică. Copiii acestui popor au nevoie de noţiuni corecte despre ploaia târzie şi marea strigare, nu de facilităţi şi programe de integrare mai uşoară în societatea postmodernistă de mâine. Slava legii pusă în inimi omeneşti este sortită să depăşească în grandoare toate sclipirile viţelului de aur împroşcat cu sofisticate şi multicolore orgi de lumini. Nu lipsa de cultură contemporană este problema acestui popor al tuturor oportunităţilor, ci o gravă necunoaştere a scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice, a tainei evlaviei.

Sperăm ca uriaşul acesta adormit în lanţuri să vadă, ca Samson, ruşinea eşecului evangheliei sociale pentru care a militat, să scuture lanţurile şi să onoreze puterea insondabilă a dragostei care convinge. Atunci nimic nu va mai putea opri slava lui Dumnezeu să inunde planeta aceasta însingurată cu o imagine “mai proeminentă” a lui Hristos, care va fascina universul spectator. Te regăseşti în această imagine? Domnul să fie cu tine, viteazule!

17 iulie 2004

Biblia ştie multe despre aşa ceva

Gili Cârstea

Teologia adventistă este destul de fragmentată asupra evangheliei, iar în ultimele decenii casele noastre de editură nu s-au sfiit să facă publice aceste vederi contrastante. În încercarea de a face lumină asupra desăvârşirii creştine, Southern Publishing a oferit bisericii un volum de eseuri numit Perfection: The Impossible Possibility. Patru autori adventişti de renume îşi spun aici părerea cu privire la controversatul subiect al trăirii fără păcat în această lume. Cartea este cunoscută, fiind de mult timp printre noi. Nu vrem să facem aici o recenzie a ei, ci doar să subliniem un aspect destul de evitat al tezei unuia dintre autori.

Edward Heppenstall prezintă laitmotivul poziţiei lui în cuvintele: “Dacă desăvârşirea creştină înseamnă refacere aici şi acum la starea fără de păcat în care a trăit Adam şi armonie completă cu Dumnezeu, astfel ca omul să nu mai poată fi etichetat ca păcătos, Biblia nu ştie nimic despre aşa ceva.”

Se poate ca Biblia să nu ştie nimic despre aşa ceva, pentru simplul motiv că planul de mântuire nu şi-a propus deloc aşa ceva. În încheierea lucrării, Tatăl nostru ceresc va face “un lucru nou pe pământ,” adică va pregăti un grup de credincioşi care vor face mai mult decât a făcut Adam “în starea fără de păcat” în care se afla când a ales să treacă de partea rebeliunii lui Lucifer.

Când a ales minciuna lui Satana, Adam nu ştia nimic despre depravarea inimii fireşti. Nu ştia nimic despre experienţă în păcat, despre moşteniri genetice, degradare morală, slăbiciune psihică, dinamică de grup, presiune socială, corectitudine politică sau orice fel de tabu-uri religioase. El era plin de slava lui Dumnezeu, părtaş de natură divină şi, în plus, mediul nu exercita nici o presiune asupra conştiinţei sau fiinţei lui. Mai mult, comunica zilnic cu Făcătorul lui şi cu îngerii cereşti. Se putea consulta oricând cu ei despre consecinţele oricărei decizii pe care o lua. El nu se afla sub ameninţarea cu moartea sau sub oprobriul public atunci când a trebuit să aleagă dacă rămâne sau nu pe calea neprihănirii.

Aleşii ultimei generaţii nu vor avea asemenea condiţii favorabile. Ei vin după generaţii de stăpânire a păcatului. Moştenirea lor genetică este o povară cât se poate de reală. Ei au cunoscut forţa păcatului în viaţa lor, atât prin naştere cât şi prin alegere. Mai mult, trăiesc într-o perioadă când negură mare acoperă pământul despre caracterul lui Dumnezeu, iar concepţiile religioase ale vremii sunt dintre cele mai perfide. Şi mai mult, în vremea lor Satana a reuşit să strângă de partea lui omenirea întreagă, pe care a înhămat-o la realizarea visului de aur, iar presiunile în acest scop vor fi formidabile. Toţi cei care se împotrivesc vor fi declaraţi duşmani ai societăţii. Li se vor retrage drepturile civile, iar în final vor fi condamnaţi la moarte.

Adam nu avea o natură umană păcătoasă. Da, el era părtaş de natură divină, ca toţi copiii lui Dumnezeu, dar natura lui umană era fără păcat. El era sfânt şi trăia în sfinţenie. Povara ultimei generaţii va fi infinit mai grea. Ei vor fi făcuţi părtaşi de natură divină, dar natura lor umană poartă semnele şi durerile degradării păcatului, cu toată forţa de care este acesta în stare. Ei vor păşi pe cărarea îngustă pe care a păşit Hristos, despre care profeţia spune că “va vedea o sămânţă de urmaşi,” “va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi se va înviora (Isaia 53). Urmaşii despre care se vorbeşte aici vor fi fraţi asemenea Lui, tot aşa cum El a fost făcut “asemenea fraţilor Săi.”

Biblia “nu ştie” despre categoria lui Heppenstall deoarece Adam şi Eva au fost singuri în acea categorie. Hristos este capul unei noi familii de oameni, păcătoşi făcuţi părtaşi de natură divină, care vor trăi pe acest pământ, imediat după sigilare, absolut fără păcat. Cu excepţia lui Hristos, aşa ceva omenirea nu a văzut, Biblia nu se poate abţine să nu amintească în toate cele 66, iar cerul aşteaptă să vadă cu mare nerăbdare. Ei vor fi Mireasa lui Hristos, cărora li s-a dat să se îmbrace în haine albe. Neprihănirea lui Hristos a devenit neprihănirea lor, iar Dumnezeu declară curţii supreme, cu fruntea sus, că poporul Său păzeşte poruncile şi are credinţa lui Hristos.

Teologia lui Heppenstall, atât de răspândită în biserica mondială, nu cunoaşte şi nu doreşte să discute despre această categorie de păcătoşi făcuţi sfinţi prin puterea harului, categorie care este centrul vital al întregii Scripturi.

19 iulie 2004

O cale mai omenească pentru iazul de foc

Robert J. Wieland

Cineva ne-a scris o întrebare interesantă: "Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce îi va tortura şi îi va chinui pe cei pierduţi, chiar şi pentru puţin timp, dacă nu pentru o veşnicie? Nu există o cale mai omenească pentru a rezolva problema legată de ce trebuie să facă cu cei pierduţi la final?"

Ei bine, Dumnezeu nu ne-a cerut să-I spunem ce să facă, dar există câteva indicii clare în Biblie legate de acest aspect:

(1) Da, "Dumnezeu este dragoste" (1Ioan 4:8). Întotdeauna, chiar şi la judecată.

(2) El nu a intenţionat niciodată ca vreo fiinţă omenească să ajungă în iazul de foc (Mt 25:41). Cei care la final vor ajunge acolo, vor ajunge din cauza faptului că au ales acest lucru (Prov 8:36; Ier 8:3; Ez 18:25-32).

(3) Aceasta este plata păcatului, nu a lui Dumnezeu (Rom 6:23).

(4) Tatăl a renunţat la judecarea celor pierduţi. El nu va condamna pe nimeni (Ioan 5:22).

(5) De asemenea, şi Isus spune că nu-i va condamna pe cei pierduţi; singurii pe care este de acord să-i "judece" sunt cei care cred în El şi pe care îi va apăra (Ioan 12:47,48)

(6) El a venit să anuleze condamnarea pe care Adam a adus-o asupra "tuturor oamenilor" şi cei pierduţi vor fi cei care au aruncat "[hotărârea] de iertare" pe care El le-a dat-o şi şi-au luat înapoi "condamnarea" pe care El a suferit-o în locul lor (Rom 3 şi 5; Is 53:6 u.p.)

