24 iunie 2004 Legea din Galateni - controversa continuă Gili Cârstea Un cititor perceptiv, comentând subiectul nostru din 7 iunie, “O scrisoare pierdută şi un redactor necredincios,” se întreba de ce biserica, deşi recunoaşte rolul profetic al sorei White, susţine şi predică exact pe dos faţă de poziţia ei cu privire la legea din Galateni. Există mai multe motive pentru această situaţie ciudată, dar eu cred că cel mai important dintre acestea ar putea fi imobilismul etern al teologiei poporului ales. Descrierea lui Dumnezeu că acest popor are “ceafa înţepenită” se potriveşte foarte bine şi astăzi. Continuă să fie greu de înţeles că adevărul este în dezvoltare, că Dumnezeu a avut pentru fiecare generaţie adevăr prezent, iar cei care nu au reuşit – sau nu au dorit – să ţină pasul cu lumina au fost lăsaţi în întuneric. Pionierii, inclusiv sora White, au înţeles la început că legea aceea care “ne-a fost un îndrumător spre Hristos” nu poate fi decât legea ceremonială. Legea morală nu putea fi inclusă aici datorită caracterului ei neschimbător. Pentru bărbaţii noştri conducători din perioada 1888 era inacceptabilă propunerea că Pavel vorbeşte aici de legea morală, datorită afirmaţiei lui că nu mai este nevoie de “îndrumător” după ce am ajuns la neprihănirea care se capătă prin credinţă. Ori, a spune că legea morală îşi încetează misiunea în anumite circumstanţe era pentru ei cel mai absurd concept teologic. Era curată sinucidere denominaţională. S-au opus cu toată puterea fiinţei lor, uneori deschis, de cele mai multe ori mascat, ca să nu intre în conflict cu sora White. La început, în 1888 şi imediat după, EGW s-a abţinut să se declare deschis de o parte sau de alta a baricadei cu privire la acest subiect. Deşi străbătea America în compania lui Jones şi Waggoner pentru a “da poporului o şansă, dacă cei din poziţii de răspundere nu doresc să primească lumina,” ea nu a comentat în predicile sau scrierile ei subiectul legii din Galateni. Ea spunea că legea care ne-a fost un îndrumător spre Hristos este “toată legea,” înţelegând de aici ambele legi, ceremonială şi morală. Din Australia, respirând adânc după furtuna războiului ciudat de acasă, ea declară fără echivoc: “În acest pasaj, Duhul Sfânt vorbeşte, prin apostolul Pavel, în special despre legea morală.” Formularea aceasta are multe de spus. Sufletul ei rănit parcă ar dori să strige: “Frate Smith, lucrul acesta nu îl spune A.T.Jones sau dr. Waggoner. Nu îl spune sora White. Nu îl spune nici măcar marele apostol Pavel, campionul nostru. Acest lucru este confirmat de Duhul Sfânt.” Pentru opozanţii soliei 1888, această afirmaţie a ei era ultimul cuţit înfipt în spate de cea pe care o stimaseră toată viaţa. O asemenea voltă teologică, venind de la cineva care toată viaţa fusese echilibrată, conservatoare, consecventă şi mai ales inspirată, era pentru ei ultima tragedie care putea lovi adventismul. Iar pentru ei adventismul era ultima speranţă a omenirii, pentru care erau dispuşi să moară. Din păcate, ochiul lor spiritual era mort, discernământul le juca cele mai haotice feste, spiritul lui Satana le controla mintea cu putere, iar ei numeau toate acestea credincioşie pentru vechile hotare. Solia lui Dumnezeu a fost ucisă în faşă, iar poporul nostru a rămas şi astăzi la acele hotare pe care ei au vrut să le apere cu orice mijloace, cu orice preţ. Aşa se face că generaţia prezentă vede în legea din Galateni “în special” legea ceremonială. Acesta este încă un argument că solia neprihănirii lui Hristos nu a fost primită, cu toate protestele teologilor noştri. A.Graham Maxwell observa cum autori adventişti proclamă cu entuziasm că Minneapolis a fost o mare biruinţă, deşi sora White spune că acolo şi atunci Satana a obţinut o mare biruinţă, înlănţuind acest popor pentru mai bine de 100 de ani de himera vechilor hotare. Mâine vom privi un alt moment glorios în care Dumnezeu a trimis lumină nouă, dar păzitorii legii s-au opus cu toată puterea lor, din dragoste pentru vechile hotare şi pentru bunăstarea spirituală a naţiunii. 25 iunie 2004 Lumina nouă şi lecţiile istoriei Gili Cârstea Un conflict motivat de acelaşi fel de prejudecăţi ca la Minneapolis a avut loc în poporul ales atunci când urmaşii lui Hristos, apreciind lumina nouă despre sanctuar, confruntau clasa academică a lui Israel cu “învăţături noi şi ciudate la mai toate subiectele teologice.” Am putea spune că acel conflict se înscrie în categoria “legea din Galateni,” iar efectele au fost la fel, sau poate mai spectaculoase: Purtătorii de lumină au semnat cu sângele lor curajul de a accepta “raze preţioase de lumină,” atunci când biserica spunea că învăţătura este pură erezie. Învăţătura lui Isus despre sanctuar nu era o simplă şi strălucitoare speculaţie semantică. Nu era o corecţie minoră adusă teologiei timpului. Nu era nici “un nou accent” uitat sau neglijat de şcoala teologică a lui Israel. Ea revoluţiona total credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Iar sfinţii s-au dovedit atât de greu de urnit de la vechile hotare, încât Duhul Sfânt a fost obligat să toarne vinul nou peste o categorie de membri ai bisericii destul de problematică, acţiune care a stârnit cel mai celebru scandal al tuturor timpurilor. Dacă eraţi acolo, aţi fi dat o para chioară pe teologia unui grup de ţărani nespălaţi şi atât de urât mirositori teologic, prin insistenţa lor că întraga economie iudaică – fundamentul societăţii şi garantul neprihănirii – este în faliment şi trebuie schimbată din temelii? Un echivalent modern al propunerii lor ar fi azi abandonarea celor 27 (în curând 28) de credinţe fundamentale ale bisericii şi ridicarea unor noi pietre de hotar. Doar gândul ne dă fiori reci pe şira spinării. Ei bine, cu ei chiar aşa s-a întâmplat. Ei spuneau că: - sistemul jertfelor trebuie să înceteze, deoarece a fost pervertit; - timpul profetic spune răspicat că a sosit sfârşitul pentru “jertfa şi darul de mâncare,” iar Unsul doreşte să facă un legământ nou cu mulţi; - sanctuarul a fost o pildă pentru “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” care doreşte acum să locuiască în temple vii, acesta fiind un privilegiu enorm pentru fiii lui Israel; - este timpul pentru aducerea “neprihănirii veşnice,” care va pune capăt şirului nesfârşit de păcat azi, jertfă mâine, nelegiuire azi, pocăinţă mâine; - Isus din Nazaret este chiar Unsul despre care îi vorbeşte îngerul lui Daniel. Acestea erau depărtări dramatice de la crezul zilei. Teologia naţiunii era lovită mortal, iar Sinedriul s-a trezit în faţa celei mai serioase crize care a confruntat vreodată pe poporul lui Dumnezeu. Pentru ei, Scriptura era clară cu privire la sanctuar. Moise era categoric, iar ei stăteau pe temelia profeţilor, apărând vitejeşte hotarele împărăţiei. Cum puteau accepta asemenea noutăţi care nu puteau fi susţinute cu Scriptura? Şi apoi, cum este posibil ca Dumnezeu să ocolească în asemenea