"Ca ambasadori ai lui Hristos, ei trebuie să cerceteze Scripturile spre a descoperi adevărurile ascunse sub gunoiul erorilor, iar fiecare rază de lumină primită trebuie comunicată altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră" (RH 23 dec 1890)

____________________

9 februarie 2004

Bun venit la Conversaţii despre neprihănirea lui Hristos

webmaster

Pagina de conversaţii este dedicată celor care au luat în serios îndemnul din partea lui Dumnezeu redat ca motto al acestei pagini. Scriptura trebuie cercetată, iar fiecare rază de lumină trebuie comunicată altora, până când neprihănirea lui Hristos va deveni singurul subiect de conversaţie de pe agenda urmaşilor Săi.

Pe această cale sperăm să comunicăm mai uşor, să schimbăm idei, informaţii, şi să oferim tuturor prietenilor din www modesta noastră contribuţie la efortul lăudabil de a prezenta mai proeminent farmecul inegalabil al lui Hristos.

Conversaţii este în primul rând o cameră de studiu pentru membrii grupului de studiu 1888. Cu toate acestea, aşteptăm cu plăcere contribuţia oricui este însetat după neprihănire. Dacă vă simţiţi îndemnat să oferiţi şi altora rezultatele studiului dumneavoastră, vă rugăm să ne scrieţi. Un click pe butonul "o rază de lumină?" şi vă promitem să citim cu plăcere tot ce aveţi de spus. Dacă subiectul este de interes pentru cititorii acestui sit, el va fi postat pe această pagină. De asemenea, puteţi transmite şi reacţii la postările zilnice, folosind acelaşi buton. Pentru comentarii generale sau sugestii despre acest sit, gsm1888.ro, vă rugăm să folosiţi tabul "webmaster" prezent în coloana zilnică a paginii.

Este necesar să specificaţi numele complet (nu vom citi mesaje anonime sau semnate cu alias-uri), şi adresa de mail pentru eventuale clarificări (aceasta nu va fi făcută publică). Va fi postat în fiecare zi (cu unele excepţii justificate) un subiect, iar lista va fi activă 15 zile, după care va fi arhivată pentru eventuali cititori.

Sperăm că această inţiativă vă va încuraja să deveniţi un cercetător consacrat al Scripturii, un căutător după mărgăritarul de mare preţ, care este mai important decât toate comorile lumii. Acest lucru, mai ales în virtutea faptului că Dumnezeu a promis acestei generaţii o revărsare fără precedent a Duhului Său, o descoperire a Soarelui Neprihănirii de şapte ori mai puternică decât de obicei, acum, când trebuie să se facă vindecarea rănii fiicei poporului Său.

Bun venit la CONVERSAŢII despre neprihănirea lui Hristos în contextul marii controverse dintre bine şi rău.

10 februarie 2004

Metafore omeneşti – concepte divine

Gili Cârstea

Când a început să ne descopere pe Tatăl, Domnul Hristos a folosit foarte multe metafore, fiecare potrivită pentru situaţia şi audienţa respectivă. Matei spune că „El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde...” şi constată mai apoi cu destulă uimire că „nu le vorbea deloc fără pildă” (Mat 13:34). Ucenicii au fost intrigaţi de acest mod ce comunicare, pe care noi îl numim astăzi "limbaj întunecat," şi, cu destulă ezitare, au întrebat pe Isus de ce vorbeşte aşa metaforic oamenilor. El a răspuns: „De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, cu toate că văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mat 13:13). Cum poţi vorbi despre lucruri cereşti unor oameni care nu cunosc limbajul cerului?

Ce fel de oameni sunt aceştia, care văd, dar nu văd, aud, dar nu aud? Chiar şi ucenicii au fost în această situaţie, iar Domnul le promite un lucru: „V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl” (Ioan 16:25). Isus avea de spus lucruri cereşti unor oameni care erau pământeşti.