(7) Adevărata durere a celei de-a doua morţi va fi judecata finală a cărei scriere "în cărţi" a fost cauzată chiar de cei pierduţi (Apoc 20:12-14). Fiecare celulă a fiinţei lor va fi ca în flăcări, din cauza auto-condamnării, în timp ce vor conştientiza ce au făcut - au repetat păcatul lui Esau care A AVUT dreptul de întâi născut dar l-a "nesocotit" [Gen 25:34] şi l-a "vândut" pentru o mică plăcere lumească (Gen 25:34; Evr 12:16). Vor primi cu braţele deschise "iazul de foc" care va pune capăt mizeriei lor.

Ce binecuvântare să conştientizăm adevărul despre caracterul lui Dumnezeu ACUM mai degrabă decât să aşteptăm până la sfârşitul celor "o mie de ani" din Apocalipsa 20. Este un lucru serios să crezi că "Dumnezeu este dragoste." Putem refuza să credem şi să nu ne dăm seama de ceea ce facem până în clipa în care va fi prea târziu. (Isus a spus că nici chiar aceia care L-au răstignit nu ştiau ce fac - Lc 23:34).

20 iulie 2004

Înjunghiat de la întemeierea lumii

Herbert E. Douglass

Când plănuia să creeze fiinţe inteligente, îngeri sau locuitori ai altor planete, Dumnezeu a luat o decizie fundamentală pe care cred că nimeni dintre noi nu ar fi îndrăznit să o ia: A hotărât să dea libertate tuturor inteligenţelor create. În acest punct intervine misteriosul verset care vorbeşte despre Isus ca fiind “Mielul junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc 13:8).

De îndată ce Dumnezeu, în dragostea Lui insondabilă, a decis să dea libertate inteligenţelor create, ea a devenit activă. El a început imediat să plătească costul acelei libertăţi. Încercaţi să vă imaginaţi ce a însemnat pentru Dumnezeu acel dar al libertăţii, care vedea cum vor abuza de el inteligenţele create. Atunci de ce a continuat acel proiect? Ştia că nu există altă cale de a avea un univers al dragostei. Îngerii şi oamenii nu pot iubi dacă nu au libertate de alegere.

Crede cineva că eu am fost obligat să o iubesc pe soţia mea, Norma, în toţi aceşti ani? Că am fost cumva programaţi să jucăm acest joc numit dragoste, fără să avem nici o decizie pro sau contra?

Libertatea de alegere are, totuşi, o latură periculoasă. Uneori persoana iubită nu este dispusă să te iubească şi ea. Ce poţi face? Doare teribil. Părinţii ştiu ce înseamnă suferinţa de a privi cum copiii lor alunecă la vale pe drumuri interzise.

Dumnezeu a văzut acest lucru mai înainte. El a început să plătească preţul în clipa când a oferit darul şi de atunci continuă să plătească. Dacă vreţi să aveţi o simplă licărire despre cât L-a costat pe Dumnezeu libertatea, priviţi pe Isus murind. Dar crucea nu este deât o licărire. Ea este simbolul despre ce se întâmplă cu Dumnezeu de la întemeierea lumilor.

Cât de mult a oferit Dumnezeu acestei lumi? Doar pentru începători – Dumnezeu ne-a oferit o porţie bogată de durere divină odată cu libertatea. Măsuraţi suferinţa Lui prin mii de holocausturi, cum au fost cele prin care au trecut iudeii din Germania. Gândiţi-vă la agonia produsă de mii de tornade, cutremure şi milioane de războaie. Câţi părinţi nu au privit moartea copiilor lor, prin accidente sau boli! Ce a fost durerea lor? Înmulţiţi-o de miliarde de ori. Dumnezeu a suportat această agonie şi tot mai crede că merită libertatea oferită. Că noi suntem vrednici de o asemenea libertate. Că a meritat să îndure, pentru noi, agonia acumulată de la facerea lumilor.

El este chiar Mielul… şi Leul. El a ales să fie “Mielul înjunghiat” deoarece a considerat libertatea a fi mai valoroasă decât preţul pe care l-a plătit. A devenit Leul pentru toţi cei care Îl vor numi Domn. Pentru cei care au descoperit în El nevoia unui păcătos pierdut, iertare şi putere, a respira clipă de clipă “vrednic este Mielul” devine cea mai mare bucurie a vieţii lor.

21 iulie 2004

Desăvârşirea şi ziua ispăşirii – noţiuni inseparabile

Gili Cârstea

Zilele trecute vorbeam despre poziţia unui savant adventist, predominantă în corpul pastoral, asupra desăvârşirii. Fundamentul acestei concepţii este o greşită interpretare a naturii păcatului, vinovată şi pentru alte aberaţii majore în adventism, cum este credinţa despre pedeapsa lui Dumnezeu.

Ei cred că păcatul este o consecinţă naturală a despărţirii de Dumnezeu, o stare în care se nasc toţi oamenii. Deoarece această stare va exista până la revenirea lui Hristos, înseamnă că păcatul va exista până atunci.

Este adevărat că păcatul este consecinţa naturală a despărţirii de Dumnezeu şi că toţi oamenii se nasc în această stare. Fiinţele create nu pot trăi în neprihănire dacă natura lor nu este unită cu natura divină. Guvernarea divină a fost atacată de Lucifer exact în acest punct nevralgic. El a convins milioane de îngeri că unirea aceasta este o unealtă a sclaviei, un sistem de supraveghere şi control. În realitate, unirea era interfaţa lor la viaţă, neprihănire şi fericire. Fără locuirea Duhului Sfânt în ele, fiinţele inteligente nu pot trăi în neprihănire, oricât de mult ar dori.

Nu suntem de acord că această stare de separare va exista până la revenirea lui Hristos. Este cea mai serioasă provocare din istoria adventismului. Ea neagă doctrina sanctuarului, care este fundamentul credinţei advente. Această teologie a noului legalism nu vede nici un loc pentru ziua ispăşirii, lucrarea fundamentală a întregului ciclu al planului de mântuire. Acest popor s-a născut în doctrina sanctuarului. Ei au înţeles că există deosebiri majore între lucrarea din cursul anului, în care erau mărturisite păcatele, şi ziua ispăşirii, când păcatele respective erau şterse. Ei au perceput geniul economiei iudaice, în care sanctuarul era întinat zilnic, prin mărturisire, iar la sfârşitul anului era curăţit.

Insistând decenii întregi doar asupra perioadei de 2300 de zile şi neglijând fatal legătura ei cu inima omenească, doctrina sanctuarului a devenit, cum era şi normal, “searbădă, uscată şi nefolositoare,” aşa cum o califica un critic evanghelic. Nu este de mirare că generaţii de profesori adventişti au evitat-o, alţii au ironizat-o, iar cei mai mulţi au abandonat-o complet. La ce ne putem aştepta de la elevii lor, deveniţi apoi pastorii comunităţilor noastre, administratori şi teologi? Nu veţi auzi predici, şi nu veţi citi articole în revistele noastre, despre ziua ispăşirii, când poporul lui Dumnezeu va fi eliberat de povara păcatului, va deveni “plin de toată plinătatea lui Dumnezeu,” va fi sigilat şi va trăi în neprihănire, eliberând astfel pe Hristos din oficiul de Mare Preot. Nu veţi auzi despre păcătoşi făcuţi părtaşi de natură divină. Nici despre ştergerea păcatului sub efectul ploii târzii. Nici despre marea strigare ca rezultat al nunţii Mielului. Toate acestea deoarece adventismul contemporan nu mai crede că Daniel 8:14 este temelia credinţei advente.