hal calea autorizată de a trimite lumină? Dacă prostiile acelor pescari ar fi adevărate, nu le-ar fi aflat rabinii din studiul sistematic asupra Scripturii? Oricât încercau să caute o breşă în sistemul lor de evaluare a cazului, nu reuşeau să găsească nici un loc pentru compromis sau negocieri. Devenea tot mai clar că adevărul se află de partea lor, iar noul învăţător le întărea poziţia, prin greşelile de o naivitate dezarmantă pe care le repeta cu zel sfânt. El îi arunca din extaz în agonie, chemând morţii la viaţă cu o putere pe care ei nu o ştiau decât din cărţi, ca apoi să spună că el şi Tatăl, adică Iehova – fie Numele Lui binecuvântat – una sunt. Ca şi în cazul “legea din Galateni,” când solii Domnului cu acreditare divină, susţinuţi de darul profeţiei, au văzut lumină în neprihănirea lui Hristos, tot aşa aici, Dumnezeu dorea să facă o demonstraţie a caracterului Său expus într-un membru al familiei omeneşti, a cărui neprihănire a fost expusă în faţa naţiunilor. Ca şi la Minneapolis, cei mai valoroşi membri ai poporului sfânt au fost cuceriţi de logica păguboasă a lui Satana, care s-a jucat cu aşa succes pe corzile sensibile şi atât de capricioase ale unui ego exacerbat de poziţie, diplome, acreditări, doctorate. Timpul profetic are pentru noi evenimente şi mai spectaculoase, în care neprihănirea lui Hristos trebuie să strălucească din nou, strălucire care va lumina pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Subiectul va fi acelaşi, neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. Iar performanţa lui Satana în amăgire va întrece tot ce a văzut ochiul omenesc până acum. Am învăţat noi lecţia trecutului? 26 iunie 2004 Adevăr fără putere - ploaie fără furtună Gili Cârstea “Să ne fie ruşine că facem parte dintr-o biserică în care există adevărul, dar fără putere!” Vocea lui Floyd Bresee tuna peste sala amuţită. Tensiunea era la cote maxime, iar puterea din mesajul lui de protest ţintuia audienţa pe băncile sălii din Târgu Mureş. Uniunea Română convocase administratorii, pastorii, prezbiterii şi directorii pentru lucrare misionară din întreaga ţară pentru seria de prezentări a secretarului Asociaţiei Pastorale de la Conferinţa Generală, imediat după schimbările din ‘89. Era ultima seară, iar subiectul lui Floyd Bresee era incendiar: “Nu vă rugaţi pentru ploaie dacă nu sunteţi dispuşi să fiţi prinşi de furtună.” Titlul suna cel puţin neobişnuit. Noi ştiam că vorbitorii adventişti recomandă să ne rugăm pentru ploaia târzie. Şi încă insistent. Dar aici era cineva care spunea bisericii să nu se roage pentru ploaia târzie. “Ştiţi ce înseamnă pentru dumneavoastră venirea ploii târzii? Înseamnă să rămâneţi fără salariu, fără locuinţă, fără prieteni.” O perspectivă destul de sumbră. Dar corpul pastoral adventist prezent acolo ştia că acesta este adevărul. A trecut un deceniu şi jumătate. Unde este puterea Duhului, care să confirme adevărul unui popor al vremii sfârşitului? Corpul nostru pastoral a ascultat sfatul vorbitorului din acea seară de vrajă. Ei au hotărât că nu sunt pregătiţi de furtună. Bun. Nu dorim să-i acuzăm. Înţelegem teama lor de o ploaie târzie însoţită de acest gen de furtună. Dar unde este ruşinea despre care vorbea Bresee? De ce ne lăudăm cu adevărul adventist, când este evident pentru toată lumea că puterea nu există? Când Dumnezeu a confirmat adevărul acelui grup restrâns din camera de sus, furtuna declanşată de ploaia timpurie a fost severă, iar beneficiarii ei au plătit cu viaţa îndrăzneala de a striga bisericii în faţă că adevărul fără putere este obscen şi degradant. Lecţiile ploii timpurii sunt multe, dar una luceşte ameninţător deasupra noastră. Puterea nu a venit deoarece ucenicii ajunseseră neprihăniţi. Nici pentru că un ornic ceresc bătuse vremea ei . Nici pentru că biserica era pregătită să o primească. Ploaia şi puterea au venit deoarece urmaşii lui Hristos şi-au luat inima în dinţi şi au primit cu bucurie reforma teologică fenomenală la care îi condusese Maestrul lor. În ciuda strigătului majorităţii că sunt rătăciţi, ei au onorat mai mult lumina cerească decât sensibilităţile fraţilor lor. În pofida avertizării că se vor scufunda în oceanul de credinţe nesusţinute de Scriptură, ei au îndrăznit să umble pe mare. Marea s-a transformat sub picioarele lor în calea consacrată către desăvârşirea creştină. O scumpă doamnă, înţelegând resortul care a declanşat ploaia timpurie, ne avertizează pe noi, urmaşii declaraţi ai acelor anonimi deveniţi fondatorii bisericii lui Hristos: "Adevăruri mari, care au fost ascunse şi neînţelese din ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în puritatea lor naturală. Celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care au fost şterse din minte şi, de asemenea, le va descoperi adevăruri în întregime noi” (Fundamentals of Christian Education, 473). Adevăruri mari stau încă ascunse şi neînţelese din ziua Cinzecimii. Ploaia nu va veni astăzi dacă poporul nostru nu este dispus să primească “adevăruri în întregime noi.” Iar noile generaţii de pastori vor fi înclinate să se îndrepte tot mai serios către o putere produsă de politică, în trena căreia se află atâtea binecuvântări fără pericole. Auziţi deja vântul schimbării? 27 iunie 2004 Alege astăzi cui vrei să slujeşti Robert J. Wieland Povestea lui Esau ar trebui să ne trezească pe toţi şi să ne alerteze. El nu a fost un om rău; fratele lui, Iacov, este prezentat în Biblie ca fiind mai lumesc decât el, înşelându-şi bătrânul tată şi, de asemenea, pe Laban. Despre Esau nu ni se spune nimic de genul acesta. Nu citim despre el că ar fi furat ceva sau că ar fi minţit. Este exemplul biblic tipic al omului principial, decent, care işi vede de treaba lui şi nu face rău nimănui. Dar el şi-a dispreţuit dreptul de întâi născut, l-a vândut şi l-a pierdut pentru totdeauna; şi până la urmă toate lacrimile lui n-au fost de nici un folos. Pavel face referire la el avertizându-ne: “Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu… ca Esau” (Evr. 12:15,16). Care era problema lui Esau? Raportul biblic nu ne spune că aceasta ar fi fost pariurile, adulterul sau orice altă nelegiuire; el nu a apreciat ceea ce Dumnezeu i-a oferit prin dreptul de întâi născut! El “s-a abătut de la harul lui Dumnezeu” – aceasta este problema; inima lui nu a fost mişcată de “har,” nu s-a stabilit o relaţie. “Dreptul de întâi născut” era privilegiul inestimabil de a fi strămoş al lui Mesia care urma să vină, Mântuitorul lumii, de a avea numele înscris în lista din Matei 1 sau Luca 3 printre cei care au conlucrat împreună cu Hristos la salvarea lumii. Prin dreptul de întâi născut urma să fie oferită binecuvântarea lui Avraam prin care Dumnezeu îi promisese: "Şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:3). Această promisiune nu l-a atras pe Esau; el a fost “lumesc;” nu neapărat că blestema, dar gândirea şi sentimentele lui erau lumeşti, neatinse