Dacă pe tot parcursul misiunii Sale a fost obligat să vorbească metaforic despre Tatăl, ne punem întrebarea firească: Nu cumva în tot Vechiul Testament Dumnezeu a trebuit să vorbească în pilde pentru a Se face cunoscut? Să vedem mărturia Sa din VT.

Osea 12:10 – „Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci.”

Iov 29:1 – „Iov a luat din nou cuvântul în pilde şi a zis...”

Ezechiel 20:49 – „Eu am zis: „Ah! Doamne, Dumnezeule! Ei zic despre mine: „Omul acesta face într-una la pilde!”

Psalmi 78:2 – „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.”

Pavel vine şi el să clarifice rostul raportului Scripturii şi al istoriei sacre pe care o studiem. El spune că evenimentele istorice legate de poporul lui Dumnezeu „li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1Cor.10:11). El reproşa foştilor lui colegi, cărturarii evrei, că nu sunt capabili să opereze deschis cu slava lui Dumnezeu („cuvântul despre neprihănire"), şi de aceea au nevoie de lapte, limbaj metaforic pentru concepte divine.

Prin urmare, cei care studiază Scriptura ar trebui să caute semnificaţia metaforei ascunsă în istorie, să găsească adevărul despre Tatăl ascuns în redarea evenimentului şi să aşeze acea rază de lumină în contextul general al marii controverse. Doar astfel va putea Scriptura să ne fie de ajutor.

Noi credem că a sosit de mult timpul ca Duhul Sfânt să ne vorbească „desluşit” despre Tatăl. El ne va primi cu bucurie şi va răspunde, fără metafore, celor însetaţi după neprihănire – aceea a lui Hristos.

11 februarie 2004

EGW şi limbajul întunecat

Gene Penninger

Da, sunt de acord că Dumnezeu a trebuit să ne vorbească de multe ori prin pilde, deseori cu măhrama pe faţă. Probabil aţi citit articolul “Dumnezeu descoperit în Hristos” de EGW, în care această măhrama este dată laoparte. EGW a folosit maniere diferite de adresare, spre a ajunge la inima fiecăruia. Trăind într-o vreme în care legalismul era conceptul preponderent al doctrinei creştine, ea a folosit extensiv acest limbaj. Dacă nu ar fi folosit acest limbaj forensic în articolele şi cărţile ei, era foarte posibil ca fraţii noştri de atunci să nu îi publice deloc lucrările. Dar ea a introdus în lucrările ei destul de multe detalii intr-un limbaj potrivit pentru Conceptul Larg al Marii Controverse (CLMC).

EGW stătea pe umerii reformatorilor protestanţi, care stăteau pe umerii părinţilor bisericii, care stăteau pe umerii autorilor Noului Testament, care stăteau… şi lista poate continua până la Dumnezeu, care a trebuit să comunice cu sclavi ieşiţi din Egipt, cu liderii bisericii de pe pământ, folosind un limbaj din ce în ce mai clar, pe care fiecare generaţie de oameni să îl poată înţelege. 

În vremea noastră, 80% din populaţia globului se sprijină pe înţelegerea „legală” despre neprihănire. Chiar şi în grupul nostru restrâns, dacă îmi permiteţi, nu toţi înţeleg deplin implicaţiile CLMC. Nu sunt sigur nici dacă eu înţeleg deplin. Da, legea are locul ei, nu doar pentru a împiedica universul să se prăbuşească în haos, dar şi pentru a ne ajuta pe noi să înţelegem realitatea şi grozăvia păcatului.

Aşa cum spunea Pavel, fără lege (inclusiv varianta adăugată) nu am fi ştiut ce este păcatul. De aceea avem nevoie de lege, ca o referinţă, un barometru pentru realitate. Dar pentru a creşte în adevăr, ochii noştri trebuie să se îndrepte spre legea întrupată în Hristos. Doar El poate oferi vindecarea de care avem nevoie. Priveşte, ascultă şi învaţă de la El, iar într-o zi vei constata că păzeşti legea fără efort, tehnici sau rezoluţii.