Nu, starea de despărţire de Dumnezeu, în care ne naştem cu toţi, nu va continua până la revenirea lui Hristos. Nici nu va avea loc o revenire a lui Hristos dacă nunta – unirea dintre natura umană cu cea divină (COL 307 - cap. Fără haină de nuntă) – nu are loc. Până când Mireasa nu se pregăteşte, apreciind hainele de in strălucitor şi curat – slava lui Dumnezeu – nu va exista nici o chemare la ospăţ – marea strigare – oricât am exersa noi evenimentul, bătând marea, uscatul şi internetul spre a face un convertit. Iar învârtirea aceasta de peste o sută de ani în jurul muntelui ar trebui să fie dovada cea mai elocventă că aşa stau lucrurile.

22 iulie 2004

Natura păcatului, Augustin şi fanii lui de astăzi

Gili Cârstea

În căutare de argumente care să justifice opoziţia faţă de solia pe care "Domnul a trimis-o prin fraţii Waggoner şi Jones," profesorii noştri sunt dispuşi să apeleze la tot felul de concepte ciudate, dacă proponenţii sau susţinătorii lor au nume sonore. Ei apelează chiar la Augustin, cu faimoasa lui concepţie despre păcatul originar, spre a nega adevărul adventist despre ziua ispăşirii finale şi ştergerea păcatelor.

Ei citează cu plăcere tezele lui Augustin despre păcat, pe care le consideră "valabile şi echilibrate," evitând astfel lumina îngerului al treilea, pe care ei o văd probabil expirată şi neechilibrată. Adică extremistă. Adică fanatică. Pentru ei, Augustin este mai credibil decât solii delegaţi ai lui Hristos.

Să vedem cât de valabile sunt tezele lui Augustin, aşezate în lumina soliei îngerului al treilea. El spunea aşa:

- înainte de căderea în păcat, omul putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască.

- după cădere, nu putea să nu păcătuiască.

- după naşterea din nou, poate să nu păcătuiască.

- după glorificare, nu poate să păcătuiască.

Ca şi fariseii din vechime, Augustin şi urmaşii lui cred că păcatul este călcarea unor reguli morale. Nu le calci, eşti sfânt. Le calci, eşti păcătos. Ei confundă păcatul cu roadele lui. Păcatul este o stare de separare de natura divină, pe care o fiinţă inteligentă o ia deliberat, uzând de libertatea pe care o are. Este desprinderea de izvorul vieţii, a cărei consecinţă este moartea. Fiinţele despărţite de Dumnezeu, îngeri sau oameni, nu pot trăi în neprihănire. Este complet nepotrivit să spui că cineva unit cu natura divină "poate păcătui." Acest "poate" are două feţe, cu care se joacă destul de mulţi oameni spre a evita realitatea.

O făptură creată are sau nu are caracterul lui Dumnezeu. Dacă nu îl are, înseamnă că s-a despărţit de natura divină, iar roadele acelei vieţi nu mai sunt roadele Duhului, ci ale firii pământeşti. În această stare de despărţire, nu contează cât de bine te porţi şi ce standarde morale "înalte" ai adoptat. Nu are nici o relevanţă că păzeşti legea impecabil, că dai zecime din mărar. Eşti născut "lipsit de slava lui Dumnezeu," eşti mort. Acest lucru l-a înţeles fariseul Saul, înţelegere care l-a transformat în apostolul Pavel. El a produs o breşă ireparabilă în taina fărădelegii, pe care unii urmaşi ai lui o doresc astupată. Pavel a descoperit o neprihănire a noului legământ bazată pe locuirea lui Hristos în templul inimii, adică unirea primordială cu natura divină.

Fiicele Babilonului nu cred că nunta, unirea cu natura divină, este o lucrare a zilei ispăşirii. Ele speră să trăiască în neprihănire la glorificare, atunci când vor părăsi această planetă păcătoasă cotropită de oştile răului. Ca Augustin, ele cred că după glorificare oamenii nu vor mai putea păcătui. Acest lucru este fals, oricare ar fi definiţia cuiva pentru păcat. Atâta timp cât libertatea de alegere va domni în univers, fiinţele create vor putea alege să se despartă de izvorul vieţii. Dumnezeu nu va amputa o facultate a făpturilor Lui care le defineşte ca agenţi morali liberi. Temelia dragostei va fi aşezată din nou pe principiul veşnic al libertăţii de alegere. Universul nu a suportat această traumă îngrozitoare, produsă chiar de respectarea libertăţii, ca în final să o anuleze.

La începutul marii controverse îngerii erau "glorificaţi," dar aceasta nu i-a împiedicat să se despartă de izvorul vieţii. Tot aşa va fi şi după încheierea marii lupte. Locuitorii universului vor avea oricând libertatea şi posibilitatea de a alege să "păcătuiască," să se desprindă de izvorul vieţii. Nu o vor face din mai multe motive, despre care vom vorbi mâine (cu voia Domnului), dar aceasta nu înseamnă că nu vor putea să o facă, dacă aşa aleg.

23 iulie 2004

Garanţi ai neprihănirii veşnice – I

Gili Cârstea

Libertatea, principiul inalienabil al ordinii cereşti, nu va fi îngrădită după încheierea marii lupte, ca locuitorii cerului sau ai Noului Pământ să nu mai poată alege altă cale, dacă aşa vor dori. Neprihănirea nu va fi niciodată impusă. Dragostea va fi liber consimţită pentru eternitate. Atunci înseamnă că este posibil ca rebeliunea contra guvernării divine să se repete în ţara păcii?

Creatorul a promis că aşa ceva nu se va întâmpla. Există anumite motive pentru asemenea garanţii, sau trebuie să înţelegem de aici că Dumnezeu va folosi mijloace coercitive pentru a împiedica o nouă abatere majoră de la legile împărăţiei?

La începutul marii controverse, atunci când unul dintre serafimii luminoşi şi sfinţi a dorit să obţină un loc pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, atacul lui a însemnat mai mult decât o punere în discuţie a legilor divine. El contesta fundamentul creaţiunii, conexiunea fiinţelor create la izvorul vieţii. Dorea ca “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” locuirea Duhului Sfânt în templul inimii, să fie anulat. Acuzaţiile erau profunde şi s-au dovedit credibile pentru milioane de colegi de-ai lui. El era unul dintre cei doi serafimi care “sigilau desăvârşirea” în mijlocul pietrelor scânteietoare de pe chivotul legământului. Era în prezenţa caracterului divin, lucra la umbra Celui Prea Înalt şi cunoştea regula de bază a vieţii, părtăşia cu natura divină.

El a folosit un drept garantat, acela de a alege să trăiască şi altfel decât era cerul organizat. Dacă socotea că prezenţa lui Dumnezeu în el era un sistem de supraveghere şi control, avea libertatea să se deconecteze. Aşa a şi făcut, după ce a atras în acest joc periculos milioane de îngeri. Dintre toţi cei revoltaţi, el era singurul care ştia precis că despărţirea voluntară de izvorul vieţii înseamnă moarte, anihilarea instantanee, somnul de veci. Ambiţia nestăpânită pentru putere l-a dus curând în pragul nebuniei. Mai bine murea decât să fie refuzat şi umilit în aşteptările lui. Ca orice dictator, nu dorea să moară singur. Visa ca lovitura lui să aibă consecinţe vaste, iar pierderile să fie devastatoare. Lansase deja minciuna că cei ce aleg libertatea, adică să se despartă de izvorul vieţii, vor fi omorâţi. Acum aştepta reacţia îngerilor la decretul divin. Dacă el era lăsat să moară, locuitorii cerului s-ar fi revoltat cu toţi, iar pierderile ar fi fost imense. Dacă nu se revoltau, armonia, dragostea şi pacea din cetatea sfântă, şi poate din întreg universul, ar fi pierit pentru totdeauna. Însorita ţară a păcii ar fi devenit cel mai înfiorător gulag.

Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Agape avea o soluţie nevisată de Lucifer. Cuvântul S-a aşezat cu pieptul gol în mijlocul urgiei, fiind astfel lovit de moarte pentru necredinţa copiilor Lui. Efectul deconectării de la izvorul vieţii a fost stopat, iar îngerii aceia sărmani au devenit o nouă categorie de locuitori ai cerului. Ei au inventat regatul fărădelegii, o ţară pentru îngeri despărţiţi de Dumnezeu, lipsiţi de slava Lui, fără Duhul Sfânt locuind în ei, duşmani ai neprihănirii. În această ţară sumbră a fost atrasă şi familia omenească. Şi vom rămâne aici până când locuitorii lumii noastre vor înţelege că moartea este produsă de despărţirea voluntară de izvorul vieţii, nu de mânia lui Dumnezeu.

24 iulie 2004

Garanţi ai neprihănirii veşnice – II

Gili Cârstea

Dacă libertatea de a te despărţi de izvorul vieţii va fi garantată şi după încheierea marii controverse, înseamnă că vom vedea în patria luminii şi alte cazuri de acest fel? Noi credem că nu, din mai multe motive. Cel mai important dintre ele va fi prezenţa pe muntele adunării dumnezeilor a unui grup de oameni care au trecut pe acest drum spinos. În mijlocul lor va fi prezenţa marcantă a Fratelui lor mai mare, iar semnele din palmele Lui vor striga veşnic despre pierderea imensă prin sacrificiul Cuvântului, care “S-a aşezat între vii şi morţi” ca urgia să înceteze. Rana din coasta Lui va striga veşnic despre costul neprihănirii, căci Mireasa Lui, cei 144.000, au putut ajunge pe acel tron doar prin zdrobirea acelei coaste.

Dar Dumnezeu nu Se va lăuda nici atunci că El este autorul salvării noastre. Dragostea este modestă, nu se umflă de mândrie şi nu îşi trâmbiţează performanţele. El va aşeza toată cinstea încheierii marii controverse pe umerii familiei omeneşti din ultima generaţie, în frunte cu Fratele nostru Isus Hristos, El fiind cel mai de frunte membru al acestei familii. Nu degeaba ni se spune că “onoarea lui Dumnezeu se află în desăvârşirea de caracter a copiilor Săi.”

Acest grup din ultima generaţie ajuns pe muntele adunării dumnezeilor fără să viseze sau să spere, vor fi garanţii libertăţii pentru eternitate. Dacă se va mai ridica cineva din vasta creaţiune a lui Dumnezeu să conteste “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” dacă va dori cineva să experimenteze “despărţirea de izvorul vieţii,” cei 144.000 de pe muntele lui Dumnezeu vor fi cât se poate de convingători, arătând la Hristos, că singura consecinţă a despărţirii este somnul de veci. Un membru al familiei salvate pe tronul universului în locul Cuvântului dispărut va fi o explicaţie covârşitoare, greu de ocolit. Şi noi credem că nimeni nu va mai dori să experimenteze o asemenea aventură terifiantă.

Totuşi, libertatea fiind garantată, să presupunem că cineva, pe o planetă nou creată, va dori să experimenteze aşa ceva. El nu va putea fi împiedicat. Dacă noi, garanţii libertăţii, nu vom reuşi să-l convingem că moartea nu este nici un fel de experienţă, atunci vom cere lui Dumnezeu să permită desprinderea de izvorul vieţii a acelei persoane. Întreaga creaţiune ştie acum că moartea nu este pedeapsa lui Dumnezeu, ci consecinţa normală a gestului cuiva de a se despărţi de izvorul vieţii. Nu va exista riscul ca Dumnezeu să fie înţeles greşit, aşa cum s-a întâmplat la începutul marii controverse. Iar persoana respectivă are libertatea de a alege să nu trăiască în patria neprihănirii, dacă aşa doreşte. Ea va dispărea în nefiinţă instantaneu, iar Dumnezeu va simţi aceeaşi durere pe care I-a produs-o fiecare abatere de la drumul drept.

Nu credem că aşa ceva se va mai întâmpla, dar posibilitatea există, fiind marcată în chiar libertatea de alegere care este lumina ochilor lui Dumnezeu. Şi, ca să fim siguri că ne vom realiza eficient slujba de garanţi ai libertăţii atunci, acum este cazul să privim bine în jur. Suntem în ultimele clipe ale controversei, iar scena este populată mai mult ca niciodată, când va trebui să vedem personaje de obicei mascate în alte situaţii. Sunt lecţii vitale pe care trebuie să le învăţăm astăzi, când taina fărădelegii ţese pânze perfide pentru picioarele împleticite şi capetele ameţite (dar nu de vin) ale scumpei noastre Laodicea.

25 iulie 2004

O imagine corectă despre caracterul lui Dumnezeu

Herbert E. Douglass

Fiecare şcoală de teologie, fiecare sistem filozofic, descoperă concepţia proprie despre caracterul lui Dumnezeu atunci când încearcă să interpreteze realitatea şi atitudinea omului.

Priviţi la Calvin – un Dumnezeu Suveran care a stabilit (predestinat) soarta universului şi a locuitorilor lui; nimeni nu se poate opune voinţei unui Dumnezeu Suveran. Calvin este cunoscut astăzi ca fiind omul care a pregătit baza pentru bisericile reformate şi prezbiteriene din întreaga lume.

Priviţi la Friederich David Schleiermacher – un Dumnezeu imanent care defineşte religia ca fiind „sentimentul dependenţei absolute”; proba adevărului nu constă în autoritatea obiectivă sau externă, ci în experienţa religioasă recentă a credinciosului. Schleiermacher este cunoscut astăzi ca fiind părintele teologiei moderne.

Priviţi la John Wesley – un Dumnezeu al Dragostei şi Dreptăţii care a oferit libertate creaturilor Sale inteligente şi care S-a întrupat în Isus Hristos pentru a-Şi face cunoscut caracterul. Wesley este cunoscut în prezent ca sursa multor ramuri ale protestantismului care accentuează liberul arbitru al omului şi judecata finală a lui Dumnezeu cu privire la modul în care este folosită libertatea.

Priviţi la iudeii din timpul Vechiului Testament – un Dumnezeu Sfânt, aflat departe, care pretinde ritualuri şi jertfe de animale ca dovadă a credincioşiei.

Priviţi la coliziunea dintre Iona şi Dumnezeu Creatorul, care iubea mila şi îi trata cu dreptate şi o profundă milă pe cei care se pocăiau şi îşi cereau iertare. Ce a învăţat Iona ca sol al Domnului pe pământ?

Nu au existat mulţi bărbaţi sau femei care să fi avut ocazia de a învăţa adevărul despre caracterul lui Dumnezeu aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iona! Tot ce trebuia să înveţe el despre Dumnezeu venea în contradicţie cu tot ce ştiuse până atunci. Se produsese un scurtcircuit! El Îl reflecta perfect pe Dumnezeul căruia I se închina!

Lecţia frumoasă din aceste patruzeci şi opt de versete este că Dumnezeu Şi-a luat timp ca să-l ia de mână pe Iona şi să-l întoarcă din drum, arătându-i că Dumnezeu nu este acel gen de persoană pe care şi-o închipuiau el şi mulţi dintre contemporanii lui. Dumnezeu putea să-l folosească cu adevărat pe Iona ca profet credincios ale cărui solii trebuiau ascultate – dacă învăţa această lecţie!

În această carte mică [Iona], putem auzi astăzi lecţia lui Dumnezeu pentru Iona. Iona trebuia să înţeleagă că Dumnezeu este un Domn foarte personal, interesat de Iona în aceeaşi măsură ca şi de niniveni. El nu este doar „înalt,” ci este şi foarte aproape şi a fost la fel de interesat în mântuirea iudeilor ca şi a neamurilor.

