Se întâmplă cum s-a mai întâmplat, spune înţeleptul, iar cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete.

Cred că nu este forum sau comunitate adventistă în care să nu se repete astăzi conflictul teologic ce a sfâşiat biserica din zilele lui Pavel. Este suficient să rostească cineva un cuvânt despre solia neprihănirii lui Hristos, şi imediat se ridică un monument de împotrivire, tapetat pe toate părţile cu argumentele solide ale credinţei date sfinţilor odată pentru totdeauna. Doar să scapi o vorbă despre caracterul lui Dumnezeu, şi ai parte de tot filmul devastărilor din trecut, rulat în reluare până la epuizare şi susţinut cu versete biblice imbatabile.

În capitolul 3 din a doua lui Epistolă către corinteni, Pavel oferă cea mai bună explicaţie pentru împotrivirea generalizată faţă de realizarea scopului lui Dumnezeu cu poporul Său în orice generaţie.
Urmaşii lui Hristos de atunci aveau parte de o puternică împotrivire din partea cărturarilor poporului ales, care doreau să păstreze nealterată credinţa, iar poporul oferea o susţinere puternică acestei intenţii bune. Toţi vedeau în noile erezii o ameninţare serioasă la adresa credinţei strămoşeşti, iar a sta în apărarea ei însemna, pentru ei, să fii de partea lui Dumnezeu şi să duci lupta cea bună a credinţei.

Pavel explică fraţilor lui din Corint diferenţa dintre vechiul şi noul legământ:

“Dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, cu toate că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?” (2 Cor 3:7-9).

Cu alte cuvinte, dacă religia formelor – trecătoare şi obscură – a pus pe faţa lui Moise lumina slavei lui Dumnezeu, iar Israel era îngrozit şi fugea de ea cât îl ţineau picioarele, de ce ne mirăm astăzi de groaza cu care privesc savanţii de la Ierusalim şi corpul credincioşilor slava lui Hristos în lucrarea autentică a Duhului?
Dumnezeu şi prietenul său, Moise, au fost constrânşi să facă un pas înapoi. Moise a trebuit să pună, pe faţa şi pe scrierile lui, o “mahramă,” un văl care să ascundă slava lui Dumnezeu. De atunci, acest popor nu poate vorbi despre Dumnezeu decât atunci când El este prezentat prin acest văl. Oricine încearcă să dea vălul la o parte devine o ameninţare pentru credinţa bisericii.

Acum, Pavel spune că necazurile lui se trag de la încumetarea de a nu mai folosi metoda lui Moise:
“Fiindcă avem, deci, o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală; şi nu facem ca Moise, care îşi punea o mahramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător” (vers 12,13).

Ah, ce frică le era să privească asupra “sfârşitului a ceea ce era trecător”! Şi totuşi, de ceea ce le-a fost atâta frică n-au scăpat. Nu numai că şi-au pierdut credinţa, obiceiurile şi tradiţia, dar şi-au pierdut curând şi patria aceea fizică, de care se legaseră atât de mult, devenind rătăcitori printre neamuri şi batjocorind numele lui Dumnezeu peste tot pe unde mergeau (Eze 36:20-23).

Pavel era contrazis de savanţii lui Israel cu argumente puternice, susţinute de versete biblice inatacabile. Legile privitoare la sistemul jertfelor erau atât de elocvent exprimate, explicate şi aplicate în Scriptură, încât era nebunie curată să spui că valabilitatea lor a expirat, sau că ele au fost doar un limbaj metaforic. Teologii lui Israel susţineau că Pavel şi secta lui spurcată au ajuns la asemenea idei trăsnite doar prin interpretarea abuzivă a textului clar al Scripturii. Pentru un verset care părea să susţină poziţia lui Pavel, ei aduceau mii care spuneau contrariul. Şi totuşi, noi ştim că Pavel avea dreptate. Ei citeau textul prin mahrama lui Moise, şi astfel nu puteau vedea “sfârşitul a ceea ce este trecător.”

“Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor” (vers 14,15).

Pavel spune că ei “au rămas greoi la minte.”

Ei spun că au rămas la adevărul şi la textul biblic.

Cine are dreptate?

A scăpat biserica rămăşiţei de mahrama lui Moise? Ea spune că da, dar ce observăm astăzi?
Noi privim la Hristos şi neprihănirea Sa, şi astfel vedem caracterul Tatălui, paşnic, non-violent, persecutat fără să riposteze, iubind pe duşmani, oferind iertare pentru ură şi întorcând celălalt obraz fără gânduri de răzbunare. Deducem de aici că orice altă descriere a Tatălui, în Vechiul Testament, este o privire prin mahrama lui Moise. Şi care este reacţia fraţilor? Exact ca aceasta din Corinteni: Ne acuză că atacăm inspiraţia Scripturii; că torsionăm versetele; că nu ţinem cont de mulţimea dovezilor; că citim superficial; că scoatem din context cuvintele profeţilor spre a se potrivi “agendei” noastre; că apelăm la alegorizări nepermise; că împrumutăm “heterodoxii” şi “buruieni” de la teologi ameţiţi; că negăm integritatea Scripturii.

Pavel ne ajută să nu ne pierdem cumpătul: “Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor” (vers 15).

Nici nu-şi imagina, scumpul de el, ce adevăr măreţ a sesizat în istoria cu mahrama lui Moise. De fiecare dată când Hristos a încercat să Se descopere “mai proeminent” poporului Său, ei s-au agăţat, disperaţi şi îngroziţi, de mahrama lui Moise. Aşa a fost la Ierusalim acum 2000 de ani, aşa a fost la Minneapolis în 1888, şi tot la fel este şi astăzi.

Pavel a privit şi el ani de zile caracterul lui Dumnezeu prin mahrama lui Moise, şi era zelos până la crimă pentru imaginea pe care o credea de nezguduit. Dar când a căzut mahrama, cât de diferit a început el să-l citească pe Moise… Tot ce acumulase citind prin mahramă a devenit gunoi, iar puţinele, anemicele şi risipitele versete ale Scripturii care vorbeau “altfel,” au devenit temelia unei religii cu totul noi. Acum totul trebuia interpretat, fiecare cuvânt avea alt rost şi căpăta alt sens. Moise era o carte nouă.

Şi cu noi, prieteni, nu este la fel? De când am descoperit neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, nu a devenit Biblia o carte nouă? Nu au devenit lucrările Spiritului Profetic cărţi noi şi mai preţioase decât tot aurul din lume? Da, le citim cu totul diferit de fraţii noştri, dar motivul nu este acela că vrem să stricăm credinţa bisericii, şi nici că ne place să părem mai interesanţi. Motivul este că mahrama a fost luată, iar noi vedem în neprihănirea lui Hristos slava încântătoare a Tatălui. Vedem “sfârşitul a ceea ce este trecător” şi suntem încântaţi, căci noul legământ bate la uşă cam de multişor, iar ziua ispăşirii pentru cei vii parcă nu mai are răbdare.

Dacă Pavel era aici, acum, cred că nu putea termina acest articol decât aşa:

“Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul (neprihănirea noastră), mahrama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (vers. 16-18).

Priviţi, prieteni, slava Domnului, şi admiraţi-o, deoarece aceasta este ultima solie de har pentru acest popor.

PDF * DOC