12 februarie 2004

Este credinţa un salt în beznă?

Evelyn Mangîru

(un comentariu asupra prezentării lui A.Graham Maxwell, „Faith, Evidence and Inquiry”)

Este credinţa un dar de la Dumnezeu? Dacă da, de ce nu o are toată lumea?

După cutremurul din Filipi, temnicerul i-a întrebat pe Pavel şi Sila: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Cei doi i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit...” Cuvântul grecesc folosit în Biblie pentru „a crede” este „pistis.” Acesta se poate traduce fie prin „a crede,” fie prin „a se încrede,” fie prin alte sinonime. Dar ni se pare ciudat să vorbim despre „neprihănirea prin încredere,” nu-i aşa? Vorbim despre „neprihănirea prin credinţă.” În realitate, însă, este acelaşi lucru.

Eu prefer cuvântul „încredere,” deoarece sensul cuvântului „credinţă” s-a diluat de-a lungul anilor. Este suficient să crezi? Un dicton foarte popular din zilele noastre spune: „Toate lucrurile sunt posibile atunci când crezi.” Dar citind Epistola lui Iacov, înţelegem că o credinţă fără fapte nu are nici o valoare. Nu voia să spună că eşti mântuit prin fapte. Voia să spună că dacă nu ai o credinţă autentică, nu eşti pe drumul cel bun, fiindcă „şi demonii cred [„pistis”]... şi se înfioară” (Iacov 2:19).

Demonii au credinţă, dar aceasta îi îngrozeşte. Şi este interesant de ştiut în ce au ei credinţă. Cred demonii că există Dumnezeu? Da. Recunosc ei puterea lui Dumnezeu? Da, şi se înfioară. Cred ei că sfârşitul este aproape? Da. Ei ştiu că nu mai este decât puţină vreme. Există însă un lucru pe care demonii nu îl au – încrederea. Ei pur şi simplu nu se încred în Dumnezeu. Sunt îngroziţi de ceea ce ar putea să facă El cu puterea pe care o are...

Aşadar, iată cum credinţa este folosită de multe ori cu sensul de a şti ceva. Nu ai dovezi, dar crezi. Dar nu înseamnă că dacă avem credinţă într-un lucru, acel lucru este adevărat.

Aţi văzut doi boxeri rugându-se înainte de a începe meciul? Se roagă ca să fie protejaţi? Nu, se roagă ca să îl bată pe adversar. Şi când unul dintre ei i-a dat o lovitură aproape mortală adversarului, reporterul l-a întrebat: „Cărui fapt i se datorează marele tău succes?” Boxerul a răspuns: „Îi mulţumesc lui Isus. Totul se datorează credinţei mele în Dumnezeu.” Deci termenul „credinţă” este folosit cu multe sensuri. Cel mai mult mă nemulţumeşte sensul în care îl folosesc mulţi teologi... Atunci când nu există argumente pentru o concepţie eşti îndemnat să ai credinţă. Aşadar, când vom ajunge înaintea lui Dumnezeu şi Îl vom cunoaşte personal Îi vom putea spune: „Acum, că Te văd, nu mai trebuie să am credinţă în Tine...” Cred că Dumnezeu va fi dezamăgit să audă de la noi că nu mai avem credinţă în El.

Eu văd lucrurile exact invers: Cu cât Îl cunoşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât ai mai multe argumente pentru credinţă. Dar dacă credinţa înseamnă să crezi în ceva pentru care nu ai dovezi, acesta este un nonsens. De aceea prefer termenul „încredere.” Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu, cu atât căpătăm mai multe dovezi pentru încrederea noastră în El. Trebuie să avem dovezi pe care să ne clădim credinţa. Credinţa este greşit înţeleasă când se reduce doar la „un sentiment profund de convingere.”