Lecţia nr. 2: Dumnezeu nu este doar „cauza primordială” sau „Sfântul Altul”; El este un Dumnezeu personal foarte puternic. El S-a implicat activ în realizarea planurilor Sale de transmitere a adevărului atât iudeilor, cât şi neamurilor. Chiar a pus la dispoziţie un „peşte mare” ca să-i ofere lui Iona confortul unui loc liniştit pentru a medita la cum este Dumnezeul care conduce universul.

Lecţia nr. 3: Dumnezeu nu este atât de omnipotent încât să nu poată fi milos şi iertător cu oamenii de peste tot care recunosc starea de păcat în care se găsesc şi dorinţa Lui de a-i ajuta să schimbe viitorul.

Lecţia nr. 4: Dumnezeu nu este doar personal, omnipotent şi iertător; El nu renunţă uşor la bărbaţii şi femeile care se împotrivesc. Ar fi putut fi Dumnezeu mai clar sau mai rezonabil decât a fost în capitolul 4? Acesta este modul în care tratează El cu fiecare dintre noi atunci când ne încăpăţânăm atât de mult sau suntem atât de egoişti încât nu putem înţelege cum am putea fi o binecuvântare pentru ceilalţi – în special pentru aceia care au nevoie de mai mult timp şi mai multă răbdare pentru a înţelege corect cum este Dumnezeu!

Am descoperit că Iona este imaginea noastră reflectată, mai devreme sau mai târziu. Nu este de mirare că Dumnezeu a folosit alt profet pentru a transmite solia Sa celor care Îl numesc Domn dar nu îşi învaţă lecţiile:

„Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.

Cei care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: ‚Iată Dumnezeul vostru.’ Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 415).

Trebuie oare să trecem prin toate experienţele lui Iona pentru a ne însuşi corect lecţiile despre caracterul lui Dumnezeu şi ce doreşte El să facem cu aceste lecţii?

26 iulie 2004

Guvernarea lui Dumnezeu şi folosirea forţei

Gili Cârstea

Din vechime ni s-a spus că operaţiunile în planul de mântuire nu se vor desfăşura cu violenţă sau diplomaţie. “Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (Zah 4:6). Dar Israel nu avea urechi pentru asemenea veste bună. Ei visau să construiască o naţiune mare, cu o armată puternică, spre a îngenunchia Neamurile şi a le aduce la Dumnezeu.

Apoi a venit Fiul omului spre a ne vorbi despre Tatăl ceresc şi caracterul Său. Toată viaţa Lui s-a desfăşurat în umbra crucii şi sub autoritatea legii, care era o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Testat în infinite feluri şi provocat să folosească violenţa cu un zel care cutremura iadul, acest caracter “scris” în inima lui Hristos a demonstrat că Dumnezeu este străin de forţa constrângătoare. Din nou, poporul ales nu a văzut nici o lumină în principiile neprihănirii trăite sub ochii lor.

Când era gata să Se descopere Miresei Sale, Fiul omului a trimis din nou solii de avertizare că El nu operează prin putere sau tărie. Deşi nu era lumină pentru vremea ei, brava şi curajoasa Ellen a scris cu convingere şi iubire lucruri cu care sufletul ei se lupta încă:

“Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana" (DA 22).

Aici ni se spune nu numai că Satana nu putea fi nimicit prin violenţă; nici chiar puterea lui înşelătoare nu trebuia sfărâmată prin forţă. Această metodă nu se află pe lista de principii a cerului. Pentru vremea lui Ellen, acestea erau concepte mult prea înaintate. Chiar astăzi biserica luptă cu ele din răsputeri. Cum să pui capăt păcatului fără să foloseşti forţa? Ce este rău în a măcelări o haită de câini turbaţi? Nu este legitimă distrugerea celor răi (ei) pentru a salva pe cei buni (noi)? Uităm aşa uşor că şi “ei” sunt copiii lui Dumnezeu.

Curajoasa noastră Ellen scrie mai departe pentru urechi surde:

“Legea dragostei fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de conformarea desăvârşită cu marile ei principii de neprihănire. Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste - servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie” (PP 34).

“El nu găseşte plăcere…”? Auziţi ce spune un profesor adventist în revista oficială a bisericii: “Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.” Cum ar putea cineva să servească de bunăvoie sub ameninţarea cu moartea? Sigur că Dumnezeu are orice drept, chiar să fie nelegiuit, dacă aşa doreşte. Întrebarea este dacă El are acest caracter.

Apelul ei devine asurzitor:

“Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe simpatizanţii lui la fel de uşor cum aruncă cineva o pietricică la pământ; dar El nu a făcut acest lucru. Rebeliunea nu trebuia biruită prin forţă. Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest gen. Autoritatea Sa se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, iar prezentarea acestor principii este metoda de acţiune. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi dragostea trebuie să fie puterea predominantă” (DA 759).

Cum se biruieşte o rebeliune în regatul păcii? Prin prezentarea principiilor pe care stă autoritatea divină: bunătate, îndurare, dragoste. O guvernare morală, bazată pe o lege morală, nu zdrobeşte rebeliunea prin forţă. Aşa ceva biserica vremii lui Hristos nu a putut accepta. Nici biserica vremii lui Ellen nu a putut accepta aşa ceva. Ce ar putea face Dumnezeu mai mult decât a făcut spre a convinge biserica vremii noastre că marea controversă nu se va încheia prin putere sau tărie, ci printr-o riguroasă prezentare a principiilor neprihănirii?

27 iulie 2004

Radiaţi din cartea vieţii de dragul neprihănirii

Gili Cârstea

Cel mai frumos verset al lui Pavel despre natura umană a Mântuitorului conţine, în a doua parte, o importantă temă a marii controverse, eclipsată de superba construcţie din prima parte: “Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evr 2:14.15).

Oricât de ciudat ar părea, Dumnezeu nu doreşte şi nu a dorit niciodată să nimicească pe cineva, cu atât mai puţin pe Lucifer. În ciuda rebeliunii lui, purtătorul de lumină nu a reuşit să stingă dragostea din inima Părintelui ceresc. Dragostea creatoare nu moare. Ea nu se transformă în ură, oricare ar fi circumstanţele. Din contră, când nu este apreciată, agape devine mai fierbinte, mai insistentă, mai vulnerabilă. Înainte de a deveni Satana, Adversarul, Lucifer era mândria cerului şi dragostea inimii Creatorilor. Nu s-a găsit în inima divină niciodată intenţia de a-l nimici pe diavol. În ciuda tragediei care a lovit familia cerească, Lucifer devenit Satana a avut toate privilegiile imaginabile să demonstreze că dreptatea este de partea lui, iar Dumnezeu este eronat. În toată istoria aceasta a răzvrătirii nu se va găsi nici o ocazie în care Dumnezeu a folosit ameninţarea sau forţa constrângătoare spre a limita sau manipula demonstrarea cazului lui Satana. "Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana" (DA 759).

Adversarul a uzat de toate armele amăgirii spre a-L provoca pe Dumnezeu să recurgă la forţă. A folosit violenţă şi tortură asupra celor căzuţi în mâna lui spre a declanşa mânia sfântă a lui Dumnezeu. A maltratat pe singurul Neprihănit de pe planeta lui, poate aşa va obţine o reacţie contrară neprihănirii din partea Tatălui. De atunci, milioane de urmaşi ai lui Hristos au fost şterşi de pe pământul celor vii prin mânia balaurului. Spre consternarea lui, Cerul nu a reacţionat violent, deoarece DRAGOSTEA nu se mânie. Nimicitorul nu va reuşi să demonstreze că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu. El va demonstra însă, fără tăgadă, că invenţia lui, despărţirea de Dumnezeu, are puterea să arunce şi sufletul şi trupul în Gheenă fără contribuţia lui Dumnezeu.