de “harul lui Dumnezeu.” Din ochii lui nu a curs niciodata vreo lacrimă; gândul la crucea pe care Prinţul slavei va muri pentru omenire îl plictisea pe Esau. El nu era un om rău; doar că prefera pagina de sport. În Biblie se spune ceva care la prima vedere sună îngrozitor: “Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât,” zice Dumnezeu (Rom. 9:13). Asta nu înseamnă că Dumnezeu l-a respins pe Esau; înseamnă că El a apreciat devoţiunea lui Iacov şi l-a lăsat pe Esau să meargă pe propria-i cale – l-a lăsat să facă ce a vrut. Esau ne ilustrează Ioan 3:18, ne arată ce înseamnă a “nu crede în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” A “nu crede” nu înseamnă neapărat a face lucruri rele; înseamnă o împietrire a inimii, a fi “lumesc” în sensul de a nu fi mişcat de harul lui Dumnezeu, văzând că Isus moare pe cruce şi schimbând cu nonşalanţă canalul. Înseamnă acel lucru despre care Isus spune că ia în stapânire biserica Laodicea de sus până jos (Apoc. 3:16-18). O, da, Hristos iubeşte pe toată lumea; dar El nu-i poate forţa să intre în Împărăţia Sa pe acei oameni care s-ar plictisi acolo. Are prea mult respect de Sine pentru a face asta. 28 iunie 2004 "...şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit..." Gili Cârstea Cred că Isaia 53 este capitolul cel mai cunoscut, şi unul dintre cele mai dragi pasaje din VT pentru familia noastră internaţională. Probabil că el este şi piatra de poticnire cea mai ofensatoare pentru Israelul după trup. Am auzit deseori pastori adventişti care doreau cu toată inima şi se rugau ca fiii lui Avraam să se dovedească suficient de bravi spre a lua în serios acest capitol din Isaia. Ar ajunge astfel să descopere pe scumpul lor Mesia în persoana lui Iosua din Nazaret, iar evenimentul acesta senzaţional ar fi ca o înviere din morţi, după cum spunea Pavel. Dar asemenea rugăciuni au rămas, deocamdată, fără răspuns. Acest foarte preţios capitol ascunde un răspuns şi pentru dilema Israelului spiritual de azi, iar criza noastră nu este nicidecum mai puţin gravă decât criza lor. Ei nu au reuşit să-L cunoască pe Mesia al lor – şi L-au răstignit – iar noi nu reuşim să-L cunoaştem pe Tatăl nostru ceresc, amânând la nesfârşit ultima secvenţă a controversei universale. Isaia atrage atenţia poporului nostru să nu repete tragedia lui Israel, care vedea mânia lui Dumnezeu în toate dezastrele ce loveau omenirea. Dar şi mai mult, rămăşiţa trebuie să înţeleagă corect eterna întrebare: “De ce a trebuit să moară Isus?” Acest popor continuă şi astăzi să creadă că Isus a fost pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Isaia spune că nu este adevărat, deşi “noi” aşa am crezut. Aici apare o întrebare pe care eu nu am auzit-o pusă niciodată: De ce am crezut noi aşa? Cine ne-a făcut să credem că Isus a fost “pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”? Ce plăcere păcătoasă şi tainică ne face să susţinem că El a fost lovit de Dumnezeu? Ce credem că realizăm dacă evităm să recunoaştem că noi suntem adevăraţii ucigaşi de pe Calvar? De ce ne este greu să vedem cu câtă eficienţă Îl limităm pe Dumnezeu, ridicând o barieră între El şi noi prin zidul gros al păcatului colectiv neasumat? Iar apoi Îl jignim pe Creatorul nostru, spunând că mâna Lui este prea scurtă ca să mântuiască din păcat, mulţumindu-ne cu o mântuire virtuală, în păcat, pe care ne-o vând negustorii lumii pe bani buni. Ar putea fi umilitor, dar este timpul să recunoaştem deschis că noi şi astăzi credem că El a fost “lovit de Dumnezeu şi smerit.” Vedem în cruce modul în care va trata Dumnezeu pe păcătoşii împietriţi. Faptul că “nu L-a cruţat” nici chiar pe Fiul Său, nouă ne spune că Dumnezeu are astfel dreptul şi obligaţia să pedepsească “până la exterminare” pe toţi cei care refuză oferta Sa de har abundent. Violenţa şi cruzimea izvorâte din inima lui Satana sunt văzute de noi ca fiind atribute ale neprihănirii. În numele dreptăţii. Din păcate, încă nu vedem că dreptatea înseamnă lege, iar legea înseamnă neprihănire, deoarece este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Iar neprihănirea este temelia guvernării Celui pe care Îl numim Tatăl nostru. Rugăciunea mea este ca pastorii adventişti responsabili şi devotaţi lucrării lui Dumnezeu (pe care îi apreciez mult) să fie destul de bravi spre a lua în serios provocarea lui Isaia despre adevăratele motive ale uciderii lui Isus Hristos, Fiul omului. Cu orice risc, deoarece Dumnezeu le spune clar: “Pe ambasadorii lui Hristos nu-i privesc consecinţele.” Se va deschide astfel, pentru poporul acesta haotic, “un izvor pentru păcat şi necurăţie.” 29 iunie 2004 Zilele din urmă şi dezvoltarea adevărului divin Gili Cârstea În mijlocul vârtejului produs de sesiunea de la Minneapolis, brava noastră EGW vorbea tot mai răspicat despre natura opoziţiei faţă de solia Domnului trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones. În faţa unei majorităţi copleşitoare a fraţilor din poziţii de răspundere care susţineau că la acea sesiune nu au auzit nimic nou, ea îşi asuma riscul teribil de a numi “lumină nouă” şi “solie din partea Domnului” prezentările celor doi pastori tineri. Fără să se teamă de reacţiile lor, ea spunea că “inima lucrării din Battle Creek este bolnavă.” Ea deplângea în cuvinte fără echivoc o cât se poate de nepotrivită împietrire intelectuală a păstorilor turmei Domnului. Ea nu se limita la apeluri personale, care se dovediseră neputincioase de cele mai multe ori. Acum vorbea deschis bisericii, iar poporul trebuia să ia seama la vocea raţiunii: “În poporul nostru se află bărbaţi care mărturisesc a crede adevărul zilelor din urmă, dar care nu vor să investigheze cu calm adevărul în dezvoltare. Ei sunt hotărâţi să nu înainteze dincolo de hotarele pe care le-au pus ei, şi nu doresc să asculte pe cei care, spun ei, nu stau la vechile hotare.” Ce bine se potriveşte cu timpul prezent, când bărbaţii de frunte ai acestui popor cred “adevărul zilelor din urmă,” adică verbal sunt cu întreita solie îngerească, dar nu cred că există un “adevăr în dezvoltare,” şi cu atât mai puţin sunt dispuşi să-l investigheze cu calm. Citesc – nu se potriveşte cu ceea ce ştiau ei – gunoi. Nu aşa a fost în 1888? Ea continuă: “Ei sunt atât de mulţumiţi de ei înşişi încât nu se poate discuta cu ei. Pentru ei este o virtute să fie în contrast cu fraţii lor; ei închid uşa astfel ca lumina să nu poată ajunge la poporul lui Dumnezeu. Este nevoie de înţelepciune cerească pentru a şti cum trebuie procedat cu asemenea cazuri.” Aici este pericolul imens al poziţiei celor cu autoritate. Ei au luat în primire, atunci când au fost investiţi, o anumită delimitare teologică marcată de pietre de hotar clar definite. Ei înţeleg a fi datoria lor să apere acel teritoriu, în numele lui Dumnezeu care a dat adevărul. Când acelaşi Dumnezeu trimite lumină nouă, ei se aşează între lumină şi popor în virtutea misiunii sfinte pe care au