850:1, 400:1 într-o singură generație
Formidabil!

28 decembrie 1999 - Gili Cârstea

Poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului nu va putea evalua corect criza prin care va trebui să treacă, dacă experienţele trecute ale lui Israel nu vor fi analizate cu atenţie şi aşezate în cadrul mai larg al marii controverse.

Dacă amăgirea cea mai şireată a vrăjmaşului va fi aceea de a ne face să ne închinăm unui hristos fals, poate este necesar să ne întoarcem în istoria lui Israel, atunci când ei au fost târâţi într-o amăgire asemănătoare. Israel nu a rezistat acestei puternice amăgiri, iar Dumnezeu este obligat, cu durere, să recunoască faptul că Satana a reuşit să se aşeze „în inima mărilor,” pe „scaunul de domnie al lui Dumnezeu,” şi că îşi dă „ifose ca şi când ar fi Dumnezeu” (Ezechiel 28).

Israel nu a reuşit să discearnă între aceste ifose şi dragostea agape a lui Hristos.

Va reuşi Laodicea?

 

Cea mai edificatoare demonstraţie a închinării orbeşti la Baal în timp ce te măguleşti că serveşti Domnului se poate găsi în lunga, detaliata şi uluitoarea epopee a lui Israel sub domnia lui Ahab.

Evenimentele majore sunt cunoscute. Ahab ajunge pe tronul lui Israel, se căsătoreşte cu Izabela, fata unui împărat sidonit, şi se hotărăşte să ridice pe Israel la un nivel de cultură şi respectabilitate neatins niciodată de înaintaşii lui. In acest scop, Izabela este un ajutor preţios într-un moment de oportunitate extrem de prielnic.

Această dorinţă nu este o ambiţie singulară, apărută accidental în inima lui Ahab. Ca mulţi alţi împăraţi ai lui Israel, tot ce reţinuse el foarte bine de la Moise era că acest popor trebuie să fie „capul şi nu coada” printre naţiunile pământului. Dar cum să atingi acest moment grandios, când poporul tău este incult, izolat pe plan internaţional, urât de toţi vecinii din cauza unei religii aşa ciudate, şi în plus, cu o clasă conducătoare - bătrâni şi preoţi - atât de formalişti şi rupţi de realitate? Vlăstarului regal ajuns pe tron îi era ruşine să iasă în lume cu supuşii lui. Dar cucerirea lumii era misiunea slăvită. Ce se putea face?

Ahab nu a stat prea mult timp pe gânduri. Dorinţa inimii lui şi sugestiile Izabelei se potriveau de minune. Israel trebuie, înainte de a deveni „capul şi nu coada,” să ajungă „ca neamurile, ca familiile celorlalte ţări.” Şi au înţeles foarte bine că pentru a ajunge ca celelalte ţări vor trebui să slujească „lemnului şi pietrei” (Ezechiel 20,32).

Proiectul pentru închinarea la Baal era pregătit şi a fost pus imediat în aplicare. Planul era simplu: Tineri din elita culturală a Sidonului au fost invitaţi la Ierusalim, să-i înveţe pe tinerii evrei cum să slujească mai bine lemnului şi pietrei. Restul este istorie.

O istorie care nu se sfârşeşte, aşa cum ne-am fi aşteptat, pe vârful muntelui Carmel.

Episodul acesta tulburător, plin de semnificaţii pentru generaţia noastră, este descris în capitolul 18 din 2 Cronici. Versetul unu ne spune că, după experienţa aceea cu seceta de trei ani şi jumătate, Ahab a avut „bogăţii şi slavă din belşug.” Dar proiectele lui de glorie profetică nu au dispărut. El visează încă la cucerirea lumii, şi vrea să înceapă prin recuperarea Ramotului de la sirieni.