Versetul nostru descoperă exact acest aspect esenţial al caracterului lui Dumnezeu. Spre a expune grozăvia păcatului, El se lasă omorât. Acesta este caracterul Mielului. A face bine celor ce te urăsc este un principiu etern al neprihănirii. În ziua socotelilor eterne, Lucifer nu va găsi nici un singur exemplu spre a susţine că Dumnezeu i-a făcut rău, că l-a constrâns, ameninţat, violentat sau reprezentat greşit. Nu va putea spune că nu a avut libertate deplină în organizarea lumii pe care a preluat-o prin fraudă din mâna lui Adam. Locuitorii universului vor asculta cu mare atenţie declaraţia finală a Stăpânitorului morţii. Constrâns de evidenţă, el va recunoaşte că neprihănirea are căi drepte, adică conforme cu legea. El îşi va recunoaşte amprentele la locul faptei peste tot de-a lungul istoriei unde a curs sânge omenesc, de la A la Z fără nici o excepţie. Asupra ţapului pentru Azazel nu va pune nimeni cu forţa păcatele lui Israel. Este doar o consecinţă naturală a descoperirilor din ultima şedinţă a procesului lui Dumnezeu.

Cărţile Scripturii se deschid în aceste zile tot mai mult, iar lumina crucii aruncă raze clare şi distincte asupra episoadelor violente din istorie, pe care Tatăl a fost obligat să le poarte în spate mii de ani. El, Vindecătorul, aflat la faţa locului să salveze ce se mai putea salva, a fost declarat a fi Nimicitorul. Vine însă curând vremea când martorii vor începe să vorbească, eliberaţi de frica morţii care i-a ţinut robi toată viaţa, vremea când ei vor spune lumii cu mare putere că Hristos nu foloseşte violenţa spre a nimici pe diavol, ci MOARTEA Sa.

Când neprihănirea lui Hristos este înţeleasă corect şi primită cu bucurie, martorii vor fi dispuşi mai bine să fie şterşi din cartea vieţii, decât ca Dumnezeu să fie acuzat pe nedrept. În faţa unor interese majore, viaţa lor devine secundară, fiind dispuşi, ca şi Dumnezeu Fiul, să păşească fără teamă direct în moartea a doua, aceea de unde nu există întoarcere. Numai o asemenea credinţă va produce o generaţie care va încheia lucrarea.

28 iulie 2004

Supuşii robiei toată viaţa

Gili Cârstea

Pavel atinge în Evrei un subiect extrem de important, care se află la temelia confuziei religioase mai mult decât toate celelalte. El spune că omenirea se află în robia păcatului şi rămâne aşa doar de frica morţii. Acest lucru este cât se poate de adevărat. De la individul cel mai umil, care doarme prin canalele marilor metropole, până la glorioasele imperii moderne, întreaga preocupare a omenirii este concentrată pe supravieţuire. Teama de moarte capătă forme variate de exprimare, pe măsură ce societatea devine mai emancipată, dar esenţa tuturor activităţilor umane, care atrag cele mai multe fonduri, rămâne supravieţuirea. Cele mai serioase eforturi se fac în domeniul militar, fie că este vorba de bani, cercetare sau personal. Securitatea naţională are mereu prioritate, în faţa ei toate celelalte nevoi sau interese ale societăţii pălesc.

Vă aduceţi aminte de Turnul Babel? Frica de moarte i-a mobilizat pe acei oameni să caute soluţii pentru securitate naţională. Interesul pentru mântuire personală a dus imediat la confuzie, Babel devenind simbolul confuziei religioase. Iar când salvarea devine interesul primordial, oamenii pierd preţiosul dar al comunicării.

Psihicul uman are înscris adânc în el frica de moarte, iar noi numim aşa ceva instinct de conservare. Era normal ca Satana să speculeze această breşă de securitate, produsă de păcatul lui Adam, aşa încât să clădească pe ea un imperiu al terorii. El a reuşit să instaleze şi menţine această stare de robie prin frica de moarte. Miliarde au robit pe această planetă toată viaţa lor doar ca să supravieţuiască. Suntem programaţi, de frica morţii, să facem orice compromis, să acceptăm orice condiţii, să renunţăm la orice valori morale. Pentru un pas înainte pe scara socială suntem capabili de orice ticăloşii, deoarece ni se pare că aşa ne mai depărtăm de ameninţarea morţii.

Dar domeniul cel mai reuşit, unde Satana a dat lovitura de graţie, a fost cel religios. Dumnezeu a promis mântuire? Bun. Să devină acesta ţelul oricărei religii. Căutaţi mântuirea cu orice preţ. Investiţi toate eforturile, personale, denomina-ţionale sau globale, spre a vă salva, pe voi şi pe ceilalţi. Construiţi sisteme, inventaţi doctrine, promovaţi învăţături care să ducă la mântuire. Trebuie să ajungeţi cu orice preţ şi pe orice cale în paradis.

Şi aşa a fost. Cu orice preţ şi pe orice cale omenirea doreşte să se salveze.

Din această momeală au muşcat toate religiile. În spatele eforturilor de mântuire se află însă frica de moarte, cu produsul ei final, confuzia. Creştinismul se ceartă de secole pe subiectul mântuirii. Credinţa, faptele, îndreptăţirea, sfinţirea, răpirea, toate se învârtesc în iureşul căutării disperate după mântuire, aruncând lumea creştină într-o confuzie fără precedent. Nici chiar în sânul aceleiaşi confesiuni nu domneşte armonie în privinţa mântuirii. Biserica rămăşiţei este un exemplu grăitor. Mântuirea este prin credinţă, prin fapte, prin amândouă, prin har, prin relaţie, prin dietă, prin lungimea mânecii de la cămaşă, prin educaţie sau performanţe academice. Mai grav este că am pierdut preţioasa unealtă a comunicării, iar cuvintele înseamnă altceva funcţie de viziunea pe care o avem despre mântuire. Confuzia rezultată a adus o altă stare deplorabilă. Suntem obligaţi să promovăm o evanghelie pluralistă, pe gustul şi la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Timpul a demonstrat că o asemenea evanghelie este neputincioasă exact în domeniul celei mai mari aşteptări de la ea, mântuirea.

Pavel a perceput acest pericol şi ne anunţă că murind, Hristos a rupt vraja prin care omenirea este ţinută în robia păcatului. Sinedriul a ales nelegiuirea în scopul vital al salvării poporului. Dar Hristos spunea: “Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde” (Luca 17:33). Ucencii n-au înţeles prea multe de aici, deşi Hristos anunţa astfel un principiu vital al caracterului lui Dumnezeu. Era “gândul lui Hristos,” care nu socotea că viaţa Lui este atât de preţioasă încât ea trebuie păstrată cu orice preţ, prăbuşească-se cerul. O umilinţă până la moarte când sunt în joc interese majore nu poate fi înrobită de Prinţul Nelegiuirii. Împotrivire până la sânge în faţa nevoii de salvare a vieţii pe calea nelegiuirii este o stare străină firii pământeşti. Ea poate fi adusă doar de prezenţa Duhului Sfânt.

Dumnezeu pregăteşte acum un popor cu “gândul lui Hristos,” cu gândul lui Moise, care era dispus mai bine să fie şters din cartea vieţii decât ca onoarea caracterului lui Dumnezeu să fie pătată. Despre ei se spune că intonau cântarea lui Moise şi a Mielului. Ei au înţeles importanţa profundă a chestiunilor din marea controversă şi consecinţele devastatoare ale necunoaşterii caracterului divin. Ei nu-şi vor iubi viaţa “chiar până la moarte,” rupând astfel forţele sclaviei lui Satana. Neputând fi speriaţi prin ameninţarea cu moartea, nici cea veşnică, solia lor de a părăsi Babilonul va fi cât se poate de credibilă. Ei nu pot fi aduşi la tăcere deoarece nu au nimic de pierdut. O asemenea viziune va lumina pământul cu slava lui Dumnezeu. Eşti gata?