primit-o şi al cărei succes depinde de credincioşia lor în a sta tare la vechile hotare. Aşa a făcut Sinedriul cu Hristos; aşa au făcut papistaşii cu Luther; aşa au făcut responsabilii despre care vorbeşte EGW aici cu Jones şi Waggoner. De ce vrem să mergem pe acest drum, închizând uşa ca “lumina să nu poată ajunge la poporul lui Dumnezeu”? Acum urmează o avertizare din cele mai serioase: “Dumnezeu va trimite lumină poporului Său, iar cei care au căutat să închidă uşa se vor pocăi sau vor fi îndepărtaţi din drum. Este timpul ca lucrarea să capete un nou avânt. În faţa noastră se află evenimente teribile, iar Satana caută să ne împiedice să aflăm chiar lucrurile pe care Dumnezeu doreşte să le cunoaştem. Dumnezeu are soli şi solii pentru poporul Său. Când sunt prezentate idei care se deosebesc în anumite aspecte de vechile noastre doctrine, nu trebuie să le condamnăm fără o serioasă cercetare a Scripturii, spre a vedea dacă ele sunt adevărate. Trebuie să ne rugăm, să postim şi să studiem Scripturile, ca bereenii aceia nobili, spre a vedea dacă aşa stau lucrurile. Trebuie să primim fiecare rază de lumină care ajunge la noi. Prin rugăciune fierbinte şi studiu zelos al Cuvântului lui Dumnezeu, lucrurile întunecate vor fi clarificate pentru înţelegerea noastră” (Signs of the Times, 26 mai 1890). Ce fericiţi şi binecuvântaţi vor fi străjerii din poziţii de răspundere care vor înţelege că “Dumnezeu va trimite lumină poporului Său.” Ce onoraţi vor fi ei de acest popor flămând după neprihănire, dacă vor accepta sfatul divin că “Dumnezeu are soli şi solii pentru poporul Său.” Ei vor fi numiţi “terebinţi ai neprihănirii,” un “sad al Domnului” care va rodi siguranţă şi pace într-o împărăţie a libertăţii. 30 iunie 2004 Noul legalism, noua teologie şi scopul lui Dumnezeu Gili Cârstea În zilele noastre, multe lucruri noi polarizează masele în agitaţia furioasă a începutului de secol, iar în fruntea listei se află interesul tot mai mare pentru noua ordine mondială. Lucruri noi se petrec şi în lumea religioasă, care speră să modeleze secolul 21 după propriul ei tipar, iar rolul ei nu este deloc neglijabil. Un mileniu de aur pe pământ nu poate fi proiectat fără conştiinţe spirituale noi. Nici biserica rămăşiţei nu este ocolită; n-ar fi exclus ca tocmai modelarea ei să fie interesul major al plănuitorilor globali. Ei ştiu bine că singura voce care s-ar putea să le strice planurile este cea care agită întreita solie din Apocalips 14. Vom vedea odată care au fost manevrele oculte în acest domeniu; acum doar constatăm insistenţa cu care biserica rămăşiţei este curtată spre o teologie nouă, aceea a comunităţii de credinţă, numită de teologii noştrii “creştinism de bază.” Foarte ciudat în toată această experienţă este că solia acestui popor a fost acuzată ani de zile că nu poate produce altceva decât legalism. Respectul pentru legea lui Dumnezeu şi interesul poporului de a o păzi au fost criticate cu perseverenţă de lumea creştină. Au existat şi motive de critică, deoarece biserica a fost învăţată prea mulţi ani că mântuirea vine din păzirea legii. Noi nu doream nimic altceva decât mântuire, şi am devenit astfel foarte zeloşi în a ţine legea, deşi recunoşteam că nimeni nu o ţine – nici măcar în literă, cu atât mai puţin în spirit. Ca să repare acest neajuns, o parte a elitei teologice adventiste propune bisericii o neprihănire prin credinţă care nu este nimic altceva decât un nou legalism. Orice culoare ar avea el, legalismul urmăreşte rezolvarea unei încurcături juridice. Noi am călcat legea şi trebuie să ieşim din încurcătură, spre a evita pedeapsa cuvenită. Până acum ni se spunea că trebuie să păzim poruncile. Acum noul legalism spune că trebuie doar să credem, să avem o relaţie cu Isus. Scopul este acelaşi, ieşirea dintr-o încurcătură juridică. Deoarece păcătosul crede în Isus şi se încrede în lucrarea Lui de ştergere a păcatelor din cărţile cereşti, mântuirea lui este asigurată. Legea o va păzi automat doar când va pleca spre cer. Nu contează cum trăieşti aici, atâta timp cât ai credinţă că Isus şterge păcatele în sanctuarul ceresc. Deşi aşa ceva este numit “neprihănire prin credinţă,” oricine cunoaşte solia 1888 vede imediat că nu este altceva decât un nou legalism. Oamenilor li se garantează mântuirea pe baza unei tranzacţii juridice: Isus a murit pentru tine, în locul tău. Crezi în El şi eşti iertat, mântuit. Planul de mântuire nu este o tranzacţie juridică. El urmăreşte vindecarea inimii omeneşti de maladia păcatului, produsă de pierderea încrederii în Dumnezeu şi maniera Sa de guvernare a universului. Miniciuni despre caracterul lui Dumnezeu au făcut pe îngeri să se despartă de izvorul vieţii, crezând că astfel vor ajunge pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei. Din cauza aceloraşi minciuni oamenii s-au despărţit de natura divină. Duhul Sfânt nu a mai locuit în inima lor. Aşa a început istoria vechiului legământ. Dumnezeu promite videcarea acestei despărţiri, o punere la un loc a celor două naturi, aşa cum a demonstrat în Hristos. Cu El s-a realizat, pentru prima oară de la căderea în păcat, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, locuirea lui Dumnezeu în templul inimii. Domnul Hristos a demonstrat acest scop al lui Dumnezeu, arătând că orice om, devenind părtaş de natură divină, poate trăi în neprihănire, adică poate păzi legea. Aici este vorba de vindecare, reparare, reconstruire, nu de manevre juridice prin care vinovaţii devin nevinovaţi şi păcătoşii devin sfinţi. Cărţile din cer, copia fidelă a caracterului nostru, nu vor arăta nimic altceva decât schimbările pe care Duhul Sfânt le face în templul inimii. Despre aşa ceva vorbeşte neprihănirea lui Hristos. Un fascinant domeniu de cercetare, la care eşti invitat, deoarece eşti preaiubit şi scump. Astăzi am publicat un articol al lui Herbert E. Douglass în care numele lui Dumnezeu este onorat prin lumina pe care o aruncă asupra evangheliei veşnice. 