Unul din motivele pentru care prefer să traduc „pistis” prin „încredere” este că atunci când ţi se cere să ai încredere, întrebi: „De ce aş avea încredere?” Cuvântul „credinţă” are un fel de conotaţie religioasă care sugerează că nu ar trebui să pui întrebări. „Eşti o persoană necredincioasă dacă pui întrebări.” Dar întrebările sunt compatibile cu încrederea.

Consider că a întreba: „De ce ar trebui să cred în ceva?” este singurul mod în care putem supravieţui în această lume, mai ales ştiind că ne aflăm în mijlocul controversei despre caracterul lui Dumnezeu. Este El demn de încredere sau nu?

Poate că „neprihănirea prin încredere” sau „îndreptăţirea prin încredere” sună ciudat, aşa că voi reformula. Aş descrie planul de mântuire mai degrabă astfel: Dumnezeu îi va salva pe toţi aceia care au încredere în El. Nimeni dintre cei care se încred în Dumnezeu nu va fi pierdut. Dumnezeu poate, şi îi va mântui pe toţi aceia care au încredere în El.

Încrederea se bazează pe experienţă şi pe dovezi obţinute de-a lungul unei perioade de timp. Dumnezeu nu mă poate salva dacă nu am suficientă încredere în El.

13 februarie 2004

Formare spirituală pentru o biserică bolnavă

Gili Cârstea

Ca răspuns la apelul de 100 de ani al Martorului Credincios, se pare că, în sfârşit, îngerul bisericii a început să recunoască goliciunea interioară care i se reproşa.

Care era speranţa acelui Martor? El spera că îngerul Bisericii Laodicea, văzându-şi după ani buni goliciunea, se va întoarce la făgăduinţa noului legământ, va accepta că inima este un templu pentru prezenţa Duhului Sfânt şi va deschide uşa ca Acesta să poată intra. „Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” trebuia să se realizeze înainte ca trâmbiţa a şaptea să poată suna, anunţând că taina lui Dumnezeu a luat sfârşit.

Dar îngerul bisericii, în loc să se întoarcă direct la Dumnezeu pentru ca templul inimii să fie umplut de Duhul Sfânt, s-a apucat să sape din nou puţuri care nu ţin apă, aleargă din nou în Egipt pentru călăuzire şi inspiraţie. El a descoperit soluţia pentru problemele bisericii: Formare spirituală. Adică, oamenii trebuie să-şi caute mentori care să le spună voia lui Dumnezeu pentru ei. O variantă rebotezată a confesionalului catolic, în care călăuzitorul este ghid de conştiinţă pentru cel călăuzit. Noul sistem de spovedanie este văzut a fi plin de virtuţi. Prin el, credinciosul naiv este ajutat să-L descopere pe Dumnezeu în viaţa lui. Este ajutat să comunice cu divinitatea, care nu este dispusă să Se lase întrebată decât prin intermediari mai sfinţi şi mai spirituali. Ni se spune că fără călăuzire spirituală nu poate exista unire cu Creatorul.

Cu adevărat, ne apropiem cu viteză ameţitoare de clipele vrăjite ale scenelor finale din marea controversă. Omega s-ar putea să fie mai omega decât ne-am imaginat noi.

Pentru detalii, citeşte aici.

14 februarie 2004

Doi pomi în mare controversă

Evelyn Mangîru

Într-un comentariu recent, redactorul de la “Adventist Today” spunea, referitor la cele petrecute în Eden: “Moartea nu a survenit ca o consecinţă naturală a păcatului, ci a fost o consecinţă a intervenţiei directe a lui Dumnezeu, care a pus un înger de pază spre a-i împiedica să se apropie de pomul vieţii.” El sugerează chiar că ecosistemul planetar era distructiv înainte ca Adam să păcătuiască. Ca şi cum Dumnezeu a folosit moartea în procesul creator.