29 iulie 2004

Bâlciul deşertăciunilor şi fascinaţiile lui

Gili Cârstea

Adus la exasperare de capriciile sfinţilor, Pavel se plângea odată că apostolii au ajuns cei mai de pe urmă oameni din lume, nişte “osândiţi la moarte” în spectacolul pe care Dumnezeu îl proiectează pentru “lume, îngeri şi oameni” (1 Cor 4:9).

Nici nu ştia cât de aproape era de adevăr. Dumnezeu chiar aşa ceva Şi-a dorit. El a pregătit cu răbdare şi suferinţă un spectacol grandios, în care urmaşii lui Hristos din ultima generaţie să ajungă în lumina reflectoarelor inter-galactice pentru o ultimă şi decisivă demonstraţie că, fiind părtaş de natură divină, omul poate trăi fără păcat. Universul, adică îngerii şi oamenii, aveau nevoie să înţeleagă că locuirea Duhului Sfânt în inimă nu este un sistem de control, ci conexiunea la viaţă, fericire, libertate, putere, informaţie. Convinşi de Hristos că aceasta este calea spre neprihănire autentică, credincioşii ultimei generaţii, în ciuda defectelor lor cumplite, au acceptat ceea ce mulţimi de îngeri au refuzat la începutul marii controverse. Spectacolul va fi atât de convingător, încât chiar marele rebel va recunoaşte că temeliile neprihănirii sunt de nezguduit.

Este adevărat, aceşti oameni vor avea, în timpul demonstraţiei, statutul de “osândiţi la moarte,” deoarece lumea aceasta nu apreciază un Dumnezeu venit în trup. Dar acest impediment trecător nu va afecta măreţia spectacolului. Îngerii şi oamenii vor avea o a doua ocazie să vadă cum se comportă “lumea aceasta” cu neprihănirea veşnică în trupul muritor. Vor vedea din nou faţa ascunsă a caracterului lui Satana şi scopul misiunii lui, acela de a-L omorî pe Dumnezeu. Dar mai ales, vor fi fascinaţi de ceea ce poate face neprihănirea, venind să locuiască în “cortul acesta” de lut, strivit şi mutilat de toate experimentele duhurilor răutăţii. Va fi cel mai grandios spectacol al tuturor timpurilor, o încoronare a creaţiunii, un ultim acord în simfonia refacerii chipului lui Dumnezeu în om. Pentru aşa ceva, îngerii ar schimba bucuroşi locurile cu noi.

Ce face biserica în acest timp al tensiunilor finale? Participă cu o candoare dezarmantă la bâlciul deşertăciunilor. Şi-a descoperit o nouă obsesie: Libertatea religioasă la braţ cu fiicele Babilonului. Laodicea crede că va salva poporul dacă mai obţine la negocieri ceva drepturi pentru sfinţi. Ea face alianţe cu Asiria şi Egiptul fără să-i pese că, prin culise, negociatorii lor se tăvălesc de râs în faţa prestaţiei de cartier a sindicaliştilor noştri. Eforturile noastre de a pregăti un loc mai bun pentru biserica rămăşiţei în secolul 21 sunt aplaudate la scenă deschisă în adunarea popoarelor. Şcolile noastre pregătesc mai mult cadre care să ancoreze biserica în societatea modernă, decât străjeri pentru zidurile Sionului. Revistele noastre nu scapă nici o ocazie de a anunţa triumfător numirea unui nou adventist în vreo poziţie publică, dând impresia că acesta ar fi scopul final al mişcării advente. Ni se spune mereu că biserica dobândeşte tot mai mult prestigiu, putere şi influenţă în societate. Diplomele de merit şi premiile internaţionale sunt căutate şi dorite în toate departamentele lucrării, de la teologie la asistenţă socială. Lumea ne aplaudă. Nu aşa se ajunge “capul şi nu coada”?

În locul spectacolului grandios al neprihănirii, noi alegem mereu bâlciul deşertăciunilor. O asemenea desfătare în derizoriu este o premieră absolută în toată istoria marii controverse.

30 iulie 2004

Legea desăvârşită a libertăţii

Gili Cârstea

Legile naţiunilor impun respect prin pedepsele generate de călcarea lor. Ele nu aşteaptă nimic altceva decât respect. Atâta timp cât legea este respectată, ea este satisfăcută. Indiferent ce crede omul despre ea, atâta timp cât nu o calcă este la adăpost de orice pericol. Legea ţării nu cere să fie iubită, apreciată sau măcar înţeleasă. Singura obligaţie este evitarea călcării ei.

Legea lui Dumnezeu nu intră în această categorie. Deoarece în împărăţia lui Dumnezeu nu se foloseşte constrângerea pentru aplicarea legii, cerinţele ei sunt de altă natură. Din această cauză cei fireşti nici nu pot păzi această lege, oricâte sancţiuni ar produce călcarea ei, inclusiv pedeapsa cu focul veşnic.

Legea desăvârşită a libertăţii nu aşteaptă să fie doar respectată. Ea trebuie înţeleasă corect, apreciată, iubită, dar, mai ales, trebuie “scrisă” în minte prin alegere liberă. În lumea liberă creată de Dumnezeu nu există pedepse pentru călcarea legii. Aceasta, fiind o expresie a caracterului lui Dumnezeu, generează apreciere şi dragoste prin performanţele pe care le atinge în clădirea unei atmosfere de încredere, confort şi siguranţă pentru locuitorii lumilor. Ei fiind beneficiari ai legământului cel veşnic, caracterul lui Dumnezeu este scris adânc în inimile lor prin dragoste autentică. Legea aceasta a produs libertate, viaţă îmbelşugată, încredere reciprocă, dragoste şi pace. “Nici o vătămare pe tot muntele Meu cel sfânt” era o stare permanentă în regatul păcii.

Contestând valoarea legii divine, Lucifer a produs o lume în care legea şi ordinea nu pot fi menţinute decât sub ameninţare. Reuşita lui cea mai glorioasă a fost să amăgească pe Israel să intre în acest sistem. Până în ziua de astăzi poporul lui Dumnezeu se teme de lege doar datorită pedepsei. În adâncul inimii o socotim încă o barieră neplăcută către fericire şi împlinire. Când nu o evităm prin amendamente, o păzim la limită, spre a evita un conflict cu Dătătorul ei. O astfel de ascultare ar putea fi acceptabilă pentru legile omeneşti, dar pentru legea divină ea este fără valoare. Pavel era un astfel de supus. După standardele vremii, el ajunsese desăvârşit în păzirea poruncilor. Dar când a descoperit legea desăvârşită a libertăţii, a văzut cât se poate de clar că ascultarea lui era un gunoi.

David descrie experienţa Fiului, care a văzut slava legii ca nimeni altul pe această planetă:

“Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile.

Mă gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am sub ochi.

Mă desfătez în orânduirile Tale, şi nu uit Cuvântul Tău.

Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale: fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine!

Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc.

Îmi întind mâinile spre poruncile Tale pe care le iubesc, şi vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale.

Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea.

Niciodată nu voi uita poruncile Tale, căci prin ele mă înviorezi.

Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!

Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, de aceea urăsc orice cale a minciunii.

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Tot Psalmul 119 este un cântec de dragoste pentru lege, care este văzută ca o fiinţă vie, este adorată ca o iubită, dorită mai mult decât viaţa. Este cântarea Mielului, care vedea în lege caracterul frumos al Tatălui. Pentru El, legea nu era un cod de reglementări restrictiv, auster şi impersonal, ci sufletul delicat al Părintelui veşniciilor, a cărui atingere produce desfătări profunde şi durabile. De dragul acestui suflet, generaţia prezentă a urmaşilor lui Hristos ar trebui să uite interesele ei egoiste, ajungând astfel în armonie cu lumile în care legea desăvârşită a libertăţii este interesul suprem.