În timpul unei vizite de lucru în Israel, Iosafat, împăratul lui Iuda, este întrebat dacă nu este dispus să intre într-o alianţă sfântă contra duşmanului comun. Târât de aceeaşi viziune triumfalistă ca şi Ahab, Iosafat promite imediat sprijin total planurilor „misionare” ale lui Ahab.

Hotărârea fiind luată, Iosafat simte totuşi nevoia unei confirmări din partea Domnului. Un fel de garanţie semnată în alb. Ahab se conformează:

„Împăratul lui Israel a strâns pe prooroci, în număr de patru sute, şi le-a zis: ‚Să ne ducem la luptă împotriva Ramotului din Galaad, sau să-mi văd de treabă?’ Şi ei au răspuns: ‚Suie-te, şi Dumnezeu o va da în mâinile împăratului’” (18,5).

Prima întrebare tulburătoare care se ridică în acest moment este: Cine sunt aceşti patru sute de prooroci pe care îi cheamă împăratul să-i spună voia Domnului? De unde au apărut ei? Ştim deja că, nu cu prea mulţi ani înainte, toţi proorocii de la curtea lui Ahab au fost omorâţi de popor la pârâul Chişon, la poalele Carmelului, când s-a făcut demonstraţia că dumnezeul pe care îl predicau ei în popor era un dumnezeu mincinos.

De unde au apărut alţi patru sute de prooroci, la un timp atât de scurt după marea redeşteptare adusă de spiritul şi puterea lui Ilie?

Scriptura nu oferă un răspuns explicit. Poate şi din cauză că soluţia nu este atât de complicată pe cât pare. Cert este că avem de-a face cu o categorie de oameni care, se va vedea pe parcursul capitolului 18, nu este deloc diferită de cei opt sute morţi mai înainte.

Cine fuseseră cei opt sute de prooroci de la curtea lui Ahab?

După toate detaliile aflate în cronicile domniei lui Ahab, aceştia erau noua clasă conducătoare pe care se sprijinea tronul. Erau comunitatea academică şi religioasă a naţiunii, noul val de savanţi ai poporului, care câştigaseră bătălia cu trecutul anost al acestei naţiuni obscure. Ei erau proaspeţii absolvenţi ai noului val teologic adus de Izabela prin preoţii culţi din Sidon.

Se pare că mulţi dintre bătrânii lui Israel nu au văzut cu ochi buni deschiderea spre cultura şi religia celorlalte popoare. Înnoirea culturală a naţiunii, aşa cum o plănuia Ahab, nu s-a desfăşurat prea liniştit. Suntem îndreptăţiţi să credem că opoziţia în faţa noii teologii a fost destul de virulentă, dacă împăratul a fost obligat să recurgă la soluţia finală (1 Regi 18,13).

Schimbarea era pe drumul cel bun, cu proorocii Domnului ucişi sau ascunşi prin peşteri de Obadia. Un fel de noaptea cuţitelor lungi.

Naţiunea putea spera acum că, sub îndrumarea noii clase teologice, va ajunge foarte curând să slujească „lemnului şi pietrei,” fiind primită cu braţele deschise în mijlocul celorlalte familii ale naţiunilor. Balaurul nu dorea nimic mai mult decât atât.

Desigur, acest gen de slujire nu putea fi asigurat decât de un sistem educaţional foarte bine pus la punct, care să producă o clasă academică absolut necesară scopului măreţ de a fi „capul.”

Ce încântare trebuie că simţea Ahab privind la acest nou şi luminat anturaj teologic, în comparaţie cu preoţii inculţi şi prăfuiţi pe care îi moştenise de la tatăl lui. Acum nu se mai ruşina să iasă în lume. Putea sta de vorbă de la egal la egal cu teologii egipteni, asirieni, sidoniţi sau filisteni. Delegaţiile aveau acum un limbaj comun, aveau acelaşi grad universitar şi acelaşi scop: Cum să slujească mai bine lemnului şi pietrei. O asemenea recunoaştere internaţională era distincţia supremă pentru Ahab şi Izabela, încântaţi că sunt şi ei, în sfârşit, o naţiune.