Noi credem că moartea – aceea adevărată – este o consecinţă a despărţirii de Dumnezeu; nu o despărţire de un element nutritiv, alimentar, de un pom. Noţiunea că cineva poate avea viaţă separat de unirea cu natura divină, dacă poate mânca un anumit fruct, are o oarecare aură de magie, şi susţine eroarea că viaţa fără Dumnezeu este cumva posibilă. Cum se explică atunci rostul şi rolul celor doi pomi din Eden?

Mulţi creştini cred în iadul veşnic deoarece nu au reuşit să înţeleagă faptul că viaţa este rezultatul unei uniri cu Dumnezeu, care este viaţă veşnică. Din păcate, mulţi din poporul nostru cred o versiune a acestei poveşti, care spune că moartea veşnică este provocată de Dumnezeu prin arderea adversarilor Săi. Dacă nu i-ar arde Dumnezeu, ei ar continua să trăiască veşnic, nu? Dacă moartea prin ardere este “pedeapsa pentru păcat,” iar Hristos “a plătit pentru pedeapsa mea,” dar nu a murit prin ardere, atunci cum se pot armoniza aceste divergenţe?

Nu ni se spune că Dumnezeu ar fi spus lui Adam că în ziua în care nu va mai mânca din pomul vieţii, va muri negreşit. Atunci ce rol avea acest pom? Ar fi oferit fructul lui viaţă fără de moarte păcătoşilor care şi-ar fi putut procura, cumva, o rezervă suficientă? Nu ar fi fost Şarpele dispus să-i ajute în acest scop, făcându-le rost de câteva semniţe ale pomului, pe care ei să le planteze afară din grădină? Nu cumva Satana este angajat tocmai spre acest scop ambiţios, de a face să “crească” pe planeta noastră pomul vieţii fără ajutorul lui Dumnezeu? Ce părere aveţi?

15 februarie 2004

Controversa din pomi – marea controversă comprimată

Gili Cârstea

Un autor drag (Donald K. Short) spunea că Vechiul Testament este o colecţie de pilde despre adevăratele aspecte ale marii controverse.

Astfel, eu cred că raportul biblic despre cei doi pomi urmează acelaşi tipar folosit mereu în Biblie, o pildă despre un fapt pentru care, momentan, nu ai cuvinte şi/sau concepte spre a-l descrie.

Aţi văzut vreodată un film cu actori reali, dar care a fost convertit digital într-un desen animat 3D, cu scopul de a exprima o anumită stare de lucruri? Aşa ceva avem în raportul din Eden. Dumnezeu este pus în situaţia de a vorbi despre lucruri pe care doar o generaţie de la sfârşitul marii lupte o va putea percepe corect, fără riscul unor grave distorsiuni.

Este greu de crezut că Dumnezeu a creat doi oameni maturi, dar cu minţi de copii, care aveau nevoie de pomi, de săbii de foc şi de şerpi, spre a păstra planeta departe de rebeliunea lui Satana. Dacă dezastrul oribil, mizeria şi moartea au fost declanşate pe această planetă de doi copii prostuţi care s-au jucat cu chibriturile, atunci Dumnezeu este cu totul responsabil pentru păcat.

Nu, Adam şi Eva erau oameni maturi mental, capabili să aprecieze realităţile controversei, cu totul pregătiţi pentru părtăşia cu dragostea divină. Ei au fost informaţi despre situaţia de război în exact aceiaşi termeni descrişi de EGW în HLL, “S-a sfârşit.” Pentru ei, propunerile lui Lucifer pentru o nouă ordine au venit în aceiaşi termeni prezentaţi tuturor în univers. Iar ei au ales rebeliunea în clară cunoştinţă de cauză.