1 iulie 2004 Un cadou şi primirea lui Robert J. Wieland Toţi cei care cred în Biblie recunosc că Adam a adus "osânda" asupra întregii rase omeneşti. De fapt, Biblia spune că noi toţi suntem, din fire, "în Adam," "[vrăjmaşi] împotriva lui Dumnezeu" (1Cor. 15:22; Rom. 8:7). "Adam" este numele nostru. Dar întrebarea care se ridică este următoarea: "Este acea osândă 'permanentă'?" Dacă da, aceasta este o veste foarte rea pentru omenire. Putem găsi în Biblie şi veşti bune legat de ceea ce Adam a făcut pentru noi? Da; ceea ce Adam a făcut pentru omenire a fost reparat de un Om pe care Biblia Îl numeşte "cel de-al doilea Adam." Tatăl L-a trimis pe această planetă cu o misiune precisă: "Salvează această oaie pierdută! Câştigă titlul de 'Mântuitor al lumii,' 'Mântuitor al tuturor oamenilor'!" Înainte de a muri, Isus I-a spus: "Am sfârşit lucrarea, pe care mi-ai dat-o s-o fac" (vezi Ioan 17:4; 4:42; 1Tim. 4:10). Hristos a reparat tot răul pe care Adam l-a făcut omenirii. El a făcut mai mult decât să ofere o binecuvântare temporară, în sensul că aceasta ar fi doar o ofertă care depinde de anumite condiţii: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că A DAT pe singurul Lui Fiu," nu doar S-a oferit să Îl dea. Pentru a lămuri acest lucru, Pavel subliniază de cinci ori în patru versete că ceea ce Hristos a făcut "pentru toţi oamenii" a fost să DEA un DAR (Rom. 5:15-18) Pavel nu afirmă nici măcar o singură dată că aceasta a fost doar o ofertă bazată pe DACĂ… Când Dumnezeu ne oferă o imagine, aceasta este mai bună decât o mie de termeni teologici confuzi. Imaginea la care fac referire este Esau, fiul cel mare al lui Isaac. Lui Esau i-a fost DAT dreptul de întâi născut în virtutea naşterii sale. Nici un tribunal din cer sau de pe pământ nu l-ar fi putut priva de acest drept. Fiind plin de voie bună şi activ, tatăl lui îl adora. Era un om de treabă. Dar "osânda" şi lacrimile cu care s-a ales până la urmă au fost urmarea deciziilor sale - el "şi-a vândut dreptul de întâi născut" (Gen. 25:34; Evr. 12:16, 17). L-a "dispreţuit." Nu se va găsi nimeni în iazul de foc din cauza "osândei" date "în Adam." Hristos A LUAT acea osândă asupra Sa, a suferit moartea a doua. "Fiecare" dintre cei care vor fi acolo, va fi acolo doar pentru că şi-a "vândut" dreptul de întâi născut pe care Hristos i l-a dat "în El." 2 iulie 2004 Dragostea pentru adevăr şi profeţii Domnului Gili Cârstea Terrie Dopp Aamodt scria cu destul talent şi dragoste în Adventist Review săptămâna trecută: “Ce este mai greu? Să fii un profet, sau să ai un profet? Deşi este provocatoare şi dureroasă până la nivelul suportabilităţii, chemarea profetică este aproape irezistibilă. Într-un fel, a avea un profet este mai complicat decât a fi un profet. Cum reacţionează oamenii când în mijlocul lor apare un profet? Mii de ani, pur şi simplu i-au omorât. Mai recent, ni s-a părut mai civilizat să-i izolăm – ca pe spiriduşi, în sticle, spre a le da drumul când este necesar sau avantajos. Uneori a fost mai uşor să-i evităm prin reinterpretări. Profeţii sunt ciudaţi. Nu sunt normali. Facultăţile lor spirituale sunt lărgite peste capacitatea noastră de înţelegere. Dacă vrem să înţelegem şi să aprecien profeţii, trebuie să-i privim prin prisma lor, ca indivizi binecuvântaţi cu discernământ spiritual, cel puţin o tuşă de misticism şi o puternică viaţă de rugăciune. Scrisul şi vorbitul lor vin dintr-o revărsare a acestor daruri” (Adventist Review, 24 iunie 2004). TDAamodt continuă apoi să schiţeze viaţa şi lucrarea sorei White cu vădit profesiona-lism. Generaţiile tinere au nevoie să cunoască viaţa şi lucrarea acestui sol al Domnului. Ce este destul de ciudat este faptul că, atunci când privim la generaţiile trecute, noi suntem partizani declaraţi ai mesagerilor ucişi, şi critici severi ai bisericii care i-a omorât. De ce nu procedăm aşa şi cu generaţia prezentă? Îl aplaudăm pe Isus atunci când spunea că asupra contemporanilor Lui va cădea tot sângele proorocilor ucişi, de la Abel la Zaharia. Se aplică această vină şi poporului lui Dumnezeu de astăzi? În trecut acest tipar s-a repetat mereu. Dumnezeu le trimitea lumină, iar ei omorau pe purtătorul ei. Dumnezeu le trimitea scrisori de dragoste, iar ei împuşcau poştaşul. Deşi articolul din Review nu spune, se poate uşor constata că generaţiile respective nu recunoşteau rolul profetic al solului trimis la ei. De ce oare? Proorocii nu purtau banderole, nu aveau legitimaţii sau semne divine speciale. Cum să-i deosebeşti de proorocii falşi? În plus, ce spuneau ei nu se potrivea nici cu doctrina, nici cu practica bisericii. Ei atacau pietrele de hotar, insultau inteligenţia vremii, iar uneori afirmau că poporul a schimbat pe Dumnezeu cu Baal. De exemplu, Isaia. Pe ce bază striga el bisericii că Dumnezeu nu doreşte jertfe şi daruri de mâncare, când Moise, deci Scriptura, era atât de clar la acest subiect? Cum să alegi între Scriptură, care zice una, şi solul Domnului, care zice alta? Încurcată situaţie. Sau Ieremia. Să acuzi pe cei mai spirituali şi devotaţi bărbaţi ai lui Dumnezeu că tencuiesc cu ipsos zidul strâmb pe care îl ridică naţiunea era complet iraţional. Şi mai gravă era acuzaţia că ei au respect doar la nivelul buzelor pentru Templul Domnului. Nu este de mirare că l-au aruncat în groapă. Chiar Ieremia se văita de situaţia imposibilă în care l-a pus lumina Domnului. “Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua” (20:8). Sau Mica. Ce făceaţi dacă eraţi în locul lui Ahab? Patru sute de teologi vorbeau din partea Domnului în unanimitate, iar solia lor era pozitivă, sănătoasă, echilibrată, normală. Ei prooroceau "de bine." În contrast marcant, teologia lui Mica era schizofrenică, sectară, negativă; în limbajul regelui, "de rău." Nu este uşor să fii profetul unui Dumnezeu care prooroceşte de rău. Aşa a fost şi aşa va fi până la sfârşit. Atâta timp cât Mireasa lui Hristos se copilăreşte cu jocuri de-a patria cerească, solii lui Dumnezeu vor striga mereu “silnicie şi apăsare.” Iar noi vom critica solia şi caracterul lor negativist, izolaţionist, sectar, îngust, ignorant, naiv. Şi, cum zicea un savant local (de-al nostru), “păcătoşii normali nu se simt atraşi de un asemenea grup.” Să ne rugăm Domnului să aducă printre noi şi păcătoşi mai anormali, care să spună bun-venit solilor şi soliei divine. Şi să sperăm că în Babilon se vor găsi destul de mulţi păcătoşi anormali, care să răspundă ultimei solii. Solul nostru denominaţional spunea că ultima solie de har va fi “o descoperire a caracterului dragostei Sale.” 3 iulie 2004 Să învăţăm să ne lăudăm cu crucea Robert J. Wieland Ce a realizat Hristos pe cruce? Contează ce crede cineva? Ce a vrut Pavel să spună atunci când a scris: "Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos"? Ce motiv de "laudă" găsea el la acea cruce? Găsea câteva motive puternice. El a înţeles că: (1) Devenind membru al rasei omeneşti, Hristos a unit "în El" divinul Său cu omenescul nostru. (2) El a devenit "cel de-al doilea Adam," noul Cap al rasei omeneşti. (3) Procedând în felul acesta, El a reparat ceea ce stricase primul Adam, care a adus "osânda" asupra rasei omeneşti. (4) Astfel, Hristos a adus "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa" "pentru toţi oamenii" (Romani 5:18). De aceea El tratează pe fiecare om cu îndurare şi bunătate, ca şi cum el/ea nu ar fi păcătuit niciodată, "neţinându-le în socoteală păcatele lor" (2Corinteni 5:19). (5) În schimb, Dumnezeu a transferat asupra lui Hristos păcatele lor: "Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor" (Isaia 53:6). (6) Prin jertfa Sa, Hristos a luat asupra Sa pedeapsa pentru toate păcatele omenirii, suferind "pentru toţi oamenii" moartea a doua (Evrei 2:9). (7) Singurul răspuns potrivit din partea oricărui om este să aprecieze ceea ce Hristos a realizat pentru el şi ceea ce i-a "dăruit." Acesta a fost motivul pentru care Pavel s-a "lăudat" cu crucea; el a iubit ispăşirea şi s-a desfătat în adevărul despre ceea ce Hristos a realizat la cruce. El a descris reacţia inimii lui în aceste cuvinte: "Căci dragostea lui Hristos ne strânge [constrânge - n.tr.]; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2Corinteni 5:14, 15). Fără să simţim acea "constrângere" impusă de o apreciere sinceră a jertfei lui Hristos, nouă, oamenilor (toţi suntem egoişti), ni se pare că este imposibil să trăim şi altfel decât într-un mod egoist. Înainte ca inimile noastre egoiste să devină cu adevărat recunoscătoare, trebuie să înţelegem ce ne-a DAT Hristos, nu doar ce ne-a oferit. În Romani 5:15-18, Pavel se "laudă" de şase ori cu ceea ce Hristos A DAT "pentru toţi oamenii" - "o hotărâre de neprihănire care dă viaţă." Să învăţăm să ne "lăudăm" cu crucea! 