Cu o singură supărare: Ilie dizidentul.

Acest spectator provincial care se amesteca în chestiuni prea adânci pentru el. Acest incult care tulbura biserica lui Dumnezeu prin teologii aberante sprijinite pe citate scoase din context. Acest marginalizat de timp care trage poporul înapoi la superstiţie şi obscurantism. Ce căuta el în această epocă de luminare culturală şi religioasă? „Cum scăpase el de soluţia finală?” se întreba Izabela neputincioasă.

A fost nevoie de trei ani şi jumătate de secetă ca împăratul să ia în considerare părerea lui Ilie. Pe Carmel s-a putut vedea clar că nu este nici o ispravă să fii ca celelalte neamuri şi să slujeşti lemnului şi pietrei. Când raportul este de 1 contra 850, demonstraţia este zdrobitoare.

Acesta trebuia să fie sfârşitul nebuniei de a căuta respectabilitate internaţională prin luminare academică.

Dar vai, nu a fost să fie aşa. Răul fusese făcut, şi el a dat roade care în final au făcut pe Israel să fie „coada şi nu capul” până când în cel mai ruşinos mod au omorât pe Creatorul şi Dumnezeul lor, crezând că este Baal.

Acea generaţie de opt sute de savanţi pe care se sprijinea Ahab a murit. Dar noile cadre erau altoite în aceeaşi tulpină. Ei deplângeau moartea violentă a profesorilor lor şi nu vedeau nici o lumină în teologia sângeroasă a noului erou popular. Cu sprijinul susţinut al Izabelei, aceştia au devenit noua clasă teologică, proorocii prin care afla împăratul voia lui Dumnezeu.

Aşa se face că tânărul rege Iosafat se află, într-o situaţie de criză, în faţa a patru sute de prooroci care, în unanimitate absolută, „vorbesc de bine” din partea Domnului.

Cine era acest „domn” care reuşea o asemenea unanimitate cu patru sute de prooroci?

Privind mai atent printre diplome şi acreditări, Iosafat este cuprins de o stânjeneală greu de ascuns. După cum îşi aducea el aminte din orele de istoria bisericii, proorocii Domnului nu fuseseră niciodată aşa triumfalişti.

Se mai uită odată, apoi, cu destulă politeţe întreabă: „Nu mai este aici nici un prooroc al Domnului, prin care să-L putem întreba?”

Sfidarea era evidentă: „Scuze, Ahab, dar teologii tăi titraţi nu-mi inspiră nici o încredere. Ei sunt foarte convinşi că „voia poporului este voia lui Dumnezeu,” dar unanimitatea asta apăsătoare nu mi se pare sănătoasă. Nu ar fi bine să ascultăm şi vocea opoziţiei? Sau i-ai omorât pe toţi cei care vorbeau de rău?”

Cu experienţa care vine după o foamete de trei ani, Ahab răspunde calm: „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl urăsc, căci nu-mi prooroceşte nimic bun, nu prooroceşte niciodată decât rău: este Mica, fiul lui Imla” (18.7).

Ahab ar vrea să spună cam aşa: „Afară de aceşti patru sute de prooroci, prin care noi întrebăm de obicei pe Domnul, şi care sunt aici de faţă, ar mai fi unul, dar el nu ştie să proorocească şi de aceea nici nu l-am chemat. Este un tip negativist, dezechilibrat, infatuat şi cu un grad de obrăznicie peste medie. Se crede singurul interpret autentic al Scripturii. Nu poate fi convins să colaboreze cu fraţii şi are un fix împotriva conducerii, deşi noi i-am dat toate dovezile de împreună simţire. Sper că nu ai intenţia să pui cuvântul lui împotriva acestor patru sute de fraţi cu înaltă pregătire şi devotaţi cauzei lui Dumnezeu.”

Nu, Iosafat nu putea îndrăzni să pună la îndoială judecata sănătoasă a patru sute de prooroci. Dar poate doar din pură curiozitate, el insistă să vină Mica.