Pomul vieţii reprezintă “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” ca fiinţele create şi natura divină să fie una. Doar aşa viaţa putea continua. Celălalt pom reprezintă noile propuneri ale lui Satana, că despărţirea de natura divină ar duce la libertate şi un loc asigurat pe “muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.” Îngerii cu săbii de foc reprezintă imposibilitatea ca omul, prin el însuşi, să unească din nou cele două naturi, odată ce această uniune a fost ruptă. A fost o imposibilitate, nu o rea-voinţă din partea lui Dumnezeu. Şarpele este “Balaurul,” “Şarpele cel Vechi,” împăratul Babilonului şi al Tirului, liderul noii lumi în război cu Creatorul, marele manipulator lingvistic, care a înhămat omenirea spre ţelul imposibil de a crea pomul vieţii în laborator.

Cei doi pomi sunt cele două oferte de guvernare a universului, o controversă în jurul scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

16 februarie 2004

„Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc” – André Malraux

Gili Cârstea

Dinspre sectorul mascat al agorei adventiste româneşti vin tot felul de critici la adresa celor care contestă pasul „istoric” de a ne alătura alianţelor ecumenice. Ni se recomandă să ne ţinem gura, deoarece alianţele respective nu ne cer să încetăm cu „prozelitismul.” Sigur că nu ne cer să încetăm cu prozelitismul. Întrebarea este, de ce oare?

Cazul "Uniunea franceză - FPF" fiind mai cunoscut, vom face referiri la el. Carta FPF spune că unul dintre scopurile acestei federaţii este ca lumea protestantă să ducă evanghelia „cu o singură voce.” Prin urmare, se presupune că cei ce au semnat tratatul de alianţă sunt de acord ca evanghelia să fie dusă cu o singură voce. Cum va reuşi FPF să armonizeze evanghelia baptistă, luterană, adventistă, penticostală sau metodistă, pentru ca ea să ajungă o singură voce? Cum au putut fraţii noştri să accepte un asemenea compromis, ştiind bine că evanghelia nu poate fi o veste bună atâta timp cât duminica este considerată ziua Domnului; atâta timp cât legea este considerată neesenţială, sau că sufletul este nemuritor şi se duce direct în cer la moartea omului?

Noi credem, mai degrabă, că FPF va reuşi să ducă lumii evanghelia cu o singură voce deoarece, prin negocieri care au durat zece ani, au reuşit să obţină de la reprezentanţii noştri asigurarea că nu vom face notă discordantă în corul evanghelic, în care nu am fost nicidecum invitaţi ca prim-tenor. Pentru ei, suntem un grup patetic de 10.000+ membri, faţă de aproape un milion în prezent, ca să nu mai vorbim de “galaxia” de biserici penticostale, care vor adera în curând la federaţie. Ca în orice asociaţie de pe pământ, hotărârile se iau prin vot majoritar. Atunci de ce ne-au primit, de ce s-au bucurat enorm de aderarea noastră? Deoarece eram singura voce care le descoperea nebunia teologică în faţa lumii. Întreita solie îngerească era singura ameninţare la adresa bisericii emergente, care speră să construiască un secol 21 religios. Noi eram singurii care spuneam deschis omenirii că secolul 21 nu va fi deloc.

Da, ne vor lăsa să facem prozelitism, atâta timp cât vom spune lumii, cu o singură voce, că secolul 21 va fi religios. Ne vor lăsa chiar să ne păstrăm “cultura” (sabatul, EGW, sanctuarul) atâta timp cât ne vom angaja să lucrăm la salvarea lumii pentru un secol cu totul de aur. Un asemenea “secol de aur” cu totul religios, a mai avut omenirea, dar noi îl numim astăzi “evul întunecat,” cu cea mai prestigioasă producţie a lui, Sfânta Inchiziţie.

17 februarie 2004

Un pom pe malul râului vieţii

Marco Belmonte

Dragi prieteni,

Cei doi pomi joacă în Biblie un rol important ca unealtă didactică, metaforică. Cred că acest lucru este important, atunci când ne gândim că în cer vom mânca din pomul vieţii, în contextul versetelor următoare:

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit” (Psalm 1:1-3).