4 iulie 2004 Sola Scriptura şi indecenţa religiei moderne Gili Cârstea Există destulă tensiune în biserică la subiectul inspiraţiei divine. Există, de asemenea, o tensiune inutilă în privinţa expresiei noastre dragi, sola scriptura. Tot mai mulţi par să înţeleagă din această expresie că Dumnezeu a încetat să mai vorbească poporului Său din clipa în care Ioan a lăsat pana din mână şi a pornit să facă o ultimă plimbare pe insula Patmos. Ei nu acceptă absolut nici o idee cu privire la vestea bună, dacă nu o găsesc pe paginile Scripturii. Acesta este socotit a fi un semn sigur al ortodoxiei, o emblemă a purităţii credinţei cuiva. Dacă au rostit formula magică sola scriptura, lumea trebuie să ştie că are de-a face cu autenticii păzitori ai adevărului. Istoria ne învaţă însă că sola scriptura nu a fost mereu o pavăză pentru puritatea credinţei. Din contră, ea a fost aplicată greşit, abuzată şi folosită ca pretext pentru împotrivire atunci când Dumnezeu a dorit să ofere lumină şi adevăr prezent poporului Său. Testul adevărului nu este dacă stai doar la Scriptură, ci „cum citeşti în ea,” aşa cum întreba Isus pe un promiţător eventual urmaş al Său. Foarte multe denominaţiuni poartă cu mândrie pe drapel frumoasele inscripţii sola scriptura şi sola fide, şi totuşi, ele au întors spatele lui Dumnezeu, iar multe dintre credinţele şi practicile lor nu se regăsesc în Scriptura aşa frumos onorată. Există un caz pe care toată lumea îl cunoaşte bine. A fost atunci când peste ţara lui Zabulon şi Neftali cerul a dorit să reverse o mare lumină despre Tatăl nostru ceresc, al cărui caracter fusese deformat peste măsură. Lui Israel i s-a oferit cea mai clară lumină, care punea în valoare pasaje grandioase ale Scripturii. Cuvântul locuia printre oameni ca o împlinire a ceremoniilor milenare despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Din mijlocul lor a fost ridicat un mesager al cerului, ca ei să poată privi slava Domnului şi să trăiască. Un copil li s-a dat, dar ei nu L-au recunoscut şi nici nu au vrut să-L asculte. De ce? El nu vorbea despre Tatăl aşa cum citeau ei în Scriptură. Ei au folosit argumentul sola scriptura pentru a distruge pe Cel ce inspirase Scriptura. Hristos vorbea ciudat, aşa cum ei nu citiseră în Scriptură, pe care o cunoşteau la nivel de frântură de slovă – la nivel de bit, am spune noi astăzi. Moise era de nerecunoscut în gura Lui. În plus, folosea deseori pasaje scoase din context, iar uneori chiar amputa expresii pentru a se potrivi agendei Lui. Făcea extrapolări absolut interzise de o teologie sănătoasă, lucru care savanţilor riguroşi ai lui Israel li se părea o invitaţie la dans pe nisipuri mişcătoare. Acceptarea unei asemenea exegeze însemna, pentru ei, ruina totală a credinţei date sfinţilor, abandonarea finală a măreţiei sistemului mozaic. Câtorva ucenici de-ai Lui, dispuşi să asculte, Isus „le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile” cu privire la El, templul. Nu le-a adus un nou Moise cu alte table. Nu a venit Ilie din cer cu alte doctrine. El doar a clarificat maniera lor deformată de a citi Scriptura. Un lucru simplu, cu consecinţe vaste. Redeşteptarea şi reforma teologică au fost atât de radicale încât purtătorii de lumină nu au mai fost suportaţi fizic în mijlocul bisericii. Astăzi Laodicea este ameninţată de aceeaşi logică păguboasă. Sub pretextul ortodoxiei teologice, sola scriptura a devenit o mască pentru imobilismul mental al unei generaţii aşezată într-un formalism patetic şi un secularism desuet. De dragul rămânerii la vechile hotare, Hristos cel viu şi provocator a fost transformat într-un „viteaz încremenit, o statuie care nu poate ajuta,” (Ieremia 14:8-9) şi căreia i se aduc săptămânal coroane veştejite şi ofrande imorale, în aşteptarea mult-visatei (şi atât de eluzivei) ploi târzii. 5 iulie 2004 Autorii Bibliei şi calvarul care a produs opera lor Gili Cârstea Dumnezeu a coborât din slăvi cu un teanc de certificate de profet, pe care le-a distribuit cu rigoare academică unor exemplare umane de excepţie, toţi predestinaţi şi modelaţi în sfinţi fără prihană, şi care au primit sarcina sacră de a scrie Biblia. Cam aceasta este concepţia multora despre inspiraţie şi autoritatea Scripturii. Cine au fost autorii Bibliei? Ce fel de viaţă au dus ei? Ce pregătire şcolară au avut? Cum a funcţionat inspiraţia divină asupra lor şi care a fost reacţia bisericii la solia lor? Acestea sunt întrebări care nu se pun, din teama, poate, de a nu ştirbi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, cum numim noi frumoasa colecţie a celor 66. La o cercetare atentă, se poate vedea că autorii cărţilor sfinte au fost, de cele mai multe ori, prigoniţi de generaţia lor. Cuvintele le-au fost interpretate greşit, credinţa lor a fost calificată drept erezie, le-au fost limitate anumite libertăţi civile sau religioase, iar în unele cazuri li s-a retras dreptul la viaţă. Cei care i-au cunoscut personal nu au fost aşa de entuziasmaţi de viaţa şi opera lor cum suntem noi astăzi. Ba uneori nu au fost deloc entuziasmaţi, căci viaţa şi solia lor erau un permanent scandal pentru biserică şi societate. Priviţi cele mai fericite cazuri. Moise, de exemplu, profetul recunoscut, adulat şi necontestat al generaţiilor de evrei şi creştini de-a lungul timpului. Credeţi că se duceau dimineaţa la el să întrebe ce mai spune Domnul? Credeţi că se plecau cu sfială înaintea lui pe aleile dintre corturi? Sau propuneau spre publicare, pentru generaţiile viitoare, notiţele lui zilnice? Se supuneau deciziilor lui din respect pentru oficiul sacru de sol al Domnului? Dacă nu era stâlpul de nor şi de foc deasupra cortului întâlnirii, omenirea nu mai apuca în veci să citească opera lui. Moise a fost criticat, invidiat, urât, înţeles greşit, contestat, condamnat şi ameninţat de generaţia lui. Au fost nenumărate încercări de înlocuire a lui, au fost plănuite revolte populare, lovituri de palat şi asasinate. A fost chiar acuzat că operează cu puterea lui Beelzebub. El era vinovatul principal pentru toate nenorocirile lui