Ce spectacol glorios! O confruntare deschisă între 400 de fraţi care vorbesc bine contra unuia care vorbeşte rău! Astăzi nici în visele cele mai frumoase nu se poate întâmpla aşa ceva...

Împăratul cheamă pe unul dintre directorii de departamente şi îi porunceşte să facă toate demersurile pentru a fi adus Mica la această întâlnire.

Între timp, în faţa adunării regale din Samaria, răspunsul din partea Domnului ia forma unei sărbători spirituale. Împăraţii celor două ţări pe tronuri înalte, iar la tribuna oficială, într-o formaţie impunătoare, cu planşe, prezentări plastice, pantomimă şi dramă, patru sute de oameni ai lui Dumnezeu fac toate eforturile să-l convingă pe Iosafat că ceea ce spun ei este vocea lui Dumnezeu: „Planul pe care l-aţi făcut este foarte bun, fraţilor! Mergeţi înainte, căci biruinţa este a Domnului!”

Impresionat de forţa şi poziţia teologilor lui Israel, solul care a fost trimis la Mica are aceeaşi viziune triumfalistă, şi vede lucrurile ca toată lumea. El spune ceva de felul acesta: „Frate, nu este frumos să fie ceartă între proorocii Domnului. Profesorii şi preoţii noştri vorbesc într-o dulce armonie, slavă Domnului. Acum, când consecinţele sunt atât de serioase – cred că ştii ce se întâmplă, suntem gata să ieşim în faţa lumii cu Dumnezeul nostru atotputernic – nu face greşeala să produci confuzie în popor. Lasă te rog supărarea, uită rănile mai vechi şi treci alături de fraţii tăi, mai pregătiţi şi mai devotaţi ca tine, care slujesc aşa bine pe poporul Domnului.”

Răspunsul lui Mica este la fel de problematic ca şi rugămintea acestui sol: „Viu este Domnul că voi vesti ce va spune Dumnezeul meu.”

Ce vrei să spui, Mica, cu „Dumnezeul meu”? Vrei să spui că Dumnezeul tău este altul decât Dumnezeul fraţilor adunaţi în sesiune? Sau că Dumnezeul tău, care este şi al fraţilor, ţie îţi spune una şi fraţilor le spune alta? Să fim serioşi, nu poţi lăsa o asemenea impresie greşită.

Sigur că citind acest episod şi ştiind de la început finalul, suntem de partea lui Mica. Dar dacă s-ar repeta el astăzi? Dacă, într-o situaţie asemănătoare, pentru aflarea voinţei Domnului, procentul ar fi tot de 400:1, de ce parte a baricadei ne-am afla? Dar să lăsăm concluziile pentru final.

Mica ajunge în faţa onoratei adunări, iar Ahab îi pune şi lui aceeaşi întrebare: „Mica, să ne ducem la luptă împotriva Ramotului din Galaad, sau să-mi văd de treabă”?

El a răspuns: „Suiţi-vă! Căci veţi avea izbândă şi vor fi daţi în mâinile voastre!”

Răspunsul lui Mica uluieşte absolut pe toată lumea. Proorocii Domnului sunt contrariaţi de pocăinţa lui Mica, acest ghimpe neplăcut în coasta lor. Iosafat este mulţumit de voia Domnului exprimată clar, deşi el se aştepta la altceva, după spusele lui Ahab. Iar Ahab este mâniat la culme, căci este singurul care îşi dă seama că Mica îşi bate joc de el. El învăţase din experienţă că atunci când profetul Domnului are viziuni prea triumfaliste, ceva este putred în Samaria. Iar el simţea cumva că în Samaria ceva este foarte putred.

Somat să spună adevărul în numele Domnului, Mica trebuie să accepte din nou rolul destul de neplăcut al profetului pierzării. Urmează nimicirea şi moartea, iar Israel, în loc să ajungă „capul şi nu coada” va rămânea ca o turmă fără păstor, nişte oameni fără căpătâi al căror unic scop în viaţă nu rămâne decât pâinea şi apa de fiecare zi.