Viaţa veşnică vine prin fructele unui pom? Nu. Viaţă veşnică este să ai legea dragostei, a libertăţii (caracterul lui Dumnezeu) rescris în minte.

Omul fericit din Psalmi este Omul Isus Hristos. El este Cel sădit lângă izvorul de apă, care Îşi dă rodul (neprihănirea) la vremea lui. Noi vom “mânca” veşnic din El, spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

18 februarie 2004

Dependenţi de desene animate

Gili Cârstea

Revenind la pomii din grădină, aş dori să adaug că “părtăşia cu natura divină” nu a fost niciodată via stomac. Adam avea caracterul lui Dumnezeu datorită prezenţei Sistemului de Operare Divin instalat în minea lui – acesta este legământul cel veşnic. Noi nu îl absorbim pe Dumnezeu prin alimente.

Priviţi ce se întâmplă în comuniunea eucaristică a bisericii catolice. O bucată de pâine devine în stomacul credinciosului, prin voia preotului, trupul real al lui Hristos. Nu vi se pare că această credinţă derivă din greşita înţelegere a ceea ce s-a întâmplat în Eden? Ei declară comuniunea eucaristică a fi “sacramentul unităţii” şi “marele instrument pentru reunificarea tuturor oamenilor.”

Realităţile profunde ale marii controverse sunt concepte, şi sunt cereşti. Cum poate comunica cineva aceste concepte unor oameni care sunt fireşti? Există trei feluri de minţi: mari, mijlocii şi mici. Minţile mari operează cu idei; minţile mijlocii, cu lucruri; iar cele mici, cu persoane. Cum poţi comunica idei minţilor mijlocii şi mici? Inserându-le în lucruri şi persoane. Aceasta este Biblia.

Pavel spunea că pentru lucruri spirituale este nevoie de un limbaj spiritual (1Cor 2,13). El este un profesor strălucit în acest domeniu – vezi Gal 4, 21-31.

Da, vor fi destui critici ai acestei înţelegeri. Nu putem decât să-i invităm la centrul de reabilitare, unde Mângâietorul tratează metaf-coolicii anonimi. Noi, oamenii, cerând mai multe şi mai multe desene animate, am devenit dependenţi. (Aţi observat ce fascinaţi sunt copiii când privesc desene animate la tv?). Fiind atât de blând cu problema noastră, Domnul ne-a transmis concepte folosind lucruri şi oameni în animaţie 3D. Dar a sosit timpul ca SLAVA Lui să fie privită fără măhramă. Este vremea pentru Apocalips 18.

Spuneţi că “spiritualizăm” realitatea? Dacă a decoda istorie zip în concepte spirituale, care aduc o aşa splendidă descoperire a neprihănirii lui Hristos, înseamnă a “spiritualiza,” atunci, fie aşa. Ne asumăm riscul. Ca leproşii de la poarta Samariei, nu putem pretinde că avem veşti bune pentru poporul nostru, şi în acelaşi timp să refuzăm batjocura, dispreţul şi izolarea în care suntem împinşi.

În cetatea aceea, poporul lui Dumnezeu îşi devora copiii; profetul se găsea sub gravă interdicţie de la împărat; iar împăratul se sprijinea pe braţul liberal al unui profesor de teologie necredincios, fără nici o perspectivă pentru ziua de mâine.

La porţile cetăţii, patru leproşi, “dispreţuiţi şi părăsiţi de oameni,” prin credinţă pură şi judecată clară, şi-au pus în pericol viaţa pentru o bucată de pâine. Au descoperit Pâinea vieţii. Pentru scumpul popor al lui Dumnezeu.

19 februarie 2004

Un salut călduros – un cuvânt de apreciere

Evelyn Mangîru

Ieri am publicat un articol în care îi întrebam pe fraţii mei de ce este nevoie ca situl bisericii să facă reclamă unei producţii de la Hollywood, chiar dacă se spune că ea este despre patimile lui Hristos. Astăzi am constatat cu bucurie că ştirea, articolul şi trailer-ele au fost înlăturate de pe situl bisericii. Un salut călduros pentru cei implicaţi în această decizie, şi un cuvânt de apreciere pentru corectura atât de necesară.