Israel. Ei, care trăiau alături de el şi îl cunoşteau bine, nu au fost convinşi că este mesagerul lui Dumnezeu. De ce susţinem noi astăzi că el a fost inspirat, iar scrierile lui le vedem a fi Cuvântul lui Dumnezeu? De ce are Moise astăzi o autoritate pe care nu a avut-o în generaţia lui, în poporul lui, în biserica lui, în mediul lui? Mai este cazul să vorbesc despre Ieremia, Osea, David? Dacă trăiaţi în timpul lui David, aţi fi citit Psalmii în adunare, la predica de la unsprezece, după scandalul cu Batsheba? Aţi mai fi susţinut că autorul lor a scris sub inspiraţie? Eraţi dispus să acceptaţi că opera lui face parte din Biblie? Dacă făceaţi parte din biserica vremii lui Hristos, v-aţi fi lăsat impresionat de scrierile lui Pavel, un trădător de neam şi de religie, condamnat de Sinedriu, care s-a apucat să strice învăţătura lui Moise despre sanctuar? Aţi fi trecut uşor peste acuzaţia lui că noi, poporul lui Dumnezeu, am ajuns greoi la minte şi avem nevoie de lapte, iar el nu este dispus să ne ţină la infinit suzeta la gură? Cum aţi fi reacţionat dacă un pescar incult ne-ar fi acuzat că L-am omorât pe Mesia în persoana lui Isus din Nazaret? Aţi fi acceptat ca scrisoarea lui să facă parte din Sfânta Scriptură? Bărbaţii care au scris ceea ce noi astăzi numim Biblia nu au fost stârniţi de un ordin ceresc, apucându-se să scrie la comandă. Ei au trăit cu intensitate maximă calvarul produs de pervertirea adevărului în poporul lui Dumnezeu. Sufletul lor a fost chinuit de păgânismul subtil strecurat în doctrinele divine. Au fost umiliţi de lentoarea mentală cu care neamul sfânt primea lumina soliilor lui Dumnezeu. Ei au avut discernământ şi dispoziţie să vadă problemele. Au avut măreţia sufletească să recunoască păcatul colectiv, ca Daniel. Dar, mai ales, au avut curajul să vorbească, atunci când riscurile erau enorme. Dar poporul ales nu a apreciat perspectiva lor. De cele mai multe ori i-au omorât cu o perfectă pace sufletească. Cu ei a fost aşa cum este cu noi, iar noi repetăm greşelile lor ca şi când am fi ei. Scriptura nu poate fi înţeleasă şi apreciată dacă nu învăţăm limbajul spiritual pe care îl ascunde ea. Dacă Duhul Sfânt nu reuşeşte să ne convingă de natura păcatului – în special păcatul nostru – dacă nu reuşeşte să ne deschidă mintea spre a înţelege Scripturile, discuţiile despre inspiraţie, profeţi, soli sau purtători de lumină nu vor rămânea decât exerciţii de retorică, sterile, inutile şi obositoare. Iar poporul acesta nobil, chemat pentru o solie atât de importantă, va cădea într-o împietrire la fel de cumplită ca ei, numind îndărătnicia dragoste pentru vechile hotare, iar lumina preţioasă a îngerului al treilea excitare şi fanatism. 6 iulie 2004 Mielul, Mireasa şi caracterul lui Dumnezeu Robert J. Wieland Noi vorbim mult despre "marea luptă dintre Hristos şi Satana," şi privim în viitor la încheierea luptei prin biruinţa lui Hristos (Da, şi a noastră! Nu vrem să uităm acest lucru!). Dar există o problemă care TREBUIE rezolvată - încropeala bisericii. Acest cuvânt ne descrie pe toţi. Cum poate o astfel de biserică să fie gata pentru revenirea Sa? Oameni sinceri insistă că nu există nici o problemă - biserica a fost şi va fi mereu aşa. "Hristos va reveni când va fi gata, şi dacă vor fi doar câţiva pregătiţi să-L întâlnească, aceasta va însemna sfârşitul 'marii lupte.'" Dar stai puţin! Isus spune că starea de încropeală a bisericii Sale Îi face aşa de rău la stomac, încât Îi vine să vomite (versetul din Apoc. 3:17 este clar). Cum poate El să vină la o biserică ce Îl face să se simtă aşa rău? Şi, în al doilea rând, înainte ca El să-Şi poată lua poporul acasă, în slavă, trebuie să aibă loc "nunta Mielului" (vezi Apoc. 19:7-9). Cum poate Isus să vină dacă Mireasa Lui nu "s-a pregătit" şi Îi produce o stare de vomă? Nu, încropeala este o problemă care TREBUIE rezolvată. Dacă Isus nu poate să o rezolve, Se va simţi mereu ruşinat înaintea marelui Său univers. Cum poate El să Se urce pe tronul inimilor poporului Său dacă nu poate câştiga deplin aceste inimi care acum sunt împărţite, care iubesc pe jumătate lumea, pe jumătate pe Hristos, care sunt paralizate spiritual? Poate trimite dezastre, ca de exemplu să permită Babilonului să distrugă Ierusalimul? Atunci ar semăna cu un mire care ţine un pistol la spatele miresei zicând: "Spune 'da,' altfel voi apăsa pe trăgaci!" Ar putea rezista o căsătorie realizată în felul acesta? Nu. Nu frica este răspunsul. Isus trebuie să câştige devotamentul deplin al bisericii Sale, altfel nu va putea fi niciodată onorat şi slăvit înaintea universului (şi a lumii). Şi există o singură cale pentru a se realiza acest lucru: El descoperă bisericii Sale adevăratul Său caracter ca "Miel junghiat"! Arată-le crucea Lui, ce s-a realizat prin jertfa Sa, cât L-a costat să ne mântuiască, cum a suferit moartea a doua în locul nostru. Acesta este şi motivul pentru care Apocalipsa înalţă crucea atunci când Îl prezintă de 25 de ori pe Isus ca "Mielul." 7 iulie 2004 Lumină nouă pentru episoade vechi Gili Cârstea Ioan spune din partea Duhului că nimeni nu trebuie să adauge sau să scoată ceva din cartea pe care a scris-o el despre descoperirea lui Isus. De aici, mulţi înţeleg că adevărul Scripturii – pentru mântuire, spun ei – a fost descoperit complet şi nu mai este nevoie de nimeni şi nimic pentru ca sfinţii să moştenească “ţara.” Astfel, darul Spiritului Profeţiei este pus în discuţie, şi, odată cu el, evenimentele care au dat naştere acestui popor. Un episod comentat aruncă lumină asupra felului în care Dumnezeu a obişnuit să trimită raze preţioase de lumină, pentru cei dispuşi să înainteze în slava crescândă a descoperirii caracterului Său. Analizând rebeliunea de la graniţele ţării promise, sora White spune, în Patriarhi şi Profeţi, că nu a fost nici ideea, nici propunerea lui Dumnezeu ca ei să trimită iscoade în ţara făgăduinţei. Din lipsă de încredere în cuvintele lui Moise că Domnul le oferă cadou acea ţară binecuvântată, ei au cerut o cercetare a ţării, ca să cunoască pericolele şi riscurile la care se expun – în buna tradiţie a planificării tuturor acţiunilor militare de pe această planetă. Dar Domnul a fost întristat. Ei îşi puneau încrederea în “cai şi călăreţi” infinit mai mult decât în bunătatea şi credincioşia unui Tată iubitor. Nu credeau că “ţara” se poate lua fără violenţă, nici că ei sunt chemaţi să fie cuceritori paşnici, ambasadori ai neprihănirii, un neam sfânt al unui Domn iubitor, vindecător şi delicat. Raportul lui Moise începe însă din momentul în care Domnul, cu durere, acceptă cererea poporului, dând indicaţii ca echipa de spioni să fie alcătuită din bărbaţi de vază din fiecare seminţie, ca o mărturie a unei ulterioare responsabilităţi colective. Câteva detalii lipsă, şi episodul capătă semnificaţii complet noi. Acţiunea culegerii de informaţii strategice s-a transformat într-o calamitate inimaginabilă. Raportul spionilor