O asemenea perspectivă sumbră este inacceptabilă pentru intelectualitatea lui Israel. Cum ar fi posibil ca poporul lui Dumnezeu să sufere un asemenea eşec? Nu sunt ei cei mai binecuvântaţi şi privilegiaţi oameni de pe pământ? Şi nu le-a spus Domnul că bogăţiile neamurilor vor veni la ei? Nu spune Moise aşa de clar că ei vor avea „întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ”? Ei credeau cuvântul profetic după care vrăjmaşii poporului „pe un drum vor ieşi împotriva ta, dar pe şapte drumuri vor fugi dinaintea ta” (Deuteronom 28). Acum cuvântul lor se sprijinea pe mărturia puternică a profeţiei. Cine era acest Mica, acest necredincios care slăbeşte inima poporului? Este adevărat că aceste făgăduinţe erau făcute cu condiţia ascultării. Dar ei ascultau. Ei erau proorocii Domnului. Ei nu spuneau decât ceea ce îi inspira Domnul, iar dovada concludentă era tocmai aceasta, că toţi 400 vorbeau la fel.

Cumplit test pentru Ahab şi Iosafat. Cum să iei o decizie când raportul voturilor este de 400 la 1?

Ajungem acum la punctul cel mai fierbinte al confruntării. Probabil că adunarea a rămas încremenită şi nu-i venea să creadă că ceea ce auzea era aievea. A înnebunit proorocul? Şi-a pierdut complet bunul simţ?

Mica vorbea despre ceva care şi astăzi stârneşte puternice controverse, dar pentru urechile lor era de neacceptat:

„Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie şi toată oastea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui. Şi Domnul a zis: „Cine va amăgi pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie la Ramot în Galaad şi să piară acolo?” Au răspuns unul într-un fel, altul într-altfel. Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: „Eu îl voi amăgi.” Domnul i-a zis: „Cum?” „Voi ieşi,” a răspuns el, „şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor lui.” Domnul a zis: „Îl vei amăgi şi vei izbuti; ieşi şi fă aşa.” Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura proorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a vorbit rău împotriva ta” (versetele 18-21).

Formidabil curaj! Imaginaţi-vă o scenă asemănătoare astăzi, să spui teologilor noştri, încărcaţi de doctorate, că Domnul a pus în gura lor un duh de minciună! Şi asta fără să ai nici o dovadă palpabilă că ţi-a vorbit Domnul.

O astfel de pretenţie nebună putea fi demontată, şi atunci şi acum, extrem de uşor: Domnul nu pune în gura nimănui un duh de minciună. Domnul nu minte, nu amăgeşte şi nu doreşte moartea păcătosului. Balaurul este cel care pune în gura oamenilor un duh de minciună, el amăgeşte şi distruge. Prin urmare, Mica, am făcut demonstraţia că tu eşti proorocul mincinos.

Revolta fraţilor a fost atât de spontană, încât unul dintre ei s-a repezit şi l-a lovit pe Mica. Era culmea obrăzniciei! Pentru Ahab şi Iosafat demonstraţia era suficient de clară. Mica se condamnase cu gura lui, şi se rupsese singur de poporul lui Dumnezeu prin această acuzaţie gogomană împotriva fraţilor conducători. Locul lui era închisoarea.

Aceasta este istoria.

Este timpul acum să ne punem şi noi întrebări în legătură cu acest incident tulburător.

Marele nostru avantaj este că putem judeca istoria în lumina care se revarsă de pe Calvar, şi putem analiza concepte şi fapte în cadrul mai larg al controversei dintre Hristos şi Satana, şi nu doar din perspectiva îngustă a lui Ahab şi Iosafat.