Mireasa lui Hristos nu trebuie să mai contribuie şi ea la bezna atât de groasă ce învăluie omenirea, iar altarele unde Baal primeşte premii Oscar nu vor fi cu nimic mai strălucitoare datorită prezenţei noastre acolo. Din contră, dacă noi nu spunem ceea ce avem de spus, pe planeta asta soarele neprihănirii nu va mai reuşi să răsară niciodată. Iar aceasta este o ipostază plină de pericole, cu implicaţii dezastruoase pentru încheierea marii controverse.

Ca membri ai Bisericii Rămăşiţei, ne bucurăm în speranţa că vom fi vocea celui de-al treilea Ilie, în peisajul destul de sumbru al scenei internaţionale pregătită de un hristos fals. Această voce trebuie să cheme civilizaţia secolului 21 la o decizie clară cu privire la identitatea, caracterul şi scopurile adevăratului Hristos. Este adevărat, constrângerile vor fi enorme; pericolele, de neimaginat; dezamăgirile, fără număr. Vom ajunge să fim prezentaţi ca singurii vinovaţi pentru dezastrele planetare. Solia noastră va ajunge cea mai detestată chemare a tuturor timpurilor.

Aceasta este perspectiva descrisă în profeţie. Pentru o astfel de criză, tinerii noştri au nevoie disperată de o legătură intimă cu Dumnezeu, de o clară depărtare de spiritul, practicile şi filozofia acestei lumi. Altfel, „spiritul şi puterea lui Ilie” nu vor avea nici o şansă, iar marile noastre realizări se vor dovedi încă o piedică în calea revărsării fără precedent a Duhului Sfânt.

Aşa cum Baal nu a fost de nici un ajutor poporului lui Dumnezeu în decursul vremii, tot aşa credem că nici deghizarea lui prin tehnici moderne nu va aduce rămăşiţei lui Dumnezeu vreo binecuvântare deosebită. Poate doar iluzia că mai suntem coerenţi în confuzia de la poalele turnului Babel modern.

20 februarie 2004

Pomul vieţii – pomul... „morţii”?

Beni Buzdugan

Denumirea celor doi pomi spune multe despre faptul că, în Eden, lucrurile au fost explicate clar, fără metafore. Pomul „bun” se numea „pomul vieţii,” dar pomul „rău” NU se numea „pomul morţii,” ci „pomul cunoştinţei binelui şi răului.” Dacă s-ar fi numit „pomul morţii,” probabil că Adam şi Eva l-ar fi evitat cu mare grijă. Dar cunoştinţa “binelui şi răului” părea mai atrăgătoare decît viaţa.

Să însemne aceasta că Dumnezeu le-a ascuns realitatea despre adevărata natură a controversei? Nicidecum, Dumnezeu le-a vorbit deschis celor doi cu privire la modul de acţiune al diavolului, despre implicaţiile controversei, numind, pentru noi, pomul ca fiind „al cunoştinţei binelui şi răului,” tocmai pentru a ne avertiza că minciuna mortală a diavolului nu este exprimată în stare pură, ci întotdeauna în combinaţie cu procente de adevăr. Abia după ce Adam şi Eva au gustat din acel pom vrăjit, acesta „s-a transformat” în ceea ce era de fapt: „pomul morţii” (vezi şi FE 471).

Acest lucru ne mai spune ceva. Dumnezeu nu îl împiedică pe Satana să-şi prezinte platforma politică, nu îi distorsionează mesajul şi nu îi manipulează sloganele. Dumnezeu doar pune alături adevărul, o ofertă cinstită, o manieră fină de a încuraja libertatea, de a stimula individualitatea, maturitatea, prietenia, caracterul.