31 iulie 2004

Surse extrabiblice şi lumină din partea Domnului

Gili Cârstea

Tot mai mulţi membri ai bisericii se simt atraşi de propunerea, destul de persuasivă, ca doctrinele noastre să fie sprijinite doar pe Scriptură şi nu pe o autoritate extra-biblică. Adică Ellen G. White. Suntem făcuţi să credem că sloganul lumii evanghelice sola scriptura este plin de virtuţi. Acceptarea lui ar duce acest popor al rămăşiţei în lumea bună a teologiei protestante şi ne-ar elibera de neplăcuta etichetă de sectă.

La prima vedere ar părea o chemare înţeleaptă, care ar aduce slavă lui Dumnezeu şi cuvântului Său. Dar privind în istorie, nu putem să nu observăm pervertirea serioasă a acestui ideal măreţ.

Parcă aud pe înalţii farisei din Sinedriu, după condamnarea lui Ştefan, vorbind despre pericolele care pândesc poporul prin acceptarea unor surse de doctrină extra-biblice. Ei deplângeau naivitatea poporului lor, care se lăsa amăgit aşa uşor de “soli meteorici” care pretind a avea lumină de la Dumnezeu, lumină care nu poate fi susţinută cu Scriptura. Fragmentarea iudaismului era un pericol real, produs de noile învăţături ale Galileanului, care nu ar fi avut nici un efect dacă poporul ar fi rămas la sola scriptura. Ei au fost dispuşi să meargă cât de departe se poate, chiar până la crimă, spre a stopa scindarea naţiunii produsă de noua doctrină extra-biblică.

Dacă un grup de oameni curajoşi nu ar fi primit cu bucurie doctrina extra-biblică pe care biserica o condamna cu înverşunare acum 2000 de ani, istoria omenirii nu ar mai fi cunoscut niciodată cuvântul CREŞTINISM. Dumnezeu a trimis lumină nouă poporului Său pe calea cea mai uşor de primit cu putinţă, printr-un Prooroc “din mijlocul tău, dintre fraţii tăi.” Savanţii lui Israel s-au împotrivit cu disperare soliei Lui, invocând argumentul sola scriptura. El nu vorbea ca Moise. Dumnezeul prezentat de El nu se potrivea cu Cel cunoscut de ei din Scriptură. Au hotărât că autoritatea Scripturii este mai sigură decât învăţăturile noi şi ciudate pe care le aduceau ucenicii aproape la toate subiectele teologice.

Astăzi, omenirea cunoaşte adevărul acelei situaţii. Din spatele frumosului slogan sola scriptura, ei doar se împotriveau luminii noi pe care le-o trimitea exact Cel ce inspirase Scriptura, care până la ei era sola. Acum apăruseră Pavel, Petru, Ioan, Luca. Cine erau ei? Ce autoritate aveau? Cât de credibilă era teologia lor? Puteau fi scrierile lor aşezate alături de oracolele sfinte? Ferească sfântul! Evreul pios nu putea accepta aşa ceva nici în ruptul capului. Poporul a ales să meargă pe autoritatea Scripturii aşa cum o vedea Sinedriul. Ei nu puteau şi nu voiau să înţeleagă că Scriptura se scrie chiar sub ochii lor.

Istoria se repetă. În 1844 Dumnezeu a ales să trimită din nou lumină nouă poporului Său. Nu era decât o dezvoltare a luminii despre sanctuar începută la Cincizecime, o invitaţie ca poporul Său să-L urmeze pe Hristos în Sfânta Sfintelor pentru ultimul pas al planului de mântuire, ispăşirea finală. Dar scumpii noştri fraţi din Filadelfia nu găsiseră aşa ceva în Scriptură. Nici ei nu credeau că Biblia se scrie chiar sub ochii lor. Dacă n-ar fi fost un grup restrâns de oameni serioşi, care au acceptat provocarea şi au început să sape adânc în oracolele sfinte, omenirea nu ar fi auzit niciodată cuvântul ADVENTIST. Dumnezeu a trimis lumină preţioasă pe calea uşoară şi simplă a Mărturiilor. Dar teologii vremii, din spatele frumosului concept sola scriptura, au zădărnicit planul cerului pentru ei. Aşa se face că şi astăzi ei au rămas în întuneric, interzicând lui Dumnezeu să le vorbească despre lucruri noi prin surse extra-biblice.

Poate părea uluitor pentru mulţi, dar Scriptura se scrie şi astăzi, sub ochii noştri. Dumnezeu are multă lumină nouă pentru acest popor. Există şi astăzi oameni simpli ca Petru, Ioan, Marcu, Luca sau Matei, care au primit raze preţioase de lumină despre caracterul lui Dumnezeu. Datoria lor este să le comunice şi altora, până când "un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră" (RH 12 decembrie 1890). Dacă un grup de oameni serioşi n-ar fi dispuşi să-şi rişte viaţa veşnică de dragul neprihănirii lui Hristos, expresia NOUL PĂMÂNT va rămânea o himeră a secolului 19, irelevantă pentru adventismul postmodernist şi emancipat al secolului 21.

Istoria ne învaţă că, ori de câte ori Dumnezeu a dorit să vorbească poporului Său, El a folosit mereu "surse" extra-biblice. Surse care, peste ani, au devenit parte a Scripturii.

1 august 2004

Odihnă plăcută şi pe curând

Gili Cârstea

Deoarece august este luna vacanţelor pentru cei mai mulţi dintre cititorii acestei pagini, credem că este potrivit să facem o pauză şi în conversaţiile noastre. Mulţumim tuturor celor care ne-au urmărit cu interes sau curiozitate pe parcursul acestor luni. Mulţumim, de asemenea, pentru încurajările celor care şi-au luat timp să ne scrie. Ne cerem scuze celor care au fost tulburaţi de anumite formulări, stângace sau lipsite de răbdarea sfinţilor, publicate aici. Recunoaştem că Duhul are de lucru cu noi mai mult decât cu alţii. Sperăm să nu ne împotrivim acestei preţioase lucrări. Şi sperăm, cu voia Domnului, să revenim la începutul toamnei.

Un ultim gând de recunoştinţă se îndreaptă către Domnul, neprihănirea noastră, pentru sensibilitatea şi delicateţea cu care continuă să ne descopere caracterul Tatălui în aceste ore târzii ale istoriei. Fără efortul Lui permanent, am fi continuat să adorăm un Dumnezeu îmbrăcat cu hainele caracterului lui Satana, căutând cu înfocare mântuirea personală. Dar El a făcut să strălucească peste noi dragostea fără egal a Tatălui, acea dragoste care suferă totul, inclusiv moartea veşnică.

El o spune mai frumos decât se poate spune:

“Când oamenii sunt legaţi împreună, nu cu forţa sau prin interese egoiste, ci prin dragoste, ei demonstrează acţiunea unei influenţe deasupra oricărei influenţe omeneşti. Când se constată această unitate, acolo este dovada că s-a restaurat chipul lui Dumnezeu în omenire, că a fost implantat un nou principiu de viaţă. Aceasta demonstrează că natura divină are putere să combată forţele supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu poate supune egoismul inerent inimii fireşti” (DA 678).

Binecuvântat să fie Tatăl nostru pentru cadoul inestimabil făcut prin Hristos, acela de a ne face din nou părtaşi de natură divină. Doar ea este capabilă să supună “egoismul inerent inimii fireşti.” El doreşte şi poate să facă din noi o familie unită, nu prin forţă sau prin interese egoiste, ci prin dragostea jertfitoare. Cândva vom înţelege că aceasta este cea mai puternică forţă care acţionează în univers, şi ne vom ruşina de aşteptările noastre pentru tărie şi putere în încheierea planului de mântuire.

Pe curând, şi “Domnul, neprihănirea noastră” să fie singurul interes în aceste zile pline de pericole.

home