a fost extrem de negativ. Ei spuneau că operaţiunea de cucerire nu se poate desfăşura din varii motive: Prezenţa uriaşilor care o locuiesc, sistemele de fortificaţii ale cetăţilor, natura ucigaşă a mediului, etc. Comparându-se cu toate acestea, ei se vedeau “ca lăcustele.” În ciuda celor două voci care spuneau contrariul, insistând că făgăduinţa este un cadou de la Dumnezeul creator, poporul a acceptat raportul celorlaţi zece. Tabăra a fost cuprinsă de ţipete isterice. Greu de crezut ce bazaconii pot ieşi de pe buzele sfinţilor atunci când interesul pentru propria piele sufocă dragostea lui Dumnezeu pentru vindecarea Neamurilor. Au început să strige că Dumnezeu i-a adus aici ca să-i omoare, Canaanul fiind un fel de maşină de tocat poporul ales. Îşi doreau să fi murit în Egipt, sau în “pustia aceasta.” (Câţi din poporul nostru nu doresc azi acelaşi lucru, să moară în pustia aceasta…) Făceau planuri pentru demiterea lui Moise. Voiau să se întoarcă în Egipt. (Nu auziţi azi în “tabără” acelaşi delir nebun de a renunţa la “doamna White,” spre a ne întoarce în “Egipt”?). Nu au dorit să primească prin credinţă Canaanul. Patruzeci de ani au văzut care sunt efectele “planificărilor strategice” puse deasupra şi în opoziţie cu soluţia simplă şi eficientă a credinţei. Fără această clarificare a Spiritului Profeţiei că poporul a cerut trimiterea iscoadelor, reacţia lui Dumnezeu în acest caz este absurdă, exagerată, arbitrară şi criminală. De ce să trimiţi spionii, când ştii bine care vor fi consecinţele? O asemenea propunere, venind din partea Domnului, ar fi doar un pretext de a arunca în cârca altora responsabilitatea pentru dezastru. Dacă nu vrei, sau nu poţi să le oferi Canaanul, de ce tot acest circ de la graniţă, cu iscoade, planuri, speranţe, temeri, crime, o întreagă nebunie colectivă... Dacă poporul a cerut – aşa cum ştie el să fie insistent, cârtitor şi orb – trimiterea spionilor, imaginea este complet diferită. Vedem aici un Dumnezeu care nu forţează, nu constrânge şi nu manipulează voinţa liberă a făpturilor Sale. Dacă ei nu apreciază şi nu doresc să meargă pe căile Sale, au libertatea să o facă. Dar costurile unor asemenea decizii sunt enorme, iar ele vor trebui plătite, cu toată suferinţa produsă unei inimi de Tată. Acest episod ne învaţă că Dumnezeu nu recurge la manevre magice spre a ne schimba alegerea, modul de a vedea lucrurile sau maniera de analiză a realităţilor vieţii. El este dispus să ofere perspectiva corectă, capacitatea de pătrundere şi puterea necesară, dar nu recurge nicidecum la constrângere sau manipulare. Fiecare decizie în marea controversă trebuie să fie un act al sufletului. Dumnezeu doreşte să dea alegerii noastre o asemenea stabilitate, atât intelectuală, cât şi spirituală, încât realitatea virtuală a acestei lumi să nu ne poată clinti. Acest episod ne mai învaţă ceva. Biblia este o carte vie, care descoperă noi dimensiuni, noi ipostaze, noi circumstanţe pentru fiecare episod de pe paginile ei. Este un Cuvânt viu şi lucrător, ca un zid proaspăt tencuit despre care meseriaşii spun că “lucrează,” capabil să producă fisuri majore acolo unde noi credeam că totul este clar. Mulţumim, Doamne, pentru proorocii tăi care luminează trecutul spre înţelegerea prezentului. 8 iulie 2004 O izbăvire fără sabie, arc sau călăreţi Gili Cârstea Discutam ieri despre tragedia unui popor greu de convins că misiunea lui este să ducă slava lui Dumnezeu până la marginile pământului. Nu li se părea eficient, din punct de vedere militar, să intre pe un teritoriu inamic fără informaţii. Nu credeau că este posibil ca “duşmanii” să le facă loc de bună voie; cu atât mai puţin să-i primească plini de bucurie. Totuşi, acel popor fusese chemat la existenţă pentru un scop glorios şi unic. Ei urmau să lumineze neamurile cu adevărul despre Tatăl, acoperit de minciunile şi manevrele scârbose ale stăpânitorului acestui veac. Ei urmau să fie ambasadorii lui Hristos, acreditaţi pe la curţile naţiunilor spre a pune pe mesele împăraţilor hrana nepreţuită a neprihănirii, sfinţeniei, curăţiei şi dragostei aceleia care suferă totul. Dar ei au înţeles pe dos. Au crezut că ei sunt, şi trebuie să acţioneze, “ca celelalte familii ale pământului.” Da, doreau să fie capul şi nu coada, dar ei doreau să fie aşa prin violenţă, vărsare de sânge, cruzime, constrângere şi apăsare. Ca imperiile pe care le invidiau atât de mult şi a căror putere o visau pentru ei. Aşa înţelegeau ei că lucrează slava lui Dumnezeu. Cu cât mormanele de cotropiţi vor fi mai mari, sub cizma poporului sfânt, cu atât slava lui Iehova ar deveni mai strălucitoare deasupra Ierusalimului. În visul poporului ales, pax iudaica nu putea fi deloc diferită de pax romana. Deşi Ierusalimul era sortit prin definiţie să fie cetatea păcii, o pace divină obţinută prin dragoste jertfitoare. Deseori au fost avertzaţi că sunt amăgiţi pe căi străine de calea neprihănirii, dar nu au luat aminte. Osea o mai spune o dată, cât se poate de clar: “Dar voi avea milă de casa lui Iuda, şi-i voi izbăvi prin Domnul, Dumnezeul lor; dar nu-i voi izbăvi nici prin arc, nici prin sabie, nici prin lupte, nici prin cai, nici prin călăreţi” (1:7). Poporul însărcinat cu misiunea nerealizată de ei nu reuşeşte nici el să vadă că izbăvirea, personală sau colectivă, nu va veni prin arc, sabie, lupte, cai şi călăreţi. Promovăm pe la curţile internaţionale şi în propria casă o imagine a neprihănirii lui Hristos extrem de violentă. Credem că ţinem în şah mulţimile prin teroare, avertizându-i că Dumnezeu va pedepsi până la exterminare pe obraznicii care îndrăznesc să întoarcă spatele unui aşa magnific gest de bunătate care este Golgota. Dacă agenţi morali liberi puteau fi câştigaţi de partea lui Dumnezeu prin putere sau tărie, marea luptă se încheia demult. Dacă rebeliunea putea fi stopată prin sabie sau arc, Dumnezeu avea mai multe şi mai bune decât Adversarul. Un păcătos adus în ţara păcii sub ameninţarea cu moartea este cea mai oribilă imagine despre mântuire pe care o putea scorni marele zvoner. Iar răspândacii profesionişti au preluat-o cu zel sfânt şi o promovează ca fiind o doctrină clară a Bibliei. Ameninţarea cu pedeapsa unui Dumnezeu bun şi milos a produs cea mai numeroasă categorie de atei şi a blocat creştinismul într-o ineficienţă grotescă. Vestea bună a devenit o ameninţare rea. Iar noi ne mirăm cum s-a ajuns la bezna care acoperă pământul, împiedicând slava lui Dumnezeu să ajungă la milioanele de sclavi ai unui sistem monstruos de guvernare. Cât vom continua să fim orbi la acest subiect, că marea controversă nu se poate încheia “nici prin putere, nici prin tărie,” vom fi nevoiţi să rămânem în pustie, plătind costurile astronomice ale consecinţelor naturale pe care le producem singuri. Până vom reuşi să vedem că “Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu,” iar Hristos a fost transformat într-un viteaz care nu poate ajuta. home |