Care era starea lui Israel din acel moment, aşa cum o vedea Cerul? Israel se depărtase de Dumnezeul Creator şi se întorsese să slujească lemnului şi pietrei. Baal era domnul lor, iar ei nici nu ştiau. Dumnezeu, aşa cum a procedat mereu, folosea toate metodele care ţin de neprihănire, spre a-i trezi la realitate. Dar în aceste metode nu intra amăgirea, minciuna, constrângerea sau ameninţarea cu forţa. Iar mesajul lui Mica dovedeşte explicit că intenţia lui Dumnezeu era ca cei doi împăraţi să nu se ducă la luptă în această stare de apostazie, căci nu se aflau sub protecţia harului salvator.

În acest scop, lui Mica i se prezintă o scenă, autentică sau imaginară, la care participă fiinţe cereşti care plănuiesc moartea lui Ahab, iar el înţelege că acolo era Domnul şi îngerii Săi. Dacă imaginile prezentate nu au avut decât rolul unei pilde, toţi suntem de acord că scena nu a fost o realitate, iar Dumnezeu este scos de sub acuzaţia de omor premeditat, minciună, înşelătorie şi asociere pentru înfăptuirea de fapte penale.

Dacă scena a fost o realitate, singura întrebare care rămâne este: Cine erau personajele care participau la acest sfat lugubru? Avea Dumnezeu nevoie să uneltească tâlhăreşte ca să-l omoare pe Ahab? Este această manieră conformă cu neprihănirea?

Mult mai plauzibilă este explicaţia că Domnul a dorit să-i transmită lui Ahab un mesaj de alertă că viaţa lui este în joc în urma acestei incursiuni militare, că floarea academică şi religioasă de la curtea Samariei este virusată şi că nu se poate avea încredere în ea, că cineva îi doreşte moartea, lui şi acestui popor, iar efectul pe termen lung al distrugerii naţiunii era împiedicarea naşterii lui Mesia.

Ca multe alte situaţii trecute, ca şi cu unele viitoare, va trebui să analizăm o situaţie după conţinutul mesajului şi nu după cum arată personajele. Mulţi au fost amăgiţi în această controversă de impostori travestiţi în îngeri de lumină. Lui Ahab i se dă ocazia să privească o secvenţă (nu putem spune dacă a fost reală sau imaginară) de la o şedinţă secretă ţinută la cartierul general al dumnezeului acestui veac, unde se complota distrugerea poporului ales. La această şedinţă, cuvântul de ordine este amăgirea. Credeţi că se poate petrece aşa ceva în curţile luminii? Este amăgirea metoda cea mai eficientă a Mielului lui Dumnezeu? Puteţi concepe că sensibilul şi delicatul Duh Sfânt al lui Dumnezeu poate fi un duh de minciună în gura proorocilor?

La peste două mii de ani de atunci, tot printr-un slujitor ca Mica, Dumnezeu ne ajută să înţelegem corect această bătălie:

„În timp ce poporul lui Dumnezeu se apropie de pericolele ultimelor zile, Satana se consultă cu îngerii lui, căutând cele mai eficiente planuri spre a răsturna credinţa lor... El îşi trimite îngerii să-şi întindă capcanele, în special în calea acelora care aşteaptă a doua venire a lui Hristos şi depun eforturi de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu” (TM 472).

Expresia aceasta, „Satana se consultă cu îngerii lui, căutând cele mai eficiente planuri de a răsturna credinţa lor,” nu vi se pare foarte asemănătoare cu cea din viziunea lui Mica, „cine va amăgi pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie la Ramot în Galaad şi să piară acolo”?

Vorbind cu îngerii lui, Satana pune la cale o strategie eficientă pentru distrugerea adventismului:

„Voi influenţa predicatori populari să abată atenţia ascultătorilor lor de la poruncile lui Dumnezeu” (TM 473).

Nu sună teribil de asemănător cu soluţia găsită pentru amăgirea lui Ahab, „voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor lui”?

În ambele cazuri, soluţia care a obţinut undă verde a fost amăgirea clasei teologice şi deturnarea ei la o subtilă dar distrugătoare închinare la Baal. Nu suntem şi noi astăzi avertizaţi că îngerul bisericii Laodicea nu ştie că este orb, interpretând indicaţiile lui Baal ca fiind ale lui Dumnezeu, ca şi cei 400 din Samaria?

Revenind în Samaria, nu vi se pare suspect că în toată această tragedie nu se face nici o referire la Satana şi împărăţia lui?

“Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH 10.02.1891).

Prin această mişcare el a atins două ţinte majore: Camuflarea împărăţiei lui şi degradarea caracterului lui Dumnezeu. Aşa se face că generaţii întregi de savanţi ai poporului lui Dumnezeu, foarte siguri că se închină lui Dumnezeu, se închinau în realitate lui Baal.

Această afirmaţie pare şocantă şi inacceptabilă, dar să nu uităm că mărturia lui Mica a fost la fel de şocantă şi inacceptabilă pentru cei doi împăraţi şi comunitatea academică a lui Israel. În decizia lui Ahab nu există nici o umbră de îndoială sau ezitare: “Băgaţi pe omul acesta în temniţă şi hrăniţi-l cu pâinea şi cu apa întristării, până mă voi întoarce în pace.”

De atunci, cât de mulţi urmaşi ai lui Mica au fost “hrăniţi” în biserică cu pâinea şi apa întristării…

Poporul lui Dumnezeu de astăzi priveşte la un mare pericol în viitor, când puterea de vrajă a balaurului se va manifesta prin apariţia vizibilă a unei persoane extraterestre pline de slavă, care se va prezenta ca fiind Hristos. Un asemenea spectacol nemaivăzut va fascina comunitatea internaţională, deşi noi nutrim speranţa că nu vom fi printre adoratorii lui.

Şi la acest capitol s-ar putea ca evenimentele să fie cu totul diferite de felul în care le aşteptăm noi. Singura garanţie că nu vom fi înşelaţi ar fi să ne întrebăm cu mare seriozitate astăzi dacă Hristos pe care îl adorăm noi nu este acelaşi personaj pe care îl adoră Babilonul spiritual.

Cei 400 din Samaria nu au fost amăgiţi printr-o acţiune bruscă şi imprevizibilă, care i-a luat prin surprindere. Ei au fost pregătiţi cu ani de zile înainte pentru acest moment hotărâtor, printr-un sistem de filosofie care se sprijinea pe închinarea la lemn şi piatră. Programa şcolară pe care o învăţaseră şi pe care o predau la rândul lor era o „învăţătură de datină omenească” fără de care respectabilitatea şi aprecierile celorlalte familii ale ţărilor nu puteau fi obţinute.

Vă spune ceva expresia „acreditare academică,” pe care şcolile noastre o cer şi o aşteaptă cu mare trepidaţie de la marile instituţii de învăţământ ale lumii, şi pe care acestea sunt dispuse să ne-o acorde doar dacă putem dovedi că profesorii noştri au obţinut doctoratele de la şcolile lor?

Episodul acesta tulburător petrecut în Samaria timpului lui Ahab este plin de învăţăminte: a) unanimitatea teologică nu este totdeauna garanţia unităţii în Duhul; b) nu totdeauna cel ce prooroceşte de rău este şi vrăjmaşul bisericii; c) extrem de puţini vor vedea deosebirea dintre Hristos şi Baal, atunci când scopul bisericii este aprecierea lumii; d) nu vom realiza niciodată evanghelizarea lumii atâta timp cât în spatele frumosului nume Hristos este prezentat caracterul lui Baal.

În timpul unei singure domnii, aceea a lui Ahab, de două ori procentul voturilor a fost zdrobitor, 850:1 şi 400:1, şi de fiecare dată majoritatea a fost amăgită. Şi noi, cei pentru care au fost scrise aceste lucruri, tot nu